LecTiuk

Anatol Grosu

 

„Eşarfe în cer”

 

Poetul Dumitru Crudu revine cu volumul „Eşarfe în cer”, care „încheie un ciclu al poeziei sale – de la falsul la adevăratul Dumitru Crudu”, după cum o spune foarte bine Alexandru Vakulovski.

Primul poem deschide volumul cu nişte cadre scoase parcă din manifestul cinematografic Dogma 95, fără a pune accent pe tot felul de preţiozităţi tehnice. Poemul începe cu nişte imagini filmice, un „taxi galben” în plină viteză se îndreaptă la Cimitirul central după certificatul de deces al lui Evgheni Ivanovici, anunţând şi moartea Zoiei Gheorghievna, care „stătea pe bancheta / jerpelită / din spate / cu spatele / la şofer uitându-se în urmă / pe fereastra opacă şi murdară" şi care se sfârşeşte aşa: „acum / nici Zoia Gheorghievna / nu mai e / în viaţă". Taxiul, troleibuzul, trenul şi targa - astea sunt mijloacele de transport din primele poeme, care formează ele însele un poem şi nu întâmplător iniţial amintesc de nişte cruci. Pe de altă parte, „Ikarus-ul decolorat” cu farurile sparte, care fuge de întuneric pe drumul Ungheni-Chişinău, are o funcţie premonitorie, creând senzaţia a două lumi paralele despărţite de fereastra autobuzului. O moarte iminentă cu un martor ocular.

„La fel cum ninge acum / a nins şi în 1966 / când ei alergau pe plajă / ţinându-se de mâini / când alergau cu limbile scoase / când alergau foarte repede / din ce în ce mai repede / Evgheni Ivanovici în faţă / şi Zoia Gheorghievna în urma lui dând tot mai tare şi mai tare / din mâini / prin zăpada care / le cădea în faţă / iau o mână din nisip şi mi se face foarte trist / cu o mână de nisip ies în ninsoarea / în care ieşise şi Evgheni Ivanovici / în 1973 / fără fular şi căciulă”.

Dumitru Crudu face nişte filme exemplare din „aceste fotografii / care / încă nu s-au îngălbenit”, le reconstituie, ba chiar merge pe urmele celor care nu mai sunt în viaţă, imitându-le gesturile, căutând punctul unde îi va regăsi, de parcă nici n-au plecat, de parcă sunt tot acolo: „la o fereastră luminată, / eu încă o mai văd, / de vreo săptămână / nu a mai mâncat nimic, / dar ea continuă să iasă la fereastră, / sfidând orice / aşteptări, / demonstrând încă o dată / cât de imprevizibilă poate fi. / cât de puţine lucruri am ştiut despre ea".

Îl cred pe Dumitru Crudu când spune că nu avea nicio intenţie de a scoate o carte, volumul de faţă fiind mai curând un soi de terapie prin şi cu poezie. Renunţarea lui Dumitru Crudu la a mai scrie poezie era, presupun, refuzul de a mai cocheta cu tehnicile poetice şi cu acest volum le reduce la minimum.

Poemul „Eşarfe în cer” este o altă piesă din Puzzle-ul Dumitru Crudu, care arată amploarea personalităţii unuia dintre cei mai importanţi scriitori de la noi. Voi încheia cu un fragment din volumul „Eşarfe în cer”, pe care îl recomand cu căldură:

„După moartea ei / în camera Zoiei Gheorghievna se / aud / suspine / dar când / deschid uşa / acolo nu-i / nimeni / după moartea ei stătea / pe pat cu faţa / spre cer / de parcă urmărea încotro / se îndreaptă / sufletul ei, / aşa cum ai urmări o eşarfă roşie / pe care vântul ţi-o smulge din mâini”.

Alexandru Vakulovski

 

Făt-Frumos și Dumitru Crudu

 

Dumitru Crudu nu este doar un scriitor extrem de important pentru literatura română contemporană (nu exagerez), dar și un antologator care promovează mult literatură tânără din Basarabia. Recent a editat a treia antologie, Casa Verde, după Noua poezie basarabeană și Covoare moldovenești.

Casa Verde este o antologie experiment. Volumul cuprinde textele tinerilor autori basarabeni ce au participat la tabăra din Trebujeni, Orheiul Vechi, organizată de Atelierul Vlad Ioviță, în frunte cu Dumitru Crudu și susținută de ICR Mihai Eminescu din Chișinău și Direcția Cultură a Municipiului Chișinău. Textele au fost scrise exclusiv la Trebujeni, chiar în timpul taberei, sub îndrumarea mai mult prietenească decât sever-profesorală a scriitorilor din România – Radu Vancu și Simona Popescu; a lui Anatol Moraru din Bălți; a lui Moni Stănilă și Dumitru Crudu. Am avut și eu onoarea de-a participa la această tabără.

Tabăra de la Orheiul Vechi a avut o atmosferă încinsă, cei 16 tineri scriitori au scris continuu, alături de profesori, oprindu-se doar pentru analiza textelor. Majoritatea textelor sunt de scriitori profesioniști, care, cu încetul, se debarasează de elementul „tineri”.

O parte din textele scrise în Trebujeni (cele ce țin de un atelier despre scrierea documentată despre foamete) apar în acest număr al revistei Tiuk, la capitolul „În gura foametei”.

Tinerii scriitori cuprinși în antologie sunt: Ana Donțu, Anatol Grosu, Marina Tichie, Ecaterina Bargan, Ion Buzu (da, deja celebrul Buzu!), Lina Mamaliga, Virgil Botnaru, Maria-Paula Erizanu, Valentin Balan, Carolina Vozian, Cristina Dicusar, Irina Brumă, Felicia Nedzelschi, Emanuela Sprînceană, Victor Țvetov, Angela Bâcu. O selecție din poemele scrise la Trebujeni le puteți găsi în Punkt-ul de colecție. Gheorghe Erizanu a scris despre antologie: “Din cei 16, din Casa Verde vor fi, peste ani, și câțiva „scriitori adevărați”. Dumitru Crudu știe cine vine.”

În curând va avea loc lansarea antologiei, iar între timp Dumitru Crudu pregătește deja a doua ediție. Eu pariez pe acești tineri. 

Foto: K

Călina Bora

 

 

Poveştile Duniazadei, ale sclavei sale Raşazada

şi ale regelui Sahzaman

 

Un experiment născut ȋntre 1 martie 2008 şi 13 iulie 2009, astfel numeşte Ruxandra Cesereanu, iniţiatoarea şi coordonatoarea volumului colectiv Poveştile Duniazadei, ale sclavei sale Raşazada şi ale regelui Sahzaman (Tracus Arte, Bucureşti, 2012), activitatea atelierului de scriere creatoare 1001 de zile şi de nopţi, desfăşurată la Facultatea de Litere din Cluj - ȋn cadrul Centrului de Cercetare a Imaginarului (Phantasma).

Dincolo ȋnsă de graniţele sale experimentale, ȋntre care poveştile s-au coagulat, ceea ce face ca acest volum de povestiri să fie mai special decât altele nu este neapărat izul oriental, pe care povestaşii (după cum ȋnşişi autorii ȋşi spun) – printre care ȋi amintesc pe Marius Conkan, Suzana Lungu, Bogdan Odăgescu, Valentin Moldovan, Cristina Vidruţiu, Lavinia Rogojină etc. - reuşesc să-l aducă ȋn spaţiul nostru literar, ci faptul că prin poveştile lor reinvestesc povestea.

Aspectul, cel puţin ȋntr-o primă fază, ȋşi are riscul său, mai ales ȋntrucât volumul apare ȋn contextul literar actual, context care se rezumă, de multe ori, numai la numirea şi ȋncolonarea unor secvenţe narative care se vor a fi proză, practic, ȋn acest fel ucigându-se propriu-zis povestea. Cu alte cuvinte, pentru o literatură ȋn care povestea a fost dată uitării, dacă nu chiar ucisă ȋntru strategie narativă, un asemenea volum poate trece cu uşurinţă nebăgat ȋn seamă, ceea ce, desigur, ar fi o pierdere. De aceea, asumându-şi acest risc, dacă nu chiar surmontându-l, Povestea (ȋn corpul căreia intră 94 de povestiri), la lichefierea căreia contribuie 19 povestaşi, devine cu atât mai specială şi mai intrigantă. Tocmai asumându-şi riscul, crezând cu ȋncăpăţânare că lumea mai are nevoie de poveşti, autorii volumului lasă frâiele ȋn seama imaginaţiei, ȋn definitiv, pentru ei contând doar Povestea.

Astfel, vorbind chiar despre ei ȋnşişi - singurii care mai pot asculta şi, ȋn acelaşi timp, povesti („ne-am propus ca personajul-cheie al fiecărei noi povestiri să fie, ȋntr-un fel sau altul (deghizat sau făţiş), povestaşulˮ (p. 7)) - prin intermediul cutumelor orientale inspirate din povestea de la care pornesc (O mie şi una de nopţi), povestaşii pun faţă ȋn faţă exoticul civilizaţiei orientale cu balcanismul propriei lumi, reuşind să croiască, imaginar vorbind, o punte consistentă de legătură. Practic, cele două civilizaţii, cele două tipuri de imaginar, sunt sudate ȋn şi prin Povestea lor.

Volumul, aş ȋndrăzni să-l numesc clujevit (cu toate că doi dintre participanţi sălăşluiesc pe alte meleaguri: Florin Balotescu şi Bogdan Papacostea), ȋncearcă un soi de resurecţie a pohtei pentru poveste, fireşte, lucrul neȋnsemnând că strategia narativă contează mai puţin. Practic, cu atât mai mult, ȋn cazul unui text scris la o multitudine de mâini, strategia narativă este punct central, element / schelă fără de care construcţia unui text de o astfel de anvergură nu s-ar putea nicidecum realiza. De altfel, chiar povestaşii, ȋmpreună cu iniţiatoarea volumului, mărturisesc că miza experimentului lor a fost aceea de a ȋncerca redactarea unor povestiri urmând tehnica şi stilul din O mie şi una de nopţi, faptul neȋnsemnând că imaginaţia le-a fost cenzurată sau ȋnăbuşită. De pildă, pe lângă personajele poveştii orientale - Duniazada, Şeherezada – apar personaje noi, gen: Raşazada, sclava Duniazadei - ale căror rol este esenţial ȋn coagularea Poveştii.

Resemantizând povestea, povestaşii aduc ȋn discuţie şi reacţiunea acesteia: ascultarea. Practic, intrând ȋn jocul lor, alunecând pe firele narative, povestaşii ne reȋnvaţă să ascultăm pentru ca, la rândul nostru, ȋntocmai ca Duniazada, să putem povesti „poveşti ţinute minte cu inimaˮ (p. 14). Cu alte cuvinte, prin volumul Poveştile Duniazadei, ale sclavei sale Raşazada şi ale regelui Sahzaman lumea se opreşte din parcursul său firesc şi, de ce nu, cotidian, ȋntâi pentru a sta tihnit şi a asculta, apoi pentru a povesti. Cel care nu ştie povesti este ȋnvăţat să o facă.

Originalitatea experimentului constă, dacă mai este necesar să fie adusă ȋn discuţie, ȋn resemantizarea poveştii, cu toate mecanismele pe care reinvestirea sa le presupune, ȋn puntea dintre balcanism şi Orient, dar mai ales ȋn meticulozitatea narativă prin care fiecare povestaş ne vorbeşte, şi, poate cel mai important aspect, ȋn faptul că Povestea rezultată ȋn urma activităţii atelierului este, cu certitudine, vie.

Prin intermediul lui Andrei Codrescu şi Dave Brinks, organizatorii unui microfestival de povestiri (The 1001 Nights Story-Telling Festival in New Orleans), câteva din textele povestaşilor au ajuns, ȋn septembrie 2010, şi la povestaşii din New Orleans. Iată, viaţa rezultată prin Poveste a depăşit de mult graniţele unui simplu experiment, astăzi ȋnaintea noastră ȋnfăţişându-se sub forma unui delicios volum de 500 de pagini, pentru gurmanzi şi gurmeţi deopotrivă.

 

Emilian Galaicu-Păun

 

Matei VIŞNIEC, Domnul K. eliberat

 

 

Plecat din România ceauşistă în 1987, Matei Vişniec îşi stoarce – cehovian – „robul din el” într-un roman redactat în primele sale luni pariziene ale lui 1988, şi care a trebuit să aştepte apoi 20 de ani înainte să vadă lumina tiparului, Domnul K. eliberat, Cartea românească, 2010.     „Într-o bună dimineaţă Kosef J. fu eliberat”, astfel debutează romanul, iar trimiterea la Procesul lui Kafka este cât se poate de explicită: doar că nu numai numele personajului e întors pe dos, însăşi acţiunea-i re-scrisă în răspăr – un pariu câştigat de autorul român.

Credeţi că vestea eliberării îl bucură pe deţinutul din celula nr. 50? „O tristeţe adâncă îl cuprinse pe Kosef J., mai ales din cauza faptului că nimeni nu-i spunea ce să facă”, iată prima reacţie a personajului, care este frânt peste alte două pagini de-o cumplită senzaţie de greaţă, iar foştii lui paznici îl ajută să vomite în closetul gardienilor: „– Încă puţin, domnule K., încă puţin. (…) Acesta fu momentul în care Fabius îl anunţă pe Kosef J. că, începând din dimineaţa aceea, era liber”. Abia dacă reuşeşte să se întrebe „ce mai putea să însemne şi asta, libertatea?”, că prima veste proastă îl lasă bouche bée: „întrucât sunteţi liber, ştiţi… porţia dumneavoastră s-a tăiat”.

Peste alte zece pagini, ajunge să înţeleagă că, „formal vorbind, eliberarea lui nu se terminase”, chiar dacă umblă în voie pe teritoriul penitenciarului, mănâncă împreună cu gardienii, ba chiar participă, alături de aceştia, la hăituirea unui deţinut evadat. Iar când descoperă în fosta sa celulă un alt om, realizează şi cât de tare este legat de aceasta: „Poftim, un alt om se afla în celula lui, în celula în care el dormise aproape dintotdeauna. În celula care începuse cumva să facă parte din el, devenise cochilia lui, o purta deja cu el, în sufletul lui, în carnea lui, în spinarea lui”.

Nici „spovedania” lui Fabius, temutul torţionar care aplica cele mai dureroase bătăi, din cap. 9 (absolut antologic), nu-i dezbate vechile reflexe: „Kosef J. nu putu să-şi reprime o explozie de entuziasm faţă de bătrânul gardian văzând cu câtă precizie săpa în memoria lor comună. (…) ar fi fost în stare să-l îmbrăţişeze pe Fabius, de bucurie că acesta ţinuse minte atâtea detalii”.

Peste alte 150 de pagini, un alt locuitor al celulei nr. 50, căruia Kosef J. îi dăduse din senin un pumn, se stingea în braţele sale, iar „Vinovăţia aceea, pe care Kosef J. nu şi-o putea reprima, echivala cu o mare bucurie umană, cu o dăruie de natură să transforme crima într-o binefacere”. Dar de-aici încolo nu mai suntem pe tărâmul lui Kafka, ci al lui Dostoievski!