Antologie Tiuk!

Nicolae Popa

 

Mergi şi mergi şi mergi şi mergi...

 

Mergi şi mergi şi mergi şi mergi şi te simţi

neplăcut de fericit. Îţi dai seama că aceste locuri

pe care le frecventezi cu privirea, cu pasul,

cu rugăciunea sunt locuri de netrecut pentru un biet

trecător ca tine. Îţi dai seama că uşile,

când le deschizi, lărgesc trotuarele,

iar când le închizi, îngustează trotuarele.

 

mergi şi mergi şi mergi şi mergi şi

le dai bună ziua turiştilor

care odată ajunşi pe aceste meleaguri,

se miră că cineva le dă bună ziua,

zicându-şi că ce altceva să facă cei de pe

aceste meleaguri? le dau bună ziua celor

care trec şi trec pe aici. Însă cei ce trec pe aici

tot trec şi trec şi fac poze,

scanează intemperii amoroase, consumând

impresiile de pe o stradă pe strada următoare,

descântând oalele şi ulcioarele unui oraş

în oalele şi ulcioarele oraşului următor,

urmărind totodată cum revin şi revin

neschimbate-n lungime, dar nici în lăţime,

străzile, trotuarele, zilele, nopţile,

şi cum toată lumea înaintează, înaintează spre

tot ce vine şi vine şi vine şi vine pe bandă rulantă

ducând totul în urmă

fără să aducă nici măcar un vreasc înapoi.

 

 

 

Ultima scrisoare scribului

 

S-a arătat pe aici un poet trist –

s-au adunat în jurul lui toţi întristaţii

şi luându-şi tristeţile cu ei

l-au urmat spre un tărâm al tristeţii.

 

A dat pe aici un poet vesel

s-au strâns în jurul lui oameni veseli

şi luând toată veselia cu ei

l-au urmat spre un tărâm al veseliei.

 

Veni pe aici un al treilea fel de poet.

i-au dat ascultare un al treilea fel de oameni

care l-au şi urmat spre un al treilea tărâm.

 

În liniştea rămasă apare acum un al patrulea,

deşi, logic,

al patrulea nici n-ar fi trebuit să existe,

dar anume cu gândul la el se va spune

că vezi dumneata la început a fost Poetul.

 

Şi triştii vor surâde, veselii se vor posomorî,

ceilalţi nici nu vor şti ce e cu ei - toţi vor fi cu el

iar el al tuturor

însă, însă nu va avea un tărâm

spre care să-i ducă.

 

 

Fulguiri prin bronhii

 

Ne-am făcut un obicei din a ne pierde echilibrul,

mănuşile, rudele, minţile. Ne-am făcut un obicei

din a ne pierde. Ne agăţăm de rădăcinile

rămase dezgolite după furia apei,

ajungem la casa prăvălită jumătate în râpă,

jumătate în verandă.

găsim o bucată de scaun, o bucată de masă.

mâncăm o bucată de pâine. Bate toaca. Bate vântul.

teiul îşi bate în cuie două crengi de sus

apoi îşi bagă poalele în pământ apărându-şi rădăcinile,

aşteptându-le să înflorească.

fulguiri prin bronhii. Adăpători îngheţate.

miri şi mirese sub un soare cu dinţi.

o aşchie îţi pătrunde sub unghie.

mii de aşchii pătrund sub mii de unghii.

mănuşi albe putrezind pe mâini reci,

pe mâini care apucă, apucă, apucă

şi dispar în pământ,

în mireasmă de tei înflorit în adâncuri...

 

 

 

Noi murim, voi muriţi. Ei, ele nu mor.

 

Ei plutesc printre pomi în neagră înnegurare,

ele se scufundă pas cu pas în roua din câmpii.

noi murim, voi muriţi. Ei, ele nu mor.

ei trec prin păduri foşnitoare,

ele - prin ierburi reci şi amare.

noi murim, voi muriţi. Ei, ele nu mor.

 

ei fluieră de se omoară cu pădurile subsuoară,

ele adună rouă între omoplaţi şi zboară.

noi murim, voi muriţi. Ei, ele nu mor.

 

ei reprezintă pluralul masculin,

ele – un plural mult mai fin,

ele se mărită,

ei - se însoară,

dar asta e o cu totul şi cu totul altă gramatică,

stimate domnule profesor,

stimată domnişoară profesoară.

 

 

 

Moskva

 

În dimineaţa aceea golită de raze unghia ta

oscila, unghia ta răzăluia

floarea de ger din fereastră, în timp ce eu

treceam pe deasupra norilor  – 

de regulă, trec pe dedesubt  – ,  

întârziam undeva unde orice întârziere se

pedepseşte cu ani grei de punctualitate nemţească.

 

nu aveam timp să le răspund ceremonios la salut

celor care stau pe-acolo ca pictaţi de Magritt

şi nu se grăbesc nicăieri. Adevărat, nici eu,

pe picioare fiind, nu mi-am scos pălăria

în faţa celui care trecea pe-alături,

deşi era chiar Azazello. –  ’Neaţa!” i-am spus.

doar atât.

şi am luat-o grăbit pe un lung şir de nori

la capătul căruia mă aştepta o luntre.

 

iar unghia ta oscila, oscila... Răzăluia

floarea de ger din fereastră, nerăbdătoare

să vezi ce-a mai rămas din Moscova la suprafaţa

troienelor.

 

apoi ai văzut samovare clocotind pântecoase,

consumând apa zăpezii pentru ceai,

iar albul zăpezii – pentru înălbirea micilor doze

de adevăr servite la ceai.

 

eu eram deja în luntre, ştiam încotro, când şi cum

vom pluti... —  ’Neaţa, băiete! m-a salutat cineva

având grijă să mi se şi închine... Era Azazello

şi luneca în cercuri largi, pe patine,

iar tu spălai deja cu uncrop floarea de ger din fereastră

sperând să mai poţi vedea pe-afară câte ceva,

însă Moscova devenea din ce în ce mai geroasă

iar uncropul pe geam Kremlin se făcea.

 

 

Pix

 

În cele din urmă totul se va sfârşi cu bine:

pixul meu, nenorocitul acesta de Bic,

va urca la cer.

 

şi toată lumea va spune: „Uite un pix înălţându-se!”

vor mai spune: „Mamă, mamă,

că multe cuvinte a mai chinuit!”

la care o voce-nţeleaptă va riposta: „Mai rău de

cuvintele pe care nu le-a chinuit!

mai rău de cuvintele pe care nici nu le-a scris!”

 

o groază de foi curate împăturindu-se cu de la sine putere

vor căuta mântuirea în sfârâit de chibrit

înţelegând că pentru ele alfabetul e mort,

iar dicţionarele – putrede.

 

în vremea asta pixul meu va ajunge

suficient de sus ca să se simtă în ceruri.

îngerii vor zice: „Uite, ne-a aruncat cineva

un os!” „Nu-i os, e un pix!” va riposta o voce

înţeleaptă, cu atât mai înţeleaptă cu cât

va ieşi din gură de înger.

 

şi – fâl! fâl! se vor lărgi iar cerurile

 

se vor deschide, se vor tot lărgi ceruri noi

prin care alţi îngeri vor şti cu siguranţă că nu

li s-a aruncat un os,

că doar un pix. Sigur că da – pix! şi fâl-fâl!

tot mai sus,

tot mai spre locul unde pixul

va trebui să afle ce s-a ales din tot ce-a scris.

Emilian Galaicu-Păun

 

Apa. 3 D

(poem-fluviu)

 

Sous le pont Mirabeau coule Celan 

şi prefacerea apei

c-un poet, luat la vale şi dus, primeneşte Bătrânul

Continent tot din 24 în 24 de ani, înapoi şi-nainte, odată

cu Ilarie Voronca în ’46, cu Paul Celan în ’70, şi în ’94 cu

Gherasim Luca – „à la nage, à la rage”1 – ca-ntr-un triplu

salt în gol, cel mai lung din istorie,-al unor

Senatori d’outre-merà la vie? à la mort! –,

dacă nu cumva-i cazul să stăm s-aşteptăm

anul 2018, spre a ne convinge că-i vorba de fapt

de-o ştafetă de 4 x 4 bazine/lungimi

(cum ar fi: vita brevis ars longa)

şi că singura necunoscută-i doar numele

celui căruia-i va reveni misiunea să-ncheie

cursa/cursu-n chiar anul

centenarului morţii lui Apollinaire.

 

o sirenă-n călduri, din februarie până-n aprilie, Sena –

cine-o vede aşa unduindu-se,(-i) creşte

din Adam, Amsterdam! –, nu atât rea de muscă,

cât ieşindu-şi din matcă ori de câte ori

bateaux-mouches trag la mort. o sirenă trăgându-şi-o

pe sub poduri cu toţi naufragiaţii –

toate, poduri pe ultimul drum. o sirenă

pentru care poeţii fac moarte de om,

tot din 24 în 24 de ani – sari pe ea!

un salt invers în gol, împotriva curentului, moartea:

de pe pont Mirabeau – cum ar fi: „să insişti la mansardă

ca să ţi se deschidă la rez-de-chaussée”, unde Sena

face-un joc de picioare ca-n Basic Instinct Sharon Stone

dezgolindu-şi când Île-de-Cité, când Saint-Louis – până hăt

la origini: Pont Neuf/pont Sully. triplu salt.

 

Sous le pont/Paul Celan coule la Seine, seins nus.

dans son lit de noce/ nos

a[ la vie, à la mort]mour2, în care te-arunci

с головой3 şi abia mai pe urmă constaţi c-a fost capul

chel de jos, ce se pune la-intrarea în peşteră de-a curmezişul

şi pe care-l alinţi, nu-i aşa? Pulifem. în trei timpi –

aruncarea în gol, izbitura de tren în viteză a Senei

(Jozsef Attila, scuză că-ţi iau moartea cu împrumut),

scufundarea-n neant („de profundis clamavit…”) –

va veni nechemata şi nu va avea ochi să-i vadă.

şi din nou panta rhei, şi iar: „nu-i Itaca

nicări…” (ce curent literar o mai fi şi acesta

al poeţilor duşi de curent, de la Hart

Crane la Berryman, via Orfeu?!)

unde Jidovul Rătăcitor îl ia-n braţe

pe Ulise şi fac împreună un – apa. 3 D – apatrid.

 

ca şi cum ai băga-o pe mânecă: Sena se varsă-n la Manche

şi aşa mai departe: Voronca în Sena,

                            Celan în Voronca

                                           şi Luca-n Celan

(cel de-al patrulea, când va să vie-n sfârşit,

va preface-o-n Iordan, Sena[goga]!)

tot din 24 în 24, în şir indian, ca-ntr-un pelerinaj

la mormântul profetului, unde se-ajunge la pas, prosternându-te

câtu-i drumul de lung, pe măsura credinţei (pavată

nu cu bune intenţii, ci trupuri – oriunde ar duce).

nu-i zvârliţi, împreună cu apa, poeţii din albia râului,

fără doar că în mare, printr-un estuar („…şi, aşa cum

mi se-ntâmplă din când în când, îmi căutam

oarecum nordul – care-i, hotărât lucru –

cam spre est”4), fără doar că-n ocean.

(oceanul se varsă în mare,

     şi marea în Dunăre,

Dunărea-n Prut…)

 

pentru cei duşi de val, pentru cei care fac cale-ntoarsă

        Domnului să ne rugăm!

dă-le, Doamne, acum şi de-a pururea şi-n vecii vecilor

fericirea bărbatului care se simte în largul lui

doar intrând la strâmtoare (ce strâmtă-i în Gibraltar, Europa!), a ei.

sau, a lui – din la Manche, în amonte pe Rin,

                          şi de-acolo pe Dunăre,

                                             printr-un canal,

până-n Dâmboviţa, din ecluză-n ecluză, ca-n Passionnément – în lectura

autorului (http://www.youtube.com/watch?v=16ltchO5Vpw&feature=related), după

legea vaselor comunicante. împotriva curentului, sângele (apă

nu se face!) îşi mână somonii globulelor roşii, ca ultim omagiu

adus fertilităţii, la matcă. (şi ce primitoare-i

Dardanele! şi marea, ce Neagră! şi delta

Dunării, ce despicată! şi Prutul, ce strâmt!)

„ne vom întoarce sus să ne-necăm acasă”5.

 

o micuţă sirenă de Cernăuţi, Prutul – adânci i-s privirile –,

trasă când la un mal, când la altul. „o sticlă

cu mesaj azvârlită la ţărm – ţărmul inimii, poate –”6, poetul.

un poet prefăcut c-o sirenă e-un prinţ, o sirenă fugită la vale

c-un poet e o apă iertată şi Cer[năuţi, terra promessa: „săpăm

un mormânt în văzduh şi nu unul strâmt”!7]

Irréale Cité!8

pe sub poduri scurgându-se o mare de oameni,

încât n-a fost de-ajuns un râu, şi i-au dat drumul pe Nistru,

iar când s-a terminat şi acesta, pe Bug9.

el, cel care a fost pe corabie însăşi corabia.

poate nu chiar corabia, luntrea. şi dacă nici luntrea nu, puntea!

înecatul acela ce s-a reflectat de pe pod înainte să spargă oglinda

apei, o fi ajuns oare una cu râul? şi Sena

aruncându-se-n mare, cu Prutul? …pe-un vers de

Osip Mandelstam10, Jidovul Rătăcitor îl ia-n braţe

pe Ulise şi fac împreună un – apa. 3 D – apatrid.

Sous le pont Mirabeau coule Celan

 

 

  1. Fragment din poemul lui Gherasim Luca, Passionnément.
  2. (franc.) Sub podul/Paul Celan curge Sena, cu sânii goi./ în patul său de nuntă/ dragostea noastră pe viaţă, pe moarte.
  3. (rusă) Cu cap[ul înainte]; aici, orbeşte.
  4. Fragment dintr-o scrisoare a lui Paul Celan către Petre Solomon, din 9 ianuarie 1967.
  5. Versul final dint-un poem românesc al lui Paul Celan, Cântec de dragoste.
  6. Fragment din cuvântarea lui Paul Celan, rostită în 1958, cu ocazia primirii Premiului pentru Literatură al oraşului Bremen. Cu referire la un alt mare poet al secolului XX, Osip Mandelstam, soţia acestuia scria, în decembrie 1966: «Для него стихи и архив не были ценностью, а скорее весточкой, брошенной в бутылке в океан; кто поднимет ее на берегу, тому они и принадлежат…» („Versurile şi arhiva nu reprezentau ceva de preţ în ochii lui, ci mai curând o sticlă cu mesaj, aruncată în ocean; cine o va culege pe mal, aceluia îi aparţin versurile…”); vezi Nadejda Mandelstam, «Мое завещание» („Testamentul meu”).
  7. Vers din Fugă macabră de Paul Celan, în traducerea lui Petre Solomon.
  8. Vezi finalul părţii I, „Îngroparea mortului”, a poemului lui T.S. Eliot, Tărâmul pustiit
  9. În timpul celui de-al doilea război mondial, evreii din Cernăuţi (şi nu numai!) au fost deportaţi în lagăre de muncă în Transnistria, adică peste Nistru, dar şi dincolo de Bug (unde au şi murit părinţii lui Paul Celan).
  10. «Одиссей возвратился, пространством и временем полный»; (rusă) „Odiseu s-a întors, de spaţiu şi vreme preaplin”. 

 

iulie 2012, Pecs – 31 octombrie 2012, Paris

Marius Conkan

 

Extazul Sfântului Markon

 

 

Apa cu detergent a mamei mele

 

Prin Villa Literno curge apa cu detergent a mamei mele. Te-am urât de şapte ori în după-amiaza aceea. Te aşteptam să-mi împături nebunia ca pe-un cearşaf. Să facem dragoste lângă râu. Mama şi tata nu mai sunt vinovaţi. A şaptea ură e cea mai neputincioasă dintre toate. Cea mai plină de sine. Cea mai doritoare să te omori. Tu rămâneai dincolo de trupul sedat, ca Padre Pio în piaţa pavată cu prezervative. Containerele în care aruncam lenjeria cumpărată de la second hand. Atingerile motocicliştilor când raşchetai mizeria din pizzerie. Scuipatul care se prelingea pe blugii Calvin Klein când îndrăzneam să ies din casă. Organele morţilor evacuate în Mediterana. Și mai ales frica de-a mă îneca în râul cu detergent. Ar fi nevoie de câţiva saci de gunoi ca să alung Moima. Chiar şi atunci ea ar străluci lângă râu ca o negresă care practică sexul oral pentru câţiva euro. Toate acestea nu s-au întâmplat în zadar. Nici luzării nu sunt în zadar. Din prima zi am urât Mediterana cu organe de mort şi Villa Literno cu organe de curvă. Acolo româncele se tund scurt și au palme aspre. Cară saci de ciment cum şi-ar legăna copiii. Ar trebui să culeg roşii mereu ca să văd că viaţa mea e mai bună decât a lor. Arsură cu insecticid. Mănuşi de gumă care topesc degetele. Cutii de roşii aşezate ca nişte cutii de moarte.

 

Despre locurile unde zmeura a fost arsă

(fragment)

 

Zonă a sfinţeniei şi-a căpşunilor copţi,

zonă a gunoaielor pe marginea străzii,

primeşte-ne, Italia, avem mâini de porci,

îndurăm batjocura burduhoţilor tăi,

frecăm veceuri şi chiloţi de mafioţi,

îngenunchem în faţa grăsanelor tale,

pentru câţiva euro îţi facem lună şi bec toată casa.

Italia, Italia, sfinţi boşorogii în cărucioare,

mai un bacşiş, mai o şustă şi facem avere, Italia!

Sunt ultimul fiu sfânt al unei familii sfinte.

Sfânt e Ginsberg care-a sfinţit fiii rataţi,

sfântă poezia care nu coboară-n canal,

sfinte pisicile care se împerechează în iunie.

 

Mama

 

Am un hematom pe creier –

e sfânta mamă și târfa de mama,

cea care m-a părăsit când aveam nevoie de mamă,

pe care am găsit-o când aveam nevoie de mamă.

Răul și otrava sunt de la mama,

binele și înțelepciunea sunt de la mama,

banii, poezia, numele meu sunt tot de la mama.

Îi spurc pe ceilalți și îmi aduc aminte de mama,

îi iert pe ceilalți și îmi aduc aminte de mama.

Când sunt profet oligofren,

ea e acolo

ca să mă facă vizionar.

Orgoliul, aroganța, autodistrugerea sunt de la mama,

smerenia, umilința și falsa identitate,

credința că poezia încă își are rostul în lume

și necredința în tot.

Te rog, mamă, redă-mi parfumul de bebeluș,

te rog, mamă, nu mă lăsa otrăvit,

te rog, mami, du-mă la dezintoxicarea de mine,

te rog, mamă, nu mai fi indiferentă și fură-mi jucăriile!

Sunt cel mai rău copil din lume

și tu ești cea mai rea mamă din lume.

Doar nisipul Mediteranei

ascunde ceva despre noi.

Cel dintâi cantos regăsit

 

Cu mătase roşie

ţi-am cusut intestinele,

apoi am atins şobolanul mort lângă pat.

Acolo nu locuieşte nimeni,

doar ferestrele se preling seara

ca nişte cuburi de gheaţă.

Atunci mă gândesc la mătase.

Hallelujah cântă şobolanul înainte să moară

și cântă ferestrele de sub cearşaf!

Hallelujah pentru mortul cu rinichii fierbinţi!

La tine nu mă gândesc niciodată.

 

*

 

Mâinile tale mi-au alungat frica

acolo unde chiar eu am alungat

pământul din pat.

Sunt misogin când îţi spun te iubesc

și părul de femeie mă înspăimântă.

Ce rămâne din sângele meu

când trăiesc doar la marginea pielii?

În urma noastră

pământul umed pe care-l strâng în braţe,

două nume scrise pe cearşaf,

boală roşie

în noaptea când ferestrele sunt deschise.

Am transformat scrisul în dragoste faţă de mine –

limba şi dinţii perfecţi

folosesc doar pentru a scrie.

La marginea pielii tu eşti un poem

care mi-a alungat frica.

Voi rosti toate acestea până când vei pricepe.

 

*

 

Aş vrea să fiu atât de frumos încât

orice aş scrie să miroase a zmeură.

Când mă săruţi îţi simt buzele roşii până în măduvă,

dar măduva mea nu e decât pentru morţi.

Când nu scriu sunt atât de fericit

încât aerul se preschimbă-n lichior.

Când pisica mea vâna pui de găină

bunicul i-a tăiat gâtul cu ştanţa.

 

*

 

Am să-ţi vorbesc despre mirosul pielii

neatinse de câteva luni.

Mă ghemuiesc sub plapumă

aşteptând mâna caldă a mamei.

Sunt fericit și nimeni nu îşi cere iertare pentru asta,

sunt ceea ce unghiile tale desenează pe sticlă

și ficatul îmi putrezeşte ca o piersică.

Mi-e teamă să nu orbesc,

mi-e teamă de femeile care mi-au atins limba.

Cei care povestesc despre dragoste

nu au iubit niciodată.

Singurătatea e o doză de bere

pe care o bei fără să te gândeşti la nimic.

 

Cantos XI

 

Când practici inutilitatea ca pe o frondă

împotriva unei vieți zugrăvite în alb

și vrei să mori,

firește că nu vei muri,

un porumbel flămând ciugulește firimituri pe balcon

și-ți spui: ce miracol!

Chiar atunci, timpul tău cu miros de carbid

îți aduce aminte

că berea ajută,

că două, cinci, zece beri ajută

și nu te mai gândești la nimic.

Chiar atunci, cu buzele umede,

ai să iubești totul

până când un singur cuvânt,

un singur gest,

o simplă revoltă a altora

te vor îndrepta către moarte.

Și iei medicamente ca să nu mori,

și juri că alcoolul nu te va omorî.

Cu smerenie-ți apleci gura peste cana cu vin

și ești fericit.

 

Ești fericit

ca și cum ai fi împușcat răul din tine

cu o lunetă de platină.

Apoi te trezești din beție,

faci curat în cameră și dormi

până când lumea te sună și te întreabă

dacă ești în regulă.

O, tu, Bukowski, ce le-ai spune

cu gura învelită-n șervețele roșii?!

 

La sfârșit,

îți pare rău pentru tot

și nu mai crezi în metafore.

Viața e viață,

moartea e moarte –

îți aduce aminte

că berea ajută,

că două, cinci, zece beri ajută

și nu te mai gândești la nimic.

 

Ruxandra Cesereanu

De-a lungul râului

 

Și dacă într-o seară de toamnă vezi un bărbat și un câine de-a lungul râului

cu o sticlă de rom într-o pungă așezată în iarba udă

pe când stropii cad ca un pieptene cu dinți deșirați

aproape că nu îți mai vine să te gândești la ulcerul din dragoste

la grandoarea morții ori la structura sfielii

ci doar la acel câine și la acel bărbat lângă sticla lor de rom în ploaie.

Ei aveau ochii-nroșiți

iar golirea lor de sine arăta îndeajuns de cumplit

turnată în sticla de rom răsturnată în iarbă ca o femeie.

Dar cea mai vie era sticla aceea pe jumătate goală

înveșmântată în pungă ca într-o fustă de balerină

căci prin sticlă ploaia spunea o poveste

din care lipseau făpturile cu inimă caldă.

Prin sticla aceea ca un tub umflat se puteau zări

sentimentele puse-n formule geometrice

și ideile peste care încă nu ajunsese cloroformul.

Iar înțeleptul acestei imagini de toamnă era însuși câinele

cu coada lui lâncezind peste dopul sticlei de rom

de parcă ar fi binecuvântat-o și ar fi chemat îngerii la parastas să cânte

aliluia doamne fă să ne plouă până ne murăm artera jugulară

până ni se bășică pielea și ni se răcorește suflarea

suntem o sfântă treime-n mizerie

un bărbat un câine și o sticlă de rom răsturnată în iarbă

într-o seară de toamnă pe ploaie.