Tatuaje

Mihail Vakulovski

 

Blogstory

 

„într-un plic rămîne mai mult decît într-un pat”

 

„Blogstory” de Nora Iuga este jurnalul de scriitor, expus direct pe blog (noraiuga.wordpress.com) – ba filmat, ba scris. E un experiment pe care i l-a propus un cristian, unul din cei doi editori de la Casa de Pariuri Literare (Victor Jalbă-Şoimaru e celălalt editor), unde a apărut cartea asta minunată de memorialistică. Blogul a fost început cu cîteva zile înainte ca Nora Iuga să împlinească 79 de ani şi a fost încheiat în iulie 2011, cînd scriitoarea trecuse de 80 şi deja începuse munca la cartea asta. Mi-au plăcut întotdeauna cărţile de interviuri şi de memorii, aşa că am citit „Blogstory” într-o singură zi, fără pauze (asta şi datorită simpatiei pe care o simt faţă de Nora Iuga, fireşte).

Acest jurnal live, la vedere, are cîteva nivele: ideatic, unde Nora Iuga gîndeşte în scris despre una şi alta, în general chestii literare şi existenţiale, dar nu numai; epistolar şi portretistic (absolut impresionant portretul Marianei Marin din ianuarie 2010); literar (poezii, interviuri...), şi nu în ultimul rînd e un jurnal de călătorie – mai mult literară, fiind vorba mai ales de drumuri prin ţară şi străinătate spre şi dinspre lecturi publice şi lansări de carte. Pe mine nu m-a mirat deloc că Nora Iuga are o viziune atît de tinerească, vivace şi dezinhibată asupra lumii şi a literaturii, dar cititorul care abia acum o descoperă pe poeta şi prozatoarea Nora Iuga va avea multe surprize plăcute citind jurnalul (şi-i îndemn să nu se oprească aici). Scrisorile sînt şi pentru oameni vii (bine, în primul rînd sînt pentru sufletul autoarei şi pentru noi, cititorii ei), cu care Nora Iuga are chef să comunice aşa, dar şi pentru oameni care nu mai sînt printre noi şi chiar personaje de carte sau nume pe care le-a citit undeva pe-o piatră de mormînt (cum e Costas-ul lui Soviany, de exemplu). Unele scrisori au şi răspuns (Angela Marinescu, Mircea Horia Simionescu), altele sînt foarte interesante şi fără un răspuns, scrisori pentru Nino, soţul ei decedat, Octavian Soviany, C. Abăluţă, Ion Es. Pop, Mircea Ivănescu, C. Stan, Ales, George Călinescu (care i-a fost, ca şi Vianu, profesor: „La acele cursuri te vedeam mai întîi după voce, care răsuna de la capătul culoarului, pe urmă apăreai în pragul uşii, scund, cu burtă, cu părul vîlvoi, cu ochii foarte apropiaţi, semănai cu un clovn”), Dan Constantinescu, Vintilă Ivănceanu, Raskolnikov, Gheorghe Grigurcu, Henry Wald, domnul K., Tudor Ţopa, regelui.

Un experiment foarte interesant, un jurnal al unei scriitoare şi traducătoare foarte importante, tot mai apreciată şi acasă, în România, nu numai în Germania, unde a locuit şi a scris multă vreme. Lectură plăcută!

 

Nora Iuga, „Blogstory”,

Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2011

Mihail Vakulovski

 

Nou volum de poezie de Dumitru Crudu!

 

Dumitru Crudu este unul din poeţii mei preferaţi din literatura română contemporană. A debutat în 1994 cu două cărţi extraordinare – „Falsul Dimitrie” şi „E închis, vă rugăm să nu deranjaţi”, urmate de „Şase cînturi pentru cei care vor să închirieze apartamente” (1996) şi „Poooooooate” (2004), cărţi care au schimbat faţa poeziei române şi care au însemnat foarte mult pentru poezia de după el. Tot Dumitru Crudu este autorul fracturismului, curent literar format (noaptea) la Braşov, alături cu Marius Ianuş, pe atunci poet de mare succes, acum pervertit la un fel de creştinism extrem. Apoi Dudu a zis că nu mai scrie poezie şi, într-adevăr, în ultimii 8 ani a devenit un dramaturg foarte cunoscut şi un prozator prolific, dar n-a mai publicat poezie deloc.

Acum a apărut la editura chişinăuiană „Cartier” un nou volum de poezie de-al său, „Eşarfe în cer”, volum pe care l-a subintitulat „poem”, aşa cum a făcut cîndva şi Venedikt Erofeev cu „Moscova-Petuşki”, una din cărţile de pe lista „lectură obligatorie” (mai ales că avem şi o traducere extraordinară a maestrului Emil Iordache, apărută tot la editura Cartier). „Eşarfe în cer” e un poem compus din mai multe părţi, scrise în timp ce soacra sa era foarte bolnavă, pe patul de moarte, şi asta după ce-i murise şi socrul, la care poetul locuieşte împreună cu fiica lor („după moartea ei stătea / pe pat cu faţa / spre cer / de parcă urmărea încotro / se îndreaptă / sufletul ei, / aşa cum ai urmări o eşarfă roşie / pe care vîntul ţi-o smulge din mîini”). Şocul prezenţei neputincioase lîngă o persoană dragă care se află între viaţă şi moarte e atît de mare încît poetul îşi aminteşte şi de ceilalţi oameni dragi lui care nu mai sunt aici şi nu se mai poate exprima altfel decît poetic („ieri toată seara am privit fotografii de ale / mamei mele de ale bunicii mele Anica şi de ale mamei soţiei mele / de ale tatălui soţiei mele şi de ale unchiului Ghiţă / de ale mătuşii Ileana şi de ale lui moş Vasile / de ale lui moş Costea şi de ale lui moş Efrim / de ale mătuşii Tamara şi de ale bunicului soţiei mele / de ale bunicii soţiei mele dinspre mamă / şi de ale bunicii soţiei mele dinspre tată // niciunul dintre ei acum nu mai este în viaţă // ieri toată seara am privit fotografii de ale / unor oameni care nu mai sunt în viaţă // în una dintre fotografii ea // ieşea din apă în anul 1968 / în altă fotografie / moş Vasile şi mătuşa Ileana veniseră din Cetîreni pe jos / la Flutura la mama mea şi la bunica Anica în toamna lui 1974 / acum / niciunul dintre ei nu mai e în viaţă // dar în aceste fotografii / care / încă nu s-au îngălbenit // cu totul / erau atît de fericiţi”). Chiar din primul existem al cărţii cititorul simte o forţă poetică extraordinară, poem care merită să stea singur între două coperte, text în care Dumitru Crudu utilizează simbolic culorile şi face un joc lingvistic, dar şi biografic antropocentric aparent simplu, dar foarte subtil şi de mare efect („vara trecută a murit Evghenii Ivanovici / şi am mers împreună la cimitirul central / după certificatul de deces / într-un taxi galben / Zoia Gheorghievna stătea pe bancheta / jerpelită / din spate / cu spatele / la șofer uitându-se în urmă / pe fereastra opacă și murdară / a Daciei galbene ca floarea soarelui / care gonea cu o viteză nebună / prin orașul vechi / către blocurile noi / acum / nici Zoia Gheorghievna / nu mai e / în viaţă”). În alte părţi ale cărţii-poem scriitorul se joacă cu distanţele, astfel hiperbolizînd şi minimalizînd poetic obiectele şi oamenii, care pot apărea ca nişte supraoameni şi pot rămîne în urmă doar ca o simplă floare pe un mormînt, ca bătrînul înalt „îmbrăcat completamente în roşu”, citat din poemul cu „garoafa sîngerie” – cînd am citit cuvintele „garoafa sîngerie” am ridicat ochii din carte, eram într-un maxi-taxi şi aveam în faţă semnul rutier: „Sîngera”…

În loc de încheiere am să citez ce spune Dumitru Crudu despre această nouă carte de poezie, pe blogul atelierului său de creaţie, Vlad Ioviţă: „Editura Cartier mi-a publicat zilele acestea o carte de poezie, EŞARFE ÎN CER, după opt ani de la precedenta carte de poezie. Nu credeam că am să mai scriu poezie. Am vrut să mă las, dar pe cartea asta am scris-o în timpul cînd a fost bolnavă şi atunci cînd a murit mama soţiei mele. E un volum consacrat amintirii ei. E un volum consacrat tuturor oamenilor apropiaţi mie care nu mai sunt în viaţă. Nu l-am scris vrînd glorie literară. Nici nu credeam că scriu poezie. Eram aşa de ANGOASAT de tot ce mi se întîmpla în ianuarie că singura formă pe care am găsit-o a fost să scriu. Şi am scris poezii. Poeziile astea sunt un cadou pe care mi l-a făcut doamna Zoia. Volumul se găseşte în librăriile CARTIER. Are 40 de pagini. E ca o lamă, dar îmi este foarte scump. Pînă la el nu am mai scris 8 ani poezie şi nu ştiu dacă am să mai scriu vreodată poezie, pentru că nu cred că poezia ar trebui să fie scrisă pe bandă rulantă. Ea vine foarte rar. Însă acest lucru nu e obligatoriu să fie valabil pentru toţi. Repet, nu am scris aceste poezii ca să placă cuiva, ca să surprind criticii literari sau iubitorii de poezie. Nu am urmărit să şochez, să bravez, să epatez. Nu am folosit nici o înjurătură. Nu am folosit cuvinte indecente. Nu am folosit cuvinte dure. Se poate scrie poezie şi fără aceste cuvinte. Mie îmi este dor de oamenii pe care i-am cunoscut şi nu mai sunt alături de noi. Ca să comunic cu ei, ca să-mi exprim dragostea şi recunoştinţa faţă de ei, am scris aceste poezii. Sunt nişte poezii prin care am putut să-mi înving frica şi disperarea. Sunt nişte poezii care m-au ajutat să cred din nou şi să sper”.

 

Dumitru Crudu, „Eşarfe în cer” (poem),

Editura Cartier, Chişinău, 2012

Foto: Al. Bîtcă 

Tatuaje

Mihail Vakulovski

 

„Supravieţuitor”

 

În fiecare roman al său Chuck Palahniuk are o tehnică specială prin care face romanul interesant şi original şi din punct de vedere al construcţiei cărţii şi poveştii, nu numai ca stil, care – ştie toată lumea – este unic şi inconfundabil. În „Supravieţuitor” Palahniuk începe cu sfîrşitul. Tender Branson, personajul homodiegetic, se află într-un avion pe cale să se prăbuşească, în cutia lui neagră, şi înregistrează povestea vieţii lui paradoxale, din copilărie pînă cînd ajunge aici, în spaţiul sinuciderii. El este ultimul supravieţuitor al Cultului Credincioşilor, o sectă religioasă mai ciudată, în care primul născut primeşte moştenirea întregii familii, iar ceilalţi copii sunt crescuţi doar ca să muncească toată viaţa ca sclavi în familii străine, astfel sponsorizînd secta. Tender Branson s-a născut doar cu trei minute după fratele său, Adam, dar a trebuit să-şi urmeze soarta de sclav. Numai că membrii sectei au început să se sinucidă pe capete şi parcă-i şi „ajuta” cineva, nu toate sinuciderile părînd naturale. Acel cineva este chiar fratele său, care s-a revoltat împotriva sectei cînd soţia sa a murit împreună cu copilul la naştere, pentru că aşa era obiceiul sectei, ca în tipul naşterii toată lumea să asiste, inclusiv copiii, ca să se convingă că naşterea e o pedeapsă pentru că ai făcut sex, iar femeia trebuia să zbiere cît mai tare, să fie cît mai… convingătoare, că e vorba de pedeapsă şi chin. La un moment dat Tender Branson rămîne ultimul reprezentant al sectei, iar americanii creează în jurul lui o întreagă poveste de succes, pe care o vînd scump la televizor, iar pe el îl transformă-n vedeta vedetelor.

De fapt, despre asta e romanul lui Chuck Palahniuk: despre jertfele pe care trebuie să le faci ca să placi societăţii, ca să fii vedetă, despre PR-ul extrem la care recurg unele firme, despre schimbarea radicală, despre manipulare şi, inevitabil, despre falsul şi minciuna care domină societatea în care trăim. Un roman foarte, foarte bine scris, ca de obicei, care se citeşte cu maxim interes – sau se ascultă, pentru că eu am ascultat audio book-ul realizat de OOO „Audio Kniga”, citit de actorul Alexandr Andrienko (în rusă) – o lectură impecabilă, un audio book excelent! „Supravieţuitor” de Chuck Palahniuk a fost tradus şi-n română, de Dan Croitoru, şi a apărut la editura Polirom în 2009. Un roman care mi-a amintit de „Generaţia P” de Victor Pelevin (roman despre altă epocă, dar la fel de percutant), o poveste care merită urmărită – fie că e vorba de un audio book, fie că ai în faţă cartea – tu alegi!

Tatuaje

Mihail Vakulovski

 

Desene animate

 

            După succesul nebun pe care l-au avut Venedikt Erofeev-Mamleev-Victor Erofeev, apoi Sorokin-Pelevin, acum în literatura rusă a apărut un nou val de prozatori, din rîndurile cărora au ieşit în faţă Zahar Prilepin şi basarabeanul Vladimir Lorcenkov, dar şi Mihail Elizarov, care e laureat al Premiului Russkii Booker.

Pentru că în România e mai greu să găseşti cărţile tinerilor scriitori ruşi, am comandat un audiobook, ruşii fiind maeştri şi în acest domeniu.

            Primul audiobook de-al lui Mihail Elizarov pe care l-am ascultat e „Desene animate”/ Мультики, realizat de editura Audiokniga în 2010, în lectura lui Valeri Kuhareşin. Mihail Elizarov e un scriitor interesant şi are un stil direct şi limpede, de aceea „lectura” e plăcută şi simplă, nu ca viaţa personajului principal – un adolescent dintr-un oraş mic care se mută într-un oraş ceva mai mare. Acţiunea romanului are loc în Rusia anilor ’80-’90, înainte de căderea URSS-ului. Venind în marginea unui oraş mai mare, Gherman Rîmbaev este verificat la sînge de băieţii de cartier, care-l trec prin toate încercările (inclusiv bătaia, fireşte), apoi îl primesc în grupul lor de şmecheri. Moment în care Gherman simte că prinde putere, şi la şcoală, şi-n cartier, şi-n oraş. Gaşca lor de tineri rakeţi ia bani de la copii şi tineri, apoi se mai cizelează şi urmează o etapă mai... evoluată, cînd băieţii inventează „desenele animate”. Adică ies în oraş cu o fată din gaşcă, îmbrăcată doar într-o haină groasă şi atît, iar cînd se apropie de ei vreun nene, fata îşi desface haina, iar băieţii îl întreabă pe ăla dacă a văzut. „Ce să văd?” – „Desene animate” – „Am văzut” – „Atunci plăteşte”. De aici şi titlul, de la „desenele animate” cu care făceau bani personajele. Pînă la urmă sînt prinşi de miliţie şi reeducaţi în stil sovietic, foarte, foarte dur(eros), în camera pentru copii din sediul miliţiei, trataţi cu alt fel de desene animate, ca să devină cetăţeni sovietici respectabili. Scapă doar Gherman, care-şi face planuri de viitor, dintr-un huligan încercînd să se transforme într-un băiat de treabă, să intre la facultate etc. Un roman la a cărui lectură simţim atmosfera ultimilor ani din oraşele URSS ca la un film despre acea perioadă, dar asistăm şi la o maturizare forţată a unui adolescent dintr-un sistem mai dur decît ocupaţiile lui periculoase şi în afara legii.

            Realismul scriiturii impresionează, iar Elizarov seamănă ca stil cu Prilepin. O generaţie de scriitori foarte talentată, dar care mai au ceva pînă să atingă popularitatea la care au ajuns Sorokin-Erofeev-Mamleev. Dar e plăcut să-i urmărim cum cresc. Dacă ştiţi rusa – nu ezitaţi să-l citiţi pe Mihail Elizarov, eu mai am povestirile „Ochi furaţi” şi „Sifilis” în variantă audiobook şi „Unghii” pe hîrtie şi astea-s următoarele cărţi pe care le abordez. Imediat!

 

Mihail Elizarov, „Desene animate” (audio book. Citeşte Valeri Kuhareşin)

Михаил Елизаров, „Мультики”

Озвучивает: Валерий Кухарешин. Издательство: Аудиокнига, 2010