O fo’

Mihail Vakulovski

 

Cu nEUROCHIRURGIE & BIBLIDIOTECA la bibliotecă

 

            Alaltăieri am fost cu treabă la Chişinău. Invitat de doamna Lidia Kulikovski să-mi lansez romanul „Biblidioteca” în cadrul aniversării a 135 de ani de la înfiinţarea bibliotecii municipale B. P. Hasdeu, am aflat că seara mi se joacă şi piesa nEUROCHIRURGIE la Centrului de Dramaturgie Contemporană, condus de Dumitru Crudu.

            Lansarea a fost foarte interesantă pentru mine, pentru că în sala bibliotecii „O. Ghibu” erau foarte multe bibliotecare (cred că vreo 80 la sută), evenimentul avînd loc imediat după deschiderea oficială a Zilelor Bibliotecii B. P. Hasdeu. Au prezentat cartea prof. dr. Lidia Kulikovski, directoarea bibliotecii, scriitorul Dumitru Crudu şi Un Cristian, editorul. Lidia Kulikovski a găsit multe modele vii printre personaje, extrăgînd şi prezentînd situaţii şi caractere care caracterizează orice bibliotecă, dar şi bibliotecarii şi cititorii. Mi-a plăcut foarte mult şi modul în care a prezentat romanul, dar şi citatele alese pentru lectură. Dumitru Crudu a făcut o cronică vorbită, analizînd cartea în contextul celorlalte cărţi ale mele, dar şi din punct de vedere social, el cunoscînd foarte bine şi locul acţiunii narative şi, fireşte, biblioteca, fiind director de bibliotecă. Un Cristian a intrat în bucătăria editorială CDPL şi a citit şi un manifest extraordinar despre şi pentru bibliotecari, apoi a prezentat şi romanul său, „Morţii mă-tii” (iar în mijlocul bibliotecii era o expoziţie minunată CDPL!). Şedinţa de autografe a fost cam sportivă, pentru că bibliotecarele cu BIBLIDIOTECA în mîini erau nerăbdătoare (cineva a propus să le semnez doar cartea, ca fotbaliştii, cum am glumit), iar noi deja întîrziam la spectacol.

            Spectacolul-lectură a piesei mele, nEUROCHIRURGIE, şi-a schimbat între timp locul acţiunii, mutîndu-se de la CDC la biblioteca lui Dudu, „Ştefan cel Mare”, aşa că-mi pare rău, sincer, pentru cei care n-au aflat din timp de această schimbare şi s-au dus la CDC… mai ales c-a fost cea mai faină lectură la care am asistat vreodată – şi am în spate sute de astfel de spectacole văzut-auzite. Actorii au fost impecabili, ca şi regizoarea-actor, iar sala (plină ochi!) a fost deosebit de receptivă, discuţiile de după piesă lungindu-se destul de mult. Citez de pe pagina fb a Centrului de Dramaturgie Contemporană:

„Cât e de bine când ediţiile speciale ale Centrului de Dramaturgie Contemporană (CDC) sunt... speciale!!!

Special a fost textul lui Mihai Vakulovski "nEUROCHIRURGIE", cu abordarea unor probleme general-umane etc.

Special a fost publicul, foarte receptiv şi participativ...

Astfel, speciale au fost si discuţiile, in care nu doar publicul, ci şi autorul, regizoarea Olesea Sfecla si actorii au vorbit mult, mult, mult... si interesant.

Special a fost spectacolul-lectura, actorii anului IV AMTAP, conducător Nelly Cozaru, îndeplinindu-şi misiunea la modul cel mai serios şi chiar... profesionist. Fiecare dintre actori - Igor Babiac, Dumitru Stegărescu, Andrian Gheorghiştean, Ştefan Bouroşu, Anatol Guzic, Tatiana Raeţcaia, Elena Mocanu (+un student de la Regie an. IV) - şi-au individualizat personajele, au transmis textul şi... au înţeles Ce şi De Ce au facut un spectacol-lectura!

În special... Le multumim tuturor!”.

            Vizita mea basa a fost mult mai intensă, trecînd şi pe acasă, şi pe la frate-meu, şi pe la Punkt & Cartier, şi pe la Cricova (chiar merită să vizitaţi complexul, şi pentru catacombe, şi pentru vinuri, şi pentru poveştile ghidului, şi pentru autograful lui Iuri Gagarin…)!

            Mulţumiri încă o dată doamnei Lidia Kulikovski pentru invitaţie (La mulţi ani B.m.B.P.H.!), lu’ Moni & Sandu, lui Dumitru Crudu şi actorilor din nEUROCHIRURGIE, editorului Un Cristian, publicului de la ambele evenimente (aici am recunoscut şi prieteni vechi, dar şi oameni cu care am mai vorbit şi la celelalte întîlniri chişinăuiene şi, mai ales, tineri pe care nu i-am mai zărit pînă acum; cît despre cei din lumea literară pe care nu-i văd niciodată la astfel de evenimente nici nu ştiu ce să zic – pe unii dintre ăştia i-am văzut revoltaţi în presa md că nu s-ar întîmpla nimic la Chişinău, dar nu i-am văzut nici la Prilepin, nici alaltăieri, nici cînd am lansat „Tovarăşi de cameră” sau cărţile „optzeciste”, nici la alte evenimente extraordinare de la Republica sau Cartier la care eu mă uit pe internet – de sub Tîmpa. Să sperăm că îşi scriu chiar acum Operele – Romanul total, Cartea de poezie… – aşa am auzit).

Alina Muşătoiu

 

Concert Kempes: Şi brigadierii plâng câteodată. De bucurie

 

Vineri seară, la Arenele Romane, cam 2000 de oameni tropăiau de nerăbdare. Reușiseră să treacă de poarta de intrare ori cu bilet, ori cu o șpagă dată bișnițarilor care o împărțeau apoi frățește cu cei de la serviciul de pază. Fanii ar fi făcut multe ca să poată intra la singurul concert pe care Ovidiu Ioncu Kempes și noua lui trupă, Rezident Ex, urmau să îl țină în București, iar asta o înțelegeau cel mai bine chiar bișnițarii: biletul oficial costa 60 de lei, în timp ce preţul “la negru” scădea infim la 50 de lei.

            Dar pentru mulți asta nici nu mai conta. Vroiau doar să îl vadă pe Kempes, acel Kempes care a părăsit trupa Cargo acum aproape 10 ani și a emigrat în Australia, luându-și cu el vocea inconfundabilă (sunt de apreciat, totuși, eforturile de mimetism ale lui Adi Igrişan, cel care a preluat apoi postul de vocal al Cargo) și lăsând în urmă o mulțime de fani frustrați de anunţul brusc al plecării.

După aproape un deceniu, Kempes a revenit pentru o perioadă în țară și nu a venit cu mâna goală: a adus cu el o trupă nouă, Rezident Ex. Numele nu e întâmplător, pentru că membrii formației vin din patru țări diferite - Australia, Franţa, Germania şi România. Se întâlnesc aici, susțin câteva concerte, apoi merg înapoi, la casele lor de departe. Din cauza asta, cei care vroiau să îi vadă pe Rezident Ex la București aveau o singură ocazie.

            Când primii membri ai trupei au apărut pe scenă, în seara friguroasă de 21 septembrie, publicul deja fierbea. Toți cei care crescuseră cu vechiul Cargo nu își doreau decât să îl vadă mai repede pe “fiul rătăcitor”. Când pletosul slab, în pantaloni de piele, a apărut pe scenă, Arenele Romane s-au umplut de vuiet, de țipete, fluierături și aplauze. În public, bannere agitate cu “Bine ai venit acasă!”. Poate e greu de imaginat o întâlnire de familie între 2000 de oameni, dar despre asta a fost vorba acolo. S-a simțit dorul după toți anii de rock românesc fără Kempes. Pe de o parte, el era pe scenă ca peștele în apă: sărea, dădea din cap, râdea, se-nvârtea și cânta cu energia unui puştan. Ăsta era darul lui, revanşarea pentru lunga aşteptare a fanilor. Pe de alta, din public, în pauzele dintre melodii se auzea mereu câte un “Kempes, te iubim!”. “Și eu pe voi!”, venea răspunsul lui. “Kempes, ne-a fost dor de tine!”. “Și mie de voi!”.

Au fost primiți cu căldură toți membrii noii trupe (Tavi Iepan - chitară, Adrian Popescu – chitară, Christian Podratzky - bas, Florin Cvasa – tobe şi Matthias Lange – chitară). A fost ca-n familie, mai ales la piesele vechi ale Cargo, “Povestiri din gară” și “Brigadierii”, care au fost cântate aproape în întregime de public (un dar înapoi), dar și la piesele noi - “Catedrala sufletului”, “Pompierul atomic” sau “Iarna” -, la cea din urmă Tavi Iepan cerându-ne să scoatem cheile din buzunar și să le agităm în aer. “Ce-o mai fi și asta?”, ne-am întrebat, până când sutele de chei au început să sune exact ca niște zurgălăi, iar melodia despre iarnă şi zăpadă a început. Un copilaş pletos, de vreo 10 ani, îmbrăcat în tricou negru, stătea încântat pe umerii tatălui și dădea din cap. Lângă el, asta făcea și unul din agenții de pază, ras în cap și de trei ori mai mare, semn că muzica lui Kempes și ai lui e contagioasă, orice ai face.

A fost frumos și prea scurt, deși au cântat o oră și jumătate și au făcut două bisuri (pentru că publicul pur și simplu nu-i lăsa să plece). Au promis că vor reveni și îi cred. Îl cred pe Kempes nu doar pentru că am crescut cu muzica lui, ci pentru că știu că nu uită ce promite, așa cum nu și-a uitat nici limba, nici bunul-simț, nici măcar accentul de arădean în toți acești ani petrecuți în Australia. Acum doi ani spunea, într-un interviu, că pregătește o venire în România și că va veni cu surprize. S-a ținut de cuvânt. Deși Cargo e acum o ușă închisă, Kempes a mers înainte și-a deschis o fereastră nouă: Rezident Ex. Motivul e simplu. Când vine vorba de cântat, vorba “Brigadierilor”, nu îl “oprește ploaie, nici soare, nici vânt”.

Monica Felea

 

Balkanik! Festival: muzică și voie bună la ediția a doua

 

Peste 4500 de participanţi la primul festival de muzică şi cultură balcanică din România

 

Muzică, dans, petrecere şi voie bună. Mâncare tradiţională românească, bragă, cafea la nisip. Ateliere, costume, ţesături şi podoabe.

Timp de 3 zile, Grădina Uranus din Bucureşti s-a transformat într-un spaţiu multicultural în care spiritul balcanic s-a putut exprima liber, fără a fi îngrădit de stereotipii. Totul, pe muzica aleasă a Balcanilor. Trupe din Turcia (Baba Zula, Nedim Nalbantoglu), Bulgaria (The Balkan Messengers), Ungaria (Parno Graszt), Serbia (Orchestra Boban şi Marko Markovic) şi România (Fanfara Shavale) au adus muzica și cultura specifică în faţa celor 4500 de spectatori veniți în ciuda vremii și a unui weekend încărcat de evenimente în București.

Pe lângă concertele de seară, zilnic, după ora 14:00, meşteşugarii şi bucătarii i-au aşteptat pe participanţi cu produse care mai de care mai îmbietoare. De la fuste colorate, bijuterii şi obiecte de ornament la ciocolată de casă, cafea şi bucate la ceaun special pregătite, participanţii au avut cu ce să îşi încânte orele petrecute la Grădina Uranus.

În ciuda vremii capricioase de vineri, publicul adunat la Grădina Uranus s-a dovedit extrem de entuziast. Nedim Nalbantoglu & The Balkan Messengers au urcat pe scenă începând cu ora 19,30. ”În România găseşti un public foarte energic, dansează mult. La fel ca muzica românească, care nu te lasă să stai jos. Am mai cântat alături de Fanfara Ciocârlia şi am avut acelaşi sentiment”, a declarat Nedim Nalbantoglu după concert. Veniţi din satul 10 prăjini, renumit pentru cel mai mare număr de fanfare din ţară, Fanfara Shavale a adus spiritul românesc la Balkanik, cu hore, sârbe şi dansuri tradiţionale din Moldova. Nici spectatorii nu s-au lăsat mai prejos şi i-au urmat chiar şi după concert în backstage, unde au continuat petrecerea.

Sâmbătă, sărbătoarea a început cu mult înainte de concertele propriu zise. După probele de sunet, Parno Graszt au continuat să cânte în backstage spre încântarea celor ce treceau pe acolo. Pe scenă au urcat alături de ansamblu RomaFest, recunoscut pentru colaborări de succes, precum cea pe care au avut-o cu renumitul Cirque du Soleil. Muzica orchestrei ungureşti şi dansul romani au creat atmosfera ce avea să definească festivalul: dans, voie bună, petrecere, cântece, aplauze şi bis-uri. Petrecerea a continuat cu Orchestra Boban şi Marko Markovic, care a dovedit de ce este considerată ca fiind cea mai bună formaţie din Serbia din anii ‘80 până în prezent.

În a treia zi a festivalului, pentru a doua oară la Balkanik, trupa Crispus din Sibiu a încălzit (la propriu şi la figurat) atmosfera balcanică din Grădina Uranus. Tot pentru a doua oară la Balkanik Festival, membrii cunoscutei trupe Baba Zula din Turcia au făcut un show greu de uitat: unul dintre membrii fondatori, Murat Ertfel, a coborât în mulţime spre deliciul publicului. Deasemenea, cei de la Baba Zula au dedicat o piesă Mariei Tănase, a cărei muzică au spus că o apreciază şi îi inspiră. Cu greu au plecat de pe scenă, pentru a petrece timp alături de fanii care aşteptau la ieşire pentru fotografii și autografe.

Gazda din acest an a Balkanik Festival a fost actorul Toma Cuzin, de la Teatrul Mic din Bucureşti. Îmbrăcat în straie specific evenimentului, actorul a urcat pe scenă în pași de dans, chemând publicul după obiceiul din mahalalele de altă dată.

Un eveniment Asociaţia Culturală Metropolis, sponsor principal Apa Nova, cu sprijinul Primăriei Sectorului 5 şi Primăriei Municipiului Bucureşti, sponsor Ciuc, parteneri strategici: Radio Guerrilla şi Hotel Caro.

Despre Asociaţia Culturală Metropolis:

Asociaţia Culturală Metropolis, înfiinţată de Daniel Mitulescu, are ca principal scop realizarea de evenimente non-profit de educare a publicului tânăr, precum Festivalul Internaţional de Film pentru Copii KINOdiseea, la care au participat la cele trei ediţii de până acum peste 20 000 de persoane şi Caravana Metropolis - Cinema în aer liber, care a înregistrat cel mai mare public al unui cinematograf în aer liber din România, 80 000 de spectatori în cele 10 săptămâni de proiecţii.

Diana Câmpean

 

Jurnal de Peninsulă

 

Am părăsit perimetrul peninsulei luni dimineața, după patru nopți dormite ba în sac, lângă corturi, ba cu porția în cort și după câteva zile de mâncat ce-am putut la buget redus și ofertă vagă (serios, mi-ar fi prins bine o omletă!). Dar acestea-s cele mai puțin importante detalii ale experienței mele la Peninsula, ajunsă la a 10-a ediție.

            Sosirea la festival a avut drept soundtrack ultimele piese din concertul Zdob și Zdub. Am alergat în fața scenei pentru a-i trage în chip pe cei mai energici oameni pe care i-am văzut de atâtea ori pe scenă. După o porție de Zdob și Zdub de întâmpinare, la scena Kiss Terrace ne așteptau cei de la Byron pentru... i-aș spune delectare. Au avut un concert cald, deschis, sincer, din care n-au lipsit cover-urile despre care mulți de pe acolo nu știau că-s cover-uri, dar asta e altă poveste. E vorba, desigur, de un perfect de Timpuri Noi și granița din ranița Adei Milea.

            Deși nu-mi planificasem să ajung de joi la festival, iată că s-au aliniat planetele și-am reușit, la finalul serii, să-mi împlinesc un vis mai vechi. Da, am ascultat live, cu ochii-n lună și stele, întinsă pe iarbă, cu paie-n păr și vise-n gând, “Sultans of Swing”. E un loc bun, au spus The Straits despre România, și-au continuat să ne încânte.

A doua zi m-am surprins bălăcindu-mă în ștrandul de care mă feream anul trecut. Între timp am cam învățat nu numai să plutesc, ci și să par că înot. Complexul Weekend a fost o binecuvântare printre zilele toride și câteodată obosite de energia festivalului. Fie în apă, dar mai ales sub umbra deasă, peninsularii așteptau să înceapă iar concertele, refăcându-se după nopțile trecute.

Nu mi-a prea plăcut că se cerea taxă pentru încărcatul telefoanelor, fie ea și de 3 lei, așa că am apelat fie la zona intimă din cadrul Peninsulei, unde m-am împiedicat și de completarea unui chestionar (multe și interesante studii se fac la Peninsula, ai crede c-au fost invitați chiar și cercetătorii britanici).

 

Când aștepți prea multe artificii, primești scântei

 

Și pentru că sâmbătă seara mă aștepta concertul care m-a convins să merg și tura asta la festival, deși pe băieții de la Travka i-am mai ascultat live de nenumărate ori, mi-am exersat, cu neîndemânare, e drept, capacitatea de a trage de timp. Au cântat la Ciuc Live Stage, după vreo 20 de minute de probe de sunet. Știam că va fi unul dintre cele mai lungi concerte Travka (1h30), însă nu te poți ambala în fața neprevăzutului. A fost, totuși, un concert concentrat:), chiar dacă “ochiul a cerut lumină” prea devreme. Au cântat și piese noi și ne-au spus că-n octombrie vor lansa al treilea album.

În timpul ăsta, la Main Stage se pregăteau să intre pe scenă cei de la Vița de Vie. La Ursus Evolution au promis că, odată cu împlinirea a 15 ani de activitate, vor da startul unui album și turneu acustic. Am avut norocul să aud câteva variante semi-acustice și la Folk You, însă pe scena mare a Peninsulei, în fața unui public generos, aplaudac și entuziasmat fără măsură, am savurat altfel piesele, chiar dacă într-un colț de suflet sufeream de soarta concertului Travka.

 

Diversitate, silent party și libertate printre gratii

 

Atmosfera festivalului nu te lasă să uiți de tine sau să te așezi la umbra anumitor gânduri. Chiar dacă nu mi-au fost pe plac toate muzicile (și nici n-are cum să fie bine așa, că mi-ar fi fost rău pe-acolo între oameni cu gusturi fix ca ale mele). Îmi place diversitatea și mă bucur de evenimentele care te intrigă prin varietate. Bine, până la un punct. E drept, la cortul Freedom Arena n-a prea fost de mine, am intrat și-am ieșit. Și-am râs isteric să văd că s-ajungi într-un cort cu-așa nume trebuie să treci de niște gratii păzite.

Tot la categoria corturi muzicale și cu party-uri gălăgioase intră și cortul Booha Academy, unde-am prins, în sfârșit, un silent party, culmea! Am primit o pereche de căști cu 3 frecvențe: 1-film, 2-muzică, 3-altă muzică. Și pentru că era așa puțină lume când am ajuns noi, deci no fun, m-am bâțâit câteva minute pe cele două frecvențe schimbate la secundă, mirându-i pe cei din jur care nu-și puteau explica pe ce ritmuri marțiene dansez.

            Petrecerile silențioase nu erau foarte lungi la Booha, că am mai încercat în vreo două seri, însă două dimineți la rând m-am mirat să văd că lumea încă se zguduie în cortul respectiv. Nici la petrecerile goa de peste drum nu era diferit. Poate puțin mai pe placu-mi, mai chill, mai dintr-o altă lume. “La psihedelici” a rămas reperul meu preferat din Peninsulă (poate și pentru că era lângă un copac uriaș de ale cărui rădăcini mă propteam să-mi odihnesc oasele & mințile).

 

Gafe de festival

 

Cât despre oamenii prezenți, din prea plinul meu de glume, nevinovate de data asta, jur!, am fost făcută naționalistă. Trebuie să mărturisesc că totul s-a întâmplat din cauza miopiei. Un tânăr împărțea niște reviste și de la distanță mi s-a părut că sunt scrise în maghiară. Când mi-a întins și mie un exemplar, i-am spus frumos că “nu înțelege”, iar el a zis că o să-mi traducă, dar altceva decât “ești naționalistă” nu i-a ieșit printre buze când am observat amândoi că erau reviste românești.

            Ziua trei m-a ridicat de pe iarbă. Am primit cortul de urgență și în timp ce cânta Chirilă eu instalam și înjuram. Romantic, nu? Totuși, am auzit de la distanță câteva fărâme din piesele vechi și m-am bucurat ușor, dar am fost destul de surprinsă să văd câtă lume a fost prezentă la Vama.

După ultimul cui bătut, am aterizat la repetițiile Noha (cam mult de tras cu sonorizarea), pe care i-am auzit și anul trecut. De data asta mi-au plăcut mai mult, au transmis mai multă energie și bucurie. Cu fiecare sunet, transmit doze interculturale de vitalitate.

            Nici la Sarmalele Reci, următorul concert de pe listă, pe care l-am ascultat la scena Ciuc, n-au fost mai rapide probele de sunet, însă jumătatea de oră a meritat așteptată, chiar au sunat bine. Mai bine și mai voios ca-n vamă.

            Șprițul de vară a fost servit cu poftă și cu dans și m-a încărcat cu forța de-a sări și-a inventa multiple mișcări de “dans” în cortul de care m-am tot ferit. Șuie Paparude au cântat la Freedom Arena, unde i-am prins și anul trecut. De data asta nici n-am mai avut loc în cort, dar n-a mai contat nimic. Oamenii ăștia, de Șuie zic, ar fi fost în stare să ne încânte până dimineața. Vin pentru a noua oară la festival și cred că dau tot mai mult din ei cu fiecare an. S-au întors de trei ori la bis și ne-au cadorisit cu câteva piese noi. Din depărtare, cineva făcea bungee jumping pe “Cea mai bună zi”. Mi-ar fi plăcut să pot înrăma cumva acea clipă.

În ultima seară s-a cam adunat oboseala, dar dorința de a fi mai peste tot nu m-a părăsit. M-am hrănit cu soare, muzică, culoare, aș zice și oameni faini, dar sună cumva a obicei de canibali. M-am bucurat să le-ascult celor de la Trooper amintirile, piesă pe care boceam în liceu, era să adorm la Shukar Collective sau cel puțin așa dădeam impresia, stând întinsă pe iarbă printre dansatorii de toate felurile.

            M-am lovit în miez de noapte cu o cafea pentru a putea asculta, de data asta de la distanță, unul dintre cele câteva foarte așteptate concerte. Children of Bodom! Culmea, a fost cel mai intens moment de liniște pentru mine. Cu ei pe fundal, stând departe de agitație, aproape că nu mi-am mai auzit niciun gând. Limpezită, puțin stropită de soare și bătută de vânt, am ignorat somnul într-un colț lângă Kiss Terrace, curioasă de Dirtyphonics și puțin tristă c-am ratat Babylon Circus. Despre alții pe care i-am ratat n-o să mai scriu, că oricum am o impresie care pâlpâie și-mi arată că v-am pierdut pe drum.

Cam asta îmi transmite bucata mea de creier uitată la Târgu Mureș după patru zile de libertate muzicală și de gânduri senine.