Dintr-a voastră într-a noastră

Jász Attila

 

ca o sticlă de cola aruncată în iarbă

 

(Traducere de Andrei Dósa)

 

Atât de

 

În timpul plimbării câinii rămân blocați de cealaltă parte a șinelor.

Unul irlandez și unul englez. Trenul apare pe neașteptate,

iese din curbă, nu e timp. Sunt încă departe,

iar eu le strig, șezi. Și setter-ul irlandez se și așază, celălalt,

Piper, setter-ul englez tot ar vrea să treacă.

 

E speriat, ce să facă fără mine pe partea cealaltă.

Își pierde cumpătul. Atașamentul său e mai puternic decât teama. Se avântă,

ar trece printre roți. E un marfar, bineînțeles.

Direct spre roți. Nu reușește să treacă printre ele.

Suflul trenului îl târăște, îl izbește de roți.

 

Îl depune lângă șine, pe terasament. Trupul nobil zace

fără o zgârietură. Zici că doarme. După operație aș duce

câinele sedat în brațe. E tot mai greu.

Fără suflet cât de grele-s toate. Mult mai grele. Îl îngrop,

mă minunez. Cum de-a încăput atâta iubire într-un trup atât de mic.

 

 

De asta

 

L-au scos și l-au adus aici direct din fântână,

unde a coborât cu o damigeană de vin și țigări,

dar era atât de beat că n-a mai reușit să iasă.

Au trebuit să cheme pompierii. Tanti n-a vrut

să-i lase înăuntru, au trebuit să spargă ușa.

 

L-au dus înapoi pe săracul nea Jóska

la ospiciu. Cei din sat îi zic balamuc.

Deși bătrânul a terminat teologia cândva.

Uneori obișnuia să predice în biserică,

atunci când preotul încă nu sau nu mai era acolo.

 

Vorbea frumos, nici nu-ți dădeai seama că ceva

nu e în ordine cu el. E întotdeauna foarte amabil,

așa că iar îi dau drumul curând. Și soția lui

o să ajungă acolo din nou. Curând. Nu suportă singurătatea, râde

nea Jóska. De asta se refugiază uneori în fântână.

 

 

Felicitare

 

Pârâul din pădure susură într-una,

nu îl ascultă nimeni. Peisajului

se duce de râpă începând cu detaliile. Și eu mă simt

vulnerabil în el, ca un arici care înaintează agale

pe autostradă. Mă apăr și

mă camuflez atât de perfect,

ca o sticlă de cola aruncată în iarbă.

Împotriva timpului și în spațiu. Ploaia mă spală, pârâul

muribund mă poartă în moliciunea-i fluidă, prins în

sfârșeala lui, ca pe o felicitare nebiodegradabilă.

 

 

xv, zahăr de probă

 

Semnul insesizabil al tandreții,

când încerci să salvezi cu zahăr

muștele ce-și dau duhul între geamuri

toamna. Sau cel puțin scrii despre ele.

 

 

Marea în ochi

 

Când închid ochii,

văd mările unduindu-se,

 

când deschid ochii,

vezi mările unduindu-se,

 

îi închid,

îi deschid,

se unduiesc.

Eduard Proseţki

 

Paranoia

(Traducere de Leo Butnaru)

 

Romanul lui Eduard Proseţki e despre noua Rusie capitalistă, unde societatea e divizată între o mână de inşi putrezi de bogaţi şi milioane de oameni săraci lipiţi pământului, iar demnitatea umană este determinată de grosimea pungii. Cultul „Viţelului de aur” i-a despărţit şi învrăjbit pe doi prieteni din copilărie – Diomid Speşniov şi Anton Cigiri. Primul, medic de succes, ţinând de elita metropolitană, este preocupat maniacal de sporirea propriei avuţii şi de dorinţa de a ajunge în cercul „puternicilor acestei lumi”. Al doilea – un scriitor talentat şi onest, care suferă din cauza „celor ce se întâmplă în jur”, îşi duce zilele în deplin anonimat într-o localitate cu case de vacanţă din preajma Moscovei, câştigându-şi pâinea cea de toate zilele cu simpla muncă de tâmplar, serile scriind romane pline de durere despre realitatea rusă, care însă nu sunt acceptate de editori… Se pare că, paradoxal, dar absolut logic totuşi, interferenţa destinelor lor se întâmplă la ospiciu, de unde unuia din ei nu-i va fi dat să iasă…

Prezint două capitole de-a dreptul şocante/ captivante din această naraţiune, pe care am publicat-o la editura „Timpul” din Iaşi.

Leo Butnaru

 

 

 

„FORUMUL MOSCOVIT AL LUXULUI”

 

Spre deosebire de întrunirile din cluburi ale elitei capitalei, „Forumul moscovit al luxului” avea loc o dată pe an, în noaptea de cinci spre şase iunie, ţinând până în zori. La această manifestare închisă veneau bogătanii să-şi facă simţită prezenţa, ca dovadă că mai sunt în lumea glamourului: pentru că cel care e în stare să procure o invitaţie pe trei mii de dolari trebuie să fie, cel puţin, milionar

Aflând că Vavilonski nu doar l-a invitat la forum pe el, doctorul, împreună cu soţia, ci a şi procurat invitaţii pentru ei, în sine Speşniov se uimi de conformismul său linguşitor: antipatia faţă de oligarh, legată de recenta vizită medicală la el, obida pe care i-o purta lui Boris Lazarevici şi decizia de a rupe legăturile cu el se preschimbară într-un sentiment  de recunoştinţă spăsită, cu o profundă supuşenie de sclav. Bineînţeles, Vavilonski cunoştea preţul banilor, fiind zgârcit, dar, spre deosebire de el, Speşniov, – era în stare de o imprevizibilă generozitate de risipitor.

 

Anume la asta se gândea doctorul – cu un uşor reproş adresat sieşi, legănându-se pe bancheta din spate a „Lexus”-ului alături de Oksana atât de elegantă, aromind a parfumuri franţuzeşti şi scânteind cu briliantele de la gât şi de pe degete. Pe măsură ce se apropiau de fosta moşie a contelui Orlov, unde se aduna anul acesta elita capitalei, Diomid Diomidovici era cuprins de luminoasele emoţii că, iată, i se împlineşte dorinţa sacramentală de a fi de la egal la egal cu „puternicii lumii acesteia”…

Spre platforma din faţa scărilor palatului, ce aducea a uriaş tort de sărbătoare, se întindea o coadă lungă de limuzine scumpe. Doi lachei în livrele ornate cu fir de aur întâmpinau înalţii oaspeţi, deschizându-le cu plecăciune uşa maşinii şi ajutând damele să coboare. Celebrul doctor în studiul artelor Stanislav Havkin, pe timpuri statornicul şi unicul prezentator al celor mai importante manifestări culturale ale Sovietelor, stătea cu un megafon în mână pe scările palatului – ca totdeauna, elegant, într-un impecabil costum negru la patru ace şi cu papion – anunţa răspicat meritele VIP-ului de rând, precum şi marca şi costul automobilului cu care venise.

Pe când urca scările la braţ cu încântătoarea lui soţie, tenul smead al căreia era delicat tăinuit de gulerul bogat din blană de hermină, unica descoperire neplăcută pe care o făcu Speşniov a fost că pantofii din piele de crocodil dăruiţi de Vavilonski îl strângeau de-a  binelea. De altfel, această mică neplăcere se spulberă pe dată, de cum dânşii se pomeniră în interiorul bogat decorat al palatului recent renovat. Chelneri mlădioşi, abili, le întinseră pahare înalte chiar la intrare, în care, de undeva din văzduh, apăru şampania. Ridicând capul, Diomid Diomidovici constată cu o uimire de copil, că băutura curge dintr-o sticlă întunecată, pe care o ţine o tânără aproape goală, doar în bikini, unul din picioarele căreia era „priponit” de vechea lustră de cristal.

În sala de banchet cu un parchet unic în arta cu care fusese lucrat din cele mai rare specii de lemn, pereţii căreia erau împodobiţi cu subiecte pastorale, amenajată cu mobilă de anticariat, la masă Speşniov se pomeni alături de Vavilonski, astfel că Diomid Diomidovici se bucură o dată în plus de perspicacitatea sa, care „l-a sfătuit” să încalţe anume pantofii dăruiţi de oligarh.

De cealaltă parte a mesei se instalase necuprinsa, foarte pudrata Anghelina Bondari, principala realizatoare de blănuri din capitală, purtând o pălărie violetă cu borurile largi. Ea îl ţinea strâns de braţ pe bravul şi frumosul Mowgli cu umerii laţi, îmbrăcat într-un sacou deschis direct pe trupul gol, el fiind celebrul solist de striptis, pe care îmblănita îl luase de soţ nu pre demult.

Dintre VIP-urile cele mai populare Speşniov reuşi să-l vadă pe Nikolai Kalistratov, unul din ex-miniştrii în cabinetul de miniştri al lui Elţin, – ca totdeauna, acesta avea o ţinută dreaptă, rigidă, cu o expresie a feţii coborâtă parcă de pe bannerele electorale. Businessmenii care avuseseră a face cu el în acele vremuri îl porecliseră Kolea-recul pentru ştiinţa ocultă a acestuia de a transfera banii statului în conturi personale. Astăzi, milionarul Kalistratov încerca să revină în „marea politică”, devenind anume liderul acelei „Rusii cinstite”, în care activa şi Oleg, fiul cu ochi luminoşi ai lui Speşniov.

Când părea că toţi se aşezaseră la locurile loc, Stanislav Havkin anunţă de la microfon:

– Dragi prieteni! Dumneavoastră vă sunt cunoscute regulile forumului nostru: niciun fel de organizare prealabilă, niciun fel de toasturi generale! Bem şi gustăm din bucate, ne bucurăm de vinurile delicioase, de frumuseţea femeilor, de arta artiştilor care vor apărea pe podium! La pian e laureatul Premiului de Stat Ignati Laricev, învingător la concursul internaţional al pianiştilor „Ceaikovski”.

Muzicantul ridică, smucit, mâinile nevrotice peste claviatură, scutură claia de păr cârlionţat, apoi în sală se revărsară sunetele mistice ale „Apasionatei” lui Beethoven.

– Şi totuşi, e porcărie curată! – se plânse cu voce tare soţului blănăreasa Bondari, molfăindu-şi sandviciul cu crevete şi caviar. – Pentru masa „de platină” eu am plătit cu  zece dolari mai mult, decât costă cea „de aur”, însă, iată, cei de la ea sunt ici, alături!

– Lasă, îngeraşule, mare treabă, – o calmă Mowgli. – Bucatele sunt aceleaşi pretutindeni, totul e super şi din belşug…

Treptat, sala se umplea de murmurul petrecerii, zângănit de cuţite şi furculiţe, uneori – de trosnetul pocalelor date de podea.

Terminându-şi programul, Ignati Laricev dispăru undeva.

– Iar acum vă vor încânta stelele estradei ruse, magnificele noastre „Fecioare neprihănite”! – anunţă Havkin.

Muzicanţii cu instrumentele electrice se aranjară în preajma pianului, peste câteva secunde alăturându-li-se patru dudui semi-goale, chitite cu paiete şi pene de struţ.

  Silicon cu carul, – remarcă parcă dezgustată Oksana, înclinându-se spre soţ, în timp ce îşi mângâia – în deplină conformitate cu moda zilei – căţeluşa Gherda, pe care o avea în braţe şi care părea dezorientată de atâta lume din jur.

– Micuţo, tu eşti cea mai frumoasă de aici, – îşi măguli Speşniov consoarta, suportând cu greu teroarea tot mai agresivă a strânsului de pantofi. De fapt, aceştia erau chiar numărul lui, dar, vede-se, în condiţiile climaterice ruseşti şi de mult timp ce nu fuseseră folosită, pielea lor se uscă, înăsprindu-se. Lui Speşniov îi mai părea rău că Vavilonski în genere nu a observat foştii săi pantofi, astfel că bietul de el zadarnic suporta supliciul.

Între timp, „Fecioarele neprihănite”, susţinute de strigăte, fluierături şi tropot de picioare,  interpretau hiturile lor trăsnet, amestecând pozele degajate de striptis cu erotica orientală a jocului de buric.

– Da, eu am scaunul de veceu din aur… – se dădu în sincerităţi Vavilonski, pompându-şi negrăbit, dar sigur vodcă în organism. – Sărăntocii mă condamnă, însă nimeni din ei nu ştie că, posibil, astea sunt anume lucrurile care mă ţin într-o formă bună… Dragă doctore, de succesul tău în afaceri este responsabil nu intelectul, ci sistemul nervos. Dacă ai nervi de fier, rişti, însă fără asta nu se poate dezvolta întreprinderea ta. Iată, tu eşti un întreprinzător de nivel mediu, şi care e cota ta optimală de venit?

– Douăzeci de procente, – răspunse timorat Speşniov.

– Dar eu zic să rişti totul, pentru ca să obţii mia de procente! – ridică vocea Boris Lazarevici, rotunjindu-şi ochii albaştri de slavon. – Numai graţie acestui risc obţin eu supraprofitul! – zise dând de duşcă alt păhăruţ, pentru a recunoaşte suspinând: – Însă a ţine sus marca oligarhului e mult mai greu, decât a face acelaşi lucru cu un sac de cărămizi…

„Numai că tu deja nu mai eşti în stare să arunci de pe umeri acest sac”, – se gândi nu fără ceva răutate Diomid Diomidovici.

De cum şi-au încheiat programul, „Domnişoarele neprihănite” nu reuşiră să se retragă, când le ieşi în cale, clătinându-se, un burduhănos roşu la faţă şi cu grumazi de taur, într-un smoching descheiat la toţi nasturii şi cu cravata slăbită la gât şi atârnându-i alandala.

– Păi, duduilor, aia a mă-sii… Da, vă produceţi pe cinste… – bubui el. – Vă invit la mine, la Vladik, la ziua mea de facere şi naştere a copiilor…. Iar acum… vă spun cu toată realitatea… Dacă vă dezbrăcaţi goale puşcă – vă dublez onorariul…

Ţinând un sfat scurt, fetele cu un zâmbet de fandosite prinseră a se dezbăra de detaliile vestimentare pe care le mai aveau pe ele.

– E Ivan Kurihin, – explică Vavilonski. – Magnatul peştelui din Extremul Orient. Pe timpul lui Elţin, a cumpărat mai toată flota de pescuit.

– Doamnelor şi domnilor! – aminti de sine Stanislav Havkin. – Câteva anunţuri! La forumul nostru îşi demonstrează excepţionala sa artă regele glamourului, neîntrecutul stilist vizajist Inessa Kozlov!

Trecând de pe un picioruş pe altul, clipind expresiv din pleoapele încleiate, alături de vizajist stătea o fiinţă ciudată cu plete lungi, îmbrăcată în albastru, cu feţişoara cu năsuc cârn machiată din abundenţă, de nu înţelegeai de o fi băiat, de o fi fată. Acesta era frizerul cu clientelă dintre soţiile elitarilor şi dintre figurile carismatice ale estradei care, precum scriau unii jurnalişti, „încă nu s-a decis cu genul”, pendulând între masculin şi feminin, însă deja bântuind pe ecranele canalelor de televiziune, în obiectivul camerei măsurându-şi blugi pe la buticuri, luând masa în restaurante scumpe, stând în juriile diferitor concursuri şi înjurând ca un birjar.

– Scumpe doamne, apropiaţi-vă de măsuţa mea de lucru, pentru că toate aveţi pe cap un fel de pizda mă-sii ştie ce, – invită el, rămânând consecvent în maniera-i de a vorbi.

– În ce-i priveşte pe cei care îşi caută o soţioară tânără şi fermecătoare, pentru ei de ani buni trudeşte cu sârg socio-psihologul şi peţitorul ce pune la cale logodne norocoase, cunoscut în Rusia întreagă, Mişa Feldman! Să-l salutăm pe Mişa, acest talentat muncitor la „fabrica de mirese”! – turuia Havkin debordând de elan.

În aplauzele asistenţei, de la masă se ridică, înclinându-se şi zâmbind, însoţit de fetişcane gen top model, un bărbat de vreo cincizeci de ani, chel cu capul de forma oului, purtând un barbişon vopsit a la Troţki. Feldman era renumit prin faptul că putea să ia din stradă prostituate obişnuite şi să le educe, dar mai mult să le dreseze întru a deveni soţii de oligarhi.

– Şi nu e totul! – se dezlănţuia Havkin. – Glorioasa noastră Janna Balan, întruchiparea intelectului şi graţiei, v-a pregătit un cadou – primul său roman, ajuns best-seller, „Pierduta iubire a membrilor Dumei”! Grăbiţi-vă să primiţi cartea cu autograful autoarei, şi reţineţi: absolut gratis!

Deşteaptă, bine crescută şi plăcută la înfăţişare, Janna, cu discursurile sale politice  înflăcărate, contribuise din plin la extinderea popularităţii „tinerilor elţinişti”, dar, în ce priveşte omul de rând, aşa şi nu reuşise să facă nimic pentru el, în schimb ea s-a ales cu vile la Rubliovka şi în Spania, cu acţiuni ale monopolurilor resurselor naturale şi cu o agenţie de turism în Moscova.

– Tăticule, vreau şi eu un autograf… – spuse cu alint Oksana. – Îmi permiţi?

– De-te, – încuviinţă Diomid Diomidovici.

Soţia îşi trecu îndemânatic căţeluşa Gherda de pe genunchi la piept şi, legănându-şi graţios coapsele, se îndreptă spre o măsuţă rotundă ce stătea retrasă în adâncul sălii, unde Balan semna cărţi pentru solicitanţi.

– Ai băgat de seamă, Diomidâci, că Rusia este cuprinsă de o adevărată epidemie a scriitorimii? – remarcă acid Vavilonski. – Azi, scriu cu toţii – politicieni, staruri sportive şi de estradă, prostituatele, soţiile oligarhilor, homosexualii… Cum ar putea fi explicată asta  sub aspect psihiatric?

Între timp, lângă pian apăru orchestra de jazz şi unii deja prinseră a dansa.

– E o încercare de a se elibera de complexul inferiorităţii, – răspunse Speşniov, reţinând cu coada ochiului că Mowgli îşi lăsă soţia, îndreptându-se spre Janna, fofilându-se abil printre dansatori. – În adâncul sufletului său fiecare e conştient că talentul adevărat i se dă doar scriitorului, pictorului, compozitorului… Astfel că omul de succes contemporan mai doreşte să dovedească lumii că ar fi şi talentat. Prietenul meu Anton Cighiri, ce părea să aibă un viitor de medic de înaltă clasă, mai să abandoneze studiile la anul trei, de cum îi fuseseră publicate primele povestiri…

– Cighiri! – rosti Vavilonski, lăsându-se pe speteaza scaunului. – Prozator minunat, îi citeam povestirile încă pe timpul când eram în industria petrolieră. Seamănă la stil cu Kazakov.

Pe lângă capitalul său fabulos, pasiunea pentru băutură şi corpolenţa impresionantă, Boris Lazarevici avea una din cele mai valoroase biblioteci din întreaga ţară.

– Kazakov ce ajunsese un beţiv şi pieri, – făcu din cap Vavilonski. – Dar ce se aude despre Cighiri?

– Locuieşte în casa lui de vacanţă, face tâmplărie… De mai mulţi ani, în viaţa asta nouă, aproape că nu ne mai întâlnim…

– Rusia niciodată nu şi-a ocrotit talentele… După un alt păhăruţ dat peste cap, oligarhul se învioră: – Ia fii atent, Diomidovici, la tinerele noastre doamne: dacă una din ele e cu căţelul în braţe, înseamnă că, gata, s-a rezolvat, închingându-şi milionarul; iar cele fără căţel se află în plină vânătoare de răpitoare… – izbucni în hohote de râs Vavilonski.

Speşniov îşi văzu soaţa la marginea ringului de dans, stând în faţa lui Mowgli; stripteseurul arăta rugător, pândaci, pe când Oksana, pierdută, o strângea la piept pe Gherda şi cartea primită de la Janna Balan, retrăgându-şi cotul de care intenţiona să o prindă interlocutorul, părându-se că este gata să izbucnească în plâns. Scena se încheie când Mowgli o luă prevenitor de talie cu mâna sa smolită ce avea degetele în briliante scânteietoare şi ei alunecară în dans pe parchet.

– Eu nu mi-aş încredinţa soţia harmăsarului ăsta, – remarcă Vavilonski, golind paharul.

O transpiraţie fierbinte îl broboni instantaneu pe Diomid Diomidovici şi, ştergându-şi fruntea cu batista, el deja nu mai vedea nimic înaintea sa, decât minunata, trebuie să spunem, pereche, periodic ascunsă de ceilalţi dansatori. Pe cât putea, Oksana se ţinea la distanţă de corpul partenerului, păstrând-i „spaţiul vital” căţeluşei sale, însă Mowgli o ţinea strâns, aproape, bineînţeles că trupurile li se atingeau, acolo, mai jos, se declanşase spectacolul tainic al comunicării lor prihănite, ceea ce o făcu pe Oksana să se îmbujoreze şi, pierzându-se, probabil, cu firea, ea îşi trecu palma mică de pe umărul de voinic al lui Mowgli pe grumazul său dezgolit de care atârna un lanţ masiv de aur… Şi lui Speşniov îi veni în cap gândul că, probabil, tânăra soţie este rece în pat doar cu el unul, şi, cu mâna tremurătoare, Diomid Diomidovici îşi turnă vodcă în pahar.

– Da’ dumitale unde te uiţi?! – îl admonestă blănăreasa Anghelina Bondari. – Sunteţi bărbat în toată firea!

Sărind de pe scaun şi dând la o parte din mers dansatorii, ea îşi recuperă curând soţul stripteseur, lipindu-se de el într-un blues languros.

Oksana reveni la loc cu o înfăţişarea de şcolăriţă care a greşit.

„O săptămână de arest la domiciliu. Cel puţin”, – se gândi răzbunător Diomid Diomidovici, hotărând să treacă discret peste incidentul neplăcut.

– Cu ce ne-a mai fericit noua noastră scriitoare? – se interesă vesel Vavilonski, întinzând mâna după cartea Oksanei. Deschizând-o, el citi cu voce tare fraza de început a romanului: „Suna telefonul”. Domnilor, „suna telefonul”! – izbucni el într-un hohot subţire de râs. Ce drăguţ! Janna noastră e leit urmaşa Verei Iosifovna Turkina din proza lui Cehov căreia mintea i se cocea cu adevărat. Dar ce are-a face? Contează că e în floare marasmul!

Oksana stătea cuminte ca un şoricel, din când în când sorbind din şampanie. Speşniov se gândi să-i demonstreze ţoapei de Bondari, dar şi tuturor celorlalţi, dreptul său de a dansa cu Oksana, numai că blestemaţii pantofi îl strângeau insuportabil.

– Doamnelor şi domnilor! – reveni Stanislav Havkin. – Cutezaţi, creaţi, nu vă jenaţi să vă puneţi în evidenţă talentele!

Ţocăind cu tocurile lor subţiri, în sală apăru un stol de modele cu trupuri bălaie, pe care le mâna, jucăuş, cu o vărguţă, ca pe nişte gâşte, un pictor băftos, Vitali Lvovici Şlâkov, participant permanent la întrunirile şi petrecerile de societate. El fusese deja de vreo două ori internat în clinica lui Speşniov, trecând terapii de reabilitare, deoarece era prea vlăguit de genul slab. Îmbrăcat într-o bluză ce stătea liber pe corp, bine făcut şi uşor în mişcări, el le ajuta oaspeţilor să-şi dezvăluie talentul de pictori (să coloreze cu vopsele speciale un model nud) şi de sculptori (să acopere acest model întins pe masă cu caviar, roade ale mării şi verdeaţă).

Într-un colţ mai îndepărtat, o mică gloată de musafiri făcură roată în jurul bardului şi huliganului Artiom Veriovkin, ascultând melodiile lui obscene; alţii urmăreau evoluţia  celebrei stripteuse Izida, cunoscută în Moscova toată, trecută în Guiness Book pentru capacitatea sa unică de a înghiţi cu vaginul bile de ping-pong, pe care apoi le lăsa să cadă şi să ţăcănească pe capacul pianului cu coadă. Perechi ameţite, dar şi amatorii de a juca la ruletă sau la aparatele automate, s-au  tot răspândit prin spaţiile palatului în căutarea distracţiilor; „Fabricatele” lui Mişa Feldman porniră tainica lor vânătoare…

– Din câte se pare, m-am cam îmbătat! – remarcă Vavilonski, transpirat şi cu obrajii rumeni, întorcându-se spre Diomid Diomidovici. – Doctore Speşniov, ştii de ce te-am invitat eu? Să ai grijă să nu mă îmbăt! Pentru ce crezi tu că te plătesc?!

Atare imprevizibile explozii de bădărănie ale oligarhului îi erau cunoscute lui Diomid Diomidovici, şi el, ca medic de familie ce era, se vedea nevoit să le suporte. Însă astăzi, în prezenţa Oksanei, se simţi jignit ca niciodată. În semn de protest, apăsă încrâncenat cu vârful unui pantof peste staiful celuilalt pantof, în fine descălţându-şi sub masă blestematul cadou al lui Vavilonski, răsuflând uşurat şi mişcându-şi degetele înţepenite.

 

SHOPPING FĂRĂ FRONTIERE

 

– Oricât ar părea de paradoxal, sub aspect psihologic sărăcia e o stare mult mai normală, decât belşugul, – divaga Vavilonski, aşezându-se greoi alături de Speşniov în „Hammer”-ul său ce înainta agresiv pe străzile supraaglomerate de transport. În faţă, pe dreapta şoferului, lucea capul ras al şefului pazei personale a oligarhului, alţi doi bodyguarzi stând la spatele stăpânului, ceilalţi tăinuindu-se în jeepul de însoţire. – Nu trebuie să aspirăm la bogăţie, prietene Diomid. Oamenii de rând trebuie să aibă faţă de bogătani aceeaşi atitudine, ca faţă de cerşetori.

– Anume aşa procedez şi eu, – răspunse în glumă Speşniov, atins de atare didacticism.

Oligarhul pufni nemulţumit.

– O faci pe şmecherul, Diomid Diomidovici! – ameninţă el medicul cu degetul său bine îngrijit. – În primul rând, tu deja ai adunat ceva capital, plus că nu eşti un „om de rând”… Secundo, parcă eu nu văd cum te rupi spre cercul celor aleşi?...

Aceasta era o nouă lipsă de tact din partea lui Boris Lazarevici, cu care însă Speşniov trebuia să se împace.

– Frăţâne, te văd de parcă ai fi transparent! – se declanşă vesel Vavilonski, bătându-l pe umăr pe Diomid Diomidovici.

„Şi eu la fel”, – se gândi cu superioritate de profesionist Speşniov.

Pe lângă înclinarea-i spre alcoolism, Boris Lazarevici suferea de monofobie, iar în timpul acutizării bolii nu putea să rămână de unul singur. De cele mai multe ori asta se întâmpla de fiecare dată, când era scos din beţie. Însă mulţimea de angajaţi care înconjurau oligarhul nu-l puteau salva de atare stare, deoarece Vavilonski, cunoscând psihologia de lacheu (bunul boier nu este respectat, pentru că nimeni nu se teme de el), nu-şi alinta cu atenţiile nici servitorii, nici paznicii. Cu excepţia fidelei sale Dinazaura. În ce priveşte prezenţa lui Speşniov, se părea că însuşi cuvântul „medic” avea asupra oligarhului un efect benefic. Anume din acest considerent Vavilonski îl şi apropiase pe Diomid Diomidovici, luându-l la întruniri şi petreceri de societate.

Cea de azi era pentru rechinii businessului, numindu-se „Shopping fără frontiere”, având loc în cel mai spaţios pavilion al fostei expoziţii a realizărilor agriculturii sovietice. Sub cerul liber, în spaţii amenajate în mod special, avea loc vânzare-cumpărare de avioane, helicoptere şi iahturi, iar în încăperea vastă erau expuse minunate automobile lucitoare, motociclete puternice, arme de vânătoare unice în felul lor şi alte mărfuri – începând cu jucăriile de pluş la preţ de 8-10 mii de dolari bucata, până la patul din secolul trecut al ţarului, propus pentru 143 de mii de euro, pe care acum stătea întinsă languros o duduie cu sânii de silicon îmbietori.

Doamnele „îşi plimbau” toaletele scumpe, podoabele şi căţeii, salutându-se înde ele cu afecţiune jucată. Bărbaţii se întreceau în scumpetea şi originalitatea cumpărăturilor (unul din ei a dat un milion pentru posibila legătură telefonică celulară eternă şi nelimitată), după toţi ăştia umblând cu camerele lor de filmat şi de fotografiat reporterii.

Cumpărătura pe care o făcuse Vavilonski adună în jurul său o mulţime de ziarişti, de-a dreptul exaltaţi de curiozitatea-le profesională. Pentru ce oare a procurat oligarhul un disc de automobil bătut cu diamante, dând pe el un milion de dolari?

– Fără comentarii, – făcu Boris Lazarevici, surâzând enigmatic, descotorosindu-se de reprezentanţii presei.

Iar când stătea cu Speşniov într-o cabină confortabilă a restaurantului, situat între etajele pavilionului expoziţional, bând coniac scump şi mâncând din roadele exotice de mare, el explică:

– Această cumpărătură idioată, fără sens, poate să-mi aducă mai multe dividende, decât o afacere comercială profitabilă.

Şi Speşniov pricepu: Boris Lazarevici ţine să pluseze imaginii sale de miliardar, bibliofil şi mecenat un aer enigmatic. Pe măsură ce doctorul se îmbăta, în firea lui revenea (precum se mai întâmplase şi alte dăţi) un sentiment de afecţiune şi ataşament irezistibil faţă de Boris Lazarevici, pentru că acesta îl apropiase şi parcă îl ocrotea.

Oligarhul, ca şi cum ghicindu-i gândurile de supuşenie benevolă, se interesă ironic:

– Spune-mi, prietene fidel Diomid, tu chiar ai vrea să locuieşti în „Oraşul Soarelui”?

– Este vorba de noua dumneavoastră localitate de la şoseaua Noua Rigă?… – preciză Speşniov. – Sau întrebarea trebuie luată într-un sens mai larg?

– Şi una, şi alta, – răspunse Vavilonski, privind medicul prin cristalul paharului.

Diomid Diomidovici ridică indecis din umeri:

– Totul va depinde de starea mea financiară.

– O, fratele meu, asta încă nu înseamnă totul! – replică Boris Lazarevici. – Nu e deloc simplu să nimereşti în cercul nostru. Poţi fi devorat doar pentru simpla intenţie… Rândurile sunt strânse şi toţi veghează atent să nu se strecoare cumva intruşii…

– Ştiu.

Deja cu ochii uşor tulburi, Vavilonski îl privi scrutător pe Speşniov:

– Contezi pe mine?

– Într-o anumită măsură, – recunoscu Diomid Diomidovici.

– Eşti un tâmpit! În ce mă priveşte, nu-ţi fă iluzii, fidelul meu Diomid! – o dădu deschis în sincerităţi oligarhul. – De mai multă vreme, în orice situaţie, eu procedez ca un comerciant, adică din punctul de vedere al câştigului! Dacă mi-i convenabil ca tu să locuieşti alături şi să mă scoţi din depresii – înseamnă că vei locui în „Oraşul Soarelui”! Iar dacă subalternul meu devine prea deştept şi de sine stătător – îl eliberez! Dacă un companion prinde a trage plapuma spre sine, îl trădez! Dacă un concurent îmi ameninţă afacerile, mă achit cu el fără ceremonii! Un shopping fără frontiere, iată ce înseamnă viaţa oligarhului… Dragostea, prietenia, sentimentele de rudenie – toate astea trebuie uitate, odată ce ai întrat în marele business. Poţi pune la cale cu fratele tău o afacere convenabilă, dar să arzi. Te laşi pe mâna unei femei, şi falimentul ţi-i asigurat. Ţi s-a făcut milă de cel ce se îneacă, şi te îneci tu.

– Iese că trăiţi nu conform conştiinţei curate şi recunoaşteţi asta, – diagnostică precaut Speşniov. – Oare nu de aici pornesc depresiile şi celelalte suferinţe sufleteşti, cu care ne luptăm în doi?

– Pe dracu… Problema e că, de la o vreme, toate astea îmi produc o… o plăcere ticăloasă… conştiinţa… – se strâmbă Vavilonski, – conştiinţa e privilegiul săracilor.

Marija Rakic – Poeme

Traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu

 

Marija Rakic, poetă din Serbia, s-a născut la Kragujevac în 1982. Prima carte, Inversul meu, a fost publicată în 2001. Roman poetic, Magazinul de antichităţi de la capătul oraşului, a fost publicat de Povelja, Kraljevo, în 2005, făcând-o pe Marija Rakic cel mai tânăr autor care a publicat vreodată o carte în această ediţie de elită, Poezia, azi. Cartea a câştigat premiul Aladin Lukac în 2006, pentru cea mai bună carte scrisă de un autor sub 27 de ani. Este editor pentru traduceri la revista literară Koraci. Locuieşte în Kragujevac.

 

 

Oraş

 

 

Ea a luat examenul final

pe acel 15 iunie.

Soarele strălucea în ferestrele caselor din oraş

şi stropi încinşi de sudoare picurau

de pe limbile câinilor vagabonzi.

Fagii făceau umbră

pentru aceia care îşi rezervau din timp

locul pe o bancă aflată cu spatele

la vreun veteran de război cu bustul mâzgălit

de graffiti obscen.

Maşinile stăteau în faţa luminilor roşii de la semafor

legănându-şi trupurile julite

în ritmul ultimului hit al verii

Trecătorii cu ochii larg deschişi

în spatele ochelarilor întunecaţi visau un vis tropical

valul mării, limpede şi luminos

închis într-o valiză

pentru a plonja în el într-o sâmbătă seara când îşi aprind o ţigară

simulând plăcerea evadării

din asfaltul încins.

Patru colţuri ale lumii ascundeau boarea verii

Eu stăteam ghemuită în est

aşteptând limonada

cu mult zahăr ca să împrospătez în cincisprezece minute

trei trandafiri galbeni ce aveau să atingă

nasul ei cârn şi cei treizeci şi doi de pistrui

când ea va înceţoşa priveliştea încinsă cu iuţile

bătăi ale inimii sale

la care visează orice treaptă a oraşului

şi noi vom sta tăcute cu palmele umede

până ce tăcerea dintre noi va vorbi

cu sunetul unui taxi singuratic ce va trage lângă trotuar

în faţa semnului cu parcarea interzisă.

 

 

 

Poem pentru Serz

 

Azi e ziua lui Serz.

Am vrut să o serbăm cu toţii

la cinema.

Nu ştiam ce-ar fi putut vedea.

Nimeni nu voia să propună nimic.

Voiau să-l întrebe pe Serz.

Eu voiam să fie o surpriză.

Toată lumea spunea că e o prostie.

Lui Serz nu-i plăceau surprizele.

Dar chestia era că n-aveau bani de bilete.

Stăteau întinşi în patul meu şi asudau, cu şemineul plin ochi.

Măzgăleam numele noastre pe geam când a ciocănit cineva.

Am zis să se ridice careva.

Toată lumea era posacă.

A trebuit să deschid eu.

Era Serz.

Se uitase la oameni prin parc şi la ospătăriţe cărunte prin cluburi de noapte,

plimbându-se pe trotuare luminate, privind

pe ferestrele caselor calde, şi îşi amintise de mine.

A intrat.

A fost surprins să-i vadă pe toţi întinşi la mine-n pat.

Li s-a alăturat.

Mi-a adus un film vechi.

M-am bucurat.

„Ştiu că-ţi plac surprizele”, mi-a zis.

„Mulţumesc. Asta înseamnă că la noapte nu vom dormi.”

Toată lumea era prost dispusă.

Chiar şi Serz.

S-a aşezat în fotoliul meu şi a adormit.

L-am sărutat pe obraz.

Tuturor le părea rău, dar mă acuzau pe mine că-mi pare rău de Serz,

din cauză că el n-are casă. Eram supărată pe toţi.

M-am dus la maşina de scris şi am început să scriu fără pic de inspiraţie.

Au propus să-i cumpărăm lui Serz pantofi noi, dar cum?

 

Mi-am spart puşculiţa.

În ea nu era decât o treime din Gramatica lui Michael Swan.

Am putea merge la cinema şi să bem ceva.

„Lui Serz nu-i plac surprizele?! Zice cine?

Eu le ador.”

Serz a urlat că ne urăşte:

Data viitoare când te hotărăşti să-ţi fie milă de mine, nu fii aşa de

patetică; în seara asta nu-i nici un loc liber.

A ieşit călcând apăsat şi-a trântit uşa.

 

Azi e ziua lui Serz.

Stau singură la cinema cu o cutie de popcorn

iar cupluri fericite se sărută împrejurul meu.

Serz doarme pe scări învelit cu un şal.

Filmul e plictisitor.

Nu i-ar fi plăcut.

Ascult Schubert şi scriu un poem pentru tine, Serz.

Ai putea să fii supărat, dar azi e ziua ta.

Punctul Omega

Don DeLillo

 

- Fragment -

 

Traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu

 

Richard Elster avea şaptezeci şi trei de ani, eu aveam mai puţin de jumătate din vârsta lui. Mă invitase să îi ţin companie aici, în vechea casă, modest mobilată, undeva la sud de nicăieri în deşertul Sonoran, sau poate că era deşertul Mojabe, sau poate cu totul alt deşert. Nu o vizită lungă, spusese.

Azi era ziua a zecea.

Îi mai vorbisem de două ori înainte, la New York, iar el ştia ce mă interesa, participarea lui la un film pe care voiam să îl fac despre perioada în care lucrase pentru guvern, toată vorbăria şi bâlbâiala cu Irakul.

El avea să fie, de fapt, unicul participant. Chipul lui, cuvintele lui. Asta era tot ce-mi trebuia.

Mai întâi a zis nu. Apoi a zis niciodată. În cele din urmă, m-a sunat şi a zis că putem discuta chestiunea, dar nu în New York sau Washington. Prea multe blestemate de ecouri.

Am zburat la San Diego, am închiriat o maşină şi am condus spre est, printre munţii ce păreau să se înalţe direct din cotiturile drumului, formaţiunile de nori cumulus de vară târzie, iar apoi printre dealuri maronii, trecând de avertismente cu atenţie cad pietre şi mănunchiuri înclinate de tulpini spinoase şi, în cele din urmă, ieşind de pe şoseaua asfaltată, pe un drum sălbatic, rătăcit pentru o vreme în mâzgăleala neclară de pe harta lui Elster însemnată cu creionul.

Am ajuns după lăsarea întunericului.

Fără fotoliu de pluş, lumină caldă şi cărţi pe un raft în fundal. Doar un om şi un zid, i-am spus. Omul stă acolo şi-şi relatează întreaga experienţă, tot ce îi vine în minte, personalităţi, teorii, detalii, sentimente. Dumneavoastră sunteţi omul. Fără voce din off care pune întrebări. Fără intercalări de imagini de război sau comentariile altora, vizibili sau nu.

— Şi mai ce?

— O filmare simplă, portret.

— Şi mai ce? a întrebat el.

— Orice pauze ar fi, sunt pauzele dumneavoastră, eu filmez fără oprire.

— Şi mai ce?

— Cameră cu hard disk. O singură filmare continuă.

— Cu o durată de?

— Depinde de dumneavoastră. Există un film rusesc, lung metraj, Arca rusească, de Aleksandr Sokurov. O singură filmare lungă, cam o mie de actori şi figuranţi, trei orchestre, istorie, fantezie, scene cu mulţimi, scene în săli de bal şi apoi, la o oră după începerea filmului, un ospătar scapă un şervet, nu se taie, nu se poate tăia, camera pluteşte înaintând pe coridoare şi dând colţurile. Nouăzeci şi nouă de minute, am zis.

— Dar acela a fost un om pe care-l chema Aleksandr Sokurov. Numele dumneavoastră este Jim Finley.

Aş fi râs, de n-ar fi rostit replica cu un surâs. Elster vorbea ruseşte şi a pronunţat numele regizorului cu o anumită asprime. Ceea ce a făcut ca remarca lui să sune şi mai încărcată de satisfacţie. Aş fi putut susţine evidenţele, şi anume că eu n-aveam să filmez un număr mare de oameni în compoziţii în mişcare. Dar am lăsat gluma să-şi trăiască viaţa până la capăt. Nu era el omul care să lase loc şi celei mai mici corecţii.

 

Stătea pe verandă, un bărbat înalt în pantaloni de bumbac şifonaţi, cu aerul unei pietre de hotar. Umbla la bustul gol în cea mai mare parte a zilei, uns din plin cu cremă de protecţie solară chiar şi la umbră, iar părul lui argintiu era, ca întotdeauna, împletit în coadă.

— Ziua a zecea, i-am zis.

În orele dimineaţii, înfrunta soarele. Avea nevoie să-şi îmbogăţească rezervele de vitamina D şi îşi înălţa braţele spre soare, invocând zeii, zicea el, chiar dacă asta însemna generarea în taină a unor ţesuturi anormale.

— E mai sănătos să respingi anumite măsuri de precauţie, decât să te supui regulilor. Bănuiesc că ştiţi asta, a zis.

Avea o faţă prelungă şi rumenă, cu fălcile uşor lăsate. Avea un nas mare şi ascuţit, ochii probabil verzi-cenuşii, sprâncenele vâlvoi. Părul împletit ar fi trebuit să pară nepotrivit, dar nu părea. Nu era minuţios aranjat, ci pur şi simplu împletit în fâşii groase la ceafă, şi îi dădea un fel de identitate culturală, un aer distinct, un bătrân ntelectual al tribului.

— Acesta e un exil? Sunteţi în exil aici?

— Wolfowitz s-a dus la Banca Mondială. Acela a fost un exil, a zis el. Asta e altceva, o retragere spirituală. Casa a fost cândva a cuiva din familia primei mele soţii. Vin aici de câţiva ani, din când în când. Vin ca să scriu, să mă gândesc. În altă parte, oriunde altundeva, zilele mele încep în conflict, fiecare pas pe care îl fac pe o stradă dintr-un oraş e un conflict, ceilalţi oameni sunt un conflict. Aici e diferit.

— Dar, de data asta, fără scris.

— Am avut oferte să fac o carte. Tabloul camerei de război din punctul de vedere al unui intrus privilegiat. Dar nu vreau să fac o carte, nici un fel de carte.

— Vreţi să staţi aici.

— Casa e a mea acum şi timpul o macină, dar asta e. Timpul încetineşte când sunt aici. Timpul devine orb. Simt peisajul, mai mult decât îl văd. Nu ştiu niciodată ce zi e. Nu ştiu niciodată dacă a trecut un minut sau o oră. Aici nu îmbătrânesc.

— Aş vrea să pot şi eu spune asta.

— Aveţi nevoie de un răspuns. Asta spuneţi?

 — Am nevoie de un răspuns.

— Aveţi o viaţă acolo, acasă.

— O viaţă. S-ar putea să fie un cuvânt prea puternic.

Stătea cu capul lăsat pe spate, cu ochii închişi, cu faţa la soare.

— Nu sunteţi căsătorit, am dreptate?

— Separaţi. Suntem separaţi, am zis.

— Separaţi. Cât de cunoscut îmi sună. Aveţi un serviciu, ceva ce faceţi între proiecte?

Poate că a încercat să nu încarce cuvântul proiecte cu o ironie fatală.

— Lucruri sporadice. Muncă de producţie, ceva editare.

Acum s-a uitat la mine. Posibil să se fi întrebat cine sunt.

— V-am mai întrebat o dată înainte, cum de sunteţi aşa uscat? Mâncaţi. Vă îndopaţi la fel ca şi mine.

— Se pare că mănânc. Mănânc. Dar toată energia, tot ce e hrănitor e consumat de film, i-am spus. Trupul nu primeşte nimic.

A închis ochii din nou, iar eu i-am urmărit sudoarea şi loţiunea de soare prelingându-i-se într-un pârâiaş în josul frunţii. Am aşteptat să mă întrebe de filmele făcute de mine pe cont propriu, întrebare pe care speram să nu o aud. Însă el îşi pierduse interesul pentru această conversaţie sau pur şi simplu avea acel gen de ego supraîncărcat care uită să intre în asemenea detalii. Avea să spună dau sau nu în funcţie nu de calificările mele, ci de toanele lui, de momentele lui bune. M-am dus înăuntru ca să-mi verific e-mailurile la laptop, simţind nevoia unui contact exterior, însă simţindu-mă corupt, de parcă aş fi încălcat un pact nescris al retragerii creatoare.

 

El citea mai ales poezie, recitindu-şi tinereţea, zicea el, Zukofsky şi Pound, uneori cu voce tare, şi de asemenea Rilke în original, şoptind numai un vers, două, când şi când, din Elegii. Îşi exersa germana.

 

(Din romanul Punctul Omega, de Don DeLillo, în curs de apariţie la Editura Polirom. Traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu)