A!!

Emilian Galaicu-Păun

 

Despre impostură la modul (v)indicativ

 

Nici dacă ICR Bucureşti l-ar fi numit în funcţia de director ICR Chişinău pe… Vasile Stati, autorul de tristă faimă al Dicţionarului moldovenesc-românesc, nu m-aş fi arătat atât de neplăcut surprins, de nu chiar de-a dreptul derutat & întors pe dos. Nu sunt singurul, departe de aceasta: de trei zile-ncoace, lumea vuieşte, iar un grup de tineri intelectuali a şi lansat o petiţie, căreia subscriu, nu atât pentru a cere rechemarea lui Valeriu Matei din înalta dregătorie (dacă un premier-plagiator nu s-a… rechemat pe sine însuşi din funcţie, odată plagiatul făcut public, de ce ar face-o un director ICR pus de numitul premier în locul – sfinţit prin tot ce a realizat în calitate de director – lui Patapievici!), cât spre a denunţa o practică extrem de păguboasă în raport cu Republica Moldova, care aminteşte hélas! de acele inscripţii din diplomele unor studenţi, nu tocmai silitori la învăţătură – „Bun pentru Răsărit/ Basarabia” –, din perioada interbelică. Remarcabilă de data asta e şi reacţia presei bucureştene, care nu a întârziat să scoată-n prăjina nefericitul demers margiot (sau margian? – de la Andrei Marga citire). Nici măcar „dregerea busuiocului”, prin numirea lui Nichita Danilov – un scriitor & intelectual român de anvergură, care s-a manifestat plenar în calitate de funcţionar al Ambasadei României la Chişinău în perioada preşedinţiei lui Emil Constantinescu, lăsând o frumoasă amintire – pe post de vice-director (aşadar, subaltern al lui Valeriu Matei – sic!!!) nu mă poate convinge să înghit afrontul adus culturii române din Basarabia. De parcă nu a fost de-ajuns vorba, în doi peri, aruncată de criticul orădean Ion Simuţ (literatura română din Basarabia este, nici mai mult nici mai puţin, „a cincea roată” la căruţa literaturii române), prin promovarea unor nomina odiosa în RM politica culturală a României se întoarce cu două decenii în urmă, în epoca „podurilor de flori” şi a discursurilor naţionaliste, demult revolută. Altfel spus, Bucureştiul tocmai a dat cu stângu-n dreptul, subminând printr-un singur gest necugetat ceea ce Excelenţa Sa dl ambasador Marius Lazurca & echipa pe care o conduce au reuşit să reabiliteze, în ultimii doi-trei ani, în termeni de imagine a României.

Prin ce impietează numirea lui Valeriu Matei imaginea României în Republica Moldova?

Prin tot ce a făcut numitului V. M. până acum, în literatură, politică, ştiinţă, societate etc.

Să le luăm pe rând, sine ira et studio: nefiind încă membru al Uniunii Scriitorilor şi abia reuşind să publice pe ici-colea primele versuri, V. Matei este numit în 1987 reprezentant al USM la Moscova, pe lângă Uniunea Scriitorilor din URSS, un post extrem de important, echivalent cu cel de „ambasador” al unei culturi. Nici măcar studiile – la facultatea de Istorie a Universităţii de Stat „Lomonosov” – nu-i dădeau acest drept, cu atât mai mult „calificarea” literară, cvasi nulă. Prin ce minune s-a căpătuit un nici măcar debutant cu înalta funcţie reprezentativă la Centru, va rămâne un mister, pe care doar desecretizarea arhivelor KGB îl poate limpezi. În 1988, publică la Literatura artistică prima sa plachetă de versuri, Stâlpul de foc, urmată la scurt timp de volumul Somn de lup, Hyperion, 1990, iar acuzaţia de pastişă, dacă nu chiar de plagiat, începe să planeze asupra mult prea fecundului autor (pentru detalii, vezi studiul doct al lui Eugen Lungu, dar şi cronica subsemnatului, „Carte (de recitire), cinste cui te-AU scris”, din volumul Poezia de după poezie). Va fi prins cu mâna-n sac, literalmente, atunci când prezentând la revista Columna, alias Orizontul de altă dată, scenariul unui film despre Milescu Spătaru, ce urma să apară şi în volum, redactorul a pus pe două coloane textul „matein” (cu ghilimele de rigoare) şi originalul lui Radu Boureanu. Qed – romanul nu a mai apărut, filmul nu s-a mai turnat (s-a jucat totuşi piesa, cu un titlu ce anunţa parcă viitoarea ascensiune a autorului, Prologul). În schimb, personajul nostru a intrat în graţiile protocroniştilor de la Bucureşti, alegându-se cu premii & titluri (de pildă, cel de membru de onoare al Academiei – şi asta pe când mai era în viaţă un Aureliu Busuioc, să zicem). Fără să convingă din p.d.v. valoric, V. Matei operează un transfer de imagine pe linia Gr. Vieru – N. Dabija, aliniindu-se unei tradiţii ce începe (bine!) cu O. Goga şi se încheie (lamentabil!) cu A. Păunescu. Altminteri, „subţirica” sa producţie lirică nu este omologată de nici una (!!!) dintre antologiile importante ale poeziei româneşti, toate premiile venin „pe linia Eugen Simion – Academia română – revista Literatorul”, nucleul dur al protocroniştilor anilor 1990-2000.

Despre prestaţia politică a numitului V. Matei vorbesc scorurile sale electorale, în scădere continuă, insul reuşind să divizeze Frontul Popular pentru a-şi tăia propria felie, Partidul Forţelor Democratice (pe care-l guvernează cu mână de fier până la falimentul acestuia, în 2002). Dintre „faptele de arme” amintesc doar de participarea sa la campania prezidenţială din 1996: conform tuturor sondajelor de opinie, candidatul democrat Mircea Snegur putea ieşi învingător DOAR din primul tur; or, înscrierea în cursă a lui V.M., a Lilianei Gore-Costin ş.a. îl avantajau, în turul doi, pe Petru Lucinschi, omul Moscovei. Ceea ce s-a şi întâmplat, drept care „pionii” vor fi propulsaţi în funcţii-cheie, iar noi ne vom alege cu un Parlament care va pregăti intrarea triumfală în scenă a PCR-ului lui Vladimir Voronin. Din această perspectivă, a-l înscăuna pe Valeriu Matei director al ICR Chişinău echivalează cu a-l numi pe Corneliu Vadim Tudor drept şef al comisiei de Etică a Parlamentului european.

            Cum a putut fi angajat un ins fără grad ştiinţific, având doar studii de istoric, pe post de vice-director al Institutului de Literatură al Academiei de Ştiinţe din Moldova, iată încă o enigmă pe care nici Sfinxul din Theba nu ar putea-o dezlega. Sigur, între timp şi-a susţinut doctoratul în litere, cu acad. Cimpoi, naşul său de cununie, din pole position cum ar veni… Ceea ce nu vrea să însemne că ştiinţa literară a căpătat încă un savant de renume naţional.

            Mai grav stau lucrurile îl domeniul social, unde numitului Valeriu Matei a reuşit să pună pe butuci o mare editură, Hyperion, la scurt timp după ce a fost numit direct al acesteia; să piardă un ziar, Mesagerul; să ducă la fiasco administraţia USM, al cărei director de imagine & factotum era sub preşedinţia lui M. Cimpoi; să compromită însăşi ideea românismului între Prut şi Nistru, prin discursul său naţionalist, pigmentat de antisemitism, dar şi printr-o gestiunea catastrofală a capitalului de imagine (de cel real, fiindcă se ştie câtă susţinere financiară a avut PFD din partea României, nu mă pronunţ aici, în lipsa unor probe documentare) pe care l-a avut, în anii ’89-’89, intelighenţia basarabeană. S-ar putea ca dl Marga să nu fie la curent cu faptul că M. Cimpoi & V. Matei târăsc de doi ani şi mai bine prin judecăţi actuala administraţie Suceveanu a USM, după ce au pierdut alegerile din octombrie 2010 – şi dacă Napoleonului nostru de Cazangic i se năzare că ar fi chemat să preia conducerea ICR Bucureşti?!

Incapabil de dialog, ascultându-se doar pe sine şi eventual pe cei care-l transferă, de prin 1987 încoace, dintr-un fotoliu în altul, tot mai sus-pus, lipsit de operă şi asociindu-şi numele cu inşi gen Iurie Roşca sau Corneliu Vadim Tudor, revendicativ de să te ferească bunul Dumnezeu, numitul Valeriu Matei constituie cea mai nefericită alegere pe care a făcut-o vreodată România în politica sa culturală faţă de Republica Moldova.

Radu Pavel Gheo

 

Cum am fost piratat

 

Credeam că am trecut prin mai toate experienţele, plăcute sau neplăcute, prin care trece un scriitor în raport cu scrierile sale. Am fost publicat, reeditat, comentat, evaluat, lăudat şi controversat, tradus şi preluat, cărţile mi-au apărut şi pe hîrtie, şi în format electronic şi, în general, am parcurs un traseu profesional căruia nu mi s-a părut că i-ar lipsi ceva.

M-am bucurat naiv la apariţia primei cărţi. M-am bucurat pe deplin la primul bestseller. Prima prelungire de tiraj m-a încîntat. Prima reeditare m-a umplut de plăcere. Primul volum în format electronic mi-a dat un sentiment de împlinire.

Sînt însă puţin confuz în faţa primei ediţii piratate din scrierile mele. Nu ştiu dacă să mă enervez fiindcă aşa ceva a putut apărea sau să mă mîndresc că am fost considerat demn de piratare – că există un număr de cititori care se bucură şi de aşa ceva.

Concret: am descoperit recent pe un site o ediţie pirat din romanul meu fantasy Fairia – o lume îndepărtată, pusă în vînzare de o persoană particulară. Nu am de gînd să acuz pe nimeni, nici pe vînzător, nici pe potenţialii cumpărători, fiindcă ar fi absurd. Sigur că vreau să fiu citit. Iar ediţia licită, cea de la Polirom, din 2004, e epuizată de mult.

Doar că ediţia pirat are cîteva probleme. Iată pe scurt povestea ei: prin 2002 tocmai mă întorsesem din Statele Unite. Am vrut să public Fairia, roman rămas în manuscris din 2000-2001, şi am discutat despre asta cu cei de la Editura Pygmalion. Le-am trimis cartea în format electronic, iar ei au şi tipărit-o. Fără vreo discuţie preliminară, fără condiţii contractuale, dar mai ales fără nici un fel de redactare. Au dat pur şi simplu un copy-paste şi au imprimat textul, aşa cum era, pe foi. N-au aliniat nici măcar rîndurile. Apoi mi-au trimis exemplarele de semnal – şi eu m-am îngrozit: pînă şi numele îmi era scris greşit, incomplet, pe copertă. Aşa că am refuzat orice contract, am cerut retragerea volumului, ei au făcut-o (sau cel puţin aşa ştiu eu) şi totul s-a terminat.

Partea bună a poveştii a fost că toată vînzoleala asta m-a făcut să reiau manuscrisul, de care aproape că uitasem, şi aşa mi-am descoperit cartea a doua oară. Am revizuit romanul, l-am mai editat, am refăcut unele părţi şi în fine, în 2004, am publicat varianta revizuită la Editura Polirom, cu o prefaţă a lui O. Nimigean (trebuie să spun, fie şi în paranteză, că dacă nu ar fi fost el şi Alina, cartea aceasta nici n-ar fi existat – dar asta e altă poveste).

Aşadar, din punctul meu de vedere, marea problemă a ediţiei pirat care se vinde cînd şi cînd prin internet este că nu e decît o versiune primară, nerevizuită şi plină de scăpări, şi n-aş îndemna pe nimeni s-o citească. Asta e tot. M-ar bucura ca, dacă tot îmi circulă cartea într-o versiune pirat, măcar să fie una OK, nu un draft amărît.

E drept că ediţia de la Polirom s-a epuizat, iar cea pirat, proastă cum e ea, nu cred că circule în mai mult de cîteva zeci de exemplare, cîte or fi scăpat (cum or fi scăpat şi ele!) din tirajul acela de semnal.

Pe de altă parte sper ca în vreun an sau doi să public o ediţie definitivă, uşor modificată, într-un sens sugerat mai demult de Paul Cernat. Ar urma să fie mai scurtă cu vreo zece-douăzeci de pagini şi să schimbe – sau să adauge – o perspectivă. La asta o să mai meditez cînd o să am timp. Deocamdată bifez, cu sentimente amestecate, şi acest moment inedit din traseul meu de scriitor: prima (poate şi ultima) ediţie pirat.

Ce n-am trăit încă şi nici nu vreau să trăiesc vreodată e publicarea în samizdat. Că, după cum se mişcă lumea în jur, nu se ştie niciodată.

Stoian G. Bogdan

 

Criza criticii literare românești /Etic-estetismul

 

Dacă citești definiția din DEX a termenului “critică literară”, observi că aceasta este o “ramură a științei literaturii care analizează, interpretează, apreciază și orientează fenomenul literar, artistic contemporan în lumina unei idei estetice.” Din păcate, critica literară românească doar analizează, interpretează (prost, de cele mai multe ori), apreciază (ignoranți, de cele mai multe ori, ceea ce demonstrează lipsa de bun gust, deci de experiență estetică) și, marea problemă, nu orientează fenomenul literar, artistic contemporan în lumina unei idei estetice, pentru că acea idee estetică nu există sau, dacă există, este cu siguranță ori depășită de context, ori neestetică. De aceea criticii literari romani, bătrâni, tineri etc. dorm pe ei cu grație, nu produc nimic, nu contribuie cu nimic la progresul spiritual social al omului, sunt paraziți, mănâncă celuloză degeaba.

            Înainte să continui, trebuie să spun ce cred eu că ar trebui să se înțeleagă prin idee estetică: o idee în lumina căreia artistul creează o părere de artă care pledează pentru materializarea unei lumi sau materializează o parte din lumea estetă în care fiecare ființă umană se bucură de toate prerogativele sale naturale, viață, libertate, plăcere etc. după buna sa voință, într-o conștiință deplină, în lumina faptului că fiecare ființă umană este proprietara ființei sale umane, sacră, inviolabilă și suverană, frate sau soră a fiecărei ființe umane pe care o tratează ca sacră, inviolabilă și suverană într-un context social politic în care social înseamnă că fiecare are tot ce există în circuitul civil după nevoi gratuit pentru a-și asigura o nutriție echilibrată, sănătate, știință, libertate, plăcere, viață lungă etc. și-n care politic înseamnă spiritualitate, arta de a te autoguverna în libertatea paradisiaca a acestei lumi nelimitate, pentru materializarea căreia fiecare ființă umană trebuie să acționeze imediat. Critica literară românească, în contextul social politic actual, în care practic poporul român este din nou iobag, șerb, sclavul unor acorduri pernicioase pe care propriii săi guvernanți, ajunși la putere după 1989 prin lovitură de stat, asasinat și manipulare, maximă manipulare și spălare a creierului național, le-au încheiat în numele poporului român suveran, acorduri prin care practic țara, adică poporul român, adică tu, eu, toți, plătim drept de șmecher altor țări sau organizații internaționale la care poporul, prin reprezentanții săi, între noi fie spus, a aderat cu maximă inconștientă, adică neștiind ce face, fiind condus, cum conduci un câine pe care-l urăști în lesă, de rea credință, cu efecte negative asupra integrității corporale și așa mai departe a românilor, critica literară românească trebuie să orienteze fenomenul literar artistic conștientă de realitatea disperată din România. Cum criticul literar român a ajuns în prezent un copywriter, un publicitar, un propagandist ieftin al unei literaturi inutile, un lingău și-un pupincurist al foștilor pupincurişti ai stabilimentului care acum ocupă funcții de conducere, un angajat la negru al câtorva edituri (Polirom, Humanitas, Corint etc.), un manipulator, un om care a ajuns să se vândă, să-și vândă conștiința creatoare pentru a-și asigura o existența decentă, acesta nu mai are autoritatea și-n niciun caz nu mai poate fi bănuit de bună credință, iar rolul său în prezent este, așa cum spuneam, unul parazitar într-un context social-politic în care: Educația românească este la pământ. Sistemul sanitar este la pământ. Cultura este la pământ. Industria este la pământ. Agricultura este la pământ. Turismul este la pământ. Justiția este la pământ. Statul de drept este la pământ. Sărăcia înflorește. Mâncăm de import, prost, nenatural, plătim prețuri exorbitante pentru gaze naturale, carburanți, energie electrică, apă proastă, prețuri așa zis europene, în condițiile în care salariul mediu pe economie în România este mai puțin de 300 euro, în condițiile în care resursele, petrol, gaze, apă, ne aparțin, sunt pe teritoriul nostru, dac-o mai fi al nostru, cine știe, poate-o exista și un contract secret prin care teritoriul a fost vândut cu tot cu locuitorii lui, în condițiile în care deci suntem făcuți sclavi și cadavre încet, încet. Datoria externă face guvernanții să danseze pe muzică FMI și Banca Mondială, Uniunea Europeană face şi ea guvernanții să danseze, și guvernanții dansează după cum le cântă oricine altcineva în afară de cei pe care îi reprezintă, în afară de poporul lor, scena politică este infestată cu același grup securisto-nociv instalat în 1989 și reinstalat succesiv până în prezent. Așa cum până în 1989 același partid astăzi spart în mai multe bucăți alegea din interiorul său conducerea țării, așa și în prezent același partid, care e de fapt toate partidele de pe scena politică din România, își alege tot din interiorul său conducerea țării. Votul, în România, este condiționat. Iese X sau Y, tot aceeași grupare securisto-nocivă iese, de fapt. România este o minciună. Statul român este un balaur opresiv. Este imperios necesară crearea unei mișcări care să pornească din lumea artei și care să se extindă în toată societatea românească, astfel încât Revoluția despre care se vorbește că a fost în 1989 în România să se întâmple în realitate cu efectele dorite de toți românii. Este nevoie de un Stat, adică un sistem de legi, nou, cu instituții noi și eficiente, cu funcționari competenți și eficienți, incoruptibili, la îndemână cetățeanului, care să-i creeze cetățeanului contextul social în care să trăiască sănătos, liber, elevat, lipsit de grija zilei de mâine și este nevoie de un Om de Stat care să-l creeze. Acel Om de Stat să nu vă închipuiți că sunt neapărat numai eu, acest Om de Stat este de fapt o minte formată din mai multe minți, o Macrominte. Iar această macrominte este de fapt poporul român, al cărui președinte și lider spiritual, neoficial încă, sunt.

Cum critica literară românească nu este capabilă să elaboreze o idee estetică și cum această idee estetică iată că există, formulată chiar în acest discurs, o s-o botez pentru ea acum: Etic-estetism.

Așadar, ideea estetică după care critica literară românească trebuie să orienteze fenomenul literar, artistic contemporan este exprimată prin cuvântul: Etic-estetism.

Etic-estetismul este o idee estetică și curentul literar artistic social politic aferent acesteia, care se naște în virtutea dreptului universal al ființei umane de proprietate asupra ființei sale umane sacră, inviolabilă, suverană. Etic-estetismul pledează prin mijloace artistice, diplomatice, politice și acționează pentru edificarea unei lumi bazată pe o înaltă conștiință a ființelor umane, fraternitate, libertate, iubire, în care fiecare ființă umană are garantat și asigurat de către un sistem tehnologic global și funcțional gratuit toate nevoile primare: adăpost decent racordat la utilități; hrană sănătoasă proaspătă; acces egal la sistemul sanitar; acces egal la educație, la educație în spiritul Etic-estetismului; transport etc. Etic-estetismul înțelege că pentru materializarea scopurilor și obiectivelor sale, ființa umană este necesar a fi deprogramată, deparazitată, dezignorantizată, luminată și înnobilată într-o așa manieră încât să poată conștientiza sacralitatea, inviolabilitatea, suveranitatea sa și a tuturor ființelor umane. Etic-estetismul se înalță floral deasupra tuturor curentelor artistice, filosofice, juridice, sociale, politice, teologice etc., fiind o sinteză efectuată cu cea mai de bună credință intenție întru a crea o umanitate liberă, fraternă, iluminată, care să respecte liber un singur principiu nescris și etern: fiecare ființă umană este sacră, inviolabilă, suverană.

Dumitru Crudu

 

Reacţiile rămân, restul trece

 

Am început să scriu teatru într-un moment foarte dificil pentru mine, când am realizat că aproape toate certitudinile pe care le avusesem până atunci s-au dovedit a fi false. Nu mai ştiam ce să fac, deoarece nu mai puteam să fiu sigur de nimic. Nici măcar de faptul că biletul de tren pe care mi l-am cumpărat cu o zi înainte putea să mă ajute să plec undeva. Probabil, în acele clipe, la fel ca şi mulţi alţii, realizasem că nu era nimic bătut în cuie: prieteni, serviciu, dragoste, casă etc. Toate, brusc, căpătaseră o altă înfăţişare, alte semnificaţii şi o altă evoluţie. Lucrurile în care credeam nu mai aveau nici un fel de valabilitate. Oamenii din jurul meu deveniseră alţii. Eu însumi eram altul. Nimic nu mai înţelegeam şi de nimic nu mai puteam fi sigur. Chiar şi poezia, una dintre certitudinile mele, mi se părea a fi o mare iluzie, o palidă imitaţie a poeziei altora, un mod neputincios de a vorbi despre mine. Mai mult de zece ani, însă, crezusem altceva. Pe urmă mi-am dat seama că m-am înşelat. În clipele alea am realizat falsitatea şi superficialitatea mea proprie. Totuşi, nu puteam înţelege ce se întâmpla. Dacă existase ceva frumos, cum de se putea sfârşi? Dacă ai fost cu cineva prieten, cum puteai să nu mai fii într-o bună zi? Cum puteai să nu-l mai iubeşti pe cineva pe care l-ai iubit? Cum putea să existe răul şi monstruozitatea ca o formă a golului? Şi, mai ales, după ce îţi dai seama că răul este şi e atât de vădit, cum mai poţi trăi în continuare? Fusesem contrariat, tot în acea perioadă, de faptul că foarte mulţi oameni deosebiţi erau înconjuraţi de nişte nulităţi. Ulterior, acei oameni fascinanţi au ajuns nişte epave, iar persoanele mediocre care-i înconjurau au ajuns să deţină poziţii-cheie, să aibă situaţii înfloritoare. Cum s-a produs acest lucru? Nu înţelegeam, de asemenea, cum în anumite situaţii limită tocmai soluţiile care trebuie să te salveze te aduc într-o stare şi mai jalnică. Să se afle totul numai sub semnul eşecului, nesiguranţei şi confuziei? Poate că aceste întrebări par a fi naive, dar atunci pentru mine erau vitale.

Am început să scriu în clipele alea groaznice pentru mine.

Din acel moment, lumea din jurul meu a reînceput să aibă un sens.

Teatrul fracturist pe care-l fac se revendică de la încercarea de-a depăşi ruptura dintre om şi societate, dar şi cea dintre limbaj şi realitate.

Nu am să vorbesc acum despre ceea ce scriu. Mi se pare însă că teatrul te poate ajuta să te orientezi în perioada asta atât de confuză, când a dispărut o lume, iar altă lume încă nu a apărut. Cred că teatrul poate fi o replică dată incertitudinii şi lipsei de sens din jur. Căci, ceea ce mă interesează şi pe mine foarte tare este, în primul rând, realitatea. Dar, şi aici vreau să precizez, atunci când zic realitate am în vedere ceva foarte concret. Nu descrierea unor întâmplări sau evenimente mă interesează, ci impactul pe care acestea le pot avea asupra noastră. Pentru că, fiţi de acord, nimic nu este mai important în lumea asta decât reacţiile noastre. Apoi, şi eu cred că diferenţa poate naşte o nouă etică.

Scriind teatru, am început să simt că îmi pasă foarte tare de ceea ce se întâmplă cu toţi oamenii pe care îi cunosc. Din acel moment am încetat să mai fiu singur.

Cumpărându-mi acum un bilet la nu ştiu ce autobuz sunt un pic mai sigur decât altădată că voi putea ajunge unde mi-am propus. Oamenii au nevoie de certitudini. Mai ales într-o lume cum este cea în care trăim, când realitatea constituie o operă mass-media, a politicienilor sau a creatorilor de reclamă.

Eu cred că trebuie să încercăm ca acţiunile pe care le facem să aibă din nou sens.

 Foto: Al. Bîtcă