CinemaTiuk!

Mihail Vakulovski

 

DUPĂ DEALURI

 

Noul film al regizorului Cristian Mungiu se numeşte „După dealuri” şi e inspirat din realitate, mai exact – din cazul Tanacu, ilustrat detaliat de ziarista şi scriitoarea Tatiana Niculescu Bran în articolele şi cărţile sale („Spovedanie la Tanacu” e exact despre acest caz sinistru). Un caz incredibil care m-a interesat şi pe mine în acea perioadă, aşa că l-am folosit în romanul „Biblidioteca”. Înainte de „După dealuri” Cristian Mungiu a mai făcut „Occident” şi „4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile”. „Filmul ăsta e diferit de cel dinainte, are ceva din ritmul și logica unui român, în sensul în care detaliile, evenimentele colaterale mărunte și sub-ploturile sunt cel puțin la fel de importante ca și povestea principală - scopul acestor detalii fiind să conducă la o cât mai bună înțelegere a lumii în care trăiesc, au fost crescuți și educați acești oameni în mijlocul cărora sunt plasate personajele principale, care sunt valorile care contează în această lume - informații fără de care nu poți plasa evenimentul principal în context și înțelege ce și de ce s-a întâmplat”, spune Cristian Mungiu.

Cazul e cu adevărat senzaţional, iar filmul artistic, deşi ilustrează povestea din realitate, e general uman, de atmosferă, neoantropocentrist şi mai degrabă descriptiv şi dramatic decît melodramatic, pentru că evită să judece şi să dea sentinţe, chiar dacă toate detaliile sunt înşirate atît de realist, încît spectatorul poate să tragă propriile concluzii despre subiect – şi e lăsat să facă asta.

„După dealuri” e un film artistic la care te gîndeşti mult după ce s-a terminat, după ce ai ieşit din sala cinematografului. Naraţiunea are loc într-o mănăstire de maici din Moldova, după dealuri, unde locuieşte şi tînăra călugăriţă Voichiţa (interpretată de Cosmina Stratan), una din cele două protagoniste ale filmului. Prietena ei (şi mai mult de atît!), Alina (jucată de Cristina Flutur), fosta colegă de internat a Voichiţei, acum lucrează în Germania şi vine s-o ia cu ea, dar – odată intrată în mănăstirea unui preot autoritar (jucat de basarabeanul Valeriu Andriuţă) – viaţa ei devine subiect de film… Un film despre religie şi despre călugărire, despre viaţa religioasă şi despre viaţă în general, despre dogme şi despre îndoctrinare, despre vină şi despre alegere, despre dragoste şi biserică, despre intoleranţă şi despre sisteme, despre religia dusă la extrem şi dragostea periculoasă şi pătimaşă şi despre combinaţia dintre acestea. La ce poate duce o astfel de îmbrăţişare vedeţi dacă vă duceţi la film. Un film care începe foarte cald, cu întîlnirea pe-un peron din provincie a celor două prietene, şi se termină foarte rece, cu un strat de murdărie care cade pe parbrizul maşinii poliţiei care-i duce pe credincioşii care s-au trezit criminali la procuratură… Vizionare utilă.

 

„După dealuri” (România, 2012)

Regie: Cristian Mungiu

Cu: Cristina Fluture, Cosmina Stratan, Valeriu Andriuţă… 

Mihail Vakulovski

 

„Minte-mă frumos”

 

„Minte-mă frumos” este o comedie românească foarte frumoasă şi actuală, cu personaje de aici şi acum, pe care le putem întîlni pe stradă, cum ar veni, cu un subiect haios, virtualo-existenţial, artişti faini, cu mult umor şi bine făcut. Mie îmi plac filmele româneşti din ultima vreme, aşa că am rămas plăcut surprins cînd am văzut la casa de bilete că mai e un singur loc; noroc că îmi comandasem locurile dinainte, pe net. Publicul a avut dreptate să aleagă să vină la film, pentru că s-a rîs în continuu în sală, e adevărat că uneori se rîdea şi de cîte un rîs mai creţ (ştiţi voi). Un nou film cu Andi Vasluianu în rolul principal, genial, ca de obicei, dar cu totul altfel decît în celelalte filme, primul cu care îţi vine să-l compari fiind, fireşte, recentul „Despre oameni şi melci”, considerat de către regizor comedie, dar care e mai degrabă o tragi-comedie. Comedie-comedie e „Minte-mă frumos”, un film la care rîzi de povestea filmului, de jocul actorilor, de glumele şi mişto-urile atît de româneşti, de situaţiile în care cad personajele… În centrul naraţiunii sunt patru tineri care se află la început de carieră, fireşte, dar fiecare se visează altcineva. Toni, un haker foarte activ, jucat de Marius Damian, agaţă pe facebook o super tipă, crede el – aşa cum ea crede că a agăţat un tip foarte simpatic. De fapt, şi unul, şi celălalt mint, punîndu-şi la avatar poza celui mai bun prieten – el a lui Dani, interpretat de Andi Vasluianu, iar Oana (Antoaneta Zaharia) – a Danei (Diana Dumitrescu). El zice că e broker, iar ea – că ePR. De fapt, el lucrează la o firmă de cablu, iar ea învaţă arta cofetăriei. Cînd lumea virtuală devine prea strîmtă, cei doi tineri durdulii îi roagă pe prietenii lor mai arătoşi să se ducă la întîlnire în locul lor şi aşa se întîlnesc Dani (în timpul liber – gigolo) şi Dana. Ce se întîmplă mai departe – aflaţi dacă vă duceţi la film – merită! La Braşov, filmul poate fi văzut chiar acum la Cityplex. Vizionare plăcută!

 

România, 2012

Scenariu: Adrian Lustig

Regia: Iura Luncaşu

Cu: Andi Vasluianu, Diana Dumitrescu, Antoaneta Zaharia, Damian Marius, Loredana Groza…

Vladimir Bulat

Plicul

Acest film de scurt metraj este dedicat scriitorului şi publicistului Evgheni Petrov (1903-1942), coatorul lui Ilya Ilf în scrierea capodoperelor "Viţelul de aur", "12 scaune" şi "America fără etaje". Rolul lui Evgheni îl joacă minunatul Kevin Spacey.

Povestea e aşa: Evgheni Petrov avea pasiunea de a-şi adresa sieşi scrisori! Le scria, apoi studia harta lumii, inventa un oraş, o stradă, şi desigur un destinatar. Plicul astfel expediat se plimba prin lume, căuta adresa inexistentă, şi revenea la cel care l-a trimis...dar revenea cu sumedenie de timbre noi, francate, diverse ştampile, menţiuni despre inexistenţa adresantului etc. Pasiunea a căpătat proporţii inimaginabile, iar numărul plicurilor creştea. Într-o zi însă, Petrov a primit răspuns de la un interlocutor imaginat de el, din Noua Zeelandă, împreună cu o fotografie, în care el, Petrov apărea fotografiat alături de necunoscutul, Meryl, căruia i-a adresat cu luni în urmă scrisoarea... Desigur, faptul a fost şocant, pentru că pe spatele fotografiei era menţionată o dată (9 octombrie 1938) la care scriitorul se aflase într-o stare foarte gravă în spital, se spune chiar în comă - şi deci nici vorbă nu putea să fi fost plecat pe undeva în acea zi, decît poate... pe lumea cealaltă! Petrov i-a răspuns adresantului că totul este o glumă, că el nu a fost niciodată în Noua Zeelandă. Cu atît mai puţin în acea zi...

Între timp începuse războiul, şi Petrov s-a înrolat pe front. În anul 1942 avionul în care era scriitorul a dispărut în timpul unei confruntări, cel mai probabil a fost zdrobit de aviaţia inamică. În aceeaşi zi în care soţia primea vestea dispariţiei scriitorului, sosea din Noua Zeelandă o nouă scrisoare, în care Meryl se arăta îngrijorat de soarta lui Evgheni, şi îi amintea acestuia că el însuşi i-a spus că nu va muri de răceală, scăldîndu-se în apa îngheţată, ci într-o catastrofă aviatică. Deci, să evite să mai zboare cu avionul.

Istoria este cu adevărat incredibilă, dar se pare că exact aşa s-au petrecut lucrurile! Scurt-metrajul însă schimonoseşte puţin datele reale, şi proiectează povestea în anul 1985, în URSS, unde un casnic ciudat scrie scrisori imaginare, iar un ofiţer al KGB-ului vine să-l salte, să-l ducă la Moscova. Avionul cu care-l transportă, se prăbuşeşte. O poveste cu multe necunoscute este banalizată şi se salvează doar prin jocul celor 4 actori absolut minunaţi!

 

Mihail Vakulovski

 

Zăpezile de pe Kilimanjaro

 

 

Zăpezile de pe Kilimanjaro” e un film francez despre criză şi despre relaţiile dintre oameni în timpurile în care trăim. Michel, un şef de sindicat, care toată viaţa a luptat pentru drepturile muncitorilor, e pus în situaţia ingrată de a alege 20 de oameni care să fie concediaţi. El alege varianta pe care o crede cea mai cinstită – tragerea la sorţi. Deşi nu trebuia să-şi pună şi numele lui în coşul minat, pe lista neagră nimereşte şi bileţelul cu numele lui. Cu toate astea, viaţa lui ia o întorsătură frumoasă, petrece mai mult timp cu soţia Marie-Claire şi nepoţii, organizează o petrecere la care-i invită şi pe foştii lui colegi concediaţi. Familia adună nişte bani pentru Michel şi Marie-Claire, dar într-o seară, cînd se întîlniseră cu cumnata şi soţul ei, fost coleg şi el, în casă intră doi tipi care-i jefuiesc. De aici naraţiunea filmului ia o cu totul altă turnură, pentru că unul dintre hoţi e chiar un tovarăş de suferinţă de-al lui Michel, care-şi creşte singur doi fraţi mult mai mici decît el. E partea filmului care adună substratul emoţional al poveştii, pe care vă las să-l descoperiţi la cinematograf. Un film francez actual, dramă socială şi de familie, despre relaţiile dintre oameni în vremuri tulburi, cu actori faini (Ariane Ascaride, Jean-Pierre Darroussin, Gérard Meylan…), regizat de Robert Guédiguian. Vizionare plăcută.