Antologie Tiuk!

Sabina COMŞA

Aurolacul nostru

 

Doi

Tataie şi mamaie au decis într-o noapte să facă sex în parcul din spatele blocului. Au trimis invitaţii la nepoţii din-afară; comandate special, portocalii cu marginile franjurate, cu simbolul vechii republici ce instiga la dezvoltare multilaterală şi o poză veche făcută odată de Nae’ securistu’ la prima lor întâlnire. În primele ore, tataie cu un centimetru şi alte scule de inginer agronom s-a învârtit să măsoare locul, umiditatea şi chiar soiul pământului din parc. În tot acest timp, mamaie a împărţit vecinelor care au ieşit pe balcon, steguleţe de încurajare şi cartonaşe cu note. Tataie a considerat necesar să demonteze un leagăn şi câteva balansoare, ceea ce a durat o vreme, cam trei zile. Dar nicio problemă mamaie avea provizii pentru tot blocul, masa de protocol includea pâine făcută în casă, murături şi lapte de la ţară. Administratorul blocului s-a ocupat personal de sonorizare, a scos magnetofonul şi l-a conectat la boxe, a pus Beatles şi Maria Ciobanu. În groapa săpată de tataie s-a aşternut o pilotă cu inimioare şi îngeraşi şi în spatele ei s-a proiectat de la parter, pe plopi, un filmuleţ cu mamaie la cratiţă, cu tataie pe tractor, cu mamaie alăptând, cu tataie mulgând vaca, cu mamaie şi tataie la cursul de sârba, cu mamaie şi tataie în piaţă la ruşi. La ora 11 fix, sub uralele vecinilor, care aruncau cu orez şi confeti, cei doi au apărut goi, ţinându-se de acelaşi baston; au zâmbit, niciunul nu-şi purta proteza. S-au aşezat în groapă, s-au încolăcit de câteva ori şi au murit aşa. Şi toţi au ridicat cartonaşele cu nota 10.

 

Despre mâine sau a lua pulsul

Părinţii mei joacă table. Ascultă Dida Drăgan, de fiecare dată când ea inspiră, zarurile se răsucesc ca un carusel. Şase cinque, tri-tri, cingo cing. Dintr-un carusel de genu’ am ieşit şi eu şi sora-mea şi toată mâncarea gătită din viaţa mea. Degetele alor mei deasupra mesei refac modelul de pe cuvertură, întinderea uleiului în tava de prăjituri şi ticul nervos când aştepţi la rând, la baie. Mama: Trebe să fac o poartă aicea . Mama: Băgamia-şi. Tata: Hai să vedem fe-ti-ţo! Tata: L-ai dat în mămăliga lui. Două şi alte două, due-due sau două şi altele care se ouă. Pe tablă sunt amprente cu tuş de rebus şi vopsea de avioane –de la tata. Mamaie bagă capul pe uşă, ea şi frigiderul vor avea viitorul asigurat. Tata: I-am ciufulit partida! Mama: Eu ştiu că te mănâncă în fund să câştigi linia! Vreau ca Dida Drăgan să sune să le dea o dedicaţie. La nunta de argint alor mei, toată lumea va avea haine din sutele de pagini de scoruri, din sertarul meu. Acum, bluza mamei formează un al treilea sân şi pielea ei urticată seamănă cu florile de măr de pe piese. Cinci-patru ca la teatru. Spinările lor strâmbe nu formează o talpă, dar reuşesc să încadreze ca două paranteze-masa-o linie de pauză. Meciul a luat sfârşit tata dansează ca Elvis. Mama: Maestre, opreşte-te!

 

Ei nu ne vor răul

1.

Dacă te trezeşti cu o entitate verde (stereotip) peste tine în casă nu te panica! Chiar dacă ţi se strică televizorul  sau îţi explodează frigiderul așează-l la masă pe scaunul cu perniţă dă-i ceva în cana ta cu Cel mai bun prieten din lume! Sau de ce nu Te iubesc mult! Lustruieşte-i te rog şi echipamentul cu noul spray pentru curăţarea suprafeţelor din plastic nu vorbi despre vreme sau despre sfârşitul lumii nu e deloc politicos! la final roagă-l să mai treacă pe la tine eventual fă-i o poză cu telefonul şi depărtează-te încet de farurile OZNului său care va dispărea de pe cer ca una din cele 99.999 de pete

2.

God în staţia de la livada poştei interogat asupra problemei marţienilor:

-Ne puteţi prezente părerea dumneavoastră?

Uşor transpirat, nebărbierit, God e de părere că televiziunea prin cablu e cel mai bun lucru pentru umanitate.

- Bine, bine, dar cum rămâne cu marţienii, ştiţi, verzi, 1m, energii, cosmos

God înghesuindu-se împreună cu alţi oameni la uşa troleului ne sfătuieşte să avem capul acoperit şi să mestecăm mai des gumă cu aromă de pepene.

 

Aurolacul nostru

 

Poţi să-i zici cum vrei Jimmi, Fransoa, Nelu, Valerică, Şinghe-ling, el este aurolacul nostru. Doarme în scara blocului şi se şterge la fund numa’ cu hârtia de la reclamele lăsate în cutiile de poştă. Eu i-am dus ficusul şi vecinul muşcata şi ş-a pus cartofi la ele în ghiveci, Aneta i-a dat o pungă cu aţe să croşeteze la tot blocu’ o izolaţie interioară. De Crăciun, copii veniţi la colindat îi lasă 10% din bani, îl mângâie circular după urechi, se aşează în poala lui şi aurolacul nostru le spune ce a văzut el când a tras prenadez. Aseară i-am dat creionul meu de ochi, să-şi deseneze o aurolacă cum ştie el mai bine, ciungă de-o mână, cu ţâţe bine conturate într-o helancă jegoasă şi păduchi facultativ. Când lumina se stinge, aurolacul nostru o sărută ca un adevărat Brad Pitt

.

 ZAŢ

  1.  

Mamaie răceşte la plămâni, mama-i aduce ventuze. Nişte găoace de sticlă albăstrii date cu spirt, pe care le arde şi-apoi le lipeşte de spinarea cambrată a mamaiei. I le dă jos-cerculeţe roşii-seamănă cu un buletin de loto. Demult de tot, mamaia trăia pe o moşie, unde roţile de caşcaval şi butoaiele trebuiau rostogolite şi aranjate precum bilele ce poartă cifre norocoase, totul până-ntr-o seară. Mamaia şi-a luat copii, a lăsat în urmă grămezi de meleuri şi aşternuturi albe şi apretate ca nişte dosare, uşile deschise ca-n noaptea nunţii şi pivniţa încuiată. Dar noroc că mamaie a luat la ea un pistol. Dar, noroc că l-a aruncat în latrina viitoarei cooperative. Era ultima ei șansă, l-a privit scufundându-se, l-a privit ca un aviator prin hublou, era ultima lumină a oraşului. Totul a durat cam cât îi ia lu mamaie să ghicească în cafea. Astăzi amprenta trebuie lăsată pe fundul ceştii în zaţul gros. Să vă explic - poa’ să-ţi pice drum, poa’ să-ţi pice un număr, poa’ să-ţi vină cineva, poate ai să observi că ai pielea mâinii mai zbârcită ca de obicei că între pereţii de porţelan apar şi chipurile rudelor tale, nişte zebre de zaţ, nişte pioni-animale, ce vor dispărea treptat înaintând pe domeniile unui Monopoly uriaş, iar tu ca o mamaie vei rămâne cea care va lălăi în urechile şi aparatele lor auditive asemeni un vânt tropical, sunetul unei râșnițe, gâlgâitul unui filtru ce anunţă începutul unei alte dimineţi.

Daniel Pişcu

 

Cel mai mare roman al tuturor timpurilor

(fragmente nepublicate-n carte)

 

Noiembrie, 1976

 

După descinderea în miez de noapte iniţiată de minunatul poet şi prieten Viorel Padina şi de alţi câţiva colegi de la drept în apartamentul din Piaţa Amzei în companie cu Traian T. Coşovei, Ioan Stratan, Serafim Saka şi Aurel Covaci (sau Constantin Crişan ?), care erau deja acolo, acompaniaţi şi de o voce feminină (soţia cui ?), printre vodci, chiştoace de ţigări şi cutii de conserve decimate în sufragerie sau mica bucătărie a poetului, Nichita părea că luptă împotriva unui demon care l-ar fi contrazis. Dintre Blaga, Arghezi, Barbu şi Bacovia, îl prefer pe ultimul. Am plecat de la acea întâlnire să-i dau telefon lui Jeny şi într-adevăr, nu m-am putut abţine de a nu-i povesti şi ei despre Marele Zeu. Simţeam că atunci aş fi putut scrie o poezie frumoasă pentru el şi un poem formidabil pentru ea. Încă nu le-am scris.

Ieri seară am fost cu ea la Casa Studenţilor “Grigore Preoteasa”. Am audiat concertul formaţiei “Roşu şi Negru”, care nu m-a impresionat în mod deosebit.

Azi aşteptam să mă întâlnesc cu Arthur S., căruia i-am dat să citească microromanul meu “Mă chemau păsările”. Mi-a promis că-mi va scrie impresiile pe care, în mare, mi le-a împărtăşit şi verbal. Nu pot să uit când ne-am întâlnit pe coridor, la parterul facultăţii noastre, interpelându-mă: “Bine, dom’le, cu chestii de-astea vii tu la mine?” Îmi ziceam în gând că m-a “desfiinţat”, dar a adăugat: “Romanul tău este excepţional!”. “Serios?”, zic eu. “Serios, eşti o adevărată surpriză pentru mine, ţi-am citit primele 35 de pagini, e scris foarte bine”.

Atât pentru azi. Cu chiu cu vai, am reuşit să scriu câteva rânduri, şi astea în ciuda intervenţiilor lui Jong Jong Yung, care mă solicită să-l ajut să facă propoziţii în limba română, şi în pofida sosirii lui Kim Su Bok, care îmi aduce, amabil, un “Kent”, şi a lui Luigi, care are “dificultăţi” cu o prietenă ce nu s-a prezentat la întâlnirea cu el, azi, la ora 14,30.

Până în acest moment nu au sosit doctoranzii coreeni. De obicei mă vizitează în fiecare seară. Fac “Abecedarul” limbii române cu ei.

Marţi, 25 noiembrie, 1976. Mă întreb dacă am ce să scriu în continuare; constat că nu prea am noutăţi; în afară de faptul că am reuşit la examenul de ghizi organizat de "O.N.T." Bucureşti. Până în 25 noiembrie  a.c. trebuie să mă înscriu la cursul ce voi fi nevoit să-l urmez (şi să-l plătesc!) pentru a-mi lua atestatul. Mi-ar fi necesari 170 de lei pentru aceasta şi nu am primit încă bani de acasă. De menţionat că am şi nişte datorii. Banul devine tot mai mult o problemă pentru mine…

Aseară am fost la un concert la Ateneul Român, împreună cu Radu C. Cristea, însoţiţi de Paula Chicu, colegă de an, şi Magda, studentă la engleză-franceză. Am ascultat Ceaikovski, Brahms şi Pascal Bentoiu. A fost minunat. Am ajuns la cămin după ora 24,00.

Ieri aveam un pachet întreg de “Golden Deer”, azi fumez “Carpaţi” de la Tuţu, student la geografie – locuieşte cu Jeng Dong Sen, la “138”. De altfel, problema ţigărilor e foarte interesantă, în ce priveşte “ajutorul reciproc” pe care-l generează, mai ales între prieteni (şi nu numai!), atunci când unul nu are ce fuma şi când cere, fără jenă, de la altcineva, o ţigară. Chestia e, cum ziceam, mutuală, deci “sinuciderea” prin tutun nu e în întregime “curată sinucidere”, ea beneficiază şi de aportul, de altfel animat de cele mai bune intenţii, al altora… Un fel de eutanasie amânată. Pe marginea acestei situaţii s-ar putea scrie mult, dar eu nu am răbdarea necesară acum. Nu am răbdare, de câtva timp, nici în ce priveşte scrierea acestui jurnal, la care am demarat fără prea mult chef. Adevărul e că mai mult m-aş plimba pe jos, la aer, dar vremea nu-mi permite acest lucru: afară plouă de câteva zile bune şi e destul de rece.

Recent am văzut două filme: “Premiera”, românesc, care nu m-a mişcat, şi “Întoarcerea panterei roz”, la care m-am forţat să râd, însă în zadar. Aş dori să nu pierd “Şatra” (U.R.S.S.); am auzit că-i magnific; şi e făcut de un român… S-ar putea să-l văd împreună cu Jeny. Cu ea am fost sâmbătă la discotecă, la “Gr. Preoteasa”, iar duminică am vizitat-o acasă. Era şi mama ei: am condus-o două staţii de maşină, spre gară, ajutând-o la bagaje; pleca spre Craiova, sau cam aşa ceva. Pe Jeny o simt acum în mine; două zile au trecut de când nu ne-am văzut. Pe la 21,15, când mă voi întoarce de la masă, o să-i dau iar un telefon, să-i spun că mi-e dragă.

De mâine încep practica.

Miercuri, 1 decembrie 1976.

Azi am primit o carte poştală de acasă,  îmi scrie mama să trec pe la Mircea, să iau pachetul pe care mi l-a trimis prin Gina, vară-mea, care a fost sâmbătă acasă, pe la noi, la Zărneşti.

Deci, m-am dus în Berceni. Într-adevăr, pe lângă bunătăţurile de patiserie etc. mi-a trimis mesada de la fâş, căciula de iarnă, mănuşile şi indispensabilii, pentru că vremea s-a răcit tare. De altfel, nu de mult, a nins pentru prima oară în acest an în Bucureşti, iar aseară şi azi a fost o ceaţă groasă şi iritantă.

Acum câteva momente a plecat Kim Huan Zu din cameră. Mi-a făcut din nou o invitaţie pentru Coreea, pentru la vară, deloc protocolară. Drumul până acolo costă 800 de lei, aproximativ 10 zile, iar cu avionul, 1600 de lei. I-am spus că nu ştiu dacă va fi posibil să obţin paşaport, ceea ce pe Kim Huan Zu nu l-a prea surprins. Mai am multe de  scris, dar le amân pe mâine seară.

Joi, 2 decembrie 1976.

Sâmbătă, 27 noiembrie, am fost la Sala Polivalentă, la cenaclul “Flacăra”, pentru prima dată. Am rămas până la ora 23,00, dar am auzit că spectacolul a ţinut până la ora 3,00 dimineaţa… Ce să zic? A fost o adevărată “odisee” ca să pot s-o însoţesc, la întoarcere, pe Jeny, până acasă. Duminică, la dans, la Casa Studenţilor, a fost mai reuşit, deşi m-am simţit cam zdruncinat, după bâţâielile pe care le-am susţinut acolo, desigur, cu plăcere. Se pare că am slăbit. De fapt, a remarcat asta şi Mircea, aseară, când am trecut pe la el, ca să iau pachetul de la Zărneşti. Semestrul ăsta, care se apropie de sfârşit, şi-a pus un pic amprenta şi asupra mea, deşi nu am muncit mai mult decât altă dată. Oricum, vacanţa o aştept cu nerăbdare. Mi-e dor de acasă, de mama şi de tata, de soră-mea!

Ieri am mai scris ceva.

Şi tot ieri dimineaţă, pe la 11,00, am fost cu domnul profesor V. Mândra la biblioteca Teatrului Naţional. O sală mică, liniştită, la subsol. Am citit primele două acte ale piesei “Lăcustele”, aproape necunoscută publicului, a lui Al. Kiriţescu.

Azi am stat dimineaţa în biblioteca de la facultate. Practica la dramaturgie mai durează până miercuri.

Am vorbit cu soţia lui A. Silvestri. Poate că, sâmbătă, el îmi va restitui romanul şi-mi va aduce şi recenzia pe care mi-a promis că o va face pe marginea lui, deşi romanul nu e publicat.

Costel Stancu a trecut pe la mine şi luni, şi marţi. Luni mi-a adus o poezie scrisă sub influenţa cenaclului la care a fost şi el prezent. Are un vers – “Vă eminesc”– care îmi place; i-am spus-o şi lui…

Marţi seara am fost pe la Augustin Boitan, în Regie. Mi-am recuperat piesa de teatru pe care i-am dat-o spre lectură. Zice că i-a plăcut. Îl aştept să-mi  întoarcă vizita.

Joi, 6 ianuarie, 1977.

Cam de mult timp nu m-am gândit la acest jurnal, pe care nu ştiu cum voi putea să-l continuu dacă scriu aşa rar. Oricum, voi încerca să fac o retrospectivă a perioadei scurse până acum.

Prin 18 decembrie am plecat la Giurgiu, la unchiul Vasile. M-au primit, ca de obicei, cu entuziasm. M-au înconjurat toţi, fără excepţie, şi tanti Peruza, şi Tanţa, şi unchiul Ştefan, şi tanti Milica, şi tanti Matilda, şi ceilalţi unchi şi mătuşi, şi veri, şi verişoare, şi cunoscuţi, şi prieteni, cu o atenţie şi o căldură deosebite. Ori de câte ori mă aflu aici, prin atmosfera pe care o creează, toţi îmi dau impresia că trăiesc ca un roi de albine, aşa sunt de solidari între ei, iar când au musafiri de departe, nu mai ştiu ce să facă pentru ca aceştia să se simtă “ca în stupul lor”. Şi, tot ca de obicei, m-au “încărcat” şi cu ceva bani, gândindu-se că îmi vor fi de folos mai mult ca oricând acum, în studenţie. Tanti Matilda mi-a trimis şi acasă 100 de lei, prin 26 decembrie, şi eu i-am scris cu dragoste, imediat, o scrisoare, în care-i mulţumeam pentru gestul ei reiterat, cum, de altfel, au făcut-o şi ceilalţi de atâtea ori… Dar trebuie să spun că Giurgiu nu-mi place deloc iarna. E murdar, mult noroi pe străzile asfaltate superficial. Altădată era dragostea mea! Poate că aici era singurul loc unde puteam să schimb cel mai bine atmosfera monotonă de la Râu Alb. Şi totuşi, când mă gândesc la acel minuscul sat de lângă Haţeg, nostalgia mă copleşeşte, deoarece acolo mi-am trăit copilăria, acolo e, de fapt, locul meu natal, via Lupeni şi Băieşti. De aceea, prin comparaţie cu Zărneştiul, unde nu prea am prieteni din cauza perioadei scurte petrecute aici, Râu Alb mi se pare şi  acum un mic şi inubliabil paradis. Prima dragoste!...

Aşadar, pe 21 decembrie am ajuns acasă, la Zărneşti. M-am bucurat că i-am găsit pe toţi sănătoşi, şi pe bunica Ana, şi pe tanti Valerica, şi pe tuşa Mariţi. Şi, din nou, am avut certitudinea că mama e, cu adevărat, cea mai bună mamă de pe Pământ, o femeie extraordinară prin căldura, optimismul, dăruirea şi înţelegerea largă a lucrurilor. Cred că şi spiritual moştenesc mult de la ea, nu numai o marcă din fizionomia mea, deşi, mai cred că, psihic, semăn cel mai mult cu tata, prin ponderea, cumpătarea, înţelepciunea şi, in extenso, mereu cu gândul mai mult spre alţii, ca să te ai, în cele din urmă, pe tine, în faţa eului supraliminal. Aceeaşi pondere şi în cazul surorii mele, Claudia, care moşteneşte şi ea juma’-juma’, şi de la unul, şi de la celălalt, prin rădăcinile zărneştene şi giurgiuvene ale arborelui nostru genealogic.

Înainte de Anul Nou am reuşit să termin de citit cursul de dialectologie al doamnei Liliana Ruxăndoiu.

De revelion ne-am distrat foarte bine, la Daniel acasă, prietenul soră-mi. Am dansat mai tot timpul cu Luci, o prietenă de-a noastră, din Râşnov. Au fost şi finii Claudiei: Rodica şi Liviu, cărora soră-mea le-a botezat, în 10 octombrie ’76, fetiţa.

Am aşteptat cu nerăbdare să înceapă cursurile. Aşa de mult m-am obişnuit cu Bucureştiul, cu viaţa lui densă, încât parcă n-aş mai putea trăi altundeva. Dar mă gândesc de pe acum la repartiţie. Cine ştie prin ce coclauri voi fi aruncat, de o să mă ratez acolo, deşi, desigur, mă voi lupta până la sfârşit să nu-l pierd, ca şi cum altfel m-aş asfixia…

Revederea cu colegii, mult aşteptată, a fost mai calmă decât speram, însă nu-i nimic, ne vom “încălzi” noi, în zilele următoare. De altfel, primii paşi au şi fost făcuţi azi, după cele două seminarii.

Încă din prima zi i-am dat telefon lui Jeny. Am fost foarte scurt (mă deranjează când mai aşteaptă şi alţii lângă cabina telefonică!); o să povestim mai multe sâmbătă, când ne vom  întâlni.

Duminică, 20 februarie, 1997.

Perioada scursă până azi a fost destul de zbuciumată pentru mine…

Prin 23 ianuarie, administratoarea blocului D din Grozăveşti mi-a solicitat o adeverinţă de la Rectorat, necesară pentru a mai putea fi cazat aici, cu un străin în cameră. Din păcate, prorectorul (o doamnă profesoară de la geologie) era internată în spital, aşa că am fost nevoit să apelez la Iorgovan, preşedintele U.A.S.C. pe Universitate, care mi-a creat destule zile negre când am avut de-a face cu el. Acum, prin intervenţia prodecanului nostru, domnul profesor Diaconescu, şi a Mariei Cârstoiu, preşedinta A.S.C. pe Facultate, mi s-a aprobat totuşi cererea, cu specificaţia că "un străin" e obligat să locuiască numai cu doi studenţi români în cameră, şi asta numai în cazuri excepţionale. Or, Jong Yung, oricât de bine intenţionat era, nu a reuşit să "obţină" excepţia, nici măcar prin intervenţia celor de la ambasada lor.

Aşa că, după examenele din prima sesiune a acestui an, m-am mutat în “6 Martie”, unde acum fac de serviciu la poartă.

Aici suntem cazaţi câte cinci într-o cameră. Nu m-am acomodat încă pe deplin, însă atmosfera de la noi, din camera 154, mă stimulează să fac literatură, graţie convorbirilor dintre colegi, fiecare considerându-se un virtual scriitor, cu un cuvânt important de spus în viitor, pentru literatura noastră. Mă gândesc la bunul meu coleg şi prieten Nino Stratan (care are şi el un stagiu în Grozăveşti, unde a locuit cu un coreean, cu Ţo Gon, timp de un an) şi la Alexandru Muşina, doi băieţi foarte simpatici, spirituali cât se poate şi a căror inteligenţă m-a cucerit cu totul. Pe de altă parte, Romulus Bucur, care face şi el poezie, un tip aşezat, serios în toate cele, cu care, cred, nu voi avea niciodată conflicte. Iar despre Cherciu Ion, adversar acerb al murdăriei şi al dezordinii, obsedat chiar de igiena din cameră, nu pot spune decât că mi-e şi el simpatic, prin profunzimea şi felul său “sănătos”, chiar dacă un pic conservator, de a se îmbrăca (tot timpul “la dungă”) şi de a fi. Cu toţii, se pare, avem puncte comune, temperamentale şi de caracter, şi sper că o să convieţuim bine.

Deci, de la o cameră de două persoane, unde am dus-o boiereşte, cu o viaţă de cămin tot aşa de confortabilă, iată-mă acum într-o cameră suprapopulată, înghesuit, cu cărţile şi valiza sub pat. Mă voi acomoda, însă, imediat. Doar am şi experienţa stagiului militar…

Coreenilor din Grozăveşti cred că le-am fost şi eu un pic de folos în însuşirea limbii române şi în integrarea lor în spiritul locului. De altfel, şi acum câteva zile când i-am vizitat şi-au afirmat acest punct de vedere, mărturisindu-mi regretul lor pentru “abandonarea mea forţată”. Le-am apreciat şi eu tot timpul colegialitatea, hărnicia, preocuparea permanentă pentru ordine şi igienă, loialitatea şi spiritul de echipă, în ciuda unor păreri discreditate, venite din partea altor colegi români, care nu aveau cum să-i înţeleagă “din exterior”…

Îmi pare rău că m-am despărţit şi de Buşu Mihale (Michele), student în anul IV la italiană-engleză, foarte pragmatic, de o spontaneitate şi o dezinvoltură debordante, în acelaşi timp foarte la locul lui şi nespus de săritor în relaţiile cu prietenii.

După ce voi susţine “parţialul” de la dramaturgie (cred că-l voi da miercuri!) o să mă mai duc pe la ei. Şi pe la Lăi şi De, pe la Ha şi Hă Tinh Hoan, doi vietnamezi şi două vietnameze de la franceză cu care m-am împăcat, de asemenea, foarte bine. Şi pe la Jaffar şi Al Gabani, doi sudanezi cinstiţi, ca şi pe la ceilalţi “străini” din babilonicul cămin de la Grozăveşti, unde am atâţia prieteni.

Mi-e dor de acasă, de familie!

Primăvara se apropie, se simte. E un aer dulce şi cald afară. Oamenii par mai buni, mai prietenoşi, mai condescendenţi; bucureştenii mi se par inteligenţi, înţelegători, civilizaţi şi foarte sociabili.

 

(Foto - din arhiva familiei Pişcu, fotografie făcută în timpul acţiunii şi scrierii romanului) 

Ruxandra Cesereanu

 

mingea neagră

 

moartea trăiește și după ce trupul a ajuns în pământ

ea are amintiri sub pământ de parcă ar fi verzuie și caldă

scoarța ei cu putere e moale ca un copil

fiindcă moartea e altceva decât indiferența față de moarte

pe jos desenez o linie subțire încât doar o cămașă de forță ar destrăma-o

încât niciun ac de gămălie nu s-ar putea înfige

tu intri în labirintul cu dungi negre unde în mijloc se găsește un cerc

tu intri și-n fața ta e un tunel alb de care te sprijini cu șoldurile

departe dar și foarte aproape se zărește o minge neagră

ori poate o grădină de mahon croită în formă de cerc

pe cap ai coifuri suprapuse de ziar

iar în picioare sandale de lână

tu intri și nu mai vrei să ieși fiindcă te simți legat cu o sfoară

într-o cutie de care te sprijini cu șoldurile

mingea neagră te lovește în piept

ea te lovește apoi în frunte și rămâne lipită de tine

ca un cerculeț indian.

 

Andrei Dósa

 

plus cu plus egal minus

+

când deschid ochii dimineaţa

văd livada înzăpezită

prin imperfecţiunile geamului

am o hartă a lumii



+1

împreună încercăm lucruri

dintre cele mai extreme

jonglerii cu şosete

scufundări libere în cadă

indoor climbing în papuci de casă

ne-am găsit în sfârşit locul

aici nu există competiţie

spectatori sau trofee

doar stângăcie

din ce în ce mai elevată

şi surprinzătoare ca bucătăria franceză



+2

câteodată visele pe care mi le povesteşti

se confundă până la identitate cu valurile

de căldură ale trupului tău sub plapumă



+3

te excit

fără s-o ştiu

mă mişc

muncitor la bandă

cu aspiraţii

înalte

gura ta moale

obţin plăcere

la marginea

senzaţiei de

scârbă clişeele

din declaraţii

te fac să pufneşti

îmi arăţi

degetul mijlociu

îmi place expresia

şi nu bănuia

nimeni nimic



+4

începi şi duci la bun sfârşit

cu atâta naturaleţe

toate treburile casnice

sper să nu fie doar un vis

plănuiesc să te izolez

de lumea exterioară

să nu ajungă niciodată

până la tine zvonuri

legate de feminism

rolul femeii în secolul 21

sau mai ştiu eu ce prostii



+5

când tu eşti plină de energie

eu sunt bolnav

şi invers

cred că avem bioritmuri complementare

când cerul s-a umplut deja

de paraşutele pestriţe

(vino păşind radioasă)

ale cutiilor cu ajutoare

sinistraţii îşi permit

(închide ochii îndepărtează durerea

cu mâinile tale new-age)

să înjure ţările bogate



+6

acum că-mi eşti prieten iubito pot să

revoc şterg explic exemplific logic

teoretizez parodiez încalc desconsider

dezlănţui fut întorc invoc cursiv iraţional

minimalizez provoc exteriorizez

manipulez ignor calculez încâlcesc

profit exagerez tărăgănez amorţesc

învinovăţesc aburesc negociez abuzez

relativizez lenevesc aspir modelez

camuflez iert primesc secătuiesc prioritar

mizez oblig domin domin domin

satur îngrop spăl plec trăiesc limitez crăp



+7

păsările în căutare de hrană simt că

îşi arată pieptul roşu sau galben nu am dat niciodată

cântă puţin dispar totul

curăţ zăpada pe o mică porţiune nu mi-a păsat

arunc câteva firimituri acolo prea mult de tine



+8

mintea mea e doar o picătură de acid

nu poate să atingă femeia încolăcită pe pat



+9

amândoi avem puterea de a

împinge cu degetul actorii pe ecran

spre un indiciu ignorat atâta timp

amândoi avem puterea de a

alunga piesele idioate din cap

care s-au auzit atâta timp

am puterea de a mă sincroniza

să spun acelaşi lucru în acelaşi timp

cu tine şi să râd odată cu tine



+10

cuibăriţi unul în braţele celuilalt

vorbim despre noi ne certăm

până când melasa somnului

le uniformizează pe toate