Dialoguri Tiuk!

„Versurile sunt săgeata, muzica e arcul”,

interviu cu Adrian Despot / VIŢA DE VIE,

realizat de Mihail Vakulovski

 

- Salutare, Adrian. Sunteţi în turneul VIŢA DE VIE Spunk Tour (vă aşteptăm cu nerăbdare la Braşov, unde ne-am bucurat de spectacolele voastre de mai multe ori, şi la Rockstadt, şi-n Piaţa Sfatului. …În spirit de glumă: cîte zile ne-au mai rămas de aşteptat?:))). Ce înseamnă, mai concret, acest turneu „spunk”?

- Viţa de Vie Spunk Tour este rodul prieteniei între Viţa de Vie şi Spunk, un atelier de cultură urbană din Bucureşti.

 

- Cum au fost concertele de pînă acum din turneu?

- Senzaţionale, am cîntat mai peste tot cu casa închisă.

 

- Scriai undeva că VIŢA DE VIE Spunk Tour e ca un preview al albumului acustic. Cît de diferită a fost facerea albumului acustic în comparaţie cu albumele de pînă acum, rock-rock?

- În primul rînd, am încercat să vedem dacă mesajul pieselor poate sta în picioare într-o formă acustică. Nu a fost simplu şi nu ne-a ieşit din prima, aşa că am apelat la alţi doi muzicieni pentru a duce la bun sfîrşit treaba. Într-un final, în proiectul acustic suntem cu 50% mai mulţi muzicieni pe scenă, însă rezultatul este remarcabil. Am renăscut, ne-am reinventat.

 

- Cum aţi hotărît să încercaţi să cîntaţi acustic? Care a fost prima piesă pe care aţi transformat-o astfel?

- Cochetam de mult cu experienţa acustică, însă nu vroiam să fie doar un proiect de bifat în discografia noastră. Vroiam să scoatem totul din noi pentru acest proiect şi recunosc că am muncit foarte mult. Satisfacţia pe care o avem atunci cînd cîntăm piesele în varianta acustică este suficientă pentru a compensa toată munca noastră din ultimii ani. Prima piesă reorchestrată acustic a fost „Cad”, în 2002, apoi „Praf de stele”, în 2007. Ne-a luat cam 10 ani să facem albumul Acustic.

 

- Îţi mai aminteşti cum ai început să cînţi? De ce ai ales muzica şi nu literatura sau pictura, de exemplu?

- Nu știu, cred că muzica m-a ales pe mine. E oglinda mea. Zi de zi încerc să reproduc pe note ce văd acolo.

 

- În tinereţe au fost artişti care te-au influenţat, muzical vorbind? Îţi mai plac, mai asculţi şi acum acele formaţii?

- Evident. Am considerat toate albumele pe care le-am ascultat ca fiind manuale de instrucțiuni pentru folosirea muzicii. Am învăţat şi învăţ permanent, ascultînd.

 

- Cît de importante pentru tine sunt versurile pieselor pe care le cînţi?

- Cele mai importante. Ele sunt săgeata, muzica e arcul.

 

- Eu sunt născut la Chişinău, dar părinţii s-au mutat într-un sat de la graniţa cu Ucraina, foarte aproape de Odesa. Acum mulţi ani, cînd eram doctorand la Bucureşti, în vacanţa de vară am fost acasă şi ne-am uitat cu frate-meu şi cu părinţii de sute de ori la videoclipul „Basul şi cu toba mare”, rulat non stop la televiziunea lor muzicală. Ştiaţi c-aţi avut un succes nebun cu piesa asta în Ucraina?

- Nu, nu știam.

 

- Colaborarea cu Paraziţii a fost foarte faină. Pe albumul acustic veţi avea vreun featuring?

- Da. Alexandrina apare pe melodia „Varză”, Răzvan Suma pe „Lăsat Pustiu”, iar Florin Ochescu şi Eugen Caminschi pe „Ce contează”.

 

- De obicei cum faceţi piesele, pornind de la text sau de la linia melodică?

- De la formulele de chitară. Aşa pleacă totul.

 

- Piesele voastre au şi mesaj, şi substanţă, dar sunteţi una din formaţiile rock care au avut succes şi la radio, şi la televiziuni. Aţi fost cenzuraţi vreodată?

- Da. Chiar „Basul şi cu toba mare” a fost cenzurată la o lună de la lansare pentru conţinut indecent. Aberant..

 

- Ce concerte vă plac mai mult, cele din cluburi sau marile festivaluri? Unde vă simţiţi mai bine pe scenă?

- Oriunde e o scenă, iar în faţa ei sunt oameni care ne cîntă versurile, ne simţim acasă.

 

- Ce hobby-uri ai? Cum ţi se par tinerii din literatură, de exemplu, cei de vîrsta voastră, să zicem?

- Nu am timp de hobby-uri. Am doi copii care îmi ocupă tot timpul liber rămas.

 

- Mulţumesc! Distracţie faină-n turneu şi mult succes cu noul album!

Thx!

 

(5 februarie 2013)

„Mă simt mai bine cînd se bucură publicul (şi nu mă refer la rîs)”,

interviu cu Ada Milea,

realizat de Mihail Vakulovski

 

- Salutare, Ada, şi felicitări pentru premiul pe care l-ai cîştigat acum cîteva zile la Festivalul de Dramaturgie Contemporană de la Braşov, cu piesa-spectacol „Insula”. Deşi ţi-ai început cariera ca actriţă, acum toată lumea te cunoaşte ca şi cîntăreaţă. În „Insula” ai reuşit să combini în cel mai ingenios mod posibil teatrul cu muzica şi cu poezia – şi ai văzut reacţia publicului! Ce înseamnă premiul ăsta  – Marele Premiu al festivalului – pentru tine?

- Salutare şi mulțumesc! Aveţi un public minunat la Braşov. Mi s-a părut că a savurat din plin umorul naumian pe care am încercat sa-l construim într-o variantă cîntabilă. M-a bucurat enorm reacția publicului, m-a bucurat reacția juriului, m-a bucurat reacția ta, hahaha... M-a bucurat bucuria pe care-a declanșat-o spectacolul nostru în oameni.

 

- Cum ţi-a părut reacţia publicului braşovean (şi în timpul piesei, şi la premiere)?

- Mi s-a părut că e reacția la bucuria despre care tocmai vorbeam. Şi cred că publicul s-a „răzbunat” dăruindu-ne o cantitate uriașă de aplauze. A fost foarte emoţionant.

 

- Şi în teatrul pe care-l faci (fie cu puţini actori, cum sunt piesele cîntate-n cluburi, fie în piesele puse în scenă la teatre mari, cum e „Insula”), şi-n muzică, alegi foarte bine scriitorii şi poeţii din textele cărora urmează să joci sau să cînţi (Gogol, Harms, Cervantes, Gellu Naum, Ion Mureşan…). Ce relaţie ai cu literatura? Cum alegi textele care ţi se potrivesc?

- Nu ştiu... Mereu e altfel, dar mereu mi se întîmplă cu scriitori pe care îi admir enorm.

 

- Mai ţii minte care a fost primul tău rol la un teatru amator sau profesionist?

- Ţin minte multe roluri care îmi par primul: Doamna 2, Poporul, Planta Carnivoră...

 

- Cînd te simţi mai bine – cînd cînţi sau cînd faci teatru (fie şi pe note)?

- Cînd se bucură publicul (şi nu mă refer la rîs).

 

- Ai văzut că la Braşov publicul te-a aplaudat pînă ai cîntat ceva… Ar fi fost minunat să cînţi şi cîteva piese de-ale tale, fără legătură cu spectacolul, chiar dacă s-ar fi încurcat planurile… Ţi se întîmplă să cînţi în faţa publicului ceva din repertoriul tău după spectacolele de teatru?

- Ha-ha, partea solo de după Insula era tot din Insula, dar din varianta în engleză (pe care am făcut-o împreună cu dl. Bălănescu). Mi s-a părut important să spun că există şi să arăt că e complet diferită. Nu mi se pare bine să amestec vechile mele cîntece cu ceea ce aţi văzut şi auzit, pentru că aş distruge atmosfera şi îmi doresc tare mult ca publicul să plece acasă cu Gellu Naum.

 

- Ai mai multe variante ale „piesei” „Insula” – cu Bobo de la „Fără Zahăr” şi cu Alexandru Bălănescu (în engleză şi română), la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca… Cum ai făcut această piesă în care se vede stilul tău de la primă notă la ultima silabă? Cum ai reuşit să-i înveţi pe actori să cînte exact în stilul tău, care e inconfundabil şi cam inimitabil, de fapt?

- Varianta cu dl. Bălănescu e un fel de jurnal al lui Robinson, iar cu actorii clujeni şi cu Bobo a fost posibilă apariţia majorităţii personajelor din piesa de teatru scrisă de Gellu Naum. Varianta cu multe personaje e în română şi îmi place să cred că e construită aproape de actori, nu forţîndu-i să îmi semene, ha-ha... Vai, sper că nu i-am chinuit!

 

- Am aflat că acum lucrezi la un proiect care se bazează pe „Cartea Alcool” de Ion Mureşan, album din care mai cînţi la concerte cîte-o piesă-două. Cum se adună acest album? Cînd îl lansezi şi cînd porneşti în turneul de lansare?

- Ah, deja e gata! Împreună cu Dl. Măniuţiu, Bobo, Cristi Rigman şi Vava Ştefănescu am făcut la Teatrul de Artă din Deva spectacolul „Deliruri”, care are la bază „Cartea Alcool” de Ion Mureşan. Sunt 23 de cîntece pe aceste texte (şi doar două sunt din altă carte: „Cartea de iarnă”). Demuuult „chinuiam” textele lui Ion Mureşan şi mereu mi se păreau imposibil de cîntat. La ora asta înregistrarea există şi cred că discul va apărea în ianuarie.

 

(20 noiembrie 2012)

 

„Revista de suspans”

Interviu cu Mircea Pricăjan,

realizat de A.R. Deleanu

 

 

1. Revista de suspans – o nouă publicaţie online dedicată literaturii de suspans. De ce ai fondat-o şi de ce avem nevoie de ea?

 

Aş răspunde obraznic „k-aşa am avut kef”, dar sloganul e luat de vreo zece ani de altcineva. Am fondat-o pentru că nu mi s-a părut normal ca un lucru, un fenomen la clădirea căruia am pus umărul în ultimii ani să se ducă pe apa sâmbetei. Fără un motiv bine întemeiat. Ori măcar întemeiat. Cealaltă revistă, Suspans, deşi am îndrăgit-o mult, am simţit-o mereu puţin străină, puţin luată cu împrumutul. Trebuia să mă gândesc de două ori înainte să fac un pas cu ea de braţ. Nu neapărat fiindcă mi-ar fi imputat cineva ceva, ci aşa, pur şi simplu, fiindcă era revistă de împrumut. Revista de suspans, pe de altă parte, este 100% jucăria mea, pot să fac ce vreau cu ea, o pot duce încotro mă taie pe mine capul fără a sta o clipă în cumpănă. Mă consult, desigur, cu my partner in life & crime, doamna mea Linda, dar şedinţele astea de familie/redacţie sunt de obicei cu final previzibil. Gândim amândoi la fel în multe privinţe; în enervant de multe privinţe, ar spune unii, cei neracordaţi la realitatea noastră conjugală. Îţi fac, uite, şi o mărturisire bombă: Revista de suspans s-a născut în principal din voinţa Lindei. Ea a venit cu ideea, ea m-a înghiontit să duc proiectul mai departe.

De ce am fondat-o? Pentru că aşa era firesc, acum îmi dau bine seama de lucrul ăsta. Să n-o fi făcut era contra naturii. Revista de suspans trebuie să existe ca centru care să polarizeze toate forţele creatoare existente în acest moment la noi sau cele care sunt pe cale de formare. Vreme de doi ani şi jumătate, Suspans a fost singura revistă dedicată acestui gen de literatură de la noi. De-acum înainte, misiunea i-a fost preluată de Revista de suspans. O vreme am crezut că vom avea concurenţă. Dar ai văzut şi tu ce s-a ales de biata revistă Suspans...

 

2. De ce online? Ai experienţa unei reviste virtuale (Suspans) şi o ai şi pe cea a unei reviste tipărite (Familia). Ce îţi oferă mediul virtual ce nu îţi poate oferi o revistă tipărită? Sunt şi dezavantaje?

 

Am mers tot pe varianta electronică pentru că este pentru mine cea mai convenabilă. Nu dispun de sumele necesare lansării unei reviste pe hârtie, iar investiţia pe care am făcut-o în Revista de suspans ca e-zine am făcut-o, literalmente, luând de la gura copilului meu. Este de luat în calcul, deci, considerentul financiar. Ar mai fi cel legat de timp. E mult mai economicos în sensul ăsta să faci o revistă pe net. Cu toate că lucrez în dulcele stil clasic (scot la imprimantă fiecare text, corectez cu pixul, după care introduc corecturile pe calculator), nu e nevoie de o tehnoredactare profesionistă – chit că aş putea-o face, am practicat-o într-o vreme la Familia – cum nu e nevoie nici de toată povestea cu distribuţia. Aşa însă, în cursul lunii mă ocup de selecţia şi corectura textelor, iar cu 2 zile înainte de data lansării introduc corecturi şi pun materialele pe net. E mai puţin de muncă şi distribuţia e aproape instantanee.

Ceea ce mă aduce la atuurile unei publicaţii electronice. Este treaba aceasta, distribuţia rapidă. Cu ajutorul prietenilor, având acces la diverse reţele de socializare şi la alte canale de comunicare, asta se poate realiza destul de bine. Mai e apoi controlul audienţei, feedback-ul instant. Ce nu pot face la Familia – şi pot la Revista de suspans – e să urmăresc zilnic câţi oameni au deschis revista, de unde veneau, cât timp au stat cu ea deschisă, ce anume i-a interesat să citească, dacă au mai deschis revista şi altă dată sau sunt cititori princeps etc. Toate acestea te ajută să-ţi faci o imagine despre cum îşi doresc cititorii să fie revista, ai la dispoziţie, practic, un sondaj de opinie exhaustiv şi perpetuu. La dezavantaje trec volatilitatea mediului. Faptul că oricând poate să dispară totul sau că accesul la un astfel de produs e la cheremul celor de la Electrica şi al furnizorului de internet mi se pare cumplit.

 

3. Fanii literaturii speculative din România sunt, sau cel puţin par a fi, uniţi şi loiali scenei. Nu crezi că ar putea deveni o masa plătitoare de clienţi care să permită apariţia unei reviste de suspans tipărite?

 

Ba da, cred asta. Şi sper că se va întâmpla la un moment dat. Fie şi numai în sistemul print-on-demand. Visez ca orice suflet simţitor la o Revistă de suspans pe hârtie. Atunci voi socoti cu adevărat că avem o revistă.

 

4. Ajunge să citim sumarul primului număr al Revistei de suspans ca să ne dăm seama că se scrie multă literatură de suspans în România, dar ce viitor are acest gen la noi?

 

Are tot viitorul, căci suntem abia la început. Ca întotdeauna, la noi lucrurile ajung cu o întârziere de câteva zeci de ani. Aşa şi cu literatura de suspans. Am avut câteva fulguraţii de-a lungul timpului, dar foarte puţine exemple cu adevărat meritorii. Acum însă constat şi eu că s-a deschis parcă un zăgaz şi tot mai mulţi tineri simt dorinţa de a scrie în acest areal. Primesc lunar peste cincisprezece texte uşor încadrabile în genurile poliţist, thriller, horror, fantastic. Cum zici şi tu, trebuie să te uiţi doar la sumarul primului număr. Sunt acolo peste douăzeci de texte în proză. Toate meritorii, toate vădind talent la un grad sau altul de îmblânzire. Iar astea douăzeci-şi de proze pe care le-am publicat sunt doar cele care au luat notă de trecere. Aşa că, da, viitorul este luminos. Atâta vreme cât aceşti tineri sunt încurajaţi, li se oferă un loc cât mai profesionist unde să-şi prezinte creaţiile, au parte de feedback avizat, atâta timp cât îşi văd rodul muncii pus în lumina cuvenită, cred într-adevăr că putem vorbi despre un traseu ascendent al acestei (prime!) generaţii compacte de autori de literatură cu suspans. Lucrul ăsta mă face să nu regret nicio clipă timpul pe care îl petrec făcând Revista de suspans.

 

5. Piaţa revistelor de literatura e una, cea a cărţilor e alta. Cum stăm la capitolul ăsta?

 

Cred că stăm binişor. Ţinând cont de cele spuse la întrebarea anterioară, cred că stăm chiar bine. Avem din fericire edituri mici (Millennium Books, Herg Benet, Casa de Pariuri Literare, ca să le amintesc doar pe cele mai active) care mizează mult pe literatura tânără. Or, cei care scriu literatură cu suspans – o tot numesc aşa fiindcă mi-e mai la îndemână, dar gândul îmi zboară de fiecare dată la un conglomerat mai complex, la un cocteil de ingrediente narative în care gustul predominat este cel al angoasei, al misterului, al fiorului – cei care scriu această literatură, reiau, sunt chiar tinerii. N-am să înşirui aici nume, mă tem că aş uita pe cineva şi autorii sunt orgolioşi, m-ar ierta cu greu, dacă ar face-o.

Cred însă că n-am asistat încă la adevărata explozie a contingentului de scriitori ai suspansului, aceştia sunt încă la instrucţie, la poligon, prin revistele literare. Dar şi când vor ieşi la atac!...

 

6. Proza scurtă este formatul ideal pentru publicaţiile lunare dedicate literaturii speculative. Dacă ne uităm însă prin librăriile din străinătate, dar şi de pe la noi, proza scurtă nu este foarte îndrăgită de edituri (pe motiv că „nu se vinde”). La noi se scriu însă foarte multe povestiri şi nuvele. De ce nu există mai multe romane de suspans semnate de autori români?

 

Grea întrebare. Şi sunt tentat să dau un răspuns foarte simplu. Poate e şi cel corect.

Pentru că acesta e stadiul nostru de dezvoltare.

Se spune că un romancier se formează la şcoala prozei scurte. Probabil că romancierii noştri nu au terminat şcoala încă. Şi ar fi bine să nu-i grăbim, să-i lăsăm să parcurgă toate etapele în ordinea şi pe durata lor fireşti. Când se vor simţi capabili, vor da şi romanele pe care le aşteptăm. Până atunci cred că merită să le urmărim evoluţia în periodice, în antologii, pe site-urile şi blogurile lor. Şi, desigur, să citim romanele celor care au „absolvit” deja. Sunt şi din aceştia destui, eu, unul, nu mă plâng.

 

7. Avem şi mulţi debutanţi. Unii rămân pe piaţă, alţii pleacă, dezamăgiţi probabil de lentoarea cu care se construieşte o cariera literară. Ce îi sfătuieşti să facă pentru a rezista? Apropo, există cariere literare în literatura de suspans din România?

 

Aici sunt două întrebări. Le iau pe rând.

Povestea cu debutanţii care abandonează după primele greutăţi e tristă, dar necesară. Aşa e în orice domeniu. Se menţin doar cei cu adevărat dornici să se menţină. Uneori adversităţile scot din tine ce ai mai bun. Dacă scot. Dacă nu, te laşi păgubaş şi te apuci de altceva. Poate aşa şi trebuia să se întâmple. Nu oricine debutează trebuie să ajungă pe înalte culmi de glorie şi succes. Celor care vor să reziste le pot spune doar atât: credeţi în voi, educaţi-vă stilul citind mult şi atent, cu creionul în mână, scrieţi mult şi atent, recitiţi şi iar recitiţi ce aţi scris, învăţaţi din orice întâlnire cu sfaturile celor la care ţineţi şi nu-vă-daţi-bătuţi.

Cariere în literatura de suspans există în România. Le-au făcut acei oameni care au perseverat, au tras de ei să nu cedeze şi au evoluat de la o carte la alta. Îţi dau doar câteva exemple. Cel mai evident, George Arion. Portdrapelul literaturii poliţiste de la noi. Apoi – Eugen Ovidiu Chirovici. Scrie ca un meseriaş şi e exigent în primul rând cu sine însuşi. Un început bun de carieră îl are şi Adrian Onciu, cu trei romane publicate până acum, fiecare ridicând ştacheta faţă de celălalt. Bogdan Hrib pare, iarăşi, hotărât să facă din literatura sa poliţistă o carieră. Ucideţi generalul e-un roman mult mai bun decât ce a scris până la el. Liviu Radu, mai departe – cine-i poate contesta cariera literară? Ciprian Mitoceanu e, la rândul lui, foarte prolific şi are un potenţial enorm; de-ar fi doar ceva mai grijuliu la cum își desfăşoară poveştile... Şi ar mai fi, ar mai fi destui.

Uite că am păcătuit, totuşi. Acum sigur e cineva supărat că nu l-am amintit.

 

8. Şi la noi ficţiunea speculativă suferă de un anume statut provincial în literatura română, critica literară oprindu-se prea rar asupra aşa-zisei „literaturi de consum”. E corectă dihotomia aceasta? Există la noi titluri de frontieră care să polarizeze fani din ambele tabere?

 

Fenomenul e real şi nu e specific României. Peste tot în lume există un război rece între cei care vând mult (deci sunt „de consum”) şi cei care vând puţin (deci sunt „artă”). E-o chestiune de voinţă, ţine de ce alegem să ne preocupe. Pe mine, îţi mărturisesc, nu mă (mai) interesează deloc ce crede cutare critic despre cutare carte. I-am citit de-a lungul anilor pe aproape toţi şi le cam cunosc gusturile. Aşa că ştiu unde să mă uit când vreau o părere avizată despre o carte sau alta. Sigur că se mai trezeşte uneori câte unul care începe să bată toba contra a ceea ce el consideră că e nedemn să fie chemat literatură. Eu însă nu am nervi să le dau ascultare. Evoluează ei oricum şi fără participarea mea din tribună.

Operă de frontieră cred că se poate numi orice carte ce apare în lume la ora asta. Şi mi se pare legitim ca partizanii oricărui gen reprezentat cât de cât în cartea respectivă să încerce aducerea acesteia în ograda lor. Căci aşa e la graniţă, luptele pentru teritoriu nu se încheie niciodată. Concordie deplină nu cred că va exista vreodată în privinţa unei scrieri literare.

 

9. Pe lângă munca ta ca editor şi traducător, eşti şi scriitor, ai debutat cu un roman în două volume, ai publicat proză scurtă etc. Cum se împacă aceste laturi ale tale? Ai timp să scrii şi, dacă da, de ce o faci?

 

De câţiva ani buni – să tot fie vreo 6 – n-am mai fost în stare să scriu ceva solid. Sau care mie să mi se pară solid. Numai flecuşteţe şi flinticuri din chestii evident prea ambiţioase pentru cât îmi permite mie timpul. Şi asta e una dintre marile mele suferinţe. Faptul că după ce am pornit la drum cu gândul să mă recomand în lume ca scriitor, am ajuns să pun apelativul ăsta la coadă, după cele de traducător şi editor. Dacă-l mai pun...

Aşa încât îmi vine greu să-ţi răspund la ultima întrebare. Acela „dacă da” îmi stă ca o bârnă între ochi.

 

10. Ce alte proiecte pregăteşti cu Revista de suspans?

 

Am multe în cap, dar momentan doar două sunt înscrise la categoric certitudini. Chiar acum, când îţi răspund la aceste întrebări, am alături un Kindle pe care Marius Miheţ a avut amabilitatea să mi-l împrumute spre testare. (Până acum, am o părere aşa şi-aşa despre el.) Ei, pe acest aparat e afişat în clipa de faţă primul număr al Revistei de suspans. E vorba de un parteneriat pe care mi l-au propus cei de la Millennium Books şi pe care l-am îmbrăţişat pe dată. Revista de suspans va apărea, deci, şi în format ebook, cu vânzare în librăria virtuală elefant.ro. Probabil deja apare, acum, când interviul nostru vine în atenţia cititorilor Tiuk!

Al doilea proiect este o serie de antologii RS. Anuale. Care să adune the best of the best din ce am publicat la rubrica de proză în răstimp de un an. Prima Antologie RS e programată să apară la târgul de carte Gaudeamus 2013. Deocamdată am găsit cel puţin trei edituri interesate să o publice.

 

11. Lăsând revista şi cărţile la o parte – ce planuri ai pentru viitor, tu, omul Mircea Pricăjan?

 

Să îmbătrânesc frumos alături de my lady şi împreună să ne vedem odorul fericit. Toate converg spre asta şi de aici se ramifică toate.

 

(oct. 2012, Oxford-Oradea)

 „Numele este dorinţa omului de identificare, muzica este sufletul”,

interviu cu TRAVKA,

realizat de Mihail Vakulovski

 

- Salutare şi felicitări pentru noul album – OKEAN. Cum aţi ales denumirea? Aţi avut şi alte variante?

- Salut! Albumul era aproape gata, nu era încă definit, atunci cînd numele Okean a venit pe la sfîrşitul lui septembrie. Nu am mai avut alte variante. A fost singurul potrivit să fie numele acestui al treilea album.

 

- Aţi pus pe internet albumul trecut şi l-am putut salva gratuit – acţiune care a fost un mare succes. Acum aveţi un nou mod de lansare, „o campanie ce instigă la socializare, corespondenţă, participare şi asociere de la individ la grup”. Adică imprimaţi albumul în doar 5 exemplare şi le dăruiţi în turneu… apoi practic totul depinde de fanii care au primit albumul – dacă va circula sau nu… Aveţi încredere în selecţia asta sau e doar prima parte a campaniei OKEAN?

- Da... ne-am gîndit ca lansarea acestui album să fie ca un joc care nu s-a mai practicat în România pînă acum, inedit prin faptul că se bazează pe interacţiune şi încredere. Ne-am gîndit la toate, ne-am imaginat o experienţă alternativă şi avem speranţa ca aceste 5 exemplare să se întîlnească la un moment dat pentru a puncta prima parte a campaniei Okean. Pe data de 21 decembrie pregătim un eveniment undeva în aer liber, într-un local deocamdată secret... iar atunci, cu ocazia marii alinieri planetare, sperăm să aliniem şi cele cinci exemplare ale acestui album călător. Oricum ar fi, această campanie este plină de necunoscute şi cu siguranţă va releva multe despre ce înseamnă ea cu adevărat.

 

- Pe site-ul vostru e doar text – şi nu despre formaţie, ci o povestire artistică. Ce rol are pentru voi internetul? De ce nu vă promovaţi şi pe site-ul formaţiei? A înlocuit facebook-ul rolul site-urilor şi blogurilor?

- Acel site a fost creat pentru piesa Iubire. Acolo e povestea, o poveste veche. Internetul e doar un conductor de interfaţă cu rolul de a nota timpul oricui. E ceva momentan, aşadar:).

 

- OKEAN pare mai domol decît albumele dinainte, mai puţin zgomotos. De ce aţi mai „luat din gaz” sau aşa a cerut atmosfera pe care aţi creat-o în album?

- Răspunsul este în albumul călător. Oricum, nu ne oprim aici cu muzica, încercăm doar să fim mai prezenţi în pornirile noastre creative. Şi, apoi, Travka nu se măsoară în zgomot – acesta este doar un element de care ne-am folosit mai puţin acum.

 

- Textele TRAVKA sunt printre cele mai bune, puţine formaţii mai avînd texte atît de originale. La voi ce apare mai întîi – textul sau melodia?

- Se împletesc şi ies din pură întîmplare. Accidente controlate de cuvinte, başi, tobe. O melodie este compusă din atîtea sunete şi cuvinte care ar putea fi tot atîtea nume:). Textul şi melodia apar cu schimbul. Numele este dorinţa omului de identificare, muzica este sufletul. Împreună în tot, textul întregeşte melodia şi devine el însuşi muzică, făcînd sensul cuvintelor să dispară.

 

- De ce „fetele stau mai aproape de lună”?

- Pentru balans.

 

- Aveţi locuri preferate în care cîntaţi? De exemplu, cum aţi ales acele 5 oraşe în care să dăruiţi albumele?

- Am ales oraşele Iaşi, Bucureşti, Timişoara, Cluj şi Braşov. Am făcut un mic desen pentru prima parte a călătoriei Okean, mai departe depinde de voi.

 

- Unde preferaţi să cîntaţi – la marile festivaluri sau în cluburi?

- Încercăm să ne construim noi scena. Să facem din Travka Okean propriul nostru festival:).

 

- Cum trece o formaţie peste o despărţire? Voi sunteţi o echipă veche şi n-aţi prea trecut prin aşa ceva pînă recent…

- O formaţie trece peste o despărţire la fel cum singuri trecem peste despărţiri. Aceleaşi despărţiri ori altele sunt totuna cînd noi trecem atît de greu şi uşor peste toate. Travka merge înainte.

 

- Mulţumim. Succes fără margini cu OKEAN! Care e cea mai mare bucurie pe care v-a adus-o deja acest album?

- O schimbare majora spre regăsire de sine. E prea mult, e prea puţin – nici nu mai contează:).

 

(13 noiembrie 2012)