cdpl_tiuk (proză scurtă)

Ana Donţu

 

Sora de sub pat

 

În fine, a fost aşa cum ai vrut tu, nici nu mă interesează, de fapt, ce faci şi cum eşti, probabil tot acolo, pe marginea lacului, întinsă în iarbă şi bodogănind aiurea. Nu cred că s-a schimabt ceva, nu văd de ce. Dar aici e neaşteptat de bine, deşi tu ţi-ai imaginat că o să ne dăm cu capul de pereţi, că vom fi sumbri ca nişte morminte şi toată casa plină de zombi, stând în tăcere la masă, privind filme fără nici o emoţie. Ştii, mi-am făcut prieteni; de fapt,  am dansat, am râs cum nu mi se mai întâmplase şi n-am mai sorbit viaţa cu paiul, am dat-o peste cap ca pe o sută de tequilla şi am văzut că nu se termină. N-am respirat liber decât după ce te-ai dus dracului. Mi-am amintit  pentru că e ziua ta. Sigur, dacă m-ai vedea acum, ai crede că mă joc aruncând pietricele în lac, dar nu sunt deloc pietricele, sunt pietre de-a binelea şi le arunc cu ură în mizeria asta care ţi-a supt prospeţimea trupului şi ţi-a învineţit pielea, când te-au scos goală, cu alge prin plete şi cu ochii larg deschişi.

Eşti o toantă, Carla! Doi ani la rând m-ai ameninţat că te arunci de la balcon şi până la urmă ai ales lacul ăsta puturos, numai broaşte şi ţânţari! Nici nu mă miră că te visez întotdeauna smiorcăindu-te, cu frumosul tău trup acoperit de înţepături, rugându-mă să ţi-l ung cu uleiuri, poate s-ar potoli usturimea şi ai reuşi să dormi şi tu un pic. Totuşi, am umblat ca nebuna pe la farmacii şi mi-am umplut camera cu tot felul de sticluţe, deşi ştiam că totul e în van. Nu te-a ajutat nimic, te visam în continuare la fel de chinuită, dar am sperat că Misha ar putea face ceva. Poate nu ştii nimic. Lumea se temea de el, ca şi mine, de altfel, dar toţi apelau la el când n-aveau altă soluţie. A fost bine, oricum, chiar ne-am împrietenit la un moment dat, deşi în mine se bătea alarma de fiecare dată când era prin preajmă. Nu înţelegeam nici eu de ce, erau doar nişte leacuri, până la urmă, desigur toate preparate de el şi nici unul n-a dat greş vreodată, dar am fost acolo şi nu era nici o vrăjitorie la mijloc. Numai când mergeam să căutăm plante devenea straniu. Nu-mi permitea să mă apropii când vorbea cu ele. Şi nici Misha nu mai semăna cu Misha. Păcat că a fost în zadar.

 

Într-o vreme credeam că ai murit de SIDA. De vină e filmul ăla, unde eroul, în ultimul stadiu al bolii, are corpul acoperit de bube. Semăna cu tine, cea din vis. Am aruncat la gunoi toate sticluţele alea. Îmi părea stupid că am sperat să te ajute. Chiar am intrat într-o asociaţie de voluntari contra infecţiei HIV. Urma să particip la un training într-o tabără din pădure, departe de oraş. Ştii, acolo am găsit lacul. Putea fi doar un amuzament până la urmă sau tot o speranţă stupidă, dacă nu l-aş fi cunoscut pe Misha. Era trainerul nostru din Rusia. Şi poate nici asta nu ar fi fost o problemă, dacă nu-mi venea ideea aia tâmpită la primul curs, când trebuia să desenăm un om pe o coală de hârtie. Cum nimeni habar n-avea cum s-o facă, iar coala avea dimensiunile mele, m-am întins pe foaie şi ei m-au desenat. Misha mi-a oferit mâna şi m-a ajutat să mă ridic. Gestul, de altfel, mă uimise, pentru că, de obicei, era rece şi distant, aveam impresia că ne priveşte pe toţi cu dispreţ, iar eu  puneam totul pe seama aroganţei ruseşti. Devenise oarecum volubil şi prietenos, discutam mult în pauze. Aşa am aflat că e psiholog, că are un cabinet de terapie şi, în afara proiectelor, se ocupă de pacienţi. Îmi era chiar simpatic, până într-o noapte, când nu puteam să dorm şi am ieşit să mă plimb. Era lumină în sala de training. M-am apropiat de fereastră şi l-am văzut plimbându-şi degetul pe conturul meu. Nu putea să mă observe, dar aveam impresia că ştia. Am stat îngrozită câteva ore pe malul lacului şi eram sigură că te-ai înecat anume acolo.

 

* * *

 

Pe marginea patului, chiar lângă pernă, apărea uneori bucla roşcată. Era de obicei înainte de 7. Puţină lumină şi, bineînţeles, spaima aia când abia te-ai trezit şi nu înţelegi unde te afli, în ce poziţie e corpul tău, pentru că nu-l simţi. Nu deschideam ochii pentru că mi-era teamă să fie adevărat, că a venit ziua aia când o să dispară  iluzia că se întâmplă ceva, că lumea există şi nu eşti singură. Nu-mi puteam imagina ce rămâne când totul dispare. Deschid ochii, văd bucla, îi închid înapoi. Iar mi-a  şoptit tâmpenii la ureche cât am dormit. Cred că de asta îmi vuieşte capul. Merg desculţă până la baie şi răceala din tălpi mă face să-mi simt corpul amorţit, iar părul – ca pe nişte ţepi înfipţi direct în creier. Mă întorc şi văd că ceva nu e la locul lui: cămaşa de noapte pe care am aruncat-o pe jos stă aranjată pe scaun, papucii – unul lângă altul în faţa noptierei, dar mi-i amintesc unul la uşă, celălalt sub calorifer, i-am aruncat aseară din picioare, pentru că era cald şi eram iritată. Văd sub pat un colţ de rochie şi ies la balcon. Cândva asemenea lucruri m-ar fi speriat mai puţin, pentru că mă înfricoşa totul şi astfel de detalii îmi păreau normale. Era pe atunci când trăiam în aceeaşi curte cu bunicii. Părinţii plecau la serviciu dimineaţa devreme şi mă trezeam singură în casă, cu uşa încuiată. Bunica venea să-mi deschidă mai târziu, de obicei, şi atunci mă ghemuiam în mijlocul patului cât mai departe de margini.  Eram sigură că sub pat colcăie tot felul de monştri şi, până venea, mă făceam albă la faţă, încât ea se îngrijora tot timpul de ce sunt aşa de palidă.

Cel mai mult mă temeam să pun piciorul pe podea şi de acolo să apară o mână viermănoasă care să mă înşface de glezne. Mama nu ştia de această frică a mea, dar când eram acasă doar noi două şi trebuia să iasă până la magazin, mă lăsa fără griji singură pentru 10 minute, ştiind că o să mă pună pe pat, o să-mi dea o jucărie şi, când va reveni, mă va găsi tot acolo. O dată, când mama a plecat să cumpere ceva şi eu mă jucam, de sub pat a ieşit o fetiţă cu părul roşcat, totul numai bucle, s-a ghemuit lângă mine şi mi-a zis că şi ei îi este frică acolo. Mi-a spus că o cheamă Carla, cu ea m-am jucat toată copilăria mea.

 

* * *

 

Cursul de istorie era în toi când m-am ridicat brusc şi am ieşit din sală, ignorând furia  profului. Bineînţeles că era foarte plictisitor şi agasant să-l auzi vorbind cu emfază despre cultura Principatelor în secolul nu ştiu care, dar nu de asta ieşisem. Simţeam că ceva nu e în regulă, plus că mica imbecilă a început să mă deranjeze foarte tare. În drum spre microbus, Carla era foarte atentă la oameni şi exclama încontinuu „E îngrozitor să ai coşuri pe faţă! E îngrozitor să porţi pantaloni în carouri! E îngrozitor să-ţi numeşti câinele Nefertitti şi să-i vopseşti unghiile cu ojă roşie! CE ÎNGROZITOR E TOTUL!” Microbusul era aproape gol, doar pe locurile din spate erau trei pasageri, dintre care unul a coborât la următoarea staţie. Sigur era ciudat că mă lipisem de perete şi refuzam să mă mişc de acolo, deşi şoferul a insistat de nenumărate ori să iau loc. Îl ignoram, aşa cum l-am ignorat şi pe prof, dar Carla continua să mă terorizeze: „Hai, aşază-te, fă-i de lucru şoferului pentru deseară, nu vezi că-i un imbecil? Cine e el să-ţi spună ţie ce să faci? Zici că încearcă să fie drăguţ, dar e un prost şi te enervează, aşază-te, stai jos, ţi-am zis! Ce satisfacţie va fi să ţi-l imaginezi frecând locul pe care ai stat! Bineînţeles, înarmat cu o perie şi o grămadă de detergenţi.”

Cum am ajuns acasă, am băgat pantalonii la coşul de gunoi, iar pe mine în cadă. Nu că mi-ar fi păsat, dar, stând în apă, mă gândeam ce-o fi crezând şoferul şi ăia doi când m-am îndreptat spre portiera lipită în continuare de perete şi am coborât cele două trepte cu spatele spre ieşire? Şi proful de istorie? Mare scofală că am ieşit în timpul cursului, ce-i în asta aşa de jignitor? „Tâmpito, îmi zicea Carla, striga la tine nu pentru că ai ieşit, ci pentru că în timpul ăsta îţi acopereai fundul cu cartea de istorie!” Şi pantalonii mei turcoaz? Îmi plăceau cel mai mult din tot ce aveam în dulap. Bineînţeles, aş fi preferat să fac invers, să bag pantalonii în maşina de spălat şi pe mine la coşul de gunoi. Când eram mică, auzisem că unul dintre vecini s-a spânzurat. Înţelesesem de ceva timp că lumea e ciudată, dar să-ţi doreşti singur moartea era prea de tot. Şi bunica plângea adesea că vroia să moară, dar ea avea dureri mari, şi-apoi spunea şi ea aşa, ca să exprime cumva cât de rău se simte, dar nu s-a apucat să se spânzure sau să se arunce sub vreo maşină. Dar ăsta tânăr şi absolut sănătos?

Şi iar trăncăneala Carlei: „Vai, ce scârboasă eşti! Fuuuuuuuuu! Eşti mai îngrozitoare decât Nefertitti. Oare nu-ţi vine să vomiţi? În locul tău m-aş sinucide. Din exterior... mă rog... ca şi altele, dar în interior eşti un hoit! Vezi că ai început să putrezeşti de pe acum. Iar când o s-o mierleşti, o să fie nevoiţi să te îngroape chiar a doua zi, şi cu sicriul închis. O să duhneşti ca dracu!”

Priveam substanţa vâscoasă de pe fundul cadei. O tulburam cu piciorul şi apa se făcea roz. Mama îmi spusese odată: „să nu stai în apă fierbinte”. Atât mi-a trebuit. În scurt timp apa era roşie de-a binelea. Era funny. Aveam impresia că-s pe ducă. Mai ales că baia era destul de mică şi se umplea repede cu aburi, până nu puteai să mai respiri. Aveam nişte ameţeli teribile, încât până ieşeam de acolo, cădeam în pat aproape fără cunoştinţă. Satisfacţia mea cea mare când stăteam aşa şi fredonam ceva de Jimbo era să-mi imaginez că într-o zi, când voi rămâne acasă doar cu mama, am să las uşa de la baie deschisă şi o să mă vadă aşa leşinată într-o baltă de sânge.

 

* * *

 

Carla ţopăia în jurul lui furioasă „Dă-o naibii, pleacă imediat, e o ţăcănită, o să te facă muci, are între picioare o ascuţitoare care rupe toate creioanele!”

„Mică imbecilă, nu vezi că nimeni nu te aude? Relax, fac ce vreau, ia-ţi o pauză pentru toată noaptea”.

N-a fost aşa de simplu. Am urcat pe motocicletă cu brunetul, dar m-am trezit alături de un  blond gras. Carla-mi stătea pe abdomen cu păpuşa ei şi zâmbea maliţios. Mi-am zis că nu mai beau vodcă în veci. „Dă-te jos, vaco”. Altădată veneam spre ea cu pumnii strânşi şi ea fugea de mine ţipând, acum mi-era silă, n-aş fi făcut nici un efort în plus. Sub duş îmi veneau fragmente de imagini din noaptea aia, care mă nedumereau, nu se potriveau deloc cu ce am găsit dimineaţa. Îl vedeam pe proful de semiotică gestuală şi pe mine descheindu-i nasturii: deasupra umărului său apărea mai întâi claia de păr roşcat, apoi ochii bulbucaţi ai Carlei, care m-au făcut să izbucnesc în râs. El a crezut că mă jenez şi a pus o muzică pe care ne sărutam, în timp ce cu piciorul o împingeam pe Carla sub pat.

 

* * *

„Ce tot faci acolo?”

 

* * *

 

Urcasem într-un copac. Creanga pe care am încălecat-o îmi permitea să văd luminile din salon. S-au adunat acolo cu toţii. Stăteam rezemată de trunchi şi le ascultam râsetele. Dacă aş fi învăţat vrăjile bunicii, pe care din ele aş fi ales-o? Una care i-ar face să-şi înghită limbile în convulsii sau alta care le-ar scoate spume pe gură şi ochii li s-ar roti în orbite, ca la păpuşi după ce le dai cu pumnul în cap.

În copilărie au fost multe din astea. Când veneau de la cumpărături, părinţii ne aduceau câte o păpuşă nouă. Mă uitam îndelung la hăinuţe, la pantofiori, o despleteam şi mă jucam cu părul ei. Cel mai mult îmi plăceau păpuşile pe care le puteam pieptăna, dar nu avea mare importanţă, toate până la urmă se alegeau cu un pumn în cap,  asta pentru că adevăratul deliciu era să vezi cum i se învârteau ochii şi se opreau cu partea albă în afară; la unul, de obicei, puteai să mai vezi o bucată de iris albastru. Era ca o ruletă: irisul se va opri în orbita asta sau în cealaltă? După, nu mai puteai să-i faci să se rotească, de aceea toate păpuşile erau de unică folosinţă. Uneia i-am dat cu pumnul de două ori, dar ochii continuau să rămână la locul lor, de atunci era păpuşa mea preferată, singura vrednică de a o purta cu mine. Avea ochii verzi, nu albaştri, ca celelalte, şi mi-o adusese unchiul din Germania. I-am pus numele Charlie.

Părinţilor le spuneam că mi le strică din gelozie Carla, eram credibilă: nici o păpuşă de-a ei nu avea ochii întorşi. Deşi pedepsită, Carla nu se dezvinovăţea niciodată. În schimb, în zilele următoare mă alegeam cu tot felul de capcane, care de care mai ingenioase. Aşteptam nerăbdătoare de fiecare dată, curioasă să văd ce mi-a pregătit. Era felul nostru de a ne juca de-a războiul; aşa cum se jucau băieţii, împuşcând din deget – ne stârnea decât dispreţul. Cele mai dure manevre ale Carlei erau cele umilitoare. Odată m-a chemat în grădină şi mi-a zis că şi-a făcut o casă în copac. Eram deja pregătită, desigur. La baza copacului Carla a pus o bucată de carton, pe care a scris Welcome, iar pe trunchi a fixat o bucată de tablă. A urcat pe creanga unde, cică, era casa ei. M-am uitat, dar n-am văzut nimic suspect, devenisem şi mai curioasă. Carla a zis că trebuie să-mi şterg picioarele de covoraş, să bat în tablă  şi, ca la orice casă civilizată, după ce îmi va răspunde, să urc. Am făcut întocmai, mi-am şters picioarele de Welcome, am bătut în tablă, la a doua lovitură, peste cap mi-a căzut o mătură, atârnată de o aţă. Eram atât de furioasă, încât am început să plâng, gândind că, în timp ce loveam ca tâmpita, ea dezlega aţa. Iar să stai cu faţa la perete, cum făcea Carla pentru minciunile mele, era nimic, pe lângă a te alege cu o mătură în cap.

Jocul nostru a durat mult. Cu timpul Carlei îi era tot mai greu să mă păcălească. Am învăţat să-i deconspir capcanele, aşa credeam eu, dar se prea poate ca ea să se fi plictisit mai devreme.

Eram în grădina unchiului meu, care locuia alături. Pregătem şi eu ceva pentru Carla. Plus că unchiul avea nişte tufe de agrişi delicioşi. Şi, în general, unchiul era un tip interesant. Era mai tânăr decât tata, purta blugi, curele late, geci din piele neagră şi nu mirosea a apă de colonie ca tata. Avea tot felul de obiecte luxoase aduse din străinătate. Era şofer de curse lungi. Îmi plăcea casa lui, dar mă duceam rar pe acolo. Când nu era plecat, se închidea în casă zile întregi şi citea. Nu-i plăcea să fie deranjat. Dar uneori reuşeam să mă strecor pe coridor, aşa am făcut şi atunci. Din camera lui se auzea o muzică ameţitoare, cred că unul din discurile lui aduse din nu ştiu ce ţări. Uşa era întredeschisă şi l-am văzut dezbrăcat, iar pe Carla, într-o rochiţă dantelată, masturbându-l. Imaginea asta avea să mă urmărească mult timp cu un amestec abject de senzaţii, între leşin şi gelozie. Atunci am înţeles de ce îmi aducea mai multe cadouri; ea era domnişoara, n-avea nevoie de păpuşi, deşi aveam aceeaşi vârstă. Îi dăruia lenjerie şi cosmetice pe care le păstra în camera lui, ca să nu le vadă cineva. O prefera, deci.

Înainte să se înece, Carla mi-a zis că ea l-a sedus, că n-a fost victimă nici o clipă. Dar n-am crezut-o, l-am otrăvit peste câteva zile.

 

Am coborât din copac şi mă îndreptam spre cabană. Am hotărât să traversez rapid salonul fără să mă opresc, chiar dacă cineva din ei va încerca să mă reţină. Nu mi-a reuşit. Jucau toţi un joc straniu. Îşi luau fiecare câte o fâşie de hârtie igienică şi trebuiau să răspundă la orice întrebare li se punea, odată ce ai răspuns la o întrebare, rupeai o bucată de hârtie, şi aşa până se termina toată.

Misha mi-a zis să mă opresc, am simţit în vocea lui un ordin şi m-am supus, aşa cum făceam de fiecare dată când mă chema seara în camera lui şi-mi turna coniac. La început refuzam să beau, până se irita şi-mi ordona „pei, ciort vozmi!”[1] Dinţii îmi clănţăneau pe pahar şi jumătate se vărsa în decolteu, la care el se uita gemând. Credeam că o să-şi bea coniacul direct de pe mine, dar mă lăsa în pace.

M-a luat la întrebări şi la fiecare răspuns dispărea cineva, până m-am pomenit singură cu el în salon.

- Cum ai reuşit să găseşti lacul?

- Nicicum. Din pură întâmplare.

- Aşa nu merge. Va trebui să spui totul. Altfel, pentru fiecare minciună primeşti o nouă întrebare. Sunt în stare să te ţin aici luni întregi. E legat de barul Paradis. Cum ai ajuns acolo?

- Păi, era sfârşit de săptămână şi colegele mele de cameră au plecat acasă. Nu ştiam cu ce să mă ocup, nu aveam chef de nimic. Era deja târziu. Nu departe de cămin era un internet cafe, unde cu zece lei puteai să stai toată noaptea în reţea. Am mers acolo. Operatorul era întotdeauna foarte drăguţ cu mine. În noaptea aia şi-a luat curajul să mă invite la o cafea. Nu ştiam de Paradis, era în spatele blocului. Mi-a zis că am ochii obosiţi şi că o pauză de 15 minute mi-ar face bine. Tonul vocii lui îmi anunţa o companie minunată, dar în Paradis a întâlnit o veche cunoştinţă, care s-a aşezat cu noi la masă. Tipul mi-a comandat un shake şi a început să flirteze. Era înalt şi avea o figură atletică, ceea ce-l făcea să fie foarte sigur de sine. Operatorul nu ştia cum să reacţioneze, se holba la noi şi tăcea. Îmi venea să-l zgâlţâi şi să-i strig „Hei, trezeşte-te! S-o ştergem de-aici!” În loc de asta m-am ridicat şi am plecat la baie. Nu ştiam ce să fac, să plec imediat sau să mai rămân şi să las totul aşa cum este. Dar n-am avut timp să mă gândesc că l-am şi văzut intrând. M-a ridicat la înălţimea lui şi m-a lipit de perete, şi-a trecut limba peste obrajii mei, iar cu dinţii mi-a smuls doi nasturi de la bluză, în timpul ăsta încercam să ajung cu vârful picioarelor la podea, dar nu făceam decât să împing cu călcâiele în perete, gresia le făcea să alunece şi toată mişcarea asta se repeta, până a început să mă atragă imaginea noastră în oglindă, priveam obsesiv toată scena şi la un moment dat am realizat că nu era nici o oglindă acolo, că văd totul din exterior, că nu sunt în mine, ci undeva în afară. Îmi priveam corpul care încerca să se elibereze, dar deja nu mă mai interesa suferinţa lui, am ieşit prin peretele Paradisului şi m-am pomenit deasupra lacului. Asta e tot. Nu am ce să-ţi spun mai mult.

- Spune-mi cum ai revenit.

- Îmi dăduse sângele pe nas. I-am pătat toată cămaşa. Mi-a oprit hemoragia şi m-a ajutat să mă spăl, făcea totul cu multă grijă. Schimbarea asta bruscă şi  atenţia lui m-au mişcat. Când îmi amintesc de el, revin întotdeauna asupra acestui moment. Nu ţin minte ca cineva să fi avut mai multă grijă de mine.

- Ce ştii despre lac?

- Nimic, atârnam deasupra lui şi atât, n-am avut timp să înţeleg ceva.

 

* * *

 

Bunica era o femeie delicată. Deşi a trăit toată viaţa la ţară se mişca întotdeauna cu graţie, ţinea spatele drept, capul sus, iar privirea trăda ceva aristocratic. În copilărie eram sigură că e de familie regală. Cel mai misterios pentru mine era părul ei, care era coafat cu multă grijă. Nici la ceremonii femeile nu purtau coafuri mai elegante decât cele la care le purta bunica în fiecare zi. Când lucra, era foarte atentă să nu-şi atingă părul. Pieptănătura ei complicată nu se repeta niciodată. Ceilalţi puteau crede că sunt zile când poartă aceeaşi coafură ca în ziua precedentă, dar eu observam că acolo unde ieri era o cosiţă, azi e o şuviţă simplă. Sigur, nu vroia să stârnească şi mai multe întrebări în legătură cu ciudăţeniile ei. Cine s-ar pieptăna atât de sofisticat în fiecare zi, ca să lucreze în grădină? Şi totuşi nu asta mă intriga cel mai mult în legătură cu părul ei, ci faptul că niciodată nu i-am văzut lungimea.  Nu lăsa pe nimeni să o vadă când se pieptăna, nici pe mine, deşi bunica spunea multe lucruri interesante când eram singure. Îmi plăcea când vorbea despre femei. Zicea că puterea lor este în abdomen, anume acolo este ascunsă o hologramă a pământului, datorită căreia deţin taina procreării, dar asta le permite şi să manipuleze stihiile, numai că de obicei ele nu ştiu nimic despre asta. E adevărat că atunci nu înţelegeam mare lucru, dar şi acum, la mulţi ani după moartea ei, mă întind pe podea, cu palmele pe pântec, cu ochii aţintiţi în beznă, şi încerc să-mi dau seama ce a vrut să spună. Un singur mister mi s-a dezvăluit în legătură cu bunica – lungimea părului.

 

Bunica ştia proprietăţile plantelor şi cum să vindece cu ajutorul lor. Îmi plăcea să merg cu ea să le culegem. Pe unele le culegeam doar noaptea, bunica spunea că, dacă le rupi ziua, toată puterea lor e răpită de soare. Mama nu ştia despre asta, pentru că  rămâneam adesea să dorm la bunica şi atunci mergeam noaptea pe câmp. Într-una din aceste nopţi culegeam nişte ierburi de lângă izvor. Aveau o aromă foarte puternică, fiindcă şi acum, când îmi amintesc de ele, le simt mirosul. Când coşuleţul cu plante era aproape plin, am văzut trei umbre, apărând în vârful dealului. Era o noapte cu lună şi ne-au observat, pentru că se îndreptau spre noi. Pe măsură ce se apropiau,  am desluşit că erau nişte bărbaţi, care probabil că se întorceau de la muncă. Râdeau zgomotos şi vorbeau obscen de cum ne-au văzut. Am privit spre bunica, dar ea părea a fi calmă şi aduna în continuare plantele. Se apropiau cu paşi repezi, iar când erau doar la câţiva metri am simţit nişte contracţii puternice în stomac şi am înţeles că voi vomita, dar atunci bunica a făcut ceva care mi-a tăiat respiraţia. Dintr-o singură mişcare şi-a aruncat rochia la pământ, apoi şi-a despletit părul care a căzut în valuri, până a acoperit-o în întregime, lăsându-i la vedere doar degetele de la picioare, cu unghiile vinete. Atunci a pornit spre ei, mormăind ceva cu o voce nepământească. Era o privelişte absolut teribilă. Bărbaţii au rămas ţintuiţi câteva clipe, cu ochii ieşiţi din orbite (unuia a început să-i curgă sânge din nas), după care au rupt-o la fugă, aruncând tot ce aveau la ei. La un moment dat, unul s-a oprit şi a încercat să arunce spre ea un cuţit pe care-l ţinea la brâu şi atunci părul ei a prins lungime, încolăcindu-se o parte în jurul mâinii, făcându-l să scape cuţitul, alte şuviţe i-au cuprins gâtul şi picioarele, strangulându-l, până când chipul lui a început să aibă culori pământii. Atunci i-a dat drumul, dar ăla abia de mai reuşea să fugă.

Când nu s-au mai văzut, părul ei s-a răsfirat în toate direcţiile, acoperind cerul de noapte şi am văzut cum firele de păr urmăresc liniile luminoase ale lunii. Atunci am înţeles că părul ei nu are capăt. În acele momente era transfigurată, arăta foarte tânără şi am relizat că niciodată n-a avut mai mult de douăzeci şi cinci de ani, nici când am văzut-o palidă în sicriu cu trei fire albe în părul ei atât de negru.

Bunica mea era Sailor Moon. 

 

* * *

 

În fine, nu m-ar fi deranjat atât de tare dacă echipa de voluntari ar fi avut mai puţin umor, dar să faci o demonstraţie de utilizare corectă a prezervativului, şi încă pe degetele lui, m-a înfuriat la culme. Asta a şi intenţionat, dar în loc să mă gândesc la altceva, să fiu absentă, eram atentă la respiraţia lui: aceeaşi ca şi atunci când îmi turna coniac. Totul favoriza prezenţa Carlei:

-          Eu cred că deja i s-a sculat, labagiul dracului! Dacă aş avea pulă, l-aş fute în cur!

-          Nu cred că te-ar interesa nici din răzbunare.

-          Ha, şi cum rămâne cu tot spectacolul? Ar fi putut să ia un prezervativ simplu, dar ăsta e cu aromă de zmeură. Trebuie să faci ceva. Nu în zadar ne-am jucat noi de-a războiul.

 

Când în sală am rămas doar cu John şi Misha, John mi-a vorbit în română,  pronunţându-i numele, să înţeleagă că e vorba de el şi să-l enerveze:

- Dacă porcul ăsta te terorizează, să-mi spui. Se găsesc soluţii şi pentru el.

La cină i-am turnat în farfurie aproape jumătate de tub de Tabasco.

-          Şi asta e tot? mi-a zis Carla.

-          Dar el detestă sosurile iuţi şi totuşi e jumătate de tub, nici cei cărora le place n-ar putea să mănânce şi crede-mă că o să se simtă slab, dacă refuză provocarea.

 

* * *

 

Bunica n-a apucat să-mi zică ceva. Obişnuia să spună: „Cât de mult aş vrea să te văd mare”. Continui să cred că avea un secret pe care nu putea să mi-l dezvăluie cât timp nu atingeam o anumită vârstă. Încercam să ghicesc ce mi-ar fi sugerat în acea situaţie. Această bunică închipuită m-a ajutat nu o dată. Atunci ea m-a îndemnat să-l urmăresc fără grabă, cât mai atent, să trec cu privirea pe faţa lui, să-i observ emoţiile, să-i surprind vreun gând, să-i privesc mâinile. Acestea trădează mai mult de obicei: ce mişcări fac, cât de relaxate sunt, unde stau, cât de mult sunt la vedere, această semiotică mă delecta şi totuşi n-am observat nimic special, singurul gând a fost în legătură cu metaniile din turquoise pe care le purta la încheietura mânii stângi. I le-am smuls mai mult într-o doară, din lipsă de idei, şi am gândit ce-ar fi oare dacă le-aş arunca în lacul din pădure,  pentru că, dacă tot am reuşit să le iau, ar trebui să fac ceva cu ele. Din câte mi s-a părut, el s-a alarmat suficient de tare încât să-mi placă să mă joc cu el. Pentru început, a încuiat uşa şi a ascuns cheile în buzunarul de la blugi, ceea ce m-a făcut să zâmbesc. Ne-am fugărit, răsturnând totul, încât am adus camera într-o dezordine colosală, dar curând mi-am dat seama că pentru el ăsta nu era un joc. A înşfăcat o statuie de fier de pe pervaz şi s-a luat după mine, făcând praf lucrurile care-i stăteau în cale. Deja nu-mi mai păsa de metaniile lui, voiam să scap de acolo întreagă. Privea fix şi respira zgomotos, faţa i se înroşise şi de pe tâmple îi curgeau şiroaie, părea hotărât să nu mă lase să ies vie de acolo. Genunchii îmi tremurau şi mă împleticeam în obiectele de pe jos. Între timp a spart geamul, când a încercat să mă dea la pământ cu statuia, şi am reuşit să ies pe acolo, deşi m-am rănit la picior într-un colţ de sticlă. Alergam şchiopătând şi pantoful mi se umplea de sânge. El venea în urma mea cu paşi mari. În pădure încă nu era destul de întuneric ca să mă pot ascunde. Piciorul nu mă mai ţinea, dar continuam să fug. Ajunsesem deja aproape de lac  şi mi-am dat seama că mai am metaniile la mine. Le-am aruncat cât mai departe în apă. Misha era la numai doi metri şi totul s-a oprit brusc. Aerul a început să se condenseze şi mă mişcam foarte lent. Atunci m-am pomenit în camera lui. Toate obiectele erau întregi, aranjate la locurile lor, iar el şedea în fotoliu, învârtind pe degete metaniile.

-          Moja neposlushnaia devciushka. Kak je ti menja razdrajaesh![2] Ce fiinţe bizare sunteţi voi, oamenii! Chiar ai crezut că poţi să-mi faci ceva?

 

* * *

 

Da, anume aşa se va întâmpla: o să te întorci seara acasă şi o să-ţi iasă înainte o haită de câini care te vor face bucăţi, da, da, da, să ştii că trupul tău o să adăpostească o boală şi îţi vor cădea părul şi unghiile şi pielea, asta dacă vei avea noroc, dar cel mai probabil o să-ţi defechezi maţele ca Arie, eretico, nu meriţi un sfârşit mai demn, dar înainte de asta o să-şi pună labele pe tine toţi obezii din spitale şi cu gurile băloase o să te muşte de pântec, o să-şi verse lichidele bolnave în tine şi, când o să te îngroape, o să fii încă vie, ai să te trezeşti în sicriu fără aer şi lumină, fără spaţiu, voi avea eu grijă să-ţi facă unul mai îngust, să nu poţi să-ţi mişti nici braţele, n-ai să zgârii capacul cu unghiile, n-ai să te întorci cu faţa în jos, n-o să te dezgroape nimeni, iar în întuneric ai să mă vezi pe mine rânjind.

-          Carla, lasă-mă naibii să dorm!

 

* * *

 

Sentimentele intense precum ura sau invidia, trăite într-un spaţiu închis, se condensează la un moment dat şi devin solide. În camera noastră de cămin aşa s-a întâmplat cu suspiciunea, devenită o minge pe care o pasam în tăcere, cu un tremurici reţinut. Există un prag când aceasta devine o forţă distrugătoare, pentru că obiectele devin tot mai grele şi nimeni nu se încumetă să le ţină în mâini mai mult timp, sunt pasate tot mai repede şi tot mai dificil, obiectele ricoşează şi ne rănesc, în felul acesta un sentiment mestecat mult timp devine muniţie. Până la urmă nimeni nu iese din asta întreg.

Evident că nu trăim toţi aceeaşi realitate, pentru că în lumea mea tu îmi eşti prietena cea mai apropiată, dar în lumea ta s-ar putea ca tu să-mi fii psihoterapeută, prin asta îmi explic de ce eşti atât de pedantă când e vorba de mine. Şi tot prin asta îmi explic de ce un om foarte apropiat, cum ar fi  sora, este foarte străin emoţional de tine, ca, atunci când te întâlneşti cu el, să nu vorbeşti decât rahaturi, pentru că în lumea lui tu nu îi eşti soră, ci menajeră. Realitatea nici unuia din noi nu se repetă şi ne apărăm atât de bine, încât totul din jur nu face decât să ne confirme la infinit că sora e chiar sora, şi doamna de la ghişeu e chiar ceea ce pretinde a fi. Ce altceva ar justifica faptul că vorbim lucruri diferite deşi le numim la fel? Scuze că-ţi torn aşa toate astea, mi-o permit, pentru că sunt sigură că tu vei citi cu totul altceva decât ceea ce scriu. 

 

* * *

 

Continuam să fiu calmă, dar corpul a receptat ameninţarea şi a început să tremure. Stătea la câţiva metri şi nu spunea nimic, totuşi aerul se îmbiba de pericol şi teroare, încât am ajuns să tremur ca frigiderul bunicii. Curând am realizat că nu sunt în stare să mă mişc, de parcă peretele ar fi fost acoperit cu substanţe lipicioase şi nu-mi permitea să mă desprind de el. Sunetele ajungeau la mine estompate, surde, doar zgomotul unei respiraţii pe care o auzeam tot mai aproape. Era întuneric. Totul a început să se învârtă ca într-o maşină de spălat, nu mai puteam să gândesc, îmi simţeam creierii ca pe o pastă cleioasă şi inutilă, apoi respiraţia aia pe gâtul meu, şi un corp strivindu-l pe-al meu, nişte fire sârmoase de păr treceau prin haine, îmi intrau în piele şi le simţeam împletindu-mi-se în nervi şi în vene, formând o plasă flexibilă,  care mă trăgea încet afară din mine.

Sunt acum claustrofobă. Mă sufocă orice gen de încăpere. Când mă aflu undeva caut cu înfrigurare să văd câte uşi sau ferestre sunt, dar cel mai mult urmăresc să găsesc un balcon. Adesea dau buzna afară în toiul unei discuţii. Odată era să cad aşa de la etajul trei. Îmi repugnă şi felul în care hainele pe care le îmbrac se ating de mine. Mă deprimă până şi greutatea pleoapelor pe ochii mei. Am renunţat să port paltoane iarna şi am trecut din răceli în gripe, până am făcut pneumonie. Mama când mă îngrijea mă înfofolea cu tot felul de pături şi plapume, iar eu le aruncam pe toate şi urlam la ea până îmi pierdeam vocea.

-  Dacă ar fi fost aici bunica, m-ar fi făcut bine. Du-te naibii cu ceaiurile tale!

Mă îngrozea să închid ochii, pentru că mă acopereau simultan pleoapele şi întunericul. Corpul meu a rămas blocat în acea cameră. Nu pot face nimic ca să-l scot de acolo. Ştiu că am să mor în curând. Nu mă simt vinovată că l-am adus la agonie, mai devreme ori mai târziu şi-ar fi inventat singur o boală care să-l elibereze, dar nu suport gândul că după asta va sta într-o cuşcă de lemn, sub pământ.

Tu cunoşti atâtea lucruri, spune-mi ce pot face.

 

* * *

 

-          De ce ai încercat să te sinucizi?

-          Dar nu am făcut asta niciodată, domnule, mă confundaţi cu cineva.

-          Din câte ştiu, eşti singurul copil în familie. E adevărat?

-          Da, aşa este.

-          Atunci cine e Carla?

-          Dar v-am zis, lua-v-ar toţi dracii, e sora mea!

 

* * *

 

Nu te jena, te rog, am să-ţi împart cu bucurie bolile mele, mai ales unele care sunt mai greu de purtat, nu e atât de stranşic cum sună, arată ca un vierme, nu-l vezi de obicei, ţi se înşurubează aici, pătrunde în ţeastă fără durere, roade câte puţin din creier, nici nu observi când înnebuneşti.

 

* * *

 

Voi număra până la trei şi vei uita totul: unu...  doi...



[1]  Bea,  lua-te-ar dracu!

[2] Fetiţa mea neascultătoare, cât de mult mă iriţi totuşi!

 

Mihai Bădăcă

 

Șoricelul din Kitej-Grad

 

La 10 km de oraş, cam jumătate de oră pe un drum stricat, după primul cot al Dunării, lângă liziera pădurii, bătrânul Saturn trase maşina la umbră. Scoase laptopul și verifică conexiunea la internet. Era vital pentru el să rămână conectat la lumea reală. Îi scrise un e-mail scurt soţiei sale.

Aproape am ajuns. Deşi este o zi superbă, nu mă simt foarte bine, aşa că am să încerc să mănânc ceva şi să mă culc. Poate e doar oboseala. Poate după cîteva ore bune de somn mă voi simţi mai bine şi voi putea să lucrez. Promit că la fiecare pauză pe care o voi face, îţi voi trimite mesaje precum acesta, din care să afli cât de mult am avansat cu romanul, dar şi cât de mult ţin la tine.

*

Nu mai fusese la ţară de ani de zile. Casa veche era căzută într-o parte, iar stuful din ce în ce mai rar pe acoperiş. Doar albastrul bârnelor rămăsese intact. Bălăriile crescuseră atît de mult, încât abia mai vedeai cuşca cîinelui. Dintr-odată se simţi ca un explorator în junglă. Îi lipsea o macetă să elibereze aleea pe care o intuia sub marea verde şi mişcătoare de la picioarele lui. Își făcu cu greu drum spre casă. Simţi cum pământul se înfiora sub nesiguranța paşilor lui. Sălciile îşi încruntau sprâncenele zornăitoare, observându-l de la distanţă, fără să intervină în vreun fel sau să se grăbească cu concluzia că bătrânul cu barbă mare şi albă îşi va petrece de data asta mai mult timp alături de ele. Nucul din spatele casei se congestionă de emoţie. Maşina 4x4 trăgea speriată cu ochiul printre scândurile crăcănate ale gardului. 

Saturn împinse uşa albastră, care scoase un scîrţîit de bun-venit, pe care el îl interpretă catastrofic, având senzaţia că toată casa se va prăbuşi peste el. Acest lucru nu se întîmplă. Casa se bucura de reîntoarcerea lui. Semnul cel mai clar era vibraţia uleiului auriu din candelă. Chiar şi năvodul aruncat pe jos se chinuia acum să-şi descurce plutitoarele pentru a-l îmbrăţişa tandru pe proprietar. Cu ani în urmă, obișnuiau să pescuiască împreună la primele ore ale dimineții.

Nu avea curent electric, dar frigiderul putea fi folosit ca spațiu de depozitare. Ar trebui să aducă mâncarea din portbagaj. Peste cîteva ore va fi deja foarte cald. Se privi în oglinda agăţată în holul de la intrare. Aceasta-i zîmbi prăfuită. O barbă mare şi albă cu o pereche de mîini. Doi ochi obosiţi în spatele ochelarilor cu ramă prea mare, pe care îi luase din piaţă fără prescripţie oftalmologică. O să-ţi prindă bine zilele astea, Saturn. Un pic de linişte nu strică niciodată, îşi ură singur.

*

Era mulţumit. Aerisise casa, dăduse cu mătura şi descărcase maşina. Deşi nu era obişnuit cu efortul fizic, acesta îl ajutase. Se simţea mult mai bine acum. Se va întinde cîteva ore, cât să se stingă căldura de afară, după care va pleca în sat să mai ia una alta. Îi era poftă de o scrumbie afumată. Ar merge bine și o ceapă verde. Să scrii un roman nu e lucru simplu. Înainte de a se arunca în bătălie, avea nevoie de toţi aliaţii pe care-i putea convinge. Scrumbie afumată, un vin de butuc, o bucată de brînză de oaie şi cîteva ouă de ţară l-ar fi susţinut pentru primul capitol. Poate şi o plătică sărată, tocmai bună de fiert cu o mână de cartofi pentru alegerea personajelor. Se uită lung prin ochelarii luaţi de la piaţă fără prescripţie oftalmologică la icoana lipovenească veche de o sută de ani care atârna strîmb pe peretele dinspre răsărit. Un subiect ambiţios. Dumnezeu s-a săturat să apară în centru şi să nu-L bage nimeni în seamă, aşa că preferă periferia, unde oamenii au rămas în continuare sensibili şi educaţi, receptivi şi atenţi la ordinea spirituală a vieţii. Şi două-trei kilograme de caras proaspăt ar ajuta. Nimic nu se compară cu un caras prăjit cu mujdei de usturoi.

Zis şi făcut. Patul îi ghici intenţia şi îşi încordă toate arcurile, aşa că bătrânul întâlni o saltea dreaptă, fără găuri, nici prea moale, nici prea tare, dispusă să păstreze liniştea câteva ore. Îşi trase cuvertura peste picioarele încălţate în pantofii sport de condus, oftă şi adormi instantaneu.

În secunda imediat următoare, ca şi cum ar fi aşteptat asta de o viaţă, masa, scaunul, năvodul cu plutitoarele lui încurcate, icoana lipovenească veche de o sută de ani, candela cu ulei auriu, perechea de cizme de cauciuc şi pălăria de paie se traseră imediat în jurul patului pentru a putea admira mai bine barba albă şi mare care le lipsise atât de mult în ultimii ani.

*

Deşi ceasul arăta că e cinci dup-amiaza, se trezise mai tânăr cu zece ani. În mintea lui limpezită de cele cîteva ore de somn, răsuna cu claritate un vers. Scoală-te, Lazăre, s-auzi ce mai pasăre în lanul de mazăre. Se dădu repede jos din pat, surprinzător de repede pentru vârsta lui, ieși din casă şi se îndreptă spre maşina 4x4. Porni motorul și îşi aprinse o ţigare din mers. Nu mai era timp de pierdut. O să adune cîte provizii găsea şi o să se apuce de scris. CD player-ul porni automat, reluând audiobookul cu poeziile lui Mihai Ursachi în lectura lui George Pruteanu. Poezie afară, poezie înăuntru, o seară frumoasă, gândi Saturn, mîngâindu-și barba deasă de care ar fi fost invidios orice preot rus-lipovean. Avea de scris un roman despre Dumnezeu, mai precis despre vocea lui Dumnezeu. Nu merită să scrii despre orice idee care îți trece prin minte. Dar după zece ani petrecuți în centrul Europei, mai precis în Bruxelles, această idee devenise o obsesie care-i dădea tîrcoale aproape în fiecare zi. În toți acești ani de exil, nu auzise vocea lui Dumnezeu niciodată. Așa cum știuse cu certitudine că se va căsători cu fata cu care s-a sărutat prima oară chiar în momentul sărutului, la fel știuse că va scrie un roman genial despre vocea lui Dumnezeu, atunci cînd o auzise pentru prima dată. În satul ăsta uitat de progresul civilizației, undeva pe malul Dunării, se auzea vocea Lui de peste tot, din gurile oamenilor, din toanele trase la prima oră a dimineții, din clopotele bisericii, chiar și din cotcodăcitul găinilor. Ceea ce păruse un moft, o reședință de vacanță sau investiție strategică, așa cum susținuse chiar el în fața familiei, o achiziție pe care plătise mai puțin decît câștiga într-o săptămână, avea să devină centrul lumii lui, locul în care vocea lui Dumnezeu se va auzi și din gura lui.

Murise destul cei zece ani la Bruxelles. Romanul ăsta era șansa lui. Nu trebuia decît să asculte vocea lui Dumnezeu și să scrie despre Ea. Era disperat să scrie. Simțea că moare dacă nu o face. Cînd se gândea la anii pierduți, îi venea să urle. Acum avea șansa să repare totul. Ar fi demonstrat tuturor că nimic nu se întâmplă degeaba. Poate că a fost nevoie să se pedepsească în toți anii ăștia pentru a putea auzi vocea lui Dumnezeu și scrie despre ea.

*

Atât de pătruns era bătrânul Saturn de propriile gînduri că abia apucă să ciupească frâna, evitând în ultima secundă accidentul. În mijlocul drumului, cu capul ușor lăsat pe spate, cu ochii închiși și mîinile întinse spre cer, stătea un bărbat. Era complet gol, avea doar o pereche de cizme de cauciuc în picioare. Scârțâitul roților nici nu l-a clintit din transa profundă în care era. Saturn se feri să claxoneze. Rămase la volan, cu gura deschisă a mirare, gândindu-se la arătarea din fața lui. Să fie oare tot vocea lui Dumnezeu. Un semn?

Coborî din mașină și se apropie de bărbatul gol.

Vă simțiți bine?

Bărbatul gol deschise ochii și zâmbi. Căzu în genunchi și pupându-i pantofii sport de condus spuse:

Te așteptam, părinte!

Nu sunt părintele, zâmbi Saturn și gândi că barba mare și albă l-a indus pe bărbatul gol în eroare. Locuiesc în casa veche a babei Sofronia! Azi am venit!

Știu unde locuiești, părinte. Știu tot.

Saturn gândi că omul își pierduse mințile. Gândul ăsta îl sperie puțin. Bărbatul mirosea atât de tare a băutură, încât probabil era unul dintre bețivii satului. Îl ridică de jos și îl rezemă de mașină.

Era cât pe ce să te lovesc cu mașina.

Mai bine o făceai, spuse bărbatul gol, care acum era și trist.

Bine că nu s-a întâmplat nimic! Ce zici, te duc acasă? întrebă neconvigător Saturn.

Acasă? Păru că se gîndește bărbatul gol și trist. La cine? La tine?

Din păcate, eu am treabă în sat. Poate data viitoare, îl minți Saturn.

Ai o țigare?

Îi întinse pachetul. Aprinse și el una. Poate ar fi mai bine să plece și să-l lase pe bărbatul gol și trist să-și găsească singur drumul. Saturn era foarte vulnerabil la tristețe pentru că în trecut suferise el însuși o cruntă depresie. Nu poți ajuta pe cineva, dacă el nu dorește asta. Știa asta. Și în plus, nu mai luase niciodată un bărbat gol în mașină.

Cum te cheamă, îl întrebă Saturn.

Valodea.

Uite ce-i, Valodea, ar trebui să plec. Nu mai e mult pînă se întunecă și am ceva treabă în sat, se scuză cu bunăvoință Saturn.

Pe tine cum te cheamă, întrebă Valodea și scoase fumul pe nas.

Saturn.

Uite ce-i Saturn... ciudat nume! Mai ai o țigare?

Bătrânul îi întinse pachetul.

Ia două! îl îndemnă binevoitor.

 Fratele meu Serioja s-a întors ieri din Italia. Mi-a arătat un breloc de chei care m-a întristat foarte tare. Isus pe cruce, dar dacă tragi de sfoară, aplaudă pe cruce. Știi? Uite așa, cu mîinile deasupra capului, spuse trist Valodea și începu o gimnastică vulgară, aplaudând cu mâinile deasupra capului și în același timp crăcănându-și picioarele. Tare trist, zău!

Saturn se schimbă la față. Nici barba lui stufoasă și albă nu putea masca asta. Știu că ascultă vocea lui Dumnezeu.

Trebuie să plec, Valodea. Ia țigările astea și nu te mai gîndi. Îi întinse pachetul și se urcă în mașină.

De ce fugea? Ce credea el? Că vocea lui Dumnezeu e veselă? Nu, cu siguranță că nu, dar este cel puțin și tristă și veselă în același timp. Bărbatul ăsta era doar foarte trist. Clar nu e vocea lui Dumnezeu. I se păruse. Un bețiv și atât, își zise Saturn în gând și o repetă cu glas tare pentru a se convinge singur. Îl ocoli cu grijă pe Valodea. Audiobookul cu poeziile lui Mihai Ursachi în lectura lui George Pruteanu deja suna enervant. Îl opri. Va începe primul capitol cu scena în care Valodea gol vorbește despre Isus care aplaudă pe cruce într-o gimnastică vulgară.

*

Găsi în sat tot ce-i trecuse prin minte, de la scrumbie afumată la bînză de oaie, chiar și mazăre proaspătă. Pentru unele nici nu plătise, pentru mazăre, de exemplu. Oamenii erau foarte ospitalieri. Deși nu-l cunoșteau, se bucurau sincer când auzeau că un scriitor venise să scrie un roman despre vocea lui Dumnezeu, care se auzea de pretutindeni în satul lor. Unii se mirau, alții zîmbeau ca și cum știau că sunt privilegiați să trăiască într-un asemenea loc. Nu luase decît strictul necesar pentru câteva zile. Neavând curent electric nu putea depozita în condiții foarte sigure alimentele. Nu conta foarte mult asta. Își planificase câte o pauză la fiecare dou-trei zile, timp în care putea veni în sat după mâncare și băutură.

Tot la prima lui incursiune în sat, Saturn făcu și o descoperire foarte importantă. O casă blestemată, în care cu ani în urmă se petrecuseră atrocități de nedescris. O lipoveancă bătrână îi indicase de fapt casa.

Poate veți găsi de cuviință să scrieți și despre ea în romanul dumneavostră! Când neamurile mele au fugit de persecuțiile pe care le sufereau în Rusia, pentru că nu au acceptat noua orînduire a patriarhului Nikon și a Bisericii Ortodoxe au avut nevoie de ajutor pentru a trece Dunărea. Și cînd spun persecuții, mă refer la ardere pe rug, nu la tunderea bărbilor, așa cum susțin gurile rele și zeflemitoare. Înțelegeți ce vreau să zic?

Bătrînica era mică de înălțime și avea o față scofîlcită. Era blondă cu ochi albaștri și purta pe cap o chicică lipovenească, o tichiuță în limbaj comun, de culoare turcoaz, peste care își legase o eșarfă animal print, dintre cele mai moderne. Saturn o asculta atât de atent, încât uită să dea din cap în semn că-i atent.

Vă simțiți bine, domnule scriitor? Mai luați un păhăruț!

Sunt bine, mulțumesc. Mă gândeam la ce spuneați dumneavoastră, distinsă doamnă, se scuză extrem de politicos Saturn.

Ei bine, în casa asta locuia o familie care cu asta se ocupa. Jefuiau și omorau lipovenii aflați în căutarea disperată a unei ascunzători. Kitej-Grad, ascunzătoarea în limba română. Poate ați auzit de numele ăsta.

Saturn nu auzise, dar dădu din cap că da, un fel de nu bulgăresc.

Este și numele unei reviste de cultură care apare la Iași și la care primarul nostru ne-a făcut un abonament. Numele vine de la o straveche legendă rusească, cu mare circulație printre staroveri, mentionată de scriitorul rus Pavel Ivanovici Melnikov în romanul său despre credincioșii de rit vechi, „În paduri”.

Saturn mai luă un păhărel. Îi puse și gazdei unul.

Bătrîna cu chicică turcoaz trase aer în piept, își lăsă capul pe umărul stîng, ridică privirea, își fixă șarful și recită cu emoție:

„Este întreg acel oraș până în zilele noastre, cu ziduri albe de piatră, cupole aurite ale bisericilor, mânăstiri de credință adevărată, turnuri princiare crenelate, palate de piatra boierești, case de lemn tare. Este întreg orașul, dar nevăzut. Și n-o să poată zări oamenii păcătoși Marețul Kitej... .

Cu lacrimi în ochi, dădură amîndoi păhărelele peste cap.

Mai puneți, mai puneți! Că este destul! Cine poate mai mult, poate și mai puțin, știți cum se zice.

Saturn le mai umplu o dată și își aprinse o țigare.

Ei bine, domnule scriitor, asta căutau neamurile mele cu sute de ani în urmă. O ascunzătoare, iar acești răufăcători se ofereau să-i treacă de pe un mal pe altul, dar când ajungea la mijlocul Dunării îi omorau și îi aruncau în apă pentru a-și însuși bunurile pe care sărmanii apucaseră să le ia din casele lor. Vocea lui Dumnezeu a aruncat blestemul pe familia cu pricina. Toți, până la ultimul, s-au prăpădit în cele mai groaznice feluri, spânzurați, arși, mutilați la corp și la minte, copii pieriți în accidente bizare...

Saturn asculta topit povestea babei, scoțând rotocoale de fum pe nas.

Anul trecut un francez a vrut să cumpere casa, dar nu l-a găsit pe proprietarul de drept. După lungi investigații, a dat de ultimul dintre ei, internat la spitalul de psihiatrie din Brăila. Medicii au zis că nu e bun de semnătură. Poate așa vrea Dumnezeu. Să nu mai locuiască nimeni niciodată în această casă. Sper să scrieți și despre asta, ar însemna mult pentru satul nostru.  

O mină de aur, relatarea babei! gândi Saturn și nu își putu reține un zâmbet de mulțumire. Va închide primul capitol al romanului cu această poveste absolut fabuloasă.

*

Să scrii un roman înseamnă să știi să aștepți, gîndea Saturn, aranjând pe masa de lucru o spirală din boabe de mazăre proaspătă. Să știi în primul rînd să asculți, să nu întrerupi. Cu toții știm cît de greu e, cum îți vine tot timpul să-ți dai cu părerea. Să vorbești peste vocea autorului. Să vorbești din ce în ce mai tare pînă o acoperi cu totul. Probabil asta făcuse el în cei zece ani la Bruxelles. Vorbise peste vocea autorului. Inadmisibil. Îngrozitor. Interzis. E ca și cum ai merge în vizită la cineva și ai începe să-i muți mobila prin casă după cum crezi tu că ar fi mai bine. Da, chiar așa. Sau ca și cum ai intra într-un magazin și ai schimba tu locul produselor pe rafturi. Ai pune băuturile scumpe pe rafturile de jos, acolo unde stau de obicei băuturile ieftine. Și ai crede cu tărie că în felul ăsta produsele de lux devin dintr-odată accesibile. Dar cu băuturile ieftine ce faci? Le pui în locul celor scumpe. Le lași pe jos?

Toate aceste gânduri care fugeau prin mintea lui Saturn cu viteza luminii, în timp ce el aranja spirala din boabe de mazăre proaspete fură întrerupte de o apariție spectaculoasă, care luă prin surprindere pe toată lumea.

Masa, scaunul, năvodul cu plutitoarele lui încurcate, icoana lipovenească veche de o sută de ani, candela cu ulei auriu, perechea de cizme de cauciuc şi pălăria de paie nu-și putură stăpâni un strigăt de uimire. Saturn auzi cu claritate vocea lui Dumnezeu și sări ca ars în picioare. Un șoricel mic și naiv se apropia timid de boaba de mazăre care deschidea spirala aranjată de Saturn. Ajuns la ea, nu o apucă cu boticul lui mic, așa cum se aștepta Saturn, ci doar o mirosi, după care trecu la următoarea boabă, o mirosi și pe-asta și apoi trecu la următoarea și tot așa, coborî în spirala construită de Saturn, cu pași mici și temători, până ajunse în centrul ei, unde se opri, se ridică pe lăbuțele din spate și îl privi pe Saturn drept în ochi. Privirile lor se întîlniră și Saturn știu că apariția șoricelul este o intervenție divină. Cu siguranță, acest episod va apărea în roman. Categoric.

*

Zilele următoare au curs firesc în sensul unei relații din ce în ce mai strânse între Saturn și șoricel. Saturn scria. Tastatura lui se auzea clănțănind în tot satul. Șoricelul dansa pe tastatură, ca și cum credea că-i vreo joacă, se ascundea în barba mare și albă a bătrînului, îi intra într-o ureche și ieșea pe cealaltă, îi anunța pauza de masă de cîte ori era nevoie de ea. Pe scurt, șoricelul făcea tot ce credea el că poate inspira un scriitor care lucrează la un roman genial. La un moment dat, lui Saturn i se păru că șoricelul chiar îi semnalează anumite greșeli de scriere, inerente ritmului foarte alert în care curgea romanul. De cîte ori făcea o greșeală, șoricelul i-o arăta cu năsucul lui mic pe care avea o cicatrice strălucitor de albă. Ce-ai pățit la nas, prietene? îl tachina Saturn. Vreun semn de bună-purtare, nu-i așa? Știe Saturn că ești un șoricel năzdrăvan!

Dormeau împreună. Mâncau împreună. Erau nedespărțiți.

Saturn îl iubea pe șoricel. Șoricelul îl iubea pe Saturn.

Masa, scaunul, năvodul cu plutitoarele lui încurcate, icoana lipovenească veche de o sută de ani, candela cu ulei auriu, perechea de cizme de cauciuc şi pălăria de paie îl iubeau și ele pe șoricel, considerându-l parte din familie.

Cât timp erau împreună, Saturn auzea vocea lui Dumnezeu și asta îl încânta nespus, deoarece de asta era el acolo, să scrie un roman genial despre vocea lui Dumnezeu.

*

Nimic nu anunțase ce avea să se întîmple. În a treia zi de scris, Saturn plecă în sat după mâncare. Era puțin abțiguit de la vinul roșu de butuc pe care-l băuse de la primele minute ale dimineții. Îl luă pe șoricel și îl ascunse în barba deasă. Plecară împreună la drum, ca doi prieteni vechi. Dialogurile pe care Saturn le purta cu șoricelul întreceau cu mult poezia lui Mihai Ursachi în lectura lui George Pruteanu, dar niciodată nu acopereau vocea autorului. Niciodată.

Drumul păru foarte scurt. În sat, umblând din poartă-n poartă după cele necesare următoarelor capitole din roman, Saturn se îmbătă de-a binelea. Localnicii ospitalieri nu-l lăsau necinstit, mai ales că Saturn le povestea frumos despre ce se întâmpla în roman, despre legăturile invizibile dintre Valodea, șoricel și casa blestemată, despre cum descoperise și el Kitej-Gradul fără să-l caute sau, cel puțin, fără să știe că-l caută. După ore de povești și cine mai știe câte pahare de vin roșu de butuc, Saturn se sui la volan și conduse cu greu până acasă. Asta și din cauză că uitase să aprindă farurile. Șoricelul nu s-a supărat pe Saturn pentru că s-a îmbătat ca un porc și l-a uitat nemîncat. Din contră, l-a ținut de vorbă și l-a ajutat să ghideze mașina 4x4 în întunericul zdrobitor care se lăsase peste peisajul deltaic. Ajunși în curte, l-a ajutat pe Saturn să se dea jos din mașină și să ajungă în casă. L-a suit cu greu în patul cu arcuri, l-a descălțat și, după ce l-a învelit bine cu cuvertura de pat, s-a ascuns în barba lui mare și albă și a adormit mulțumit.

*

În dimineața următoare, Saturn se trezi cu capul greu și gura uscată. Șoricelul îi pornise deja laptopul și îl invita să înceapă un nou capitol prin tot felul de tumbe și chițăituri amuzante. Saturn însă nu avea chef de scris. Se îndreptă într-o traiectorie tremurată spre frigider, care, deși nu funcționa, folosea ca spațiu de depozitare, pentru a-și potoli cu o tartină de icre de știucă, puternicul sentiment de vinovăție care-i strica diminețile după astfel de beții. Trase de ușa frigiderului, se dezechilibră și căzu în fund. Ușa frigiderului se deschise și o armată de șoricei gri cu ochișori negri îi invadară gîndurile. Degeaba lupta Saturn cu ei, erau foarte mulți. Unii ronțăiau brînza de oaie, alții rămăseseră prinși în icrele cleioase de știucă. Dăduseră gata scrumbia afumată și ceapa verde. Toate proviziile lui atât de prețioase pentru următoarele capitole ale romanului erau compromise. Lasă că vă vin eu vouă de hac, gândi Saturn și se ridică cu greu în picioare. Trânti ușa frigiderului cu ură și ieși din casă. Degeaba îl striga șoricelul prieten la masa de lucru. Saturn nu mai auzea nimic. Sute, poate mii de șoricei îi invadaseră rețelele neuronale și îi rodeau sinapsele. Un singur gând funcționa în aceste momente în mintea lui, gândul răzbunării. Așa cum arterele lui Saturn, puse cap la cap cu venele și capilarele puteau face înconjurul lumii într-o secundă, cât s-ar fi gîndit el la asta, la fel și gândul răzbunării găsi aplicarea imediat. Saturn se întoarse cu un tub mare de silicon și încercui frigiderul cu o bandă suficient de lată cât să nu poată fi sărită de o mie de șoricei, nu de unul singur. Ați atentat la proviziile mele? Încercați să întârziați terminarea romanului meu genial? Să văd cât o să vă țină siliconul ăsta de foame!, spuse Saturn și înjură bâlbâit printre dinți. Se întoarse în patul cu arcuri, își trase cuvertura peste cap și adormi la loc.

Când se trezi, realiză că armata de șoricei care-i rosese sinapsele și-i invadase structurile comunicării dispăruseră. Își aminti totul. Armata asta abominabilă încercase să-l împiedice în a duce la bun sfârșit romanul genial. Luă pachetul de țigări de pe noptiera care veghea la capul patului, își aprinse una și se gândi De ce nu pot conviețui oamenii și animalele în armonie? Cât va mai dura războiul ăsta pentru resurse? Oamenii sunt buni de la naștere, de ce nu pot fi și șoriceii la fel? Se ridică și merse să verifice banda de silicon. Cât dormise? Oare îi prinsese pe toți? Scăpase vreunul?

*

Sub soarele arzător al amiezei, satul paralizat asculta vocea lui Dumnezeu. Pescarii la cârciuma din sat rămași cu paharele la gură, dar fără să bea din ele, babele aruncând găinilor grăunțe care în cădere deveneau mărgele de toate culorile, un bătrân care căra într-o căciulă de blană o pasăre albă și rară, un copil blond cu ochi albaștri scuipând sîmburii înapoi în damigeana cu vișinată, toate arterele și venele lor puse cap la cap, la un capilar distanță de a face înconjurul lumii într-o secundă ascultau vocea lui dumnezeu.

Masa, scaunul, năvodul cu plutitoarele lui încurcate, icoana lipovenească veche de o sută de ani, candela cu ulei auriu, perechea de cizme de cauciuc şi pălăria de paie, fiecare la locul lor, ascultau vocea lui dumnezeu.

Saturn nu auzea nimic. Se duse să verifice banda de silicon. Goală. Ba nu, o singură captură, într-un colț. Ce naiba? se gândi Saturn. Ăsta vroia să intre, nu să plece!, deduse el după poziția și direcția probabilă de mers a șoricelului sufocat în banda de silicon. Își aranjă apăsat ochelarii luaţi de la piaţă fără prescripţie oftalmologică, se aplecă și se uită mai bine la trupul chircit și neînsuflețit. Inima i se opri pe loc. O cicatrice mică și albă strălucea pe năsucul șoricelului.

*

La 10 km de oraş, cam jumătate de oră pe un drum stricat, după primul cot al Dunării, lângă liziera pădurii, bătrânul Saturn trase maşina la umbră. Scoase laptopul și verifică conexiunea la internet. Era vital pentru el să rămână conectat la lumea reală.

 

 George Mureşan

 

Rogojina de silicon

 

Decret

 

Senatul Ţării, reunit în sesiune ordinară.

Având în vedere că aşa-numita literatură post-modernistă este inestetică, anti-productivă şi lipsită de sens

HOTĂRĂŞTE scoaterea zisei literaturi în afara legii,

şi dispune ca aceasta să fie dată la câini.

 

Au mâncat câinii literatura postmodernistă, şi s-au trezit postmoderni.

Vorbeau vrute şi nevrute, îşi uitau obligaţiile de câini, salvau pisici de la înec, şi cereau hârtie, tot mai multă hârtie.

 

Senatul Ţării a hotărât sacrificarea câinilor şi recuperarea pieilor lor, pentru industria vestimentară.

 

Multă lume a cumpărat piei de câini, acestea oferind un raport calitate-preţ imbatabil.

 

Numai că pieile de câine erau impregnate cu cuvinte şi idei post-moderniste

Şi acestea au intrat în pielea purtătorilor de piei de câine.

 

De atunci, aceste tatuaje sunt foarte la modă.

 

 

 

Absurdul sensului vieţii

 

Într-una din zile, domnul Andratcs a văzut ceasul din perete, moştenire de familie.

Oare de câţi ani nu mai avea limbi? Cum de nu observaseră până acum ?

Domnul Andratcs, în faţa unei sticle de whisky fin şi tare, reflectă asupra sensului vieţii şi al absurdului acestuia.

Profund tulburat de ceasul fără limbi – căci ce poate fi mai tulburător ca un ceas fără limbi – îşi zise că nevastă-sa sforăia de mulţi ani încoace – şi ce poate fi mai respingător decât o femeie care sforăie.

Secretara şi colegele de birou îi arătau mereu poze ale copiilor – şi ce îi păsa lui de plozii ăia urâţi, cu capetele lor mari de prunci, care pesemne că urlau toată ziua şi îşi făceau nevoile pe unde apucau.

 

Domnul Andratcs realiză, revoltat, că în faţa clădirii unde locuia exista o groapă pe care municipalitatea nu o astupa deloc, ceea ce făcea că în fiecare dimineaţă, exact la ora când pleca la serviciu, cu pantofii bine lustruiţi, trecea prin groapa plină cu apă şi noroi Tase, poştaşul, cu bicicleta, şi îi stropea pantofii, îl stropea cu noroi, din cap şi până în picioare.

Era un om cumsecade, cu familie, dar ar fi putut fi mai atent, dacă municipalitatea e aşa cum e.

Prea îl împroşca mereu cu noroi, prea tare ignora cu câtă grijă îşi lustruia pantofii domnul Andratcs.

La toate acestea, îşi mai aminti că vânzătoarea de detergenţi de vizavi nu îi răspundea niciodată la salut, atunci când nu  îi lăsa bacşiş.

Ce revoltător! Pe vremuri vânzătoarele de detergenţi ştiau şi să surâdă clienţilor.

Gândindu-se la toate acestea, dar mai ales la ceasul fără limbi, şi având în vedere că era o vreme mohorâtă – pe copacii reci se pretindeau şuviţe de ploaie –  la baie, în faţa oglinzii, domnul Andratcs îşi puse capăt zilelor.

Luă un paloş strămoşesc şi, fără să stea prea mult pe gânduri, îşi tăie beregata, cu un gest scurt, de la dreapta la stânga.

 

Sângele negru împroşcă oglinda, şi domnul Andratcs căzu îndată pe jos, mort.

 

Îl descoperiră mai încolo, dar nu contează când îl descoperiseră, nici care din ei. Contează că a aflat de moartea lui şeful său, domnul Kawasu.

Domnul Kawasu era japonez, în japoneză, Kawasu însemnând broască. În ţara unde trăia (de fapt, trăise) domnul Andratcs erau mulţi chinezi, însă din când în când, nimereai amestecat printre ei câte un japonez, aşa cum într-o oală de fasole albă vei găsi ici şi colo boabe de fasole colorată.

 

Domnul Kawasu a reflectat asupra morţii domnului Andratcs şi a logicii (pentru el, firească) a vieţii.

Se gândi că defunctul se sinucisese pentru că, cu o lună în urmă, făcuse un raport destul de prost.

El însuşi i-o reproşase: "Domnule Andratcs, referinţele bibliografice ale raportului dumneavoastră lasă de dorit".

Fără să ştie nimic despre motivaţiile reale ale sinuciderii subordonatului său, domnul Kawasu îi admiră şi preţui gestul. "Ce mai om !" zise el. "Uite că şi-a spălat onoarea."

 

“Cinste lui

S-a omorât cu paloşul

Strămoşesc.

Florile umede tremură

Iar în fiecare dimineaţă

Ochii tăi privesc

La florile de lotus

Vechiul lac

Şi zgomotul apei

Sunt singur".

 

Domnul Kawasu nu ştiu nimic despre absurditatea morţii domnului Andratcs.

Viaţa mergea mai departe, cu oameni precum Kawasu.

 

 

 

Fuga

 

Fratele meu avea rezultate foarte proaste la franceză.

Învăţarea limbii franceze este esenţială.

Greşelile de franceză se sancţionează după cum urmează:

- pentru o consoană dublă,

- pentru y i, ph f, th t, o palmă

- pentru topică, un pumn

- pentru conjugări, o lovitură de bici

- de fiecare verb prost conjugat ori pentru anglicisme, pierderea onoarei

- pentru occitanisme, şi alte reminiscenţe de patois, o lovitură cu vătraiul.

 

După prima dictare, frate-miu a venit acasă numai vânătăi.

Tata i-a dat o palmă: ce-o să te faci tu, bă, în viaţă, dacă n-o să înveţi franceza ?

 

După corectarea tezei, fratele meu a ajuns la spital.

A venit profesorul după el cu biciul, căci descoperise încă două greşeli în teza fratelui meu, la a doua corectare.

Fratele meu i-a amintit regulamentul:  "Pedepsele nu pot fi aplicate elevilor sancţionaţi până la vindecare şi externare." Profesorul a plecat, bombănind.

 

Apoi fratele meu a fugit din spitalul şcolii: eu am fost complice la evadare. Ajută-mă să plec, că de nu, când ajungem la l’imparfait du subjonctif, ajung infirm pe viaţă – aşa îmi spusese el.

Mi-a dat două maşinuţe, eu i-am dat secretarei un pachet de cafea, secretara i-a dat o sticlă de votcă portarului şi fratele meu a putut să fugă, noaptea.

 

A fugit în Bulgaria. Acolo, a studiat limbi fonetice: spaniola, bulgara, japoneza (fără kanji). În scurt timp, a devenit un tânăr cu viitor. S-a orientat către pasiunea vieţii sale: zootehnia. A devenit un zootehnist renumit. Urcând în ierarhie, a făcut să triumfe zootehnia bulgară. Exporturile acestei ţări au crescut cu 3000%. El e considerat pe drept cuvânt părintele zootehniei bulgare moderne.

 

Pentru foloasele aduse Bulgariei, unii bulgari i-au propus fratelui meu să intre în politică.

El, după ce s-a lăsat rugat de mai multe ori, ca orice savant sclifosit, până la urmă a intrat.

Sloganul lui a fost: "Votaţi-mă ! Politica mea, politica faptelor; cine reuşeşte să conducă un staul de vite, n-are de ce să nu conducă şi o ţară!” Şi până la urmă a ajuns preşedinte.


A fost un preşedinte destul de bun.


Numai că preşedintele Bulgariei tot nu-şi luase examenul la Franceză.

Şi despre asta scriau ziarele de scandal zi şi noapte. "Preşedintele nu ştie franceză: ce ruşine, nici nu vrea să vorbească în franceză, dacă îl auziţi cum vorbeşte vă prăpădiţi de râs".

Agresat de insinuările ziariştilor, preşedintele – fratele meu – a pus mâna pe carte să înveţe franceza.

După fiecare vizită de lucru, mai învăţa un capitol din "gramatica limbii franceze".

După doi ani, la sfârşitul unei vizite de lucru în ţara noastră, şi-a exprimat dorinţa să dea examenul la franceză.

L-a susţinut. În timpul examenului, a făcut doar două greşeli. Un anglicism şi un bulgărism.

Corectorul a aplicat pedeapsa cu un bici de mătase, special urzit pentru un asemenea prilej: pedepsirea unui oaspete de vază.

Preşedintele bulgar a luat "Certificatul de cunoaştere şi practicare a limbii franceze", cu menţiunea “bine”.

 

În Bulgaria, poporul l-a primit cu urale şi flori.

 

Sunt mândru de fratele meu. Dar mai ştiu că, dacă în noaptea fugii lui din spitalul şcolii, n-aş fi fost eu, şi portarul, şi doamna secretară, el n-ar fi ajuns niciodată aşa de sus.

Prosperitatea de astăzi a Bulgariei ni se datorează (şi) nouă.

 

 

 

Darul

 

Am un dar (nu, nu e ceea ce credeţi; am un dar, un dar neasemuit; cel puţin, mie unuia mi se pare neasemuit). Vrăjesc.

Dar nu oricum, nu oriunde, nu cu fite-oricine eu vrăjesc cum pot, cum vreau şi cum trebuie.

Am un dar, cel de a vrăji şi o fac sistematic, cu consecvenţă, cu silinţă.

Vânzătoarei de la colţ, de pildă i-am vopsit părul în violet.

Lui Lucy, secretarei i-am adăugat cincisprezece kile la înzestrarea fizică.

Lui Lubi, câinele vecinei, i-am dat o carte de poveşti de Ion Creangă, dar nu înţelege nimic. Nu cunoaşte moldovenismele arhaice.


Dar fac aşa încât să creadă fiecare că totul e adevărat, că aşa a fost, firesc, dintotdeauna.

Că vânzătoarea s-a născut cu părul violet - ce, ce e mai normal decât ca cineva să aibe părul violet?

E la fel de normal ca o intervenţie Nato în Iugoslavia (aoleo, iar fac politică).

Şi Lucy putea să fie grasă dintotdeauna - pardon, Beautiful Big Woman (BBW)

Şi câinele vecinului chiar că ar fi putut să nu fi fost niciodată în Moldova.

Niciodată.

 

 

 

Inutil

 

Unii dezvoltă virtuţi şi capacităţi absolut inutile.

Vecinul meu, de pildă, vede prin ziduri. Dar nu priveşte niciodată, că îi e ruşine. De aceea, aproape toată ziua se ţine cu nasul în pământ.

Vânzătoarea de la tutungerie, Rodica, are un deosebit spirit de sacrificiu. E gata să-şi apere cu preţul vieţii pachetul de ţigări şi trusoul de chei.

O dată a pus pe fugă o gaşcă de vagabonzi care încercaseră să-i fure trusoul de chei. I-a bătut de i-a uscat. S-a ales, ce-i drept, cu două coaste rupte. Dar de atunci nu mai îndrăzneşte nici un vagabond

să se ia de cheile şi ţigările ei. Până şi Portarul o salută.

 

Fiul meu vede viitorul... (La ce bun, de vreme ce nu reuşeşte să-l schimbe);

Levitează (deşi i-am spus că îl pot lovi autobuzele);

Vorbeşte cu broaştele ţestoase (dar ce-o să-l ajute asemenea relaţii în cariera profesională);

în schimb, are note proaste, la biologie, de fiecare dată.

 

Când îmi arată carnetul de note şi văd cât a luat la biologie, îi dau o scatoalcă, de zboară prin casă.

Păi bă, dobitocule, cum o să ajungi şi tu Om cu notele-astea la biologie ?

La vârsta ta, eu dormeam în cameră cu încă opt fraţi.

 

Vecinii mei de deasupra fac dragoste zi şi noapte, de o lună încoace. Dar nu fac nici copii, nici un film porno, să le iasă un ban. Se chinuie degeaba. Cumplit viciu!

 

Am auzit că e o orhidee care înfloreşte sub pământ.  Păi cine s-o vadă ? La ce bun să înfloreşti sub pământ? Ar trebui dată o lege care să permită să se facă săpături, floarea aia să fie scoasă de sub pământ,  şi distrusă.

 

Fiul doamnei Sava – cercetător -  a descoperit şi făcut o pelerină ectoplasmatică. Nu foloseşte la nimic, şi - zicea el - că în cincizeci de ani, poate, o să descopere careva la ce foloseşte. Şi pe găselniţa lui, statul a dat o grămadă de bani.

L-am luat la întrebări: Păi pentru pelerina ta ectoplasmatică, bă, crezi că ţi s-au încredinţat banii contribuabililor ?

 

A mai fost descoperit şi un poet care scria degeaba. Versurile lui nu foloseau la nimic.

Ele nu aduceau pacea în lume, nu vindecau cancerul, nu făceau să crească producţia la hectar, şi nici măcar frumoase nu erau. Barem dacă s-ar fi vândut bine...! Ar fi făcut şi editura profituri... ar fi prosperat, s-ar fi creat locuri noi de muncă.

Dar el umplea hârtia degeaba. În plus, trăia în concubinaj cu două gemene. Păi din ce să le întreţină?