RafTiuk

A.R. Deleanu

Combinaţia, Dan Sociu,

ed. Casa de Pariuri Literare, 2012

 

            Sociu a pus de o „combinaţie” cu literatura şi mizeria în care trăim. CDPL ne aduce un mini-roman (i-aş zice, mai degrabă, o nuvelă; no harm in that, e chiar fain, cine naiba mai scrie nuvele azi?!), care se citeşte ca un film şi se digeră ca viaţa reală. Ne aflăm în România, la câţiva ani în viitor: Băsescu nu mai e, Vadim Tudor a murit, Puric e (şi mai) la modă, EU a trecut printr-o schismă şi în ţară domneşte o stare de ebrietate pseudo-creştină, de ţigani cotropitoare şi de excese luminate iubitoare. Ideea e asta: tipul e jurnalist, stă cu gagică-sa şi o arde internaut; vrea să facă bani să se care în Berlin. După cum ştim, nu merge cu muncă cinstită, aşa că face o nefăcută. Află de la cineva de o organizaţie radicală din Bucureşti, Lupii Suri, care se luptă pentru izbăvirea neamului şi pentru curăţarea patriei de paraziţi impuri. Ei bine, se inflitrează în rândul lor, sperând să provoace un scandal care să-i ofere material pentru un articol bun şi un premiu de branşă bănos. Inventează un scenariu: un dilăr ţigan i-a furat prietena şi acum caută să se răzbune. Problema: lupii suri par a fi nişte ogari cărunţi, blegi, taximetrişti de nevoie ce se adună la taclale, băută şi pierdere de vreme. Jurnalistul nostru insistă şi providenţa acceptă: lucrurile încep să se mişte şi, când se trezeşte prea adâncit în încurcătură, e prea târziu să dea înapoi.

            Nu vă zic ce se întâmplă – sunt 100 de pagini, ce naiba, atât puteţi citi şi voi. Vă zic doar că romanul e scris aşa cum vorbim, aşa cum vedem, aşa cum auzim, aşa cum pipăim şi aşa cum mirosim. Nimic tras de păr, nimic forţat, doar viaţa asta de căcăt, aşa cum e ea, din care scapă cine poate. Personajele principale scapă cu bine, prea bine, dar nici nu o puteau păţi maxim, pentru că tocmai aici e problema, după cum o văd eu: acţiunea nu urcă destul, nu explodează, nu ne împroaşcă cu destul sânge, nu ne dărâmă, nu ne lasă cu sechele, nu face daune. Se cam fâsâie la final. Aşteptam un vulcan. Merge şi o moviliţă cu petarde îngropate sub ea.

            Oricum, e o lectură faină care îmi întăreşte încă o dată convingerea că, dacă nu ne „combinăm” mai repede, ne ia dracu’ pe toţi în ţara asta.

 

www.deleanu.wordpress.com

A.R. Deleanu

Biblidioteca, Mihail Vakulovski,

ed. Casa de Pariuri Literare, 2012

 

            Fără să o ştie, deseori mă uitam la Mihail Vakulovski şi-l vedeam ca pe o maşină de tocat viaţa: pe-o parte bagă tot ce vede şi ce simte şi pe cealaltă parte iese altă viaţă, una plămădită de el, după voia lui, o oglindă a vieţii sale. O maşină de transformat viaţa în cărţi.

            Pe Hai, avatarul lui Mihail Vakulovski şi personajul principal al Biblidiotecii, l-am mai întâlnit în Tovarăşi de cameră. De data asta îl găsim angajat al Bibliotecii Judeţene din Braşov, un topos prăfuit şi populat cu fiinţe care mai de care mai fabuloase, un templu mitic al cărţilor uitate. În subsolul întunecat Hai citeşte şi reflectează la tot şi toate, oferindu-ne un mozaic compus din extrase de pe forumuri, articole de lege, blogul propriu, ziare, fragmente de ştiri, e-mailuri, anecdote cu scriitori şi muzicieni, fragmente în rusă, farsele lui Buzdugan şi interviuri cu Becali.

            Cartea, pe cât de amuzantă e, prezintă o lume ascunsă, cea a bibliotecilor întunecate, prăfuite şi goale, biblioteci ca nişte cavouri culturale. O lume tristă, plină de oameni dezinteresaţi, prost remuneraţi, profi nebuni şi bătrâni nostalgici.

            Acolo unde cărţile devin nişte simple numere, omul e departe, tare departe în lumea de afară, departe de tot.

 

www.deleanu.wordpress.com


A.R. Deleanu

Roşu, roşu, catifea. Povestiri cu î din i, Veronica D. Niculescu,

ed. Casa de Pariuri Literare, 2012

 

            Am citit povestirile Veronicăi D. Niculescu într-o fierbinte seară sibiană (ce coincidenţă, autoarea fiind din Sibiu) şi acestea au pătruns troian în mine, pe nebănuite, ocupându-mi toate simţurile ca pe nişte bastioane în flăcări. Frazele bogate, baroc şi rock, limbajul şi fraza bine controlate, sub care bănuiam mereu nişte rădăcini ale unor taine străine de mine, m-au dus cu gândul la acele prime clipe în care l-am descoperit pe Bruno Schulz, polonezul ucis cu nonşalanţă de un ofiţer SS, cu ale sale povestiri ale copilăriei cerate.

            Veronica D. Niculescu a trezit în mine nostalgia unei copilării pe care n-am avut-o, cu ciocolată Pitic şi Perlan Alb, cu cozi la alimentară şi miros de dulceaţă, dar şi teama unei tinereţi gri şi triste (vezi cărămida încinsă pe reşou...). Îmi sunt străine imaginile din această carte, dar îmi e acut sentimentul că le văd cu ochii mei de decreţel. Coperta a patra pune „veşnica întrenare”: cum a fost posibil? Mă gândesc că, fără jertfa celor mulţi, copilăria din carte ar fi putut fi copilăria mea şi mă întreb ce e mai bine şi ridic din umeri şi zic: nu ştiu, chiar nu ştiu.

 

www.deleanu.wordpress.com