Pagini basarabene

Alexandru Vakulovski

 

Tractoriștii. O poveste a nefericirii basarabene

 

Ieri, când mergeam pe strada copilăriei mele, m-am întâlnit cu un vecin, cu câțiva ani mai mare (așa cum spuneam când eram mici) decât mine. Prietenul din copilărie e acum căsătorit, are un copil și vine și al doilea. Stă într-o casă închiriată. Din când în când pleacă la muncă, dar nu foarte departe (s-a săturat de distanțele mari, probabil), apoi, trăiește o perioadă din ce a reușit să strângă.

Periodic, vecinul, prieten din copilărie, se îmbată. Și atunci e bârfit de consăteni. Oricum, în sate orice beție e un eveniment.

E foarte ușor să-l acuzi pe prietenul din copilărie. De ce nu pleacă mai departe la muncă, să trimită din când în când bani acasă? De ce din când în când se îmbată? De ce are, până la urmă, o viață atât de... nici nu știu cum să-i spun, dar foarte aproape de distrusă? Și, la urma urmei, de ce e un nefericit? Chiar dacă nu arată asta...

Noi dăm vina pe oameni, dar nimeni nu-și dorește să fie nefericit. Cu toții am avut vise. Anumite vise ne-au fost distruse, anumitor oameni li s-au distrus toate visele.

Acest prieten din copilărie, ca mulți alții pe atunci, înaintea destrămării URSS-ului, și-a dorit să devină cosmonaut. Cine e născut în Uniunea Sovietică își amintește bine de acest vis. Dar nu puteai să ajungi direct pe o navă, așa că majoritatea copiilor din localitățile rurale mergeau la școli de meserii, cea mai mare parte dintre ei deveneau tractoriști. Era fain să fii tractorist, am fost mândri de mai multe ori, când, la începutul anului școlar eram duși la lucrul în colhoz și câte-un tractorist ne lua în cabină. Îmi plăceau mâinile lor pline de bătături, hainele îmbibate de uleiuri și mirosul de motorină. Mi se păreau și ingenioși, pentru că-și coceau semințe de floarea soarelui pe motor... Prietenul meu ajunsese și el tractorist. A luat-o de jos, adică i se repartizase un tractor cu șenile. În sat erau multe brigăzi de tractoare, așa că băieții care deveneau tractoriști aveau unde lucra.

Acum, de când suntem independenți, toate brigăzile de tractoare arată ca niște cimitire de fier vechi. Deși și fierul vechi a dispărut. Doar câțiva dintre tractoriști au reușit să-și cumpere tractor, dar, oricum, nu poți trăi cu banii câștigați din arat.

Așa s-au distrus visele mai multor generații. S-a ales praf și pulbere. Cum să-i acuzi pe acei băieți că nu mai lucrează în brigadă, că au ajuns un exemplu clar al nefericirii? Moldova, așa cum e, e o poveste nefericită. O poveste a nefericirii. O nefericire din care unii încă se hrănesc. O nefericire care i-a aruncat pe alții în cosmos.

 

Dumitru Crudu

 

Dezamăgirile unui neica-nimeni

 

De câtva timp încoace, am început să mă îndoiesc că aş fi avut dreptate pe vremuri, când îi îndemnasem (cine eram eu ca să lansez asemenea îndemnuri? Un neica-nimeni, dar pe atunci nu-mi dădeam seama de treaba asta) în unele dintre textele mele pe basarabeni ca să rămână acasă şi să nu plece în ţări străine.

Chiar şi dacă nu ajunsesem să-i acuz în mod direct de lipsă de patriotism, oricum, lăsam să se înţeleagă că plecarea lor ar fi o manifestare a laşităţii. Plecând, aceştia renunţau să mai lupte. Plecând, aceştia părăseau baricadele şi ne puneau pe noi, cei care rămâneam acasă, într-o situaţie şi mai dificilă, neavând pe umărul cui să ne sprijinim. Or, lupta era foarte dură şi fiecare camarad conta. Peste toate, mai era şi o luptă nobilă pentru schimbarea la faţă a societăţii basarabene. Ei bine, aşa gândeam eu până în 2009, când am scris Oamenii nimănui, o piesă în care am vorbit despre moldovenii plecaţi în Italia. În ultimul timp însă, muştele îndoielilor au început să mă asalteze din toate părţile. Mă îndoiesc tot mai mult şi mai mult că aş fi avut atunci dreptate, şi iată de ce.

În primul rând, fiindcă am început şi eu să cunosc din interior partea mai întunecată a realităţii basarabene, după ce mi-am schimbat câteva locuri de muncă. Nu există nimic mai dificil în R. Moldova decât să-ţi găseşti o slujbă. E, poate, unul dintre cele mai complicate şi mai groaznice lucruri pe care le poţi trăi în ţara asta. Dacă rămâi fără serviciu, dai de dracu`, nu altceva. Şi apoi, infernul nu se termină aici. Să zicem că ţi-ai găsit un job, nu mai contează cât de bine e plătit, buba e în altă parte. Marea problemă a foarte multor joburi basarabene sunt şefii. Cu unele excepţii, fireşte, cum e doamna Kulikovski sau Gheorghe Erizanu, care sunt nişte şefi extraordinari, dar despre excepţii o să vorbesc cu o altă ocazie. Ei bine, cei mai mulţi dintre şefii basarabeni sunt nişte zbiri, sunt intoleranţi, nu acceptă ca subalternul lor să aibă un alt punct de vedere, nu acceptă libertatea de exprimare, sunt despotici, îi înjură şi îi umilesc, îi porcăiesc, strigă la ei şi îşi plătesc angajaţii cu salarii de mizerie, chiar dacă ei înşişi se scaldă în bani.

O vreme, am trăit cu convingerea că ăsta e portretul perfect al şefului comunist, dar, după ce am schimbat câteva joburi, am ajuns la concluzia, spre marea mea stupoare, că aceste trăsături le sunt caracteristice şi multor şefi cu vederi democratice şi proeuropene. Cei din urmă nu se deosebesc prea mult de nacealnicii comunişti, ambii sunt o apă. Ce naiv am fost când am crezut că numai comuniştii pot fi tiranici şi intransigenţi. Da de unde? Asemenea năravuri au şi unii şefi democraţi şi atunci te întrebi: oare nu şi din cauza şefilor şi a felului în care sunt trataţi pleacă oamenii din ţara asta?

Aceasta pe de o parte, iar pe de altă parte, oare ce le rămâne să facă profesorilor care au rămas fără un loc de muncă, după ce au fost închise şcolile unde lucrau? Nimic altceva, decât să plece. Cel puţin, calea asta a ales-o una dintre verişoarele mele care a fost profesoară la o şcoală de la ţară.

De două decenii încoace, toată lumea aşteaptă o schimbare. Şi asta întârzie să se întâmple.

Întârzie să se întâmple chiar şi după revoluţia din aprilie. Şi atunci ce-i mai rămâne omului de făcut: fie o nouă revoluţie, fie să plece dracului din ţara asta?

Eu nu ştiu dacă mai există o a treia soluţie. De aia, sunt foarte dezamăgit. Dar cine sunt eu ca părerea mea să conteze? Un neica-nimeni. Un neica-nimeni dezamăgit.

Alexandru Vakulovski

 

Luminițele de la capătul tunelului

 

Oamenii care suspină după copilărie, și-au ratat viața. Chiar ieri am auzit vorba asta. Iar cu mulți ani în urmă, stând cu Pavel Păduraru pe scara de rezervă a Casei Presei, deschizând o vodcă ca să mai treacă o zi mizerabilă, el îmi spunea că ne vom aminti cu duioșie și de momentele pe care atunci când le-am trăit ni s-au părut execrabile.

Pavel avea dreptate, dar vorbele lui mi-au intrat bine în cap și atunci când îmi amintesc ceva cu prea mare plăcere – îmi dau o palmă, ca să mă trezesc.

În majoritatea satelor nu era gaz. Nu era apă, canalizare. Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult de atunci. A, poate că s-a tras gaz, dar sătenii s-au cărat în Spania la căpșuni, în Italia la spălat vase, în Rusia (toți zic la Piter sau Moscova, nimeni nu zice de înfundături, chiar și de Siberia) la construcții.

Una dintre bucuriile mele de atunci era Luminița. Luminița era librăria satului, câte-o Luminiță era în fiecare sat și pentru mulți, fără să exagerez, însemna chiar luminița de la capătul tunelului. Tata se înțelegea bine cu tanti Tamara, librăreasa. Se înțelegea cu ea ce cărți să-i aducă, ce cărți să-i păstreze când vine marfa nouă, ca nu cumva să nu apuce, să scape ceva. Așa tata și-a făcut o bibliotecă imensă, pe care văzând-o vecinii îl compătimeau că își putea lua Volgă din banii dați pe cărți. Dar tata nu se gândea la Volgă, chiar dacă drumurile în Antonești erau așa cum sunt și acum – neasfaltate, iar când plouă zici că ai nimerit în iad.

Mă molipsisem și eu de la tata, așa că mergeam des la Luminiță, care avea și un fel de loterie. Cumpăram un bilet și tanti Tamara mă lăsa să-mi aleg un bilet. Cel mai des câștigam câte 5 ruble. Frate-meu nu înțelegea cum pot câștiga atât de des. 5 ruble din care îmi alegeam cărți. A, să nu credeți că citeam tot. Nu. De multe ori îmi luam, pe lângă cartea de povești, cărți pe care aveam de gând să le citesc peste un an-doi sau cărți pe care știam că tata nu le are și atunci voiam să-i fac o surpriză.

Luminița avea ceva cald, lipsea izul de business pe care îl simți ușor în puținele librării din Moldova. Aveau un miros de carte și de lemn vechi, îngrijit. Și oamenii cumpărau cărți, să nu credeți cumva că doar tata și eu mergeam la Luminiță. Poate că nu toți își luau cărți de poezie, dar asta e deja altă poveste.

Apoi toate Luminițele s-au închis. Tata mergea la Chișinău după cărți, ca pe vremuri la Odesa, unde cumpăra cărți românești de la librăriile Drujba. În centrul raional, Ștefan-Vodă, se găseau doar manuale și cărți despre cum să crești porcii și iepurii sănătoși. Când a fost ultima oară la Chișinău, tata a venit cu gențile pline de cărți. Era fericit că volumele erau din banii pe care ar fi trebuit să-i dea ca mită doctorilor (așa cum îl instruise mama). A mers atunci la Chișinău la un control medical. Doctorii i-au spus că va trăi până la adânci bătrânețe, iar peste trei luni a murit.

Luminița din Antonești e acum magazin rural universal. Are și niște măsuțe, la care oamenii pot sta la o bere sau la o vodcă. Așa sunt cele mai fericite Luminițe. Cele mai nefericite sunt ca într-o poză pe care mi-a trimis-o Iulian Ciocan: ruine.

Luminițele de la capătul tunelului s-au înfundat cu vodcă și gunoi. Și ce-ți rămâne altceva de făcut decât să ciocnești un pahar de vodcă: noroc, noroc - și să fugi? Norocul e clar o metaforă.

Alexandru Vakulovski

 

Bună ziua şi-un rachiu

 

Moldovenii sunt recunoscuți ca fiind foarte ospitalieri. Mulți străini, dar și români din alte colțuri ale țării, sunt surprinși de mesele opulente pe care moldovenii le încarcă bucuroși la fiecare ocazie sau și fără ocazie. Ospitalitatea e foarte frumoasă, dar uneori sărim calul. Sărim și calul, și căruța.

Posibil ca mesele încărcate să se tragă de la foametea organizată de comuniști în 1946 – 1947. O masă plină înseamnă că „avem di tăti”, cum spune hitul Planetei Moldova. O foamete nu putea să rămână fără un complex. Chiar și foamea prostește omul, cum spunea Mihnea Blidariu, ca să nu mai zic de foamete...

Un moldovean când te cheamă la el, transformă masa obișnuită într-un ditamai ospăț. Farfurii peste farfurii, nu e nici un loc gol pe masă și încă nu s-a pus tot. După care gazda își cere scuze că n-a avut timp să pregătească bine masa – cum observa Mitoș Micleușanu de la Planeta Moldova. Adică se putea și mai și! După cum observați, când e vorba de mâncare, moldovenii chiar par de pe Planeta Moldova.

Dar mâncarea este inofensivă față de hobby-ul principal, rana adevărată a moldovenilor – setea. O masă nu e masă dacă nu e plină de alcool, de dorit cât mai diversificat: bere, vin, rachiu, coniac, samahon, șampanie! Unii au adevărate ritualuri cu ordinea băuturilor: șampanie, apoi coniac, apoi rachiu, apoi vin și berea nu se pune, ea e pe post de apă. După locuri - și tradiții. În jurul setei și băutului există și o grămadă de vorbe de duh, tare dragi moldovenilor. Fiicei unei prietene, de 4 ani, îi place să repete glumele maturilor. Vorba ei preferată e: bună ziua și-un rachiu!

Tradiția băutului însă a încetățenit și alt obicei, venit de la Ivani, probabil: cerșitul băutului. Dai de băut – uvajăști omul. Nu dai de băut – nu uvajăști omul. Când nimerește un străin la un chef de moldoveni, chiar dacă e nebăutor – mai bine bea dacă nu vrea să fie disprețuit de gazdele care se vor considera neuvajâte. Când zici buna ziua – trebuie să și bei un rachiu. Când cineva îți zice bună ziua – trebuie să-i dai un rachiu. Dacă nu – Doamne ferește, se strică prietenii de viață, se ajunge la ură, nu doar la dispreț. Mai nou, se ajunge la crimă. Un tânăr dintr-un sat din Anenii Noi a fost omorât prin înjunghiere de un prieten pentru că nu i-a dat de băut de ziua lui.

Nu vreau să fiu moralist. Tradiția băutului și complexitatea ei prin legătura cu “mă uvajăști - nu mă uvajăști” naște tradiția crimei. Observ asta ca un fost absolvent de Etnologie. Trebuie să ne respectăm tradițiile. Atunci de ce să mai pedepsim criminalii? Ei doar ne păstrează datinile. Ne uvajăsc tradiția!