TradTiuk

George Mureşan

 

Da Silva fait du tourisme

 

Approchait l’hiver, le fameux et terrible hiver ardare et je me demandais à quoi devais-je m’y attendre.

Mes connaissances d’ardare étaient désormais remarquables, je pouvais l’affirmer avec un certain manque de modestie. Le directeur de l’école était tout à fait satisfait par ma prestation, l’argent de la Confédération arrivait sans faille à la fin de chaque mois, la guerre était dévastatrice mais lointaine, et dans mon temps libre je voyais Mira, on sortait boire des bières, je l’aidais à traduire des films ou on faisait l’amour. Nous étions début décembre. 

Une semaine auparavant, nous avions passé sans nous annoncer au atelier d’Aliana, qui nous avait accueilli avec une grimace :

« J’ai du travail. Qu’est-ce que vous fichez là ? »

« Nous souhaitons te corrompre », avait dit Mira. « José n’ai jamais visité un cimetière, depuis qu’il est ici. »

Aliana avait ouvert grand les yeux, comme si on lui annonçait une énormité.

« Impossible. Et tu ôses me l’apporter ici ? Qu’est ce que tu as fichu ? »

« Je pensais lui offrir un guide de qualité », avait souris mon amie.

Aliana avait lâché sa composition en cours, elle s’était habillé et nous étions partis tous les trois à pied, direction le cimetière Samterin.

 

- Que ceux qui viennent en l’Ardarie aille au cimetière, commença Aliana son exposé, sur le lieu dûment choisi. En l’Ardarie, on ne rencontre point de vrais vivants. Les vivants, ce sont de créatures dégénérées du crépuscule, qui parasitent les rêves des morts. L’Ardarie est LÀ, avait-elle dit, frappant de la pointe de son bâton une croix de marbre appuyée par deux anges. Il est mieux ainsi. Oh, il est beau, notre pays. Le seul hic, c’est qu’il est mort. Mais es-ce vraiment un problème ? Regardez autour de vous : toutes ces tombes, c’est la classe. Les ardares savent où il faut investir. Croire que leur vie servirait à quelque chose serait un affront à l’intélligence et au bon sens. Et les ardares ne sont pas bêtes – ils profitent de leur existence létargique pour laisser des traces durables Nos cimetières... aucun urbaniste ne les a systématisées, aucun despote illuminé ne les a retournées. Ici, a Samterin, tu trouveras des tombes vieilles de mille ans. C’est ici que notre identité est restée inaltérée : ceci dure depuis la création de l’église nationale monophysite. C’est ici que se trouve ce qu’il reste de nous. Et rien ne s’en est perdu. Les gens naissent et meurent, ce qui est poussière retourne à la poussière, mais ici, quelque chose reste. Une trace.

Aucun autre pays ne délivre de diplôme d’Architecte Funéraire, sanctionnée par six ans d’études.

 

En aucun autre pays les gens ne commencent à épargner pour leur caveau à partir de 18 ans.

Tu pourrais te demander, mon cher, pourquoi n’as-tu jamais entendu parler de ces choses-la. Ne t’étonne pas, car la mort n’est pas un sujet de discussion acceptable. La mort, c’est l’action. Léthargique est uniquement la vie. Je te dis, sans possibilité aucune de me tromper, que la valeur d’un peuple se trouve dans ses cimetières. Autrement, les tombes seraient à l’image lamentable des apparences extérieures de nos peuplades : comme des blocs, sur 17 étages. Avec un petit balcon et des placards pour stocker les offrandes pour les besoins d’au-délà. Mais la mort, c’est du sérieux. C’est la vie qui est une blague. Une blague de mauvais goût.

Elle nous accompagna à travers les allées, on passa sous des ailes de plombs des anges funéraires aux trompettes du jugement-dernier sur lesquelles grimpait la lierre, parmi de pleureuses vestales à la chevelure étalée sur les pierres tombales, matrones figées dans des poses pieusement-lascives, de hanches larges et épaules dénudées, des bustes de messieurs à monocle, chapeau-melon et moustache, de donjons romantiques ou mausolées en brique rouge. Le cimetière grandissait dans tous les sens, montait et descendait sur trois collines, et dans son cœur coulait une petite rivière canalisée. Sur l’eau jalonnée de rubans de gerbes décolorés, passaient de temps en temps des chrysanthèmes.

Je vis les Murs aux Songes, où les mortels griffonnaient des épitaphes pour eux-mêmes depuis de vieux temps, où l’on pouvait trouver des quatrains sculptés dans le rocailleux ancien alphabet ardare, d’avant le passage à la graphie latine. 

Je vis aussi l’inquiétant Escalier des Tilleuls, sur l’allée homonyme, sur lequel personne ne montait et où l’on voyait des traces de mains, comme si quelqu’un poursuivi et épouvanté aurait essayé de grimper à quatre pattes. C’était une vieille légende, que je ne me rappelle plus. Tout ce que je me souviens, c’est que les traces étaient rouges, et s’arrêtaient brusquement à la moitié de l’escalier. Aliana était persuadée qu’il s’agissait des mains des défunts. Si un ardare meurt, sa famille peut aller au Escalier pour voir si une nouvelle trace est apparue. Cependant, on dit que cela peut porter la poisse dans l’au-delà.

Je vis par la suite le caveau de la princesse Smarada, sous les mûriers où l’on dit que Başir, le roi troubadour, aurait joué au luth pendant dix-huit nuits, lorsque, dixit la même légende, tous les morts de l’allée étaient revenus à la vie, sauf la princesse au cœur de pierre qui ne voulait pas ressusciter pour le pardonner d’avoir tué son amant, Dargerin. La feraille déformée, les croix brisées et les arbres qui ont grandi déformés racontes les dégâts produits par les morts ressucités par le chant du roi, dont la souffrance fut abrégée par une flèche que son fidèle conseiller, Tanemud, eut la charité de lui lancer en plein cœur.

Je savais déjà que les ardares sont un peuple pieux, mais j’en fus persuadé lorsque je vis des tombes récentes, à l’intention des caciques contemporains, qui étaient raccordées au réseau éléctrique et disposaient une connexion internet rapide et illimitée, à l’usage des défunts. 

On dit que le paysan ardare dispose de sa vie de trois paires de chaussures : une qu’il porte pendant toute sa vie, à partir de 18 ans, les autres deux, gardées neuves et cirées, le suivront dans sa tombe : une pour la vie éternelle de tous les jours, l’autre pour les occasions spéciales de celle-ci.

« Si l’hiver tarde encore un petit peu, nous devrions t’émèner ces jours-ci voir un cimetière de campagne », dit Aliana. «C’est différent. Les paysans ne font pas dans la finesse – mais dans les proportions. Un cimetière rural est grand comme un village. Les caveaux sont des maisons en règle, couvertes de paille. Elles disposent impérativement d’une cheminée et de bois sec à l’usage des ancêtres. Au dix-neuvième siècle, les paysans riches les équipaient même de boites aux lettres. Les morts étaient abonnés à La Nation et La Semaine Politique. D’ailleurs, lorsque les archives nationales ont totalement brûlé, on a pu récupérer dans les cimetières des collections complètes des principaux journaux politiques et culturels du temps !

Le paysan ne comprend pas les canons universels de l’architecture mortuaire. Pour lui, si vie après la mort il y a, elle ne peut aucunement être différente de celle-ci. Et comme les caveaux ruraux ne différent en rien des maisons paysannes, il est impossible d’apprécier à la première vue si on se trouve dans un vilage des vivants ou un des morts. Quand j’avais 14 ans, pendant une randonnée dans les montagnes, je me suis séparée du groupe et je me suis égarée. Voyant de loin de toits de maisons, je me suis dirigée dans cette direction. Mais en arrivant, j’ai découvert qu’il s’agissait d’un cimetière lorsque je fus devant la mairie – le mausolée du maire, entendons-nous bien. Ce fut une de plus belles nuits de ma vie. Car si de nos jours, les traditions se perdent, l’hospitalité des morts est proverbiale. Le lendemain matin, j’avais trouvé dans une cour un chien. Vivant. Je l’ai ramenée avec moi. D’ailleurs, vous vous connaissez. »

Je le connaissais. Aliana avait un berger grand, blanc et bon, qu’elle avait baptisé Cerbère.

« J’ai une question stupide », fis-je, en prenant mes accompagnatrices par le bras. « Ce que vous m’avez montré aujourd’hui soulève pour moi un mystère encore plus grand. Non, il ne s’agit pas de l’architecture funéraire monumentale. Ni des contes de fantômes, ou les tracès laissés par ceux-ci. Des choses comme ça ou dans le genre, on rencontre partout dans le monde. Ce qui dépasse ma capacité de comprendre est le fait que, dans un pays comme l’Ardarie, la seule chose vraiment fascinante est totalement ignorée. Plus encore, le fait que personne n’en parle, ni les médias, ni les gens, ni la propagande touristique. »

Aliana fit un sourire nerveux.

« Tu ne nous connais pas du tout, du tout. Je te disais que l’essence de la spiritualité d’un peuple se retrouve dans ses cimetières. Ou, la fibre la plus sensible d’un peuple est aussi la plus difficile à cerner. Y compris par nous-mêmes. Tu crois vraiment qu’on sait pourquoi on bâtit des villes de la mort, quand même bien on est un peuple lâche et qui aime la vie ? Crois-tu que les offrandes mortuaires - les seuls qui dépassent en importance celles qu’on doit faire pour graisser la patte de l’administration pour un rien – sont faits par conviction, par instinct ou par inertie ? Tout rituel est un but en soi, tout miracle est le résultat d’une invocation et ne précède celle-ci. Nos cimetières sont la vie, sont l’éternité. Et les vivants d’aujourd’hui font montre de trop de timidité et maladresse devant eux, et préfèrent ne pas en parler qu’en parler improprement. Car c’est tout ce qui nous reste. C’est tout ce qu’on a toujours eu. Tu comprends ? »

« Non. »

« Alors, tu es quelqu’un de normal. Si tu avais dit le contraire, je me serais posée des questions », sourit Mira.

Aliana se tenait à nos côtés tournée vers un ange, qu’elle regardait avec gravité dans les yeux.

Un couple passa à côté, main dans la main.

« Si même ce mois-ci ils augment les charges... » j’entendis dire le monsieur, au moment où ils nous croisait.

Mira m’embrassa sur la bouche. C’était la première fois qu’elle le faisait en public. D’abord hésitants, puis épais, les flocons se mirent à tomber.

Siri Hustvedt

 

Tristeţile unui american

 

Traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu

 

Miranda tocmai încuia uşa când m-a văzut Eglantine.

— Doctore Erik, a zis ea cu o voce acuzatoare, punându-şi mâinile-n şold şi imitând un adult sever. Unde-ai fost?

Mă aşteptam să se întâmple aşa: inevitabila întâlnire întâmplătoare în faţa casei sau pe vreo stradă învecinată. De fapt eram surprins că se amânase atât de mult. Când m-am uitat în jos, la faţa înălţată a copilei, părul ei şaten părea moale şi am simţit un impuls subit să ating cu degetele acele bucle şi să o mângâi pe cap, dar m-am abţinut.

Miranda a venit spre noi, ducând o sacoşă mare.

— Am fost aici, i-am zis lui Eggy, ocolind chipul Mirandei.

Nici fetiţa nu urcase să mă viziteze. Mă întrebam dacă o împiedicase mama ei.

— Mergem în parc, ca să desenăm, a zis Eggy, stând pe vârfuri, ridicând un picior în faţă şi ţinându-şi echilibrul, cu ambele braţe depărtate, înainte să lase piciorul înapoi, pe pământ. Vrei să vii şi tu? Poţi să foloseşti hârtia noastră şi creioanele şi cariocile şi cărbunele şi tot.

— Mă tem că nu am timp, am zis, auzindu-mi scorţoşenia din glas.

Miranda a păşit spre mine şi mi-am coborât privirea spre ea. Nu ştiu dacă pe chip mi se distingea disconfortul pe care îl simţeam. Privirea ei era calmă, neabătută.

— Sigur nu vrei să vii? a întrebat, iar apoi a adăugat: E o duminică frumoasă.

Duminica aceea mi-a rămas în amintire ca o colecţie de fragmente. Stau pe spate pe pătura în carouri, studiind ramurile, frunzele şi bucăţile vizibile de cer albastru de deasupra mea – un unghi vizual cunoscut din copilărie. Pulpele maro, dezgolite, ale Mirandei pe pătură şi picioarele ei desculţe, cu unghii roşii. Eggy la mine în poală în timp ce-mi cercetează urechile, cu faţa apropiată de a mea:

— Sunt mari. Ştiai? Foarte mari.

Schiţa rapidă făcută de Miranda fiicei ei, cu o pălărie imaginară, cu bor larg, şi rochie de dantelă.

— Nu, mami! Vreau o rochie lungă, care să-mi vină până la glezne! Schimb-o!

Sunetul radierei. Eggy fredonând. Miranda cu ochelari de soare. Căldura soarelui pe spinare şi senzaţia că aş putea adormi. Un pacheţel roşu cu stafide, în iarbă, la câţiva centimetri de nasul meu. Trifoiul. Eggy stând pe burtă, cu un beţişor subţire în fiecare mână, unul cu o idee mai lung decât celălalt.

— N-am de gând să te ascult doar fiindcă eşti mare, găgăuţă rămurea!

Băţul cel scurt sare prin aer.

— Nu fă pe şeful cu mine!

— Trebuie să asculţi, zice cu o voce gravă băţul mai lung.

— Ba nu, cântă băţul cel mic. Eu sunt Power Girl!

Power Girl zboară pe deasupra capului meu.

— Vreau să vină doctorul Erik şi să mă vadă la ora de teatru. E sâmbătă. Nu, mami? Data viitoare. Mănuşa, s-a băgat Eggy în discuţie. Eu sunt mănuşa!

Eram încrezător. Deşi Miranda nu flirta absolut deloc şi nu făcea nimic care să sugereze că sentimentele ei faţă de mine s-ar fi schimbat, petrecusem două ore simţind trupul ei la doar câţiva centimetri de al meu. Visasem cu ochii deschişi să mă întind şi să îmi aşez mâna pe coapsa ei, să mă rostogolesc pe pătura în carouri şi să o iau în braţe. În seara aceea, după ce am vorbit la telefon şi cu Inga, şi cu mama, am citit câteva ore în birou. Dar înainte să mă culc, m-am pomenit că mă duc la fereastră. M-am tot întrebat de atunci încoace dacă auzisem vocile joase într-un mod subliminal sau dacă pur şi simplu îmi venise să mă uit afară, aşa cum fac adesea, iar ceea ce am văzut a fost pură întâmplare. Cert e că i-am văzut de la fereastra de la etaj pe Miranda şi Lane împreună, pe trotuar, la lumina felinarului. L-am văzut pe el întinzându-se după ea şi trăgând-o mai aproape. Preţ de o clipă sau două ea i-a rezistat, iar apoi trupul i-a cedat şi ea i s-a supus. I-am privit sărutându-se. I-am privit mergând spre casă şi dispărând dincolo de treptele de la intrare. Am aşteptat acolo o vreme, sperând să îl văd pe Lane ieşind, dar el n-a mai apărut.

Când stăteam în pat, mi-am amintit două versuri dintr-un poem de John Clare:

 

Până şi cei mai dragi dintre cei dragi

Îmi sunt străini – chiar mai străini ca toţi ceilalţi.[1]

 

Mi-am repetat versurile de două ori, iar apoi am luat pastiluţa albă.

 

(...)

 

Până am ajuns eu la piesa lui Eggy, toate scaunele pliante fuseseră ocupate, aşa că am rămas în picioare în fundul sălii, lângă uşă. Înainte de Mănuşa, am urmărit Frunza de arţar, o producţie care includea şase frunze de carton feminine ce ţopăiau prin cameră, „fâlfâind“ şi „căzând“, şi o frunză masculină tare derutată, care şuşotea permanent – în ceea ce ar fi fost culise dacă totul s-ar fi desfăşurat pe o scenă – „Acum? Trebuie să cad acum?“. Când, într-un sfârşit, o femeie ce stătea aşezată undeva într-o parte (păr cărunt şi lung, ochelari cu ramă metalică, frunte ridată, o expresie de îngrijorare constantă) i-a dat semnalul, sărmana frunză a căzut cu o bufnitură pe podea, cu faţa scăldată în uşurarea de a-şi fi dus la capăt misiunea teatrală. A urmat piesa lui Eggy, urmând logica schimbării anotimpurilor. O fetiţă blondă şi micuţă, îmbrăcată mult prea gros pentru o zi de început de iunie, într-un costum de iarnă, sărea de-a lungul scenei, fluturându-şi cele două mănuşi roşii din mâini. Apoi, ca din întâmplare, a lăsat să-i cadă una dintre ele pe jos. Am înţeles că gestul ei extrem de atent calculat ar fi trebuit să fie unul neprevăzut, fiindcă o clipă mai târziu Eggy, într-un costum tricotat, larg şi roşu, care o acoperea pe de-a-ntregul, cu excepţia gleznelor, a labelor picioarelor şi a feţişoarei hotărâte, ce i se iţea printr-o gaură, a intrat legănându-se, şi-a pus unul dintre pantofii ei de sport direct pe mănuşa mică, pentru a o ascunde privirilor, şi s-a lansat în monologul ei. Cu o mână bine întinsă, ca să imite protuberanţa necesară pentru un deget mare foarte mare, şi-a privit vajnică publicul şi şi-a început discursul.

— Vai de mănuşa, a exclamat ea cu un glas surprinzător de poruncitor, vai de mănuşa care şi-a pierdut perechea!

S-a oprit şi a gemut:

— Vai! Vai!

Cu privirea în tavan şi izbindu-se în piept cu braţul devenit deget mare, Eglantine îşi deplângea trista soartă. Expresia ei chinuită s-a transformat în una de inefabilă bucurie atunci când Blonda Încotoşmănată a reapărut, fluturând chiar o mică versiune a lui Eggy. Atunci dinspre publicul alcătuit din rudele şi prietenii extrem de încântaţi s-au stârnit aplauze furtunoase, râsete consistente şi câteva fluierături.

După drama de iarnă, am urmărit Laleaua şi Stropitoarea şi am localizat-o pe Miranda printre spectatorii aflaţi în faţă. Când i-am identificat ceafa, am simţit un val subit de entuziasm, urmat imediat de agitaţie. De ce venisem? După ce frunzele, stropii de apă, lalelele, posesoarea mănuşii şi mănuşa şi-au făcut ultimele reverenţe şi aplauzele au încetat, în încăpere au izbucnit felicitările zgomotoase şi haotice. Artiştii dramatici liliputani ţipau, urlau şi alergau. M-am uitat cum Miranda o îmbrăţişa pe Eggy şi am reuşit să îi identific pe bunicii copilei, un bărbat corpolent cu pielea deschisă la culoare şi o serie de aluniţe împestriţându-i faţa, şi bunica, la fel de înaltă ca soţul ei, dar mai suplă, cu pielea mai închisă la culoare şi îmbrăcată într-un soi de tunică. Ceilalţi inşi care o îmbrăţişau pe Eggy trebuie să fi fost surorile Mirandei şi soţii acestora. Un copilaş cu părul vâlvoi, care am presupus că făcea parte din familie, se folosea vesel de scaune ca să sară peste rânduri încolo şi-ncoace. Oricum, nici urmă de Lane, iar pe moment absenţa lui m-a bucurat. Atunci m-a zărit Eggy.

— I-am zis eu mamei c-o să vii! a strigat, cu gura lărgită într-un zâmbet amplu.

S-au făcut prezentările. Am observat că tatăl Mirandei avea o strânsoare puternică a mâinii, iar mama, o voce gravă atrăgătoare. Cele trei surori nu erau la fel de drăguţe ca Miranda – sau aşa mi s-a părut mie –, dar toate păreau afabile. Deşi mai înainte ne pupaserăm politicos şi superficial, în acea după-amiază i-am strâns mâna Mirandei când am plecat. Prezenţa familiei ei exercita o misterioasă constrângere.

— S-ar putea să creşti o actriţă, i-am zis.

Cu Miranda, inevitabil, trânteam numai banalităţi. Cu cât voiam mai mult să o cuceresc, cu atât mai nătâng deveneam, şi cu atât mai mult îmi regretam prostia. Ea însă a zâmbit delicat şi mi-a zis aproape şoptit:

Cabotină ar fi un termen mai potrivit.

Ajunşi afară pe trotuar, Eggy a fluturat cu degajare mâna spre mine. Miranda a zâmbit, a dat din cap şi s-a întors cu spatele. Din pricina căldurii, fusta ei, făcută dintr-un material subţire, i se lipise de fese şi i se prinsese între coapse. Peste o clipă am văzut-o trăgându-şi fusta cu ambele mâini, iar imaginea fugară a paradisului învăluit a dispărut. M-am uitat cum o porneşte, împreună cu restul clanului Casaubon, către diferitele vehicule parcate prin împrejurimi. Se duceau la o cină în familie. Se pomenise de un biban-de-mare chilian şi de o partidă de crichet de la televizor. Privindu-i cum pleacă, am suferit din cauza senzaţiei de exil, iar când am dat să plec, mi-am dat seama că nu voiam să merg acasă, aşa că m-am îndreptat spre parc. În timp ce mergeam, mi-am amintit cum stăteam pe bancă meci după meci, cum în cele din urmă mi-a surâs norocul, cum m-am repezit pe terenul de sport şi cât de răvăşit am fost când am pierdut mingea. Mi-am amintit chipurile pline de înţelegere ale părinţilor mei, tachinările reci ale coechipierilor, fierbinţeala umilinţei. M-am gândit la dobitocul de Kornblum, care mi-a criticat lucrarea la Conferinţa despre Creier şi Minte, la refuzul lui de a se lupta cu mine, pacientul lui, la tonul condescendent cu care îmi scotea în evidenţă „greşelile“. Mi-am amintit cum îmi spunea Genie că nu mai suportă să îmi vadă corpul. „Mă fut cu Allan. E momentul s-o ştii. Toţi ceilalţi o ştiu.“ Mergeam repede şi călcam apăsat, mai întâi pe drum şi apoi pe poteci, afundându-mă în pădure, iar furia şi amărăciunea îmi sporeau cu fiecare pas. Abia după ce mersesem vreo oră, m-am gândit la tata şi la fugile lui. Ştiu cât de tare te identifici cu tatăl tău. Atunci mi-am încetinit pasul. Am pornit-o într-o altă direcţie. Furia mi s-a preschimbat într-o suferinţă surdă. Când m-am întors în Garfield Place, am deschis agenda şi am început să scriu. Am scris aproape o oră, trecând de la un subiect la altul. Ultimul lucru pe care l-am notat a fost o amintire la care nu mă mai gândisem demult.

Sunt iarăşi la fermă şi e vară. Inga şi cu mine suntem în spaţiul îngust de deasupra garajului. Nu cred că am mai fost vreodată acolo înainte – şi nici n-o să ne mai ducem altădată. Doar atunci. De undeva pătrunde lumină. O fereastră mică, cu geamul opac de la noroi. Găsim un geamantan vechi, acoperit cu un strat gros de praf de culoarea mangalului. Eu desfac cureluşele de piele, apoi ridic capacul. Înăuntru este o jachetă maro, făcută din stofă grea, tare. O simt aspră între degete. O ridic şi văd mai întâi tresele de pe mânecă, apoi medaliile prinse în faţă. Ştiu că e uniforma din război a tatălui meu şi simt un fior de mândrie. Coborâm cu comoara şi fugim pe lângă pavilionul cu viţă-de-vie şi meri, cu jacheta între noi, fiecare ţinând capătul unei mâneci goale, de parcă ar fi un tovarăş de joacă fără cap. Strigăm după tata.

— Uite ce-am găsit! Uite, tata, uite!

Şi deodată tata stă în faţa noastră. Ridic privirea către faţa lui şi sunt uluit să văd că e furios.

— Puneţi-o la loc! strigă la noi. Imediat!

— Dar medaliile... dau să zic. Dar cum rămâne cu medaliile?

Însă pe chipul lui nu apare nici o urmă din blândeţea cunoscută nouă, nici un zâmbet tandru. Este un alt tată. Repetă ordinul, iar noi ne ducem înapoi în garaj. O, binecuvântată zi.

 

(Editura Polirom, 2013)



[1]. Din poemul I am (Eu sunt) de John Clare. 

Nicanor Parra

 

M-am jucat traducând trei texte din Nicanor Parra (n. 1914, Chile), acest poet de o autoritate uriaşă în America Latină; pe lângă faptul că a câştigat o căruţă de premii (printre care şi Premiul Cervantes), este un personaj-cult în câteva romane-cult latino, de la cele ale lui Sábato la cele ale lui Bolaño, să zicem - toţi poeţii din romanele cu pricina, oricât de anarhişti şi de negri-n cerul gurii ar fi, rostesc numele lui Parra cu un respect neverosimil.

Şi, într-adevăr, merită respectul ăsta - fie şi numai dacă ne gândim că, fiind cu vreo douăzeci de ani mai bătrân decât şaizeciştii noştri, în scris pare cu cel puţin douăzeci de ani mai tânăr decât cei mai mulţi dintre ei.

Iată, aşadar, trei antipoeme (cum le numeşte el însuşi) de Nicanor Parra.

Radu Vancu

 

De porumbeii infailibili

 

Nu scapă statuia niciunui preşedinte

Ne spunea Clara Sandoval

 

Porumbeii ăia ştiu foarte bine ce fac

 

 

 

S.U.A.

 

Acolo unde libertatea

e o statuie

 

Dacă ar fi corect Fidel

ar trebui să creadă în mine

aşa cum cred eu în el:

istoria o să mă absolve

 

A treia oară

într-o săptămână

când un porumbel se cacă pe mine

bine cel puţin

că vacile nu zboară

 

Între două femei

o iubeşti pe cea care n-a existat niciodată

 

Un chilian dintr-o mie

moare de tristeţe

 

Nimeni n-a văzut vreodată

un poliţist mort

pe stradă

de unde deducem

că fiinţele astea mor în pat

pentru că n-o să ne apucăm să spunem

că sunt nemuritoare

 

 

 

Poezia o termină cu mine

 

Nu spun că pun punct la nimic

Nu-mi fac nici o iluzie despre asta

Aş fi vrut să poetizez mai departe

Dar s-a terminat inspiraţia.

Poezia s-a purtat bine

Iar eu m-am purtat oribil de rău.

 

Ce-aş câştiga dac-aş spune

Că m-am purtat bine

Şi poezia s-a purtat rău

Când se ştie că eu sunt de vină.

Asta merită orice imbecil ca mine!

 

Poezia s-a purtat bine

Eu m-am purtat oribil de rău

Poezia o termină cu mine