My3

Ana Maria Caia

 

Povestirea 2

 

Era 8 dimineaţa. Asta înseamnă că domnul Petruş trece sprintenel prin faţa magazinului de pâine Spicul, gata să treacă strada. Paltonul fără cută, fără pată, uşor lucios de la spălat, călcat, spălat, călcat, era potrivit de strâns pe el. Purta căciulă de miel şi în picioare un fel de galoşi care dispăruseră din producţie de mai multe decenii. Dacă te uitai atent la cum merge, puteai crede că are prinse de călcâie nişte arcuri, care îl fac să salte, egal şi elegant, ca şi cum ar fi ocupat cu un exerciţiu fizic, nicidecum cu mersul la biserică. În mână ţinea o servietă neagră, de piele, care împlinea anul acesta 50 de ani, impecabilă şi mult mai tânără decât domnul Petruş, care va împlini 87. Îi plăceau lucrurile fără moarte, de aceea achiziţiona fiecare obiect cu mare grijă, suspectându-l mai întâi de lipsă de rezistenţă şi mai apoi, după analize şi meditaţii îndelungi, după judecăţi tăioase, adică foarte obiective, hotăra dacă obiectul cu pricina poate face parte din lumea lui. Chibzuinţa alungă suferinţa.

Acelaşi proces minuţios de analiză îl aplica şi fiinţelor omeneşti, căci animalele îi displăceau complet şi de treaba asta era conştientă şi doamna Petruş. 

A trecut repede de magazin, s-a uitat în dreapta şi în stânga precaut, cum altfel, şi a trecut strada. S-a oprit la poarta bisericii, a scos cheile din servietă, sprijinind-o cu îndemânare de piciorul stâng, a descuiat poarta, apoi uşa, a intrat. De-a dreapta, pe perete sta pictat un om bătrân, blând la chip, pe care un înger îl ia de mână în momentul morţii. Domnul Petruş s-a plecat uşor spre imagine, nu din cap, ci din şale, aproape cu tot corpul. De-a stânga e o frescă în care un cămătar îşi păzeşte agoniseala lui de o viaţă, în vreme ce diavolul îi face o vizită. Domnul Petruş s-a plecat şi spre stânga, elegant, şi a lăsat un zâmbet ştrengar să îi scape. E dascăl la biserica asta de exact 66 de ani şi 23 de zile şi face acelaşi lucru, în fiecare dimineaţă, fără oprire, de tot atâta vreme, indiferent de condiţii. A îngropat 4 preoţi în lunga lui carieră, ceea ce îl face să simtă că, pe merit, îl are drept protector pe însuşi bunul Dumnezeu. 

Fără să piardă timpul, s-a întors spre uşă şi a închis-o. A aprins luminile, şi-a lăsat servieta lângă găleata cu aghiazmă şi a străbătut hotărât biserica până la cutia milei. A luat cutia, a pus-o pe măsuţa pentru pomeni, s-a aşezat tacticos, trăgându-şi paltonul cu grijă sub şezut şi a început să numere cu mare încordare banii, notând într-un registru: 5x10 lei= 50 lei şi tot aşa, după acelaşi model, pictând cifrele fără grabă. Ce atâta grabă, era, de altfel, una din vorbele lui preferate, mai ales aici, în biserică, când vreunul îşi pierdea răbdarea sau vreun copil trăgea de mă’sa să plece cât mai repede. Pentru această situaţie, adică copii turbulenţi, purta în buzunarul de la vesta împletită, întotdeauna 7 bombonele îmbrăcate în staniol. 7 pentru că s-a dovedit că asta e cifra perfectă pentru a satisface nevoia copiilor obraznici duminica, fără a ţine prea multe bomboane cu tine, totuşi, lucru care ar putea duce la lăbărţarea buzunarelor şi degradarea obiectului de vestimentaţie.  Domnul Petruş s-a gândit că nu mai merge, trebuie dat drumul la căldură, dat fiind că toamna era destul de aspră, iar doamnele care se propteau în faţă la slujba duminicală destul de şubrede şi bătrâne. El, nu, mulţumeşte Celui de Sus, e făcut dintr-un aluat rezistent şi e călit, apoi el e bărbat. Şi când s-a gândit la asta a zâmbit satisfăcut. Doamnele îl admiră mai ales pentru politeţea lui excepţională, care îl împinge să sărute mâini peste mâini şi să îşi dea căciula jos din cap când salută. Reguli de bază niciodată încălcate. A început să ţâţâie mulţumit, erau ceva bani în cutie, mai rămânea să verifice atent fiecare calcul deja făcut şi să afle totalul. Operaţiuni de maximă importanţă. Suma obţinută zilnic o trecea într-un alt registru, unde erau scrişi şi credincioşii care aduseseră contribuţia la biserică. Încordarea de pe faţă îl făcea să semene cu un broscoi cu gura cusută. Era aproape respingător, iar în momentul în care fiinţa aceea s-a năpustit asupra lui, ochii i-au ieşit din orbite şi albeaţa s-a înroşit într-un mod în care nu li se poate întâmpla oamenilor, ci poate doar extratereştrilor. O mână rece şi mare i-a acoperit gura şi un braţ grosolan, acoperit de un fâş care mirosea a ţigară, îi apăsa pe gât, făcându-l să respire cu greu. Domnul Petruş era foarte speriat, dar asta nu l-a împiedicat să se dezguste mai întâi de mirosul de tutun pe care nu-l tolera în nici un fel. Şi mai oribil, palma brutei îi apăsa dinţii firavi pe care îi îngrijea cu atâta fervoare. A încercat să se întoarcă să vadă cine e bestia şi cum a ajuns acolo, dar până să se dezmeticească a auzit:

-          Dacă scoţi vreun sunet, în trei zile ai gura plină de pământ, la 3 metri dedesubt. Priceput?

Caracuda dracului, s-a gândit domnul Petruş. Era Florin, căruia îi împrumutase acum trei luni, chipurile pentru o lună, 2000 de lei. Jigodia nu-i plătise nici măcar toată dobânda, darămite datoria.  A dat din cap încetişor. O spaimă nemaipomenită l-a cuprins. Oare uitase să încuie uşa după el? Oare, după atâţia ani în care nu greşise un pas, nu încălcase nici o regulă, nu se abătuse de la firesc nici cu un milimetru, să fi uitat ceva? Oare se apropia de el bătrâneţea aceea oribilă, pe care o putea observa la cunoştinţele lui şi care îl dezgusta cu totul? Cum a intrat prostovanul ăsta aici? Încerca să spună ceva pe sub palma care nu se dezlipea de buzele lui storcite.

-          Te ştiu de când erai mic, Florine.

Când Florin era mic, bătuse cu pietre nucul din faţa casei domnului Petruş, aşa că i-a altoit câteva pe spinare cu o jordie şi l-a pus pe taică-său să plătească paguba. Nu mult, dar dacă strici, plăteşti, aşa a fost el toată viaţa de părere. Palma s-a deprins repede de faţa lui şi a simţit cum Florin îl împunge cu o chestie în coaste.

-          De ce vrei să îmi iei casa, moşneag spurcat? O să te împuşc urâţenia focului. 

Florin s-a mutat în faţa lui. Avea, desigur, un pistol în mână, pe care îl flutura ca un imbecil lipsit de orice precauţie. Asta era o situaţie prin care domnul Petruş mai trecuse şi altă dată. În meseria lui, de cămătar, căci asta făcea în a doua parte a zilei, după ce termina cu biserica, toţi sunt supăraţi când le iei casa şi se prefac că nu au înţeles contractul. Dar ei au ştiut pentru că au semnat. Şi când au semnat, li s-a citit cu voce tare actul şi au fost întrebaţi de câteva ori dacă vor împrumutul.

-          Florine, eu sunt bătrân, îmi trebuie banii pe care ţi i-am dat. Nici nu îţi dădeam dacă nu te ştiam personal.

Ăsta era textul cu care îi înmuia la început, dar tâmpitul ăsta tânăr se comporta ca o bestie dementă.

-          Băi, drace, lasă textele, că ştiu că dormi pe bani.

Domnul Petruş mai că n-a zâmbit de plăcere, amintindu-şi de salteaua lui, e adevărat, sub care îndesase bancnote străine, în teancuri de câte 100, frumos etichetate şi împachetate.

-          Florine, eu am leafă de dascăl şi fac economii, că nu beau, nu fumez, nu mănânc prea mult, carne doar la sărbători…

Ăsta era de obicei pasul doi, când făcea hahalerele să se simtă vinovate. Cine ajunge să se împrumute este un om necumpătat şi nechibzuit, îi zicea uneori doamnei, aşa, ca să îi amintească principiile lui sănătoase.

-          Tacă-ţi gura şi scrie că ţi-am dat banii, drace. Te omor.

Florin era nervos şi ţipa, semn că strategia mergea ca pe roate sau cel puţin se comporta după aşteptări.

-          Florinele, mamă, dacă tu crezi că mie îmi mai este dragă viaţa. Am 86 de ani, mâine-poimâine fac 87, sunt sătul.

Cu replica asta îşi dezarmează de obicei interlocutorii. A ridicat capul în sus şi şi-a dat ochii bulbucaţi peste cap ca să se vadă clar şi fără putinţă de tăgadă că i-e lehamite. Gestul l-a făcut să arate atât de urât încât agresorul lui şi-a luat pentru o clipă ochii de la el.

-          Poate că nu îţi pasă de viaţă, vierme, dar eu o să te chinui până o să semnezi că ţi-am dat banii, golan bătrân.

Domnul Petruş a început în sinea lui să accepte posibilitatea de a pierde o anumită sumă de bani, dar nu înainte de a lupta pentru ea. Fără luptă pierzi războiul. Aşa era, cu siguranţă. 

-          Florine, tu eşti tânăr, păcat de tine să ajungi la puşcărie, să plângă mama ta după tine, să moară de inimă, vai de sufleţelul ei bun, s-a tânguit, cu gura tremurată, ca şi cum era gata, gata să plângă la gândul mamei lui Florin.

-          Mama a murit, moş senil. Nu mai moare o dată de dragul tău. 

-          Eşti orfan, dragul de tine. Să nu-ţi laşi, Florine, copilaşii să trăiască ca orfanii, cu tăticuţul lor drag în închisoare, vai de capul meu, eu mă simt vinovat, din cauza mea e tot. Eu sunt un moşneag, fac umbră pământului degeaba, dar tu, băiat tânăr, pentru aşa o prostie să îţi laşi tu copiii de izbelişte.

Eliberă un oftat puternic, care se auzi cu ecou în biserica goală, apoi reuşi să stoarcă vreo două lacrimi din ochi şi un suspin.

-          Cretinule, n-am copii.

O grimasă a cucerit partea dintre gură şi nas a domnului Petruş în momentul în care s-a gândit că pentru prima oară în atâţia ani de profesie a fost un dobitoc pentru că nu a analizat bine situaţia acestui împrumut. De obicei, ştia totul despre cel care urma să ia banii, dar în acest caz s-a grăbit, clar, s-a grăbit, pentru că i s-a părut că vara a mers treaba prost, oamenii nu mai împrumutau, nu mai voiau bani, aşa că boului ăstuia care stătea acum cu o armă îndreptată spre el, i-a dat banii repede şi fără prea multe discuţii, mai ales că i-a spus că are de lucru. Îşi amintea că îl căpăcise în copilărie ceea ce însemna, bineînţeles, că are un ascendent asupra lui din start. Şi-a făcut un scurt calcul în cap.  Şi-ar putea scoate cele două mii de lei de la familia Negru, asta dacă fiica lor nu le trimite bani din străinătate să stingă datoria înainte de sărbătorile de iarnă. Apoi s-a gândit la casa lui Florin, o cocioabă, dar cu o poziţie destul de bună, ar fi scos pe ea, poate 30 de mii, poate chiar 35 de mii, în definitiv nimeni nu îl grăbea să vândă. Asta era politica lui, răbdare la vânzare, răbdare la cumpărare. Neplăcută situaţie. Cine poate şti ce face doamna Petruş acum, dacă a început să rezolve treburile pe care i le lăsase de făcut.  În fiecare dimineaţă, de 63 de ani, scria pe o hârtie ce are de făcut doamna, astfel încât să fie organizaţi bine şi lucrurile să se desfăşoare fără cusur. Gospodăria lor era mare pentru că banii sunt tot timpul de trebuinţă. La început a fost mai greu, doamna, Domnica după numele mic, era mai înceată, mai încăpăţânată şi mai lipsită de vlagă. Cu insistenţă şi corecţii repetate, domnul Petruş a reuşit să o facă să corespundă (adora acest cuvânt) cu exactitate aşteptărilor şi viselor, pe care, să recunoaştem, le avea încă din copilărie. Când s-a căsătorit a avut grijă de sfaturile bune ale mamei sale să îşi ia o fată cu desăvârşire săracă şi cu desăvârşire lipsită de farmec, astfel încât viaţa urma să se petreacă lipsită de incidente şi pasiuni care au de obicei darul să o tulbure şi uneori chiar să o distrugă. Desigur, doamna Petruş era urâtă, dar dat fiind locul pe care domnul l-a câştigat cu bani, politeţe şi inteligenţă în comunitatea locală, a început să se îngrijească pe măsura statutului ei. O perucă roşiatică îi acoperea părul veşnic tuflit şi tocat la vârfuri, dispus pe cap în smocuri inegale, smocuri despărţite de vârtejuri. Desigur, la ţară acest mic inconvenient cu podoaba capilară se rezolva prin purtarea permanentă a baticului, dar la oraş, mai ales între oamenii cu stare, acest lucru e exclus din start. Apoi, domnul Petruş i-a achiziţionat machiaj. Acum ea deţine o trusă uriaşă, cumpărată la mâna a doua de la rudele unui machior care lucrase în teatru şi care decedase subit în floarea vârstei. E o trusă de excepţie, o ţine deja de mai bine de 10 ani. Generozitatea cumpătată şi galanteria înnăscută a domnului Petruş l-au făcut să îi furnizeze doamnei şi creme din cele mai bune pe care le cumpăra direct de la fabrică, pentru a evita costurile ascunse ale comercianţilor care iau pielea de pe tine fără nici un motiv întemeiat. Cremele urmau să corecteze ridurile adânci de pe faţa doamnei, care au apărut încă din tinereţe, mârşăveşte, în scurt timp după căsătoria lor. Faţa doamnei era îmbătrânită, spre deosebire de faţa domnului, care în ciuda trăsăturilor inegale avea pielea într-o excelentă stare. Desigur şi stilul lor de viaţă era diferit pentru ca doamna mânca în exces, ceea ce domnului îi provoca greaţă. Dar e acel lucru pe care l-a trecut cu vederea de dragul unei căsnicii armonioase, fără a omite să-i spună din când în când: faţa îţi arată viaţa.

-          Scrie, a urlat Florin, distrugând micul moment de linişte care îl făcuse pe domnul Petruş să creadă, pentru câteva clipe, că ce i se întâmpla e doar un vis.

-          Scriu, a zis bătrânul spăşit, dar relaxat, presimţind că lucrurile se vor rezolva şi îşi va putea continua nestingherit programul.

 Trebuia să ajungă la doamna Florescu, recent rămasă văduvă, distinsă profesoară de franceză, să discute despre milostenia care trebuie făcută de sărbătorile de iarnă. Desigur, doamna scotea din dulap un borcan de şerbet, umplea un pahar cu apă, lăsa două linguriţe să se scurgă în pahar şi apoi i-l dădea, privindu-l blând. Negreşit va mirosi a apă de trandafiri, preferata lui. Şi-o aminteşte în tinereţe, era frumoasă, dar mult prea înţepată pentru gusturile lui. Două nuci prea tari nu se sparg una pe alta, era vorba lui, i-a tot spus-o şi lui fiu-său, încercând să îl îndrume bine în viaţă. S-a apucat să scrie. Sus, caligrafic, a pictat, cu litere mari la începutul fiecărui cuvânt, ca şi cum fiecare cuvânt era cel mai important şi ultimul din lumea asta: Proces Verbal De Restituire a Datoriei. Sub cuvintele astea a trecut atent data, trăgând cu ochiul înspre registrul bisericii să mai verifice o dată. Actele trebuie să fie corecte. Cine e murdar în acte, e murdar în viaţă, asta e credinţa lui şi nu are de gând să renunţe la ea nici măcar în aceste momente, să spunem, mai grele. A continuat- Subsemnatul Ilarie Petruş, de faţă cu martorii…S-a oprit brusc.

-          Florine, noi nu avem martori, ne trebuie martori. Faţa i se schimonosise din nou şi îşi arăta vârsta foarte clar. Deodată, era urât pentru că devenise bătrân, foarte bătrân.

-          Taci, drace şi scrie.

-          Nu pot scrie fără martori.

-          Te omor, jigodie, martori îţi trebuie ţie?

Domnul Petruş devenea neliniştit. Accepta să şteargă o datorie, a mai făcut asta o dată, când o anumită domnişoară nu a mai putut să plătească şi s-au înţeles omeneşte. Dar asta a fost doar pentru că e o persoană generoasă şi desigur, domnişoara i-a apreciat discreţia deplină şi politeţea distinsă. Dar să faci acte fără martori, asta nu. Şi atunci a chemat-o pe doamna Petruş, despre care ştia că e şi dumneaei discretă şi cu acest martor, a stins datoria la o dată la care s-au înţeles. Dar golanul ăsta crede că schimbă reguli de o viaţă.

-          Florine, eu sper să mă înţelegi, actul e act. Eu îţi propun să o chemăm pe doamna Petruş să ne fie martor.

-          Scrieee, a urlat tânărul astfel încât bietului domn au început să îi ţiuie urechile.

Neliniştit, a tăiat cu o linie cuvintele „de faţă cu martorii”, s-a semnat mărunt deasupra, ca recunoaştere a umilei lui greşeli, dar o greşeală pe cale de a fi remediată. A scris: fără Martori de faţă, cursiv şi apăsat, ca şi cum, dacă cineva străin ar fi văzut acest act şi-ar fi dat seama din tipul de scriere că nu, nu domnul Petruş a luat asemenea decizii aberante. S-a uitat chiar în ochii călăului, mai întâi a observat că are ochi albaştri şi trăsături frumoase, apoi l-a văzut cum se pregăteşte să urle din nou.

-          Moaş-ta mă-tii de moş dobitoc, tu-ţi martorii să-ţi fie, tu n-auzi în Paştele mă-tii să laşi martorii în pace?

Domnul Petruş a plecat capul. Era dezgustat, nu-i plăceau vorbele vulgare, le spunea murdării şi odată, când fiul lui era mic l-a auzit cu o murdărie şi l-a spălat afară cu furtunul preţ de o oră ca să îl cureţe. Domnul Petruş se pricepea la educaţie, căci şi soţia şi copilul se cizelaseră în timp şi nu s-ar fi mirat dacă viaţa de apoi şi-o vor petrece în rai, reuşind să frângă în ei orice pornire dezgustătoare. Avea un fel de radar care îi arăta unde e micimea, unde e păcatul, unde e încălcarea poruncii şi ştia să acţioneze precis şi eficient ca să alunge acele lucruri care ne fac să fim bătaia de joc a demonilor. Nu ştia ce să facă acum. Bestia asta turbată, needucată, vrea ceva ce nu există şi ce el nu ştie să facă. Florin a luat foaia şi a rupt-o. A pus mâna pe registru şi a jumulit din el o filă, spre durerea mare a domnului Petruş care îşi vedea munca de un an de zile aproape, pângărită de derbedeul ăsta pe care l-a ajutat creştineşte la nevoie. Sărmana lui mamă îi spunea: facerea de bine ţi se întoarce cu rău înapoi, dar apropierea lui de biserică, atâţia ani, îi mai înmuiaseră inima. Şi iată unde a ajuns, din neascultare de părinţi. A luat-o de la capăt şi a observat că îi tremura uşor mâna când scria din nou titlul. Nu ştia ce e frica, nici boala, nici bătrâneţea, aşa că a preferat să îşi zică despre sine că a devenit friguros, că da, în biserică era frig, iată de la ce vine tremuratul.

-          Florine, mamă, zi tu cum să scriu, te rog, s-a miorlăit ciudat domnul Petruş, mizând pe faptul că bestia trebuie să fie suficient de înapoiată încât să îi dicteze nişte prostii. Gândul acesta îl învioră, aşa că tremuratul aproape că dispăruse şi o căldură plăcută l-a cuprins începând din pântece.

Probabil că doamna Petruş a curăţat cocina. Da, ţineau 10 porci pentru că doamna era încă în putere şi un ban în plus nu strica niciodată. La urma urmei, dacă au clienţi, de ce nu ar creşte porci. Ce îl enerva era că şi acum, după atâţia ani, zilnic, ţinând o batistă în dreptul nasului, trebuia să inspecteze munca pe care o făcea doamna, astfel încât să fie sigur că lucrurile sunt în stare bună. Prea multă încredere îţi aduce un pumnal în spate, asta era o vorbă pe care a spus-o la un praznic şi toată lumea l-a aprobat.

Florin a început să turuie.

-          Eu, Ilarie Petruş, l-am împrumutat pe Florin Niculae, cu suma de 2000 de lei, pe care mi-a returnat-o integral, azi, 3 noiembrie. Actul notarial 524/2011 este prin urmare, lovit de nulitate.

Aşadar golanul ştia şi numărul actului, asta înseamnă şi premeditare, s-a gândit domnul, pentru că începuse deja în cap procesul infractorului care l-a făcut să nu ajungă la doamna Florescu. Dacă dobitocul mai stătea mult întârzia şi la domnul Coşofreţ, care l-a invitat la un pahar de must. N-ar fi vrut să îl refuze sub nici o formă, mai ales că îi vindea cartofi pentru iarnă. Da, aveau pământ şi cartofi, mai ales că doamna Petruş nu avea altă ocupaţie, ea serviciu n-a avut şi la o adică, îi plăcea grădinăritul, se vede după florile din faţa casei. Ocupaţia lungeşte viaţa. Ajunsese la această concluzie chibzuită după ce a văzut un reportaj despre japonezi la televizor. Cartofii îi vindeau, ei nu mâncau aşa ceva, amidonul tâmpeşte, asta tot de la televizor o ştie. El dorea să rămână în bună stare, iar doamna, ca să fim sinceri, n-a fost niciodată foarte deşteaptă, motiv pentru care nu a supus-o unor posibile umilinţe şi a sfătuit-o să stea mai mult acasă. Era o doamnă, dar ce ar fi putut ea vorbi la mesele festive sau la hramuri? Despre cartofi, despre porci? Să fim serioşi, asta nu e conversaţie. Scrisese ce i-a dictat bestia. Florin a luat foaia şi în momentul următor domnului Petruş i-a pocnit o ureche şi a simţit că se dezechilibrează şi cade de pe scaun. Şi-a dat seama că Florin l-a pocnit şi a fost mai întâi puţin mirat. La ce bună bătaia, dacă ai cuvintele la tine? Era un fel de proverb scornit de el însuşi, de curând, de care era foarte mândru, dar nu prea avusese ocazia să îl spună. Asta îi plăcea la el cel mai mult. Avea în fiecare sertăraş al minţii, chiar pentru situaţii oribile ca aceasta câte o vorbă de duh pregătită. Câţi se puteau lăuda cu aşa ceva?

-          Paştele mă’tii de moş senil, iar mă iei cu martorii?

Florin i-a băgat foaia în ochi şi şi-a dat seama că fără intenţie, a scris la final, Act Încheiat fără Martori din motive obiective. Fără intenţie. Uite, asta nu i s-a mai întâmplat, motiv pentru care s-a înfricoşat puţin.

-          Florinele, tată, ca fiul meu eşti, am scris ca să fii tu acoperit, să încheiem afacerea legal. Tu ştii că eu sunt om corect.

O minciună spusă convingător, devine adevăr. Asta nu era vorba lui, de ce să mintă, o auzise la o masă de la o femeie guralivă. A văzut cum bestia parcă s-a înmuiat, dar nu, băiatul ăsta era imprevizibil. Ochii lui Florin se tulburaseră şi se holba într-un fel care îi aducea aminte de propriul fiu atunci când se afla alături de el pe lungul drum al educaţiei pe care l-a parcurs singur, pentru că doamna Petruş nu era dotată cu calităţi de pedagog. O aşteptare neplăcută i-a inundat mintea. Dacă bestia mai stă mult, cine va gusta mâncarea doamnei Petruş ca să îi spună dacă e bună sau rea, dacă e sărată de-ajuns? Asta era crucea lui, căci biata Domnica gătea mediocru, iar bietul Ilarie ura mâncarea mediocră. Aşa că stabilise o rutină strictă care să împiedice suferinţele tardive şi inutile. La ora 13, domnul Petruş se abătea din treburi pe acasă, unde doamna trebuia să fie gata cu meniul zilei. Controla mâncarea atent, asculta procedurile folosite şi gusta îndelung. Tot ce putea fi corectat era corectat, doamna era admonestată ca să reţină greşelile şi să nu le repete, apoi ce nu putea fi corectat era trimis la porci şi procesul era repetat până la ora 18, când domnul Petruş dorea cina. Masa de amiază era negreşit în oraş, la una dintre multele doamne din comitetul bisericii, gata să potolească foamea unui om atât de dedicat muncii pentru comunitate.

-          Dobitocule, o să facem altceva.

L-a ridicat de jos, cu destul de multă grijă, dar la final l-a izbit uşor de scaun. Nu a protestat, cu bestiile greşeala e să te arăţi slab. De fapt, cine se poartă ca o găină sfârşeşte ca o găină, asta era inventata pentru doamna Petruş, care răspunde prost la critica constructivă, prin plâns isteric, care se cere şi el rezolvat într-un mod ferm, dar subtil. Dar se potrivea şi acum, culmea, lui însuşi, n-ar fi crezut aşa ceva.

-          O să îţi scrii spovedania finală, satană ce eşti. Crezi că nu ştiu cine eşti? Crezi că nu ştie tot oraşul?

Bestia a devenit agresivă verbal, asta înseamnă că se simte puternic, dar domnul Petruş ştie despre astea destule.

-          Florine, tu eşti un om bun, l-a luat calm domnul Petruş, amintindu-şi de un câine pe care l-a avut şi care era foarte agresiv până când, cu calm, a reuşit să bage el spaima în dulău. 

-          Şi tu eşti rău, moş scârbos. Pune mâna pe registru şi scrie, târâtură.

I-a aruncat registrul cu socoteli finale în faţă. Domnul Petruş s-a crispat, nu-i venea să mâzgălească registrul frumos liniat. De fapt, ce registru? Domnul Petruş cu domnişoara Margareta au lucrat împreună o după-amiază întreagă să linieze, să facă rubrici, totul să fie la locul lui în el. Domnişoara Margareta a fost contabilă, dar modelul de registru nu l-a făcut ea, deşi aşa ar fi fost de aşteptat. Oricum, era în zadar, mâine, când toate astea se vor fi terminat, va trebui să rămână o oră în plus cel puţin, să refacă o parte din registrul distrus.

-          Spovedeşte-te, fiară, scrie acolo păcatele tale, dement bătrân.

-          Florine, eu scriu, tată, scriu. Domnul Petruş şi-a dat seama că nu e chip să scape de ăsta dacă nu îi face pe plac.

Dar totuşi ce face doamna Petruş? A terminat mâncarea? Probabil că da, iar acum e neliniştită şi pariu că l-a sunat pe fiu-său, deşi nu sunt încă orele în care e gratuit. În plus, asta cu vorbitul la telefon îl umplea de nervi. Vorba multă, sărăcia omului, o transformase în vorbitul la telefon, ruina familiei noastre. Le-a şi explicat zicala, pe de o parte erau pierderile de bani, apoi pierderile de timp, apoi posibilele pierderi de afaceri sau alte aranjamente. Bunăoară un om vrea un împrumut şi telefonul tău sună ocupat timp de 10 minute. Clientul poate apela oricând la o altă sursă de bani. Adio dobânzi, adio bunăstare. A început să scrie încet. Subsemnatul Ilarie Petruş, mă Spovedesc următoarele. A făcut apoi un tabel care arăta chiar aşa.

Nr crt.

Păcat

Nr bucăţi

S-a oprit mulţumit şi a întrebat calm.

-          Pentru câtă vreme crezi că trebuie să mă spovedesc?

-          Pentru toată viaţa, diavole.

Asta cu diavole chiar era exagerată. Avea şi el câte un păcat pe ici pe colo. Cine nu are? Dar era un om bun şi foarte corect, poate puţin prea corect.

-          Florine, păi de unde să mai ştiu eu, de câte ori nu mi-am ascultat mama.

-          Moş cu coarne, nu mă interesează mă’ta. Mă interesează câţi oameni ai jupuit, cu câte femei ai înşelat-o pe nevastă-ta, cât ai chinuit-o şi umilit-o, cât ai furat şi pe cine ai minţit.

Domnul Petruş a simţit cum se înroşeşte, ceea ce i se întâmpla numai în cazuri extreme. A fost o situaţie, de pildă, când fiul lui, la 14 ani, a plecat de acasă, iar doamna Petruş urla ca o nebună că îl denunţă pe domnul la poliţie pentru cămătărie. Poftim, pentru ce să îl denunţe? Şi cine credea o babă sulemenită, cu perucă roşcovană pe cap? I-a şi spus atunci că o persoană care arată cum arată ea, nu are nici cea mai mică şansă să fie ascultată. Numai înţelepciunea lui mare l-a făcut să o ierte şi să îşi reia viaţa ca şi cum aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat niciodată.

-          Eu nu am făcut ce spui tu, a urlat domnul Petruş. Florin a tresărit, nu s-a aşteptat la aşa ceva. I-a tras un dos de palmă. Bătrânul s-a clătinat.

Îl durea capul şi obosise, probabil de aceea se purta aşa lipsit de tact. A încercat să se adune puţin şi să se uite în ochii torţionarului său, astfel încât să citească posibilele ameninţări. Ochii lui Florin, albaştri, nu trădau nimic din ce căuta domnul Petruş să citească. Niciodată nu i-au plăcut oamenii cu ochi albaştri, mai mult din acest motiv. Nu ştii în ce ape se scaldă. Auzise de la un vecin că fiul lui s-a căsătorit cu o femeie cu ochi albaştri şi că a făcut un copil cu ochi albaştri. Nu i-a văzut pentru că relaţiile s-au răcit. Îi părea pe undeva rău, dar era mulţumit că îşi face datoria. De la naşterea nepotului pe care nu l-a cunoscut personal, lunar, a depus la bancă o sumă fixă de bani, 300 de dolari, în contul pe care doamna Petruş l-a luat de la fiul ei. Niciodată nimeni nu i-a mulţumit, în afară de doamna, pe care, fie vorba între noi, el a obligat-o să îi mulţumească. Când îţi pierzi recunoştinţa eşti mai puţin decât un câine, asta obişnuia să îi spună.

-          Scrie, a urlat Florin.  Îţi dictez: sunt o jigodie care face bani din camătă. Azi, la 80 de ani..

-          86, a zis domnul Petruş, neîndurând inexactităţile şi aiurelile.

-          Scrie, sac de oase. Azi mă duceam la amanta mea, madam Florescu. În acest timp, nevastă-mea muncea ca o sclavă.

Bătrânul a simţit că se îneacă. Lucrurile personale nu se discută aşa. El a fost un om foarte discret, ăsta e secretul succesului. Dacă înghiţi orice…A uitat continuarea. Pe foaie a văzut nişte litere urâte, lăbărţate, de care s-a ruşinat. Nu putea scrie tocmai el atât de infect, el, care are o caligrafie ireproşabilă. Respira sacadat. Florin îl zgâlţâia, dar degeaba. Poate a căzut? Nu îşi mai simţea corpul, era enervat de faptul că acest corp pe care el l-a îngrijit absolut excelent acum îl trăda mizerabil.

S-a mai trezit puţin şi era beznă afară. Îi era frig şi nu se putea mişca. Florin dispăruse. Oare de ce doamna Petruş nu a anunţat pe cineva că el nu a venit acasă? De ce nu l-a căutat? E drept că nu avea permisiunea să iasă din casă aiurea, fără aprobare, dar ăsta era caz de urgenţă. Regreta că nu şi-a găsit o soţie mai deşteaptă puţin, acum chiar i-ar fi prins bine. Nici preotul nu a venit pe la biserică azi. O fi încuiat infractorul ăla ordinar uşa bisericii? A ajuns la concluzia că cel mai cumsecade ar fi să se culce. Noaptea e un sfetnic bun, e o zicală. S-a înveselit puţin văzând că încă îi ies zicalele. Ţinea să fie totuşi, un om spiritual. S-au auzit nişte paşi. O clipă s-a temut grozav că jigodia s-a întors, dar după paşii apăsaţi era părintele.

-          Părinte, a scâncit domnul Petruş. Şi s-a cufundat într-un vis plăcut şi mai ales cald.

Până să vină preotul să o ducă la spital la soţul ei, doamna Petruş s-a aranjat cuminte. Şi-a pus peruca, s-a machiat, s-a îmbrăcat cu o rochie roşie pe care a primit-o cadou de la nora ei şi şi-a pus în picioare pantofii cu care a mers la înmormântarea mamei domnului Petruş. La gât avea un guler de vulpe, asortat cu paltonul. Ambele erau vechi, incredibil de vechi. A ieşit pe prispa casei şi a stat cuminte, emoţionată, ca o fetiţă în prima ei zi de şcoală. Din când în când zâmbea, aşa, ca pentru ea. Se dăduse cu mult parfum, ca să acopere mirosul de naftalină din guler, miros care îl deranja nemaipomenit pe domnul Petruş. Mai frumoasă de-atât n-a fost vreodată şi slabe speranţe că va fi. Preotul a venit, a urcat în maşina lui ieftină şi cam neîngrijită, cu eleganţă, închipuindu-şi că e tânără şi că cineva se poartă frumos şi blând cu ea. Părintele Nicu i-a spus încă din maşină că domnul Petruş nu se poate mişca, dar totuşi, Dumnezeu l-a ocrotit şi vorbeşte şi gândeşte încă bine. Erau veşti bune, foarte bune, iar doamna, cu o încredere pe care nu o mai avusese de multe decenii, a intrat în spital, a vorbit cu doctorii, apoi şi-a făcut apariţia în salonul unde era soţul ei.

-          Domnica, a zis încet, domnul. Cum nu te-ai îngrijorat de lipsa mea?

-          Ilarie, am zis că eşti cu treburi. Dragul meu.

Nu i-a zis niciodată aşa, dar acum, că i-a zis, domnul Petruş s-a simţit bine şi în siguranţă, cu mulţumirea că nu s-a luptat degeaba ca sufletul acestei femei să rămână fără prihană.

-          Vei merge acasă, cu mine.

-          Dar doctorii ce spun, Domnica?

-          Spun că oamenii mor cel mai bine în casa lor.

Un pumnal i s-a înfipt în inimă domnului Petruş. De ce vorbea urâtania asta de moarte? Cu ce drept, ea, buhăită şi bolnavă de inimă, putea să îi spună lui, în stare perfectă de conservare, fără boli şi defecte, de moarte.

-          Domnica, tu ştii că mie îmi displace să te pedepsesc, dar uneori tu nu ştii care e măsura. Înţeleg că eşti o persoană redusă mintal, dar asta nu înseamnă că scapi şi de consecinţe.

A fost cât se poate de tranşant. Doctorii au intrat în salon alături de părinte. S-a bucurat când i-a văzut, măcar harpia asta bătrână n-o să mai vorbească prostii care îl indispun.

-          Domnule Petruş, am făcut actele, plecaţi chiar acum acasă. Doamna oricum vă îngrijeşte mai bine decât se poate îngriji un om aici, în spital, i-a zis doctorul Moţu zâmbind.

-          Domnule doctor, locul omului bolnav e în patul de spital.

-          Domnule Petruş, tot cu zicătorile vă ocupaţi, a râs medicul. Dacă faceţi asta înseamnă că sunteţi foarte bine. Vă zic şi eu una: în spital intri cu o boală şi ieşi cu zece.

Domnul Petruş înclina să creadă vorbele medicului, era prima noapte pe care o petrecea vreodată în spital şi poate era mai înţelept să fie şi ultima. Nu înţelegea exact ce a fost scăparea Domnicăi, ce îi veni să pomenească de moarte.

-          Domnule Moţu, să-mi spuneţi dacă e grav ce am.

-          Totul e aproape perfect, în 7 zile veţi merge prin oraş de la un capăt la altul, vă garantez.

S-a mai liniştit, s-a gândit dacă să îl denunţe pe animalul care i-a pricinuit durerea, dar a considerat că e o problemă prea serioasa ca să fie judecată în pripă. O salvare modernă, cu sirena pornită, l-a dus până acasă. În patul propriu şi-a îngăduit o clipă de odihnă înainte să îşi facă planurile pentru zilele care urmează şi mai ales înainte de a decide cum e mai bine să se poarte cu Domnica pentru ca ea să dea cele mai bune rezultate în situaţia de faţă.  A aţipit, dar l-a trezit o voce care l-a făcut să fie neliniştit. I s-a părut, poate a visat, parcă era vocea infractorului, sechestratorului, bestiei cu chip uman.  A închis ochii să adoarmă la loc, apoi i-a deschis brusc. S-a umplut de transpiraţie când l-a văzut aievea, acolo, lângă pat, pe Florin.

-          Stimate domnule Petruş. A spus liniştit tânărul. Am venit să văd cum vă simţiţi.

-          Tu ştii că o să te denunţ, ieşi din casă până când nu o pun pe doamna să dea telefon la poliţie. 

Bătrânul s-a gândit că în definitiv atâta iertare strică, mai ales în cazul unui infractor periculos. Presupunând că el trece cu vederea nenorocirea pe care tocmai a provocat-o şi individul face rău altcuiva, cine răspunde la judecata de apoi de faptele criminalului? Aceasta e o întrebare pe care nu e rău să şi-o pună mai des, nu că moartea ar fi aproape, dar totuşi, e la apusul vieţii şi memento mori, zicere veche, dar adevărată. Doamna Petruş a intrat în cameră zâmbind.

-          Ilarie, ce ai vrea să mănânci astăzi?

-          Fă o ciorbă de pui şi nişte ghiveci călugăresc.

-          Vai, doctorul a zis că pâinea cu apă e cel mai bun regim. Eu o să plec în oraş, dar Florin o să stea cu tine. Îl ştii pe Florin, l-ai împrumutat cu bani.

A zâmbit binevoitor, iar liniile feţei i-au fugit în toate direcţiile. Doamna Petruş nu era frumoasă şi basta, dar cumva, pe faţa ei se vedea o strălucire nouă, care nu semăna cu strălucirea dată de cremele unsuroase cu care se sulemenea zi de zi la instigarea domnului Petruş.

-          Domnica, nu te prosti, nu te duci nicăieri. Unde să te duci tu?

-          Întâi la piaţă să cumpăr flori. Apoi la magazinul de stofe să iau 3 metri de mătase neagră. Şi la Smaranda să iau grâu de colivă, care fierbe foarte greu şi preoteasa mi-a zis că poţi să fierbi grâul şi să îl pui la congelator. Apoi îl scoţi şi faci coliva când e cazul.

-          Tu te-ai tâmpit de tot? Tu ieşi afară, a urlat către Florin.

-          Domnule Petruş, eu sunt aici să vă servesc, i-a răspuns tânărul zâmbind binevoitor.

Doamna l-a mângâiat pe spate pe Florin. Domnul Petruş era furios.

-          Ce mama focului îţi trebuie ţie colivă şi stofă? Eu nu am aprobat nici o achiziţie!

Nici măcar nu îi adusese caietul de achiziţii să le noteze civilizat. Femeia asta tâmpă înnebunise probabil de spaima că lui o să i se întâmple ceva rău.

-          Ilarie, degeaba te enervezi. Oricum mori, dar un mort nervos e un mort nefericit, a zis Domnica şi a izbucnit într-un râs isteric.

Domnul Petruş s-a gândit că nevastă-sa a luat droguri. Poate că bestia aia de Florin a drogat-o. A văzut aşa o situaţie cumplită într-un film şi ştia că nu e de glumit, un drogat e în stare de orice pentru că nu se poate controla. Doamne fereşte. Era din ce în ce mai sigur că asta s-a întâmplat.

-          Dă-mi telefonul, Domnica, i-a zis ferm şi calm, convingător de-a dreptul.

-          Ilarie, tu trebuie să te odihneşti, n-ai ce face cu telefonul. Eu îţi spun la revedere.

Doamna s-a întors spre uşă şi a ieşit. În cameră a rămas Florin. Tăceau amândoi. Domnului Petruş îi era frică să înceapă o conversaţie pentru că ultima conversaţie cu omul ăsta se sfârşise rău. Florin se simţea bine, ca şi cum i-ar fi pus o zgardă inamicului său, iar acum îi scurta din ce în ce mai mult lanţul. Când apropierea dintre ei a devenit insuportabilă, Florin a vorbit.

-          Te doare?

-          Ce te interesează pe tine? Ştii că nu o să scapi. Ştii că mai bine ar fi să pleci, chiar acum.

-          Domnule Petruş, eu singur nu vă las, nu vreau să vă am pe conştiinţă.

Se auziră nişte bătăi în uşă. Dascălul se gândi că gata, e scăpat, că poliţia în sfârşit va auzi toată tărăşenia şi vor fi împărţite pedepsele, iar el îşi va continua viaţa în mod plăcut, aşa cum era planificat de mult să şi-o petreacă. Era deja a doua zi în care programul lui fusese distrus, ceea ce îi punea în pericol viaţa şi activitatea.

-          Daaa, a strigat domnul din pat.

-          Nu mai striga, mă duc să răspund, trebuie să fie părintele.

A ieşit din cameră şi s-a întors cu preotul. Domnul Petruş s-a simţit descumpănit, băiatul ăsta avea atâta tupeu, adică îşi închipuia probabil că el nu va spune nimic despre întâmplarea odioasă de ieri.

-          Domnule Petruş, vă simţiţi bine?

-          Părinte, trebuie să mă spovedesc.

-          Vă ascult, sigur.

-          Sa iasă afară omul ăsta.

-          Nu e nevoie, e de-al casei.

Domnul Petruş a văzut pe faţa preotului un zâmbet dispreţuitor şi uşor ironic.

-          Cred că nu aţi auzit bine, eu vreau taina spovedaniei.

-          Sigur că da, doar că nu are nici un rost ca Florin sa plece, cred că nu aţi înţeles bine.

-          E bătrân, nu mai pricepe, a zis Florin zâmbind.

-          Sigur că e bătrân. A sărbătorit 86 de ani. A adus 10 sticle de şampanie la parohie.

-          Cât de frumos din partea lui, a zis Florin.

Ilarie şi-a dat seama că ăştia doi vorbeau fără să îl bage în seamă, fapt care l-a condus la bizara concluzie că de fapt poate că nici nu îl auzeau. Dacă după accidentul de ieri vocea lui nu se mai aude bine, ca altădată? Şi ce vocea avea, nu degeaba a fost atâta amar de timp dascăl! Adică era încă, niciodată nu se gândise la trecut, cine se gândeşte prea mult la trecut nu mai are timp de viitor. Asta le spunea mai ales moşilor şi babelor care îl plictiseau cu poveşti de pe vremea războiului sau alte idioţenii şi pe care, rând pe rând, îi dusese la groapă cântându-le veşnica pomenire.

-          Părinte, a spus scurt, dar tare domnul Petruş.

-          Da.

Prin urmare l-a auzit.

-          Florine, eu o să plec, voiam să văd dacă mai trăieşte. Cum va vrea bunul Dumnezeu, căci numai în mâinile lui suntem. La revedere domnule Petruş, ne mai vedem.

Preotul a ieşit din cameră şi l-a lăsat nedumerit şi bolnav de îndoială. Nevasta lui umbla teleleu şi asta îl stresa, simţea plecarea ei ca pe o durere de la o piatră intrată parşiv în pantof. Ca pe înţepături de ac în ochi ori ca pe o strânsătură puternică de gât care îi provoca sufocare. Florin ieşise după preot şi, ciudat, închisese lumina după el. Au trecut câteva ore, timp în care, gândurile negre au crescut în bătrân odată cu foamea şi setea. Apoi, val vârtej şi rânjind sinistru în cameră a apărut doamna Petruş.

-          Mă bucur că încă eşti aici. Pe lumea asta, mă refer. Preotul zice că nu are rost să te mai chinui. Ştii, ai rămas paralizat de la brâu în jos. Zice să nu te mai hrănim.

I se părea că visează urât, nu mai visase urât din vremurile în care nu era încă convins că viaţa lui va fi îndestulată. Oricum, ce să vorbeşti cu persoana asta vulgară şi urâtă lângă care a stat numai din compasiune şi simţ al datoriei o viaţă de om?

-          Apă. A fost singurul cuvânt care i-a ieşit pe gură.

-          Ha, de apă am uitat să îl întreb pe părintele. Îl sun, dragă, îl sun să vedem ce zice.

Doamna a ieşit, lăsând lumina deschisă în urma ei. Becul lucea puternic, amintindu-i de o dimineaţă de vară, când se îndrăgostise de o fată frumoasă, cu obrajii plini şi înaltă, mult mai înaltă ca el. S-a uitat la ea lung şi a salutat-o scoţându-şi pălăria din cap, cu politeţea-i desăvârşită. Ar fi vrut să îi dea o floare, să o întrebe ceva, dar apoi şi-a dat seama că situaţiile în care lumea ţi se pare mai frumoasă decât este de fapt sunt năluciri şi înşelăciuni ale diavolului. Totul e deşertăciune. La fel a zis şi în ziua aia frumoasă când a ieşit afară şi în faţa casei înflorise iasomia plantată de doamna Petruş. Şi s-a bucurat brusc de parfumul acela dumnezeiesc, începând să râdă cu drag. S-a oprit repede pentru că unu, doamna îl putea vedea şi asta însemna că încurajează munca în zadar la grădina de flori din faţă, muncă care afecta finanţele familiei şi doi, să te bucuri de lucruri trecătoare e nedemn şi te supune la chinuri mai pe urmă. Acum, cu sinceritate, s-a bucurat puţin şi că lumina era aprinsă şi că şi-a amintit de nişte lucruri cumva mai plăcute.

-          Zice să îţi umezim buzele, ca Domnului nostru Iisus Hristos. Că până şi el, pe cruce a avut parte de asta.

Imbecila era veselă peste măsură, s-a revoltat domnul Petruş şi a hotărât să şi vorbească.

-          Imbecilo, de ce eşti atât de veselă? Ţi-am zis să îmi aduci apă.

-          Domnule Petruş, dumneavoastră sunteţi o jigodie în general, dar mă bucur că acum sunteţi o jigodie paralizată. Poate că nu v-aţi prins, dar bunul Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile şi mă va lăsa să trăiesc măcar un an, în linişte, fără tine.

L-a înspăimântat că anii lui de educaţie, de dedicaţie, de sârguinţă în modelarea caracterului inferior al soţiei lui, au fost pierdere de vreme. Nu şi-a închipuit niciodată că viaţa lui va conţine vreun eşec, pentru că e un om caracterizat îndeosebi de perseverenţă şi seriozitate. A simţit cum adoarme, şi-a închipuit că e ora de somn. Dar o nelinişte, o mare nelinişte, i-a deschis ochii larg. Doamna Petruş împietrise. Dar nu numai ea. Lumina parcă îngheţase. Nici el nu mai mişca. Deloc. Lângă pat a crescut un chip, apoi un trup, întocmai ca cele pictate în biserică, pe peretele de la intrare, în stânga. Era un demon, cu faţa pământie. Îl aştepta, îi zâmbise mii şi mii se zile, dimineaţa.

-          Ai venit după bani, i-a zis domnul Petruş sigur pe el.

A observat mirat că nu îi mai era foame, nu îi mai era sete. Era aşa cum se ştia el, stăpânit, aşa cum îi plăcea lui de el.

-          Nu, pe mine nu mă pasionează banii. Pe tine te pasionează. Am venit pentru că o să mori.

-          Şi banii? În biserică, pe perete, stai lângă patul cămătarului şi aştepţi să pui mâna pe banii lui. Sunt sigur că sunt mai bogat decât omul pictat acolo, sunt sigur.

-          Stai puţin, cred că nu ne înţelegem. Eu n-am treabă cu banii. Şi oricum, banii tăi nu mai sunt aici de mult.

-          Ba sunt, ia-i, sunt pentru tine. Pentru tine sunt, chiar dacă eu nu o să mor acum, poţi să îi iei

Diavolul a ridicat salteaua cu tot cu domnul Petruş şi aproape că a lipit-o de tavan.  Bătrânul se distra şi se gândea cu plăcere că a meritat să aştepte. Nu ştia că o să fie în felul ăsta, dar era fantastic, fantastic. Cine munceşte nu greşeşte, iată nişte cuvinte optimiste, fix pe placul lui. Apoi diavolul a întors salteaua cu susul în jos, dar domnul Petruş a rămas lipit de saltea. De acolo, de sus, vedea bine că teancurile de bani nu mai erau acolo. Totuşi, era imposibil, ieri dimineaţa, înainte de a pleca de acasă, le verificase atent.

-          Doamna Petruş le-a împărţit. I-a dat lui Florin să te aranjeze, popii să tacă, doctorului să te umfle cu morfină şi să te trimită acasă. Restul or să meargă la fiu-tău.

Ce auzea îl umplea de o scârbă uriaşă, atârnat fiind în ciuda forţei gravitaţionale. Ar fi vrut să vomite, dar a simţit că voma dacă s-ar urni din stomac, i-ar ieşi cumva prin ceafă, n-ar curge pe podele. De ce ar fi oamenii atât de ticăloşi? De ce? Dar fiul lui, fiul lui risipitor şi plecat de acasă, oare ce ar spune?

-          De ce ai venit atunci? Bani nu mai am.

-          Pentru că mă aşteptai. Chestia e că eşti un mic mizerabil, dar un mizerabil de care eu nu am acum nevoie. Adică nici banii nu ţi-i iau, nici pe tine.

-          Nu înţeleg.

-          Nu înţelegi pentru că nu eşti prea deştept.

Asta era chiar culmea. El era un om de spirit şi acum vine dracul şi îl face prost.

-          O să chem un înger, poate ei te vor. Nevastă-ta te-a furat toată viaţa cum a ştiut mai bine şi a făcut o mulţime de milostenie cu banii tăi. Ăştia din rai sunt incredibil de uşor de impresionat.

A coborât cu salteaua pe pământ şi din peretele cu dulapul a ieşit o umbră alburie.

-          Sper să fie important, a zis umbra.

Îngerul avea o voce groasă, foarte groasă, ciudată pentru cineva care nu e mai mult decât o umbră, un abur.

-          Îl iei? A zis dracul.

-          Nu. Nu e pe liste. Nici anul ăsta, nici la anul. Previziunile arată că îl vei primi tu, dar la finalul timpului. Ştii că acum lucrăm cu previziuni.

-          Da, dar nevastă-sa vrea să îl omoare şi acum eu nu îl pot lua, nici eu nu îl am pe liste. Diavolul şi-a ridicat uşor umerii, ca şi cum i-ar fi îndreptat, să pară mai demn.

-          Nu îl va omorî. Individul vrea să trăiască. Noi nu intervenim. Poţi să te bagi tu, dacă vrei, caz în care îţi aparţin, şi el şi nevastă-sa.

-          Eu nu negociez cu tine, că oricum mă trageţi pe sfoară. Nu îl vreau, nu îl vrei. Ce facem cu el?

-          Nu că nu îl vreau, a tunat îngerul, dar tu ştii că noi avem sute de scări până în rai. Cum crezi că o să urce ăsta? E paralizat.

Cei doi râdeau în hohote, ceea ce l-a uluit pe domnul Petruş.

-          Atunci îl lăsăm aşa, să se descurce şi singur, muritorii veşnic cred că trebuie cineva să le rezolve porcăriile. Diavolul părea supărat.

-          Auzi, îl amuţeşti tu? Nu mai rabd sa îi aud toate prostiile.

După ce a spus asta, îngerul a dispărut, prin acelaşi perete. Diavolul a ieşit pe uşă şi domnul Petruş poate să jure că l-a auzit cum îi spunea sărut-mâna doamnei Petruş, iar ea îi răspundea veselă, cu vocea ei stridentă de ţoapă amabilă, pe care o detestase din prima clipă. În cap îi veni o zicătoare, care parcă nu era potrivită, dar era singura pe care o avea la îndemână.

-          Nici o masă fără peşte.

Domnul Petruş a fost dus la spital în comă profundă. Când urmaşii lui, adică doamna Petruş şi fiul lui au fost întrebaţi dacă să îl deconecteze de la aparate, au stabilit, împreună cu părintele că nu e creştineşte şi că normal e să îl lase să trăiască cât îi este dat. Câte zile iţi dă Dumnezeu, atâtea trăieşti, asta a zis doamna Petruş că i-a spus domnul Petruş şi toată lumea a fost de acord. A mai adăugat şi: cu bune şi cu rele viaţa merită trăită şi toţi cei care l-au cunoscut pe Ilarie şi-au amintit de îndemânarea lui de a încheia discuţiile cu câte o vorbă de duh. Doamna Petruş a murit după 10 ani de la aceste întâmplări, iar domnul, aşa cum se aştepta toată lumea, i-a supravieţuit şi sunt speranţe, spun doctorii, să prindă suta de ani, ceea ce ar fi bine pentru că spitalul în care este ar intra în Cartea Recordurilor pentru cel mai longeviv comatos. Asta înseamnă expunere naţională şi internaţională. Treaba e cu atât mai bună, cu cât, în eventualitatea atingerii recordului, directorul spitalului plănuia să îi cheme pe urmaşii bătrânului, care erau perfecţi pentru arătat la televizor: blonzi cu ochi albaştri, frumoşi ca în vis, trei generaţii la rând. Vorba domnului Petruş când vorbea despre el însuşi şi mai ales despre doamna Petruş: în urâţenie se poate ascunde o mare frumuseţe. Sau poate era: un pom noduros şi urât poate avea vlăstare drepte şi frumoase. Sau poate era altcumva?

Raluca Blezniuc

 

 

bătălia terminată între eoliene

 

chiar dacă se va opri şi din el

vor curge poduri

km întregi de crengi uscate

ne vom aşeza lângă îmbrăţişări

noi străinii - cei înfipţi în pământ

precum sunt văduvele în lumina

candelei

 

„dragă mamă şi tată...”

Iertaţi în rânduri ce-şi caută eternul

din viscol în viscol

sar cuvintele

îmi sunt cu degetele şi inima

înmuiate în acuarelă

de corăbii

 

 

 

mi-am legat o funie de o creangă şi o plimb peste tot cu mine

 

când va fi ultima mână întinsă

voi îmbrăca chipul sobru al mamei

poftim fericire acest gram de unt

eu sunt încă necoaptă

mai ai răbdare Eu-le îţi va veni şi ţie timpul

lasă-mă să ies noaptea

rătăcind printre vaporaşe de hârtie

voi uita doar

mersul pe nori

şi foişorul în care-şi ţinea bunicul invenţiile

 

copacii vor aţipi traversând

singuri

florile albe din tabloul mashei

 

 

 

te întreabă ce ai

şi în câte moduri vei mai putea fi captiv

omului roşu cu cearcăne - neîncăpătoare milei

ziceai că mizantropia e o artă

restul s-a şters

 

chipul merge pe bicicletă prin

cimitir

morţii poartă pălării cu muşcate prinse

aiurea într-o parte

în coşul bicicletei sunt pietre funerare

fiecare gest repetat obsesiv devine astfel

o purificare

 

viaţa e violentă

 

doi oameni nu au voie să meargă pe stradă

cu aceeaşi

aripă

vor fi torturaţi apoi închişi

aripa noastră era aurie cu vârful alb

 

lângă pensule

negrul are gust de abandon

adam şi eva poartă catalige

merele sunt înlocuite de nori

mijlocii mari mici

singurele cuvinte care contează

ajung să nu mai fie niciodată rostite

 

 

 

îl scapă pe jos
nu se aude nimic
atunci din instinct balerina se ridică pe vârfuri
din sânii ei cad miezuri
miez de poezie bună

miez din florile ce cresc în cimitire doar
şi nuferi Doamne câţi nuferi
mă sufocă prezenţa lor
cere apă, cere şanse, dreptate
ca şi cum te-ar iubi azi balerino
toţi fraţii tăi jderi şi pe toate potecile şi în toate camerele
te-ai lăsa dezbrăcată, atinsă
niciodată pătrunsă

 

sub clar de lună

un singur coif

vaticanul

 

 

 

mă voi transforma în tipa aia Crimhilda din

cântecul nibelungilor

 

gândeşte-te dragoş

ce miros avea cafeaua

la 12 noaptea

în omv

şi furtuna ce ne aştepta ca pe 2 îndrăgostiţi

când noi nu aveam nici

măcar mărunţiş pentru iubire

 

bogdan zicea că e karma

urnd scările spre ada milea

dar noi facem mişto de asta cu

ghiozdanele lipite de frunte

 

eram futuriştii cu papion din morcovi

 

 

 

în seara asta

hai să ne culcăm mai devreme

am obosit să ne tot certăm

de parcă am fi obligaţi zilnic a urca şi coborî cerurile

ţi-a plăcut Altarul din Miraflores?

îmi imaginez că ai studiat mai mult bolta

 

mi-aş dori să nu mai pleci, să lucrezi de acasă

fără să-mi cenzurezi niciun exces

aş sta lipită de scaunul tău fără a scoate un sunet

voi citi goală

iar când îţi vei ridica ochii

îţi voi fi cea dintâi apariţie meteorică

 

ca o pictură fără volumetrie nuanţată vor trece

anii între noi

mormintele ne vor fi unite aproape de mânăstirea

Scheut

iubirea se va aşeza în cele din urmă asemeni unui triptic

şi nici măcar veşnicia cu micile sale răutăţi

nu-mi va lua certitudinea

că şi sarazin de-ai fi

tot pe mine m-ai iubi cel mai mult

 

 

 

minutul care-şi aruncă cârjele

 

zilele seamănă cu o nuntă a unui trib de masai

desfac dezamăgirea în mii de bucăţi confetti

deasupra lor să fie o ploaie care să spele sângele viţeilor

aici în vale

ochii sunt inele gigantice multicolore din ei ţâşnesc sunete

numele meu, numele danielei, numele copiilor ei

cu precizia unui ceas elveţian fericirea şi tristeţea apar în prag

suntem turişti în kenya

zăbovim îndelung dar atunci când ne ridicăm privirea

pământul ne binecuvântează

de parcă tocmai am ieşit din pântecul mamei

Raluca Neagu

 

  1. Oameni și măști

 

sunt uneori omul trist dintre aceia care aduc ploaia

trag norii după mine ca pe zmeie

până îi îndes deasupra ciocurilor și murmur

cu pleoapele strânse

să plouă

să vă plouă

 

am simțit picuri ciugulind obraji în metrou de atâtea ori

și am văzut cum toți vă legănați ca pe-o pânză

sub umbrelele de cărămidă

ah

oameni călători spre țara betoanelor

oameni pe care aș vrea din când în când să-i cutremur

să le arat ce înseamnă puținul gram de mâine

să le explic cam cum se moare pe interior și

cu câtă precizie se taie din carnea păcătosului

 

mâinile astea

nu au oferit niciodată o vâslă

ochii tânjesc după același punct aproape

fac dragoste cu el în timp ce

oamenii triști

dintre aceia care aduc ploaia

stau aici pe bucata mea de pământ lemnos

și așteaptă noaptea ca pe-un Dumnezeu

nu fac cruci din trunchiuri

doar se întunecă

 

e de ajuns.

 

 

2.      Fata morgana

 

să rupem semafoarele din rădăcini

să le dăm păsărilor să zboare cu ele

până în țara unde soarele stă și așteaptă

 

norii să treacă

să întreacă viteza sângelui nostru

când fug cu orașul în spinare

și blocurile vagabonde mi se agață de glezne

gropile cască din toate puterile

doar doar

înghit dragostea asta a noastră

și o sugrumă

la fiecare colț capcanele dau din gene

la fiecare colț încerc să mă desprind

dar

 

cum poți călca pe o inimă desculță

cum poți înjunghia un suflet fără scut

 

3.      Clopotarul a amuţit turla bisericii

 

e un balerin agăţat de limba clopotului

bătrânii fac multe cruci multe şi dese

ca să-i spele păcatul

de parcă ar fi o haină pe care o îneci în râu să nu-i vadă noroiul

Cel de sus.

nimeni nu-l priveşte

clopotarul satului stă fără suflet şi ruşinat

pare că tot caută ochii Medusei

se spune că avea o femeie cu şerpi în sân se mai spune că

într-o seară a iubit-o până la porţile iadului

şi nu s-a mai întors la fel de

limpede la fel de senin

 

cânta o cucuvea a pagubă şi femeia lui

îşi unduia trupul ca o cobră

clopotarul spunea oricui că el e-mblânzitorul că el

o iubeşte dumnezeieşte dar oamenii vorbeau

şivorbeauşivorbeauşivorbeau

până acopereau iubirea lor cu o pătură de lână

să se sufoce

 

nimeni nu-l dă jos de acolo

se leagănă ca o frunză şi vântul îi plânge de milă

mai bine aşteptăm ploaia să putrezească funia

mai bine aşteptăm fulgerul să o taie din rădăcină

mai bine îl lăsăm acolo ca o statuie a morţii

 

să ne vedem de viile noastre de vitele noastre

să mâncăm din pământ şi să mulţumim cerului

că trăim cu picioarele-n ţărână

pentru că diavolul dansează prin aer gata să prindă ceva

gata să fure ceva

 

cum

nu l-aţi văzut?

 

4.      Jurnalul unei nopţi

 

la mine se bat doi câini

fiecare spune că luna e a lui şi colţii alunecă pe sânge

în timp ce tu moţăi liniştit visând la

some kind of paradise

în timp ce salcâmul meu e ars până la os

şi becul miop încearcă să-mi ofere lumina

de la capătul răbdării.

ţi-aş da un vis pe umeri ca un trenci

dar tu eşti curajos

stai drept în mijlocul furtunii din noapte

pe bloc

pe inima mea

care suflă ca un moşneag şi mă întreb

de ce nu îţi apar toate astea în faţa ochilor

în spatele lor

de ce refuzi dragostea mea ca pe-o jignire?

 

hei

stă să plouă

noaptea fierbe domnule

gropile au transformat asfaltul într-o ciocolată aerată

dar nimeni nu are curajul să muşte

căci vin repede repede caii de fier în sufletul cărora

oamenii stau prinşi ca într-o capcană de şoareci

de cobre

ce mai contează

fiecare cu rolul lui

 

eu stau şi scriu despre asta

îmi scot inima

o aşez într-o cutie

cu venele o leg să nu se zbată

aşa pot dormi

şi-s neputincioasă şi vulnerabilă doar o să vină iar

toamna aia nesuferită

ah cui să mai plâng de milă de silă de tine de tot

şi aşa mai departe

 

nu vreau să se termine textul asta

nu vreau să te încrunţi

căci sigur vin norii şi fără să îi chemi

şi dacă vin nu-i văd că îmi bate noaptea în spate

de ore întregi

asta sună a ameninţare dar

cine o bagă în seamă

 

fug spre tine cel care doarme pe bloc

îţi ating chipul cu o şuviţă

acum strâmbi din nas iar te întuneci şi

eu ţopăi ca o broască sau ca un greiere din bloc în bloc

din oraş în oraş

înapoi

spre patul meu care nu e burete

spre visul meu cu mult spaţiu liber şi puţine ferestre.

 

  1. Alfabetul durerii

 

mama înfăşoară pastilele în ambalaje colorate

spune: ia bubu bomboane.

le îngrop la picioarele copacului din curte

să se facă bine

să le mănânce râmele tatei apoi peştii apoi rechinii

numai să nu aud cum se rostogolesc pe un topogan

şi cad în mine cu zgomot

ca şi când nu ar mai avea de ce sa se lovească.

sunt un pahar gol

 

nu am mai crescut deloc şi

nu am ce să ascund iarna sub căciulă.

 

desenez pe toate oglinzile o faţă pe care abia mi-o amintesc

e tot un bubu dar altfel

mama se teme că nu mai ştiu să zâmbesc

îmi tot lungeşte colţurile gurii

sus de tot până la gropiţe.

nu mai cer nimic

nici de la dumnezeu nici de la oamenii cu ace

vreau doar ca tata să nu mai lovească pereţii

pentru că mi-e teamă de cutremurul din el

vreau doar ca mamei să nu îi fie frig de frică şi frică de frig

să nu îi mai tremure buza de jos

vreau bomboane adevărate cât să încapă într-un buzunar

le-aş arunca pe drum când mă vor lua de aici

pentru copiii fără Crăciun.

 

ştiu alfabetul durerii

sunt bubu şi tac de-o săptămână

nu am cui să mai strig ce să mai strig

am patul meu cu multe jucării pe care nu le-am cerut

acele mi-au ciugulit braţele si

ochii îmi sunt uscaţi ca un deşert

stau pe culoarul ăsta şi îl aştept pe Dumnezeu

am învăţat că nu e politicos să întrerupi somnul cuiva

cu durerile tale.

 

6.      Nu întreba nimic, te rog

 

uite cum fug lacrimile în pernă şi mor

lasă-le sa moară

vreau să ajung fix spre nicăieri pe drum şerpuit

să erupă toţi norii să ardă oraşul ca un şoarece

şi eu să calc pe oasele lui cum aş merge pe cărbuni încinşi

spre tine

 

mintea-i golită de tot

acvariu din care scoţi peştii cu burţile-n sus

şi eu vin pentru că vreau să arunc pasărea asta din piept

la uşa ta

ca pe-un prunc pe care nu-l mai vrea nimeni

vin pentru că nu am o casa în care să mă-ngrop

la fereastra căreia să îţi scoţi pălăria şi să plângi

*

tu doar porţi misterul ăla cât un elefant

şi ascunzi din tine în fiecare zi

apoi strigi

hai găseşte-mă prin noapte caută-mă cu mâinile la spate

cu ochii bolnavi de ploaie

*

am ajuns acum îţi las cadoul pe prag

mă furişez să nu trezesc dragostea pe jumătate adormită lângă tine

te salut din oraşul încă flambat

am părul roşcat şi o mutră de om fericit

în nefericirea lui

 

nu mai întreba

pune pasărea să-ţi cânte toate răspunsurile.

 

 

7.      Lamă de cuţit sau portret cu ochii închişi

 

știu că ziua bună se cunoaște

după cât de rar clipește soarele

după cât de încet se leagănă femeia din colţul străzii

după cât de puţin mă transform în adult.

sunt un magnet pentru furtuni

caut în disperare liniștea și când o găsesc

ma învelesc cu ea până mă sufoc

și e ciudat cum ascund oameni în inima poeziei

fără ca ei să știe vreodată

că vântul cald din părul lor este versul lipsă

 

peste două ore mă nasc

și țipătul meu va umple fântânile

și mama va plânge cu pești din diamante

si tata va uita cheia și va sări peste lacăt

si tu mă vei iubi după 19 ani

așa

certată cu legile îndemânării

așa

visătoare până la autism.

 

asta sunt

o frunză cu bocanci

uneori îmi vine să mătur totul din cale

alteori adun firimiturile și le pun laolaltă

pentru tabloul complet

plâng din egoism

scriu din egoism

sunt un biet om o biată lamă de cuțit

cum să nu mă iubești?

 

  1. filosoful din colţul străzii

 

am văzut ieri un om care vorbea cu o pungă

avea degete ieşite prin pantofi şi smocuri de păr lipsă

ca o iarbă cosită neglijent

l-aş fi luat să îi arăt scările care urcă şi coboară urcă şi coboară

la fel oamenii vânători de comori prin asfalt dar

era preocupat şi nu e politicos

 

metafizica plasticului trebuie să fie ceva

mă gândeam

pentru că plătea un preţ atât de mare

şi oare cât ştie o pungă

şi oare cum îl face mai fericit decât mine

sau decât doamna gata să plângă pe bara din metrou

 

probabil noaptea punga îi şopteşte la ureche lucruri drăguţe

şi se încălzeşte şi lumina felinarului strâmb e suficientă

la fel banca fără acoperiș sau bucăţile de pâine din care mâncase deja

mucegaiul.

 

 

9.      Din jurnalul unui naufragiu

 

să spunem că mă găseşti la capătul pământului

aşteptând cu dorul în braţe

să spunem că o sa vii pentru că în sfârşit

mi-ai auzit cântecul de sirenă

sau că brusc în inima ta s-a aprins un bec

 

ce o să faci tu

singurul care se încăpăţânează să tacă

tare ca un tunet?

 

noaptea îţi vei permite orice

nu-i aşa?

noaptea nu judecă pe nimeni

 

poate mi-ai îmbrăţişa genunchii

poate ai avea curaj să-ţi lipeşti sufletul de al meu

şi poate în sinceritatea trupurilor

vei şti cine ești

 

sau

timpul o să mă acopere

o să arunce hârtiile pe care nu ţi-am scris

o să mă îngroape până la piept

şi pescărușii vor bea din lacrimile mele

 

pe corabie

mă legăn când spre iad

când spre iad

şi cânt

şi cânt

şi uneori visez.

 

  1. Tata a plecat în ţara lui Hitler

 

numărăm bătăturile tatei şi ne mândrim cu spatele îndoit

cu picioarele slabe şi tranşeele din frunte

ieşim la şosea arătăm tuturor coloana tatei

vai cum şerpuieşte strigă cineva

 

vecinii vin îi sărută obrajii beau bere

beau fiere

îl întreabă când pleacă. tata nu ştie

nu ştie niciodată când va auzi sunetul ăla de roţi

vorbim cu el doar când plouă la nemţi

atunci sună aşa

să nu uite limba română şi nu se plânge

mâncarea e bună ne dau multă ne scot în câmp

să le adunăm hameiul e ca ricinul nostru doar ca îl strivim

din el fac bere bogaţii ăştia şi dau cailor

să guste primii

întotdeauna se întoarce mai bătrân şi mai slab

dar nu trebuie să i-o spunem

are în ochi ceva bănuitor pare obosit

aşteptăm iarna pentru că atunci se odihneşte

iarna îngheață şi oasele lui

şi ţara lui Hitler

 

tata e un uriaş e un erou pentru că se rupe din pământul nostru

şi se plantează pe sol nemţesc peste bolovani

pentru că are o casă grea în spinare şi doi pui ce trebuie

crescuţi mai mari decât hameiul.

Carmen Zaniciuc

 

Motor pentru vise

 

se potrivește perfect în locul lipsă,

 

se demontează,

 

într-un joc în care piesa nu are stare.

 

 

totul devine un mecanism

 

incert

 

ca omida într-un copac

 

cu aripi;

 

 

toamna nu-și mai cunoaște

 

ceasul.

 

 

 

cât să mai iubești

 

câinele singur mă așteaptă seara,

mă apără de haita stăpână pe drumuri.

 

colții îi sunt pregătiți și blana lustruită

pentru mușcătură.

 

n-aș mai putea păși fără să simt că există îngeri

ce mai cred în noi;

 

ne păzesc și ne roagă să le mai împlinim

o dorință,

 

ne dau în schimb aripa lor -

să fim doi

 

și ei să devină oameni.

 

 

identitate

 

în tăcere,

aud singurătatea cum crește în mine.

nu sunt eu.

îi dau un nume și-i spun că e timpul

să fie pe cont propriu.

 

 

ce nu poate fi rostit ziua

 

a fost ultima dată când frunza a căzut în felul acela

pământul s-a întors cu-n ceas în urmă

și pașii ei au mai putut dansa

cu florile ce-și scuturau petalele

 

se va face liniște

într-o adiere din toiul nopții

când mașinile nu mai trec decât rareori

 

va fi o siluetă ascunsă în umbra ta

felinarele vor mai lumina drumul

și copacii goi se vor ascunde

în vântul ce-o va chema din dor

 

 

solfegiu

 

oare de ce te-a ales pe tine

nici măcar nu te-a întrebat

te-a văzut acolo în colț

cu ochii oglindă

 

om cu rădăcini adânci în pământ

cu gândurile cui și brațe puternice

strânge îmbrățișări oriunde se duce

și cu încredere îți întinde mâna

 

în liniștea în care tăcerea vindecă

încă se mai aude inima

ea nu-și părăsește colțul

și e mereu aleasă

 

 

 

am început să cred că fiecare om are un cântec

pe care îl poartă din brațele mamei.

 

o strună vibrează și lacrimile sună a vioară,

lângă tine femeia își poartă pianul pe sânii

dureroși cu lapte,

copilul vă preschimbă în ce instrument vrea,

ca o chitară pe munte ce vrea să atingă adâncul din mări

și inima ascunsă în scoici.

 

 

sinestezie

 

momentul acela unic în care în tine se declanșează bomba

și nu mai rămâne decât liniștea ca un nor de fum,

împrăștie totul în zare și lasă pustiul

să facă loc unei scântei;

ochii sunt preferații iubirii atunci când

e în vacanță.

 

 

amintirea-i un copil care doarme

în brațele mamei când așteaptă trenul

într-o gară

uneori se trezește înainte să plece

și vrea să rămână

 

 

însemnările unui înger regăsit

 

m-am angajat de sfârșitul lumii

am făcut contract cu eternitatea

 

lumina e dureroasă

ochilor obișnuiți cu întunericul

 

destinul operează

pe viu

 

 

liniștea lunii (decembrie)

e cald în casă ca atunci când stăteam în jurul sobei
și așteptam primii fulgi de zăpadă
coceam cartofi în cuptor și mere
și ronțăiam covrigi

e cald și inima se zbate
în piept ca într-o colivie

e iarna
și tu-mi ești mai aproape

sufletele se ascund în căsuțe
de paie
hibernează
o iubire

 

 

 

mingea

în așteptarea pasei

 

Iisus joacă baschet

cu planeta

 

nimeni nu știe

când intră

într-o gaură de vierme

și scorul

se schimbă

 

Ştefan Ciobanu

 

1. starea de a fi
centrul orașului este tot un deșert
numai că firele de nisip au forme de oameni

mă plimb noaptea pe străzile moi și nimic mai mult
am impresia că sunt un copil și țin de mână un părinte foarte înalt care se pierde printre nori
nimeni nu știe dar uraganul despre care se vorbește la meteo
uraganul arătat de bățul lung crem
iese din oasele mele ca o ghiulea răvășind foile crainicului
oasele mele îndepărtate de inimă căreia i-am făcut la revedere cu mâna
într-o gară din aprilie

în fața librăriei cărturești
pe lângă spiritul cărților visând pe o bancă cu ciorapi multicolori peste picioarele sufletului
am văzut în iarbă o aripă de elefant
cealaltă era deja urcată pe acoperiș
urma să fie lansată o carte pentru copii sau
iubirea mă tot freca la ochi și nu mai vedeam bine sau
cine știe ce dracului am mâncat seara de visam tâmpenii

odată a venit un car de reportaj
m-a filmat din toate frunzele necăzute ale toamnei
o reporteră mi-a pus întrebări pe fiecare treaptă a templului pe care o urcam
pe care o coboram
pe care o construiam
i-am spus
da fac dragoste cu iubita până ne apar lacrimi pe sexe
da
sub cuvertură ținem un geam în lesă un geam care dă într-un beci
din care latră un soare
peste lanul nostru de secunde îndesate ca niște pături
în lada de zestre


câteodată
când îmi văd reflexia de castană în vitrine îmi vine așa să cred
că sunt doar un scrum într-o scrumieră
mă uit la steaua care mă fumează îi văd unghiile date cu ojă de culoarea păsărilor
îi spun că o iubesc și că iau în fiecare moment trenuri invizibile spre ea
că mă zgâlțâi pe drum ca un sac plin cu cartofi
mă învelesc noaptea când sunt singur în livadă
cu pielița ei roz care îi împodobește degetul mare
și toate vor fi bune de acum îmi zic în timp ce oftez ca o piatră proastă

zgomotul de frână al mașinilor ce circulă pe pletele mele
lumina farurilor care îmi perforează amintirile
îmi aduc aminte de tot de la cifre la pași
și tremur
văd că a început să plouă cu ace
în fiecare colț din lume în fiecare colț din carne
și mă trezesc în centrul orașului
cu oameni plini de gol în jur
gata să fiu luat de vânt alături de foile de ziar
de pungile goale
și alte inimi neînțelese

2. pe spatele cărţilor de joc câtă linişte
pentru nu ştiu câte alte minuni clipeşti în lipsa mea
şi asta e bine
cum bine este felia de pâine pe care timpul
a aşezat-o în această dimineaţă pe masa din bucătăria aflată în alt univers

între noi este acum o lume de aer cu
munţi de aer cu
trenuri şi avioane de aer
cu oameni făcând dragoste pe scări

amintirile au prins guturai
din când în când lăsăm cartea jos în creierii genunchilor
cei din jur ne întreabă într-un cor
ce-i?
şi dăm cu patentul drumul la zâmbet pe ţevile din buze
prefăcându-ne că un pasaj din carte
a trecut prin noi ca un tanc
câteodată am impresia că ni se întâmplă astea la amândoi în acelaşi timp

da
despre asta îţi vorbeam
aici se ajunge
când alergăm ca nişte şine să ne retragem la depou
să ne culcăm între găleţile şi cârpele uleioase
pe foile de ziar pline de firimituri
singura mulţumire fiind că ne aflăm la marginea lumii

***
astăzi ţi-am prins iar ochii printre amintiri
cum prindeau părinţii bulgarii la tv
şi am oftat
sunt doar o frunză care bea ceai într-o lume în care
nici măcar vântul sau uraganul nu contează

3. închiderea emisiei    
când scriu mă apucă frigul
sunt atâția de eu în cameră
și fiecare așteptă să cadă lama lată cât un cer
a ghilotinei

pixul de pe masă
taie de la un capăt la altul în două
universul ăsta gol

doar sperma ca un verb pe trupul iubitei
și zâmbetul ei șerpuind printre cearșafuri
mă mai încarnează într-un punct luminos
la închiderea emisiei

4. fuga
ca și când aș avea în palme o carte dragă
invizibilă

ca și când aș răsfoi-o și s-ar tăia în felii
luminile orașului

apare pe nepusă masă bunica în cameră
stinge lumina și zgomotul întrerupătorului mi se cuibărește în oase
împinge vița de vie care a intrat pe geam
închide fereastra
trage perdeaua de cărămidă
și se bagă în una din cutiile în care transport lucrurile

hai dormi
îi aud vocea de după sticla cu parfum
stai liniștit te mângâi pe frunte așa cum îți place ție
de aici

5. tăcerea și pluralul
pe alee
un cer de frunze uscate lipit de asfalt
în rest nimeni şi nimic
nici măcar un gând prin casele astea vechi

din pas în pas
ne oprim şi admirăm uriaşii melci care
se târăsc printre oftaturile noastre

ne mănâncă buricele inimilor
să dăm pagina la sânge
să urcăm muntele până sus la crucea de pe soare
și să coborâm alene pe brațul lor
doar când vor arăta cu degetul
creasta unde ne-au văzut făcând dragoste