TraduceriTiuk

Copila de zăpadă

de Eowyn Ivey

- Fragment -

 

Mabel a picotit lângă sobă până înainte de amiază, cu cartea deschisă în poală. Mare parte din iarnă nu îşi permisese să doarmă în miezul zilei, fie şi numai fiindcă voia să demonstreze că nu are nici urmă de febră a colibei. Dar nu dormise bine în noaptea dinainte, chinuită fiind de coşmaruri. Acum, amorţită de lumina zilei şi de căldura focului, se lăsase în voia somnului.

S-a trezit simţind o mână mică şi răcoroasă pe a ei. A deschis ochii şi a văzut-o pe Faina.

Am ceva, a zis fetiţa trăgând-o de mână pe Mabel.

Ah, fetiţo, m-ai speriat.

Grăbeşte-te, te rog, a zis ea.

Ceva de desenat?

Copila a încuviinţat şi a tras de ea.

Unde?

Faina a arătat pe fereastră.

Afară? Bine. Bine. Stai să-mi iau ghetele şi haina.

Şi creioanele?

Da, da. Şi blocul de desen.

Când Mabel a deschis uşa, ninsoarea a uluit-o. Era prima săptămână de aprilie şi ningea.

Faina a luat-o iarăşi de mână pe Mabel şi au mers împreună în curte. Chiar şi cu zăpadă, mirosea a primăvară, a maluri de pârâu dezgheţându-se şi a pământ reavăn, a frunze moarte şi frunze noi şi a rădăcini şi scoarţă. Mabel şi-a dat seama că ele, ea şi copila, încă stăteau ţinându-se de mână, iar a Fainei era atât de firavă şi răcoroasă, iar inima lui Mabel era ca o gaură în piept umplându-se, precum o fântână, cu apă rece ca gheaţa şi dulce.

Desenezi? a întrebat Faina încetişor.

Zăpada? Nu prea ştiu cum să fac.

Faina i-a dat drumul lui Mabel şi şi-a îndreptat palma către cer, cu mitena atârnându-i de un şnur albastru, de la încheietură. Un singur fulg de nea i s-a aşezat în palma goală. Faina s-a întors şi i l-a arătat lui Mabel.

Acum poţi să desenezi?

Fulgul nu era mai mare decât cel mai mic nasture de la fustă. Avea şase vârfuri, cu capete franjurate şi un centru hexagonal, şi stătea în palma copilei ca o pană mititică, fără a se topi.

Era de parcă timpul încetinise, aşa încât Mabel nu mai putea respira şi nu-şi mai putea simţi propriul puls. Ceea ce vedea era peste poate, şi totuşi aşa era. Acolo, în mâna copilei. Un singur fulg de nea, luminos şi translucid. Un miracol cu margini ascuţite.

Te rog, îl desenezi?

Ochii albaştri ai copilei erau larg deschişi şi tiviţi cu chiciură.

Ce altceva era de făcut? Mabel a bâjbâit şi a deschis blocul de desen. A apucat creionul cu degetele moi şi a început să deseneze. Faina stătea neclintită, cu fulgul de nea în mână.

Poate că ar trebui să intrăm în casă şi să ne aşezăm ca să facem asta, a zis Mabel, dar apoi şi-a înţeles greşeala. Copila a zâmbit şi a scuturat din cap.

Nu, nu. Bănuiesc că nu putem intra în coliba încălzită ca să desenăm zăpadă, nu?

Schiţa era prea mică, iar Mabel şi-a dat seama că îi va fi imposibil să capteze fiecare striaţie şi linie. Îşi dorea să fi avut o lupă. A trecut la o pagină nouă din blocul de desen.

Nu am fost niciodată prea bună la desenele geometrice, a zis ea, mai mult pentru sine, decât pentru copilă. Nu prea am răbdare. Nu sunt destul de precisă.

A luat-o iar de la capăt, desenând din linii mai largi şi umplând întreaga pagină cu unica formă geometrică. Şi-a sprijinit blocul de desen de o mână, desenând cu cealaltă, uşor aplecată pentru a vedea mai de aproape. Dar răsuflarea ei, şi numai ea singură, putea transforma fulgul într-o picătură. Şi-a întors faţa într-o parte, ca să nu răsufle asupra acestuia.

Zăpada începuse să se aşeze, în pete umede, pe foaie. Mabel lucra tot mai repede şi scotea oftaturi de frustrare. De-ar fi fost un artist mai priceput…

E perfect, a şoptit Faina. Ştiam eu c-o să fie.

Mabel s-a uitat de la desenul ei la fulgul din mâna copilei.

Mai pot lucra şi mai târziu la detalii. Să zicem, aşadar, că deocamdată am terminat? a întrebat-o.

Da, a zis Faina.

Copila şi-a apropiat palma de buze şi a suflat spre fulgul care a plutit prin aer în jos, ca puful de păpădie.

Ah, a zis Mabel.

I-au dat lacrimile şi nu înţelegea de ce.

Faina a luat-o iarăşi de mână, s-a sprijinit de Mabel şi s-a lipit strâns de ea. Fulgii umezi cădeau împrejurul lor. Lumea întreagă tăcea. Ningea tot mai puternic şi mai umed, iar haina lui Mabel se îmbiba.

Faina a tras-o de mânecă. Mabel s-a aplecat în jos, către ea, aşteptându-se să îi şoptească ceva la ureche, însă Faina şi-a lipit buzele reci şi uscate de obrajii lui Mabel şi a sărutat-o.

La revedere, a zis copila.

Când Faina a dat drumul mâinii şi a fugit prin ninsoarea care acum era ploaie, Mabel a înţeles. A vârât blocul de desen sub haină şi a rămas în ploaie până când părul îi şiroia şi haina îi era leoarcă, iar ghetele i se înămoliseră. A rămas uitându-se lung prin ploaie şi a încercat să vadă departe, în pădure, dar deja înţelesese.

 

 

Traducere de Veronica D. Niculescu

Fragment din romanul “Copila de zăpadă”, în curând la Editura Polirom.

 

Mihail KONONOV

 

PIONIERA GOALĂ

(roman în curs de apariţie la editura Curtea Veche)

 

(traducere: Mihail Vakulovski)

 

            Fluierând melodia obsedantă „Rio-Rita”[1], fără să-şi şteargă lacrimile lipicioase, Muha se ducea la execuţie pe cunoscutul drum nemţesc din sătucul Şisiaievo, unde era aşteptată de Moarş[2]-cu-Portretul.

            În prima linie a frontului nici cu colacii în coadă n-ai cum să-i ademeneşti pe individualiştii ăştia care se cred – fiecare în parte – nu mai prejos de vreun von-baron. Pentru ei cele mai importante sunt propriile interese, mai preţioase decât interesele colectivului, mai presus decât colectivul, sunt mai răi decât chiaburii.

            Şi din cauza baronului ostaşii devotaţi din tranşee au de mers şapte poşte. Nu m-aş fi cărat atâta drum nici măcar pentru dansuri, nu că la nu ştiu ce pedeapsă. Apoi, nici măcar asta nu e sigur, în primul rând. Dacă i se va urca pişatul la cap – iar ăstora li se cam întâmplă – , s-ar putea să-i pară rău să cheltuiască un glonte pe această Muha, doar mă va înjura cum trebuie şi mă va blagoslovi cu un genunchi în fund. Asta da fază ar fi, nu? Măcar spânzură-te de prima creangă care îţi iese în cale. Atunci toate grijile pe care şi le-a făcut degeaba ar intra sub coada pisicii. Dar e greu de crezut aşa ceva, fireşte. Însă n-ai de unde să ştii cu ce picior a intrat în ziua de azi bizarul ăla. Dacă a călcat cu stângul – îmi va ţine o lecţie de două ore, după care îmi va trage un pumn după ceafă şi aufiderzein. După aşa ceva cum mă voi putea uita în ochii tovarăşilor de regiment? Căci ei m-au petrecut la execuţie, toată compania m-a susţinut şi m-a încurajat, cum se cuvine, uite, mi-au umplut un buzunar întreg de seminţe, mi-au găsit şi zahăr rafinat, mi-au dat şi biscuiţii-trofeu, cineva mi-a strecurat şi o pereche de chiloţi, pentru orice eventualitate, iar Muha, deodată, hopa înapoi şi: salutare, vă rog, am apărut vie şi nevătămată, primiţi-mă, cică, fraţilor, înapoi. Doar în doi ani de zile nu a fost nici măcar o dată atât de inconştientă, nu a dezamăgit colectivul. Zi de zi tinzi să fii mai bună, să nu-ţi pierzi credibilitatea, pentru că, totuşi, se ştie cât de uşor poţi fi influenţată negativ de pornirile nedorite, chiar dacă parcă nu ai avea nici o legătură cu aşa ceva. Şi din acest punct de vedere nu ai de unde să ştii cum să faci ca să le convină acestor şoareci din spatele frontului, care încearcă să-i împiedice la fiecare pas pe luptătorii conştiincioşi. Şi nu există nici un control asupra acestui tovarăş nărăvaş, mai ales în condiţiile de pe linia frontului. Aici el, moarşul, este şi ţarul, şi Dumnezeul tuturor. Şi de asta ei se folosesc fără nici un fel de jenă, îi trimit pe oameni de colo-colo, peste tot, doar ca să nu-şi mişte el fundul şi să nu ajungă el în calea gloanţelor. Interesant, oare unde se uită generalul Zukov? Când va lua la noapte legătura cu noi va trebui să-i sugerăm să rezolve problema asta cum trebuie. Altfel, deja sunt transpirată ca un şoarece, în puii mei, de la mersul ăsta inutil al lor, de parcă nu ne-ar ajunge de cât rău suferim!

            Apropo, asta nici măcar nu e cel mai îngrozitor – să te duci la execuţie sau chiar să fii nevoită să asculţi o lecţie foarte plictisitoare – poţi trece destul de uşor peste asta. Dar dacă Moarş-cu-Portretul va întreba de documente – am cam pus-o. Va observa imediat că ceva nu-i în regulă. Mă va interoga, fireşte, va încerca să mă intimideze, să mă încurc, nici n-o să-mi dau seama când mă voi da de gol şi voi recunoaşte. Va afla atunci că-s încă o puştoaică de cincisprezece ani şi atunci e clar că se va duce totul dracului. Atunci mă va trimite în spatele frontului ca pe-o cârpă, chiar cu prima maşină de ocazie. Asta ar fi ceva îngrozitor, m-aş umple de ruşine pentru toată viaţa, asta fără să mai amintesc de traumele morale. Şi practic doar acum abia-abia m-am simţit om, în al doilea an de viaţă pe linia frontului, membră a colectivului. M-am obişnuit şi cu oamenii, şi ei se lipesc de tine cu drag, au încredere în tine, că nu-i vei dezamăgi, nu-i vei trăda, le vei acorda ajutorul necesar, mai ales dacă un ofiţer are nevoie de căldură şi mângâiere feminină. Apoi, ei înşişi se străduiesc să aibă grijă de tine, s-au nimerit băieţi foarte de treabă, parcă au fost aleşi pe sprânceană. Atât de ca lumea, încât doar chiloţi mi-au adus câteva zeci de perechi în plus. Te-ai gândi că-i vei purta şi după victorie. Doar că e o naivitate să te gândeşti la asta, să speri aşa ceva. Uneori, mai ales când ne mutăm dintr-un loc în altul, eşti nevoită să schimbi şi câte trei perechi pe săptămână şi asta în primul rând din cauza elasticului. Să ştii că asta chiar e o problemă – industria produce elastic mult prea necalitativ, fie că-s făcuţi de ai noştri, fie că-s produşi de germani – aceeaşi poveste. Nu reuşesc nicidecum să-şi facă treaba ca lumea, să rezolve situaţia asta jenantă. Se pare că încă nici până acum nu s-au gândit să facă marfă pentru condiţiile de război, n-au trecut la starea de război. Ar trebui să-i povestească cineva despre asta lui Stalin sau, hai, lui Hitler. Altfel, ai crede că toţi mareşalii se gândesc doar la arme, la elicoptere, avioane, dar dacă tu eşti, de exemplu, fată, atunci – descurcă-te cum poţi cu toţi bărbaţii, strânge din dinţi până ţi se rup şi umblă aşa, ca o ciudată contuzionată, pe cuvântul meu!

            Din alt punct de vedere, scuzaţi-mă, dar mai bine lupţi o sută de ani fără chiloţi, decât să te ascunzi în spatele frontului tot timpul războiului, să fugi ca ultimul dezertor, de cea mai joasă speţă, sub fusta bunicii. „Maşunia, auzi, Maşunia, adu-mi, repede, nişte lapte cald şi proaspăt! Lasă coromâsla[3], voi aduce eu însumi apă, doar ai rinichi slabi…” Cretinul! Decât să te îneci cu o lingură de apă sau să înghiţi grăsime de peşte - mai bine să mă fac folositoare zi de zi! Dar, totuşi, dacă tot se sare calul – am o condiţie. Să nu se întâmple la nu ştiu ce periferie, de râsul şoarecilor din spatele frontului, ci aici, la faţa locului, în vestita companie de puşcaşi, în echipa ta natală. Cum să-ţi imaginezi că toţi vor avea emoţii pentru tine, toată compania în general şi fiecare luptător în parte? Dar le va părea rău, vor ţine cu tine, pentru că toată lumea ştie că nu sunt vinovată, nici măcar nu s-a găsit cadavrul, nu există nici o dovadă împotriva Muhăi. Păi, atunci e clar, vor sta cu capul plecat şi vor asculta verdictul, iar Muha va sta singură în faţa detaşamentului, în faţa tuturor ca o artistă emerită pe scenă. Şi fiecare va încerca să te privească în ochi, să-mi facă cu ochiul, - să-şi încurajeze tovarăşul de luptă într-un moment critic. Doar când îţi imaginezi asta îţi izbucnesc lacrimile. Deşi încă nu s-a hotărât problema execuţiei. Păi pentru o astfel de fericire – ca să te uneşti într-o singură respiraţie cu tot colectivul Armatei Roşii, în faţa prietenilor de nădejde, încercaţi în luptă, păi pentru asta poţi să primeşti cele nouă grame şi să mori cu cinste, - pentru asta îţi dai viaţa, nu doar elasticul de la chiloţi!

            Am realizat tot la ce am visat! Totul i-a ieşit Muhăi, exact aşa cum a dorit ea, literalmente! Ce chestie! E o chestie stranie, dacă te gândeşti de ce m-a lovit aşa fericire! Trebuie să recunosc că înainte de război îmi consideram viaţa inutilă, fără nici un rost. Păi n-am avut ocazia să lupt nici în echipa lui Budionâi [4] din Primul Război Mondial, în Armata nr. I de cavalerie, nici la polul Nord nu a ajuns să lupte în echipa lui Papanin[5], - practic viaţa mea nu a avut nici un sens până la război. Iar acum, iată, eu însumi trag din „maxim”[6]: Anca- mitralierista[7], nici să dai, nici să iei, apoi, mustaţa lui Osip Lukici e identică cu a lui Ceapaev[8], e adevărat că e mai încărunţită. M-am aruncat în luptă ca să-l răzbun pe Alioşca şi poftim! Am sperat să devin un soldat adevărat, ca să fiu exemplu pentru toţi noii veniţi la război şi am reuşit să realizez acest lucru sută la sută, asta am devenit. În ultimele luni şi comandantul detaşamentului, şi ajutorul comisarului politic, şi comandantul comsomolist[9], să-i fie ţărâna uşoară, spuneau în acelaşi ton la fiecare adunare: „Muhăi putem să-i încredinţăm orice sarcină, fie ziua, fie noaptea, ea nu refuză niciodată, cum fac alţii!...” Dacă ar fi auzit asta şi Walter Ivanovici tare s-ar mai fi bucurat! Iar la început îmi făceam griji, nu ştiam cum să demonstrez, ciudata de mine, că o fată-luptătoare nu e cu nimic mai prejos decât un bărbat, că i se poate încredinţa şi ei o armă, că poţi să mănânci cu ea din acelaşi ceaun, că şi tu poţi să dai peste cap o sută de grame fără să te strâmbi, - totul a mers ca uns, în puii mei! Iar când mi-am intersectat soarta cu Lukici, am învăţat exprimarea în argou şi înjurăturile şmechereşti la perfecţie şi acum le posed mai ceva ca un bandit golan, deşi înainte nu ştiam să rostesc simplu, omeneşte, nici un cuvânt, aşa, cum se cuvine. Una n-au reuşit să mă înveţe paraziţii şi acum poate n-o să reuşească niciodată – să înjur de mamă, aşa, ca un dezertor oarecare. De ce-n puii mei să-ţi spurci limba, dragi tovarăşi?! Păi nu, mersic frumos, băieţi! În primul rând e indecent. Dacă voi v-aţi obişnuit cu asta – treaba voastră, bitte-dritte, înjuraţi-vă din cap până-n picioare, dar nu pătaţi tânăra fată, nu se face. Şi, în primul rând, unde aţi văzut voi o pionieră sovietică bine educată şi îngrijită - care nici măcar n-a reuşit să fie primită în rândurile comsomoliste, bine, asta din motive care nu ţin de ea -, care să înceapă să înjure în dreapta şi-n stânga, aşa, deodată. E absurd, în puii mei! Să zicem că staţi în faţa televizoarelor, vă uitaţi atent la filmul de cultură „Volga-Volga” şi deodată zvelta blondă Liubov Orlova începe să-l înjure mujiceşte pe iubitul Leonid Utiosov, aşa cum înjură Svetka, draga noastră asistentă. În primul rând voi înşivă vă veţi revolta, fiţi siguri de asta! Dar ce să mai fluierăm, ce să mai batem cu bocancu-n pământ dacă voi înşivă nu puteţi face un pas fără să înjuraţi… Dap’, să vă înecaţi în înjurături, dacă sunteţi needucaţi. Da’ de la Muha o sulă o să auziţi din astea, Muha nu vă va arăta partea întunecoasă şi murdară, ca o grasă needucată. Cât sânge rău mi-am făcut pe-aici până m-aţi recunoscut ca una de-a voastră, până aţi început să mă respectaţi cu adevărat. Şi mă respectaţi nu pentru c-aş înjura, asta trebuie accentuat, ci mă respectaţi pentru adevărata educaţie şi cultură leningrădeană, pe care nenorocita Svetka nu le-a avut şi nici n-o să le aibă vreodată, cu aşa trompetă, îmi cer scuze de expresie. Iar despre Muha întreabă pe oricine – tot regimentul deja e la curent: dacă vrei să scrii o scrisoare frumoasă pentru fata iubită, scrisoare scrisă corect, fără greşeli şi culturală, aşa cum ar trebui să fie, Muha oricând ţi-o va dicta şi ţi-o va verifica de greşeli, cu atenţie, nici o greşeală nu-i va scăpa. Căci trebuie cumva să-i susţinem moral şi pe soldaţii de rând, nu e adevărat? Ofiţerii îşi vor lua singuri de la Muha ce cred ei că li se cuvine de la o fată, conform cu gradul pe care-l deţin. Dar, slavă Domnului, nici soldaţilor nu-i este străină, ajunge pentru toţi, eu însăşi mă mir cum e posibil aşa ceva. Asta pentru că despre Muha corect a spus o dată Lukici: „Aur curat i s-a strecurat în piept din copilărie”. Şi, în această privinţă, nimeni n-o mai strigă pe numele de familie, parcă l-ar fi uitat chiar, dar, iată, pe Muha o cunoaşte şi o respectă tot regimentul. Dar dacă se întâmplă ca cineva dintre noii veniţi pentru întăriri încearcă s-o ia în manieră banditească şi s-o strige cu numele Murka sau să-i îngâne cântecelul huliganic[10], bătrânii imediat îl pun la punct pe un astfel de şmecher şi-i spun: Nu te băga! Şi, printre altele, nu e o autoritate doar în interiorul regimentului. Şi-n divizie oricine va susţine: Muha e o fetiţă de milioane, de-a noastră până-n măduva oaselor, nu ca asistenta Svetka. Aia pentru o pereche de ciorapi în plus e gata să se bată, nenorocita, deja de nenumărate ori a fost chemată pentru a fi mustrată la biroul comsomolist, dar degeaba, s-a lipit de ea ca nuca de perete! Dar iată ce e caracteristic, printre altele: totuşi, nu după Svetka îşi trimite propria maşină duminicile, în ziua lui de baie, comandantul de divizie, ci după Muha. Dar de ce? Din ce cauză oare se întâmplă aşa ceva? Doar Svetka are două bidoane pline cu lapte, medaliile stau pe pieptul ei ca pe masă, literalmente, iar fundul ei e ca un tanc, - păi atunci de ce Muha, încă o copilă, i-a luat faţa? Păi, asta pentru că, în primul rând, nu ai de ce s-o faci pe şmechera, dacă eşti o fufă marinată, nu ai ce să te strofoleşti, asta în primul rând. Şi, după aceea, nu trebuie să te zgârceşti, să-ţi pui propriile interese în faţa intereselor colectivului. Iar, în al doilea rând, fireşte, nu ai ce să ridici coada în faţa conducerii, aşa, pur şi simplu, nu trebuie să te linguşeşti, să umbli ca pe aţă în faţa lor. Trebuie să fii mai aproape de masele populare! Căci aşa ne învaţă pe noi, viitorii comsomolişti, partidul! Aşa ne învaţă: să ne infiltrăm în colectiv şi să devenim parte din colectiv, venă cu venă, să fim una cu colectivul. Fii cinstită cu fiecare membru în parte al colectivului, deschisă – ca şi cu propriul frate, ba chiar mai tare. Atunci, poate, şi despre tine vor spune: e una de-a noastră, e una cu noi, în puii mei! Păi, pentru cuvintele astea fireşte că fiecare om sovietic normal e gata nu doar să moară, - păi să ard de douăzeci de ori pe rug şi tot nu mi-e frică nici un pic, pentru cuvintele astea!

            Şi-au găsit, ciudaţii, cu ce să mă sperie – cu execuţia pin împuşcare. Cum se zice: şi-au găsit cu ce să sperie muierea – cu ştrumeleagul gros! Şi ce-i aia o execuţie prin împuşcare, tovarăşi, dacă e să ne lămurim cu mintea limpede? Pac – şi nu mai eşti. Mai multă vorbărie decât acţiune, pe cuvântul meu de pionier! Păi când eşti împuşcat nu reuşeşti să simţi nici măcar durerea, nu ai nici timp să ţipi – de câte ori am fost martoră la aşa ceva, am văzut. Asta, fireşte, dacă tragi cum trebuie, ca toate gloanţele să te nimerească în plin, aşa cum se cuvine. Şi, în acest sens, pentru punerea în aplicare a execuţiei ar trebui să fie numiţi Sanyka Goryaev şi Selivanov cu Frolov. Şi, desigur, Johov Kostya. El e siberian de cea mai mare încredere, locuitor în taiga şi, în afară de asta, e şi puşcaş voroşilovist[11], nimereşte veveriţa în ochi de la trei kilometri, dacă e să faci pariu cu el, chiar el s-a scăpat cu vorba o dată, la beţie. Dar oare un moarş va asculta părerea unui ostaş de rând, oare se va sfătui vreodată cu un soldat, în puii mei?!

            Apoi, apropo, dacă e să fim sinceri şi s-o spunem pe aia dreaptă, asta cam seamănă cu egoismul – să te duci de bună voie la execuţie, când, dacă nu azi, atunci mâine urmează să finisezi operaţiunea strategică, să execuţi ordinul secret. Mai ales că nimeni în afara ta nu e în stare să se descurce, doar Muha, unica din Armata Roşie poate să fie aptă pentru o astfel de faptă eroică. Să lichidezi principalul dragon fascist asta nu e ca şi cum ai rupe piciorul unui rac, în puii mei! Ţi-e şi ruşine să te gândeşti la asta, să plănuieşti o execuţie, deşi încă n-a fost îndeplinită comanda până la capăt. Păi dacă generalul Zukov n-ar fi avut încredere în Muha şi nu şi-ar fi pus în ea speranţa, nu i-ar fi încredinţat un ordin secret – atunci nu aş fi avut nici o responsabilitate faţă de el, dar nici în faţa întregii ţări, dacă sincer. Ce mai tura-vura, nu sunt o sugativă oarecare fără creier, am realizat demult asta: şi la sediul central al Armatei, aici, pe linia frontului, şi la Kremlin despre acţiunea secretă a Muhăi deja se ştie şi acţiunea agentului zburător care are numele de cod „Pescăruşul” este susţinută cu încredere, fără discuţii. Dar deocamdată acest ordin nu este executat. Un ordin absolut secret, ceea ce este ceva tipic, trebuie să observaţi. Ce execuţie, în puii mei, când aproape în fiecare noapte liberă fata trebuie să zboare într-o cursă secretă. Şi încă fără nici un fel de elicopter şi aproape dezarmată. Şi nici nu m-au trimis la nici un fel de cursuri să învăţ, n-am citit nici măcar o notă despre tactica unui astfel de caz, nici despre strategie, nici despre material. S-a întâmplat ca în cer nici să nu ai de ce să te apuci – ceva de groază! Nu ai nici motor, nici aripi, cum are un pilot normal, nu mai ai nici walter-ul preferat în buzunarul de la spate, şi chiar, scuzaţi-mă, fără pantaloni, ca nu ştiu ce excentrică. Şi toată legătura cu pământul e doar vocea generalului Zukov: „Înainte, Pescăruş! Pentru Stalin! Patria te aude – Patria ştie!” Asta e ceva sfânt. E sensul vieţii. E îndreptăţire pentru toate - şi pentru documentele falsificate, şi pentru statura mică, şi – ce e mai important -, pentru că tu, oricât de mult ai încerca să ieşi din pielea ta, nu vei deveni bărbat niciodată. Iar asta înseamnă că nu poate fi vorba de nici o execuţie, va trebui să mă descurc cumva, acum – depinde de situaţie. În realitate nu e ca-n vis, aici generalul Zukov nu te va corecta, nu te va ajuta, nu te va salva. Iar Walter Ivanovici ar fi bucuros să mă ajute, dar unde poţi să-l găseşti?

            Şi, iarăşi, orice ai face, iese aceeaşi poveste ca şi cu Pavka Korciaghin[12]: să mori e mult mai uşor şi mai plăcut, dar tu încearcă să rezişti şi să învingi cu orice preţ, cu sânge din nas! Ce ne învaţă Pavka? „Să ştii să trăieşti şi atunci când viaţa devine insuportabilă”. Dar, îmi cer scuze, tovarăşi, o clipă! Despre ce insuportabilitate poate fi vorba în cazul Muhăi în momentul de faţă? E îmbrăcată, încălţată, asta în primul rând. Unu’? Şi, apropo, haleala e aproape-n fiecare zi de cea mai bună calitate, bagă-n tine cât încape. În al doilea rând, oamenii din jurul meu sunt aur curat, băieţi mişto, cum se spune-n popor. Asta-i doi, aşa? Şi am un ordin de îndeplinit. Unul special! Şi încă secret, câţi oameni ar visa la aşa ceva! Aşa iese? Dap’ – nu trei, o sută trei! Treizeci şi trei de milioane! Doar trăieşti, parazito care eşti, şi bucură-te. Şi nu spera la o execuţie trădătoare, idioată egoistă ce eşti! Cică i se rupe elasticul, auzi! Iar tu nu aştepta ca fraiera ca să-ţi rupă el elasticul, proasto, scoate-ţi tu chiloţii înainte ca el să-ţi rupă elasticul. Căci toţi sunt nervoşi, uşor de rănit, e demult timpul să te obişnuieşti cu asta, în puii mei!

            Dar ce e mai supărător, de fapt? Că m-am dus ca o proastă la râu şi mi-am spălat gâtul, cum trebuie. Fără săpun, asta e adevărat. Ultimul, deja subţire şi aproape transparent, mi-a alunecat din mâini şi a sărit ca o broscuţă pe valuri, plutind deasupra apei. N-aveam să mă întorc în bordei după săpunul acela – trofeu, nu? În plus, ambalajul e din hârtie color cu o fotografie, îmi pare rău să-l desfac. În fotografie e o blonduţă minionă care stă pe-o piatră nemţească, lăcuită, stă la râu, târfa, cu picioarele strânse – fermecător! Iar denumirea a fost inventată de însuşi Heine, un scriitor clasic important, Walter Ivanovici încă în şcoală ne punea să învăţăm pe de rost chestia asta – ich weiss nicht was soll es bedeuten, - să-i fie ţărâna uşoară, - „Lorelei”. Şi Muha are părul blond, doar că mereu cu o nuanţă în plus: ba se îngălbeneşte la capete, ca paiele vechi, ba, te uiţi, sunt verzi, exact ca ale unei sirene. Iar ale nemţoaicei Lorelei părul este uniform, gingaş, albăstrui sub lumina lunii – nu poţi să-ţi rupi privirea de la el! Exact cu acest fel de săpun se şi spală pe păr, fiţi siguri!

            În general, s-a spălat. Şi-a tras pe ea chiloţei-trofeu, noi, proaspeţi, albi – pentru orice eventualitate. Elastic tare, nefolosit, material de mătase, parcă scrobiţi, şic strălucitor, foarte eleganţi! Locotenentul Volodea mi-a adus joi, după luptă, trei perechi de chiloţi nefolosiţi – băiat de treabă, modest şi de nădejde, aşa cum trebuie. Deoarece o astfel de tradiţie în cadrul companiei: ai legat prietenie cu Muha, fii bun, prietene pofticios, şi rezolvă problema cu lenjeria şi adu-mi trofee, că doar n-o să fac noduri la elastic în fiecare dimineaţă din cauză că sunteţi needucaţi sau din cauza nerăbdării veşnice a ofiţerilor. S-au obişnuit cu asta, în sfârşit, şi slavă Domnului. Cât am investit în ei, cât sânge rău mi-au făcut până s-au învăţat să se poarte cum trebuie – cel puţin în ceea ce priveşte chiloţii a fost teribil! Cică sunt, totuşi, condiţii de război, în puii mei! Să nu mai amintesc de sutien, care, fiind în faţă, sunt mereu în focuri, mărimea a doua, cea mai folosită. Nici nu mai ţin minte când mi i-au rupt pe ultimii. În fiecare noapte ăştia îmi sug ţâţele şi mi le mulg, de altfel, sfârcurile mi-s mereu vinete şi nu ai cu ce să te ascunzi de sugacii ăştia. Iar pe alţi tovarăşi poţi să nu-i hrăneşti cu pâine, doar să le dai să-ţi sugă ţâţele, deşi nu mai sunt demult sugaci, ci tătici adevăraţi, între partide le place să povestească despre copiii lor, îmi arată fotografii cu ei, - nişte ciudaţi, pe bune! Acum gata, tovarăşi, basta! O va împuşca Moarş-cu-Portretul pe Muha voastră şi nu veţi mai avea cui să arătaţi pozele. Aşa că puneţi-vă dinţii pe raft, armăsari potcoviţi, şi uitaţi de ţâţe de fată mare. S-a terminat beatitudinea voastră gratuită, n-o să vă rămână ca amintire nici măcar o firimitură, fiţi siguri de asta. Când veţi realiza ce-aţi pierdut veţi înţelege, în sfârşit, ce nu aţi ştiut să preţuiţi.

            Ah, ce-am mai obosit de voi, de toţi, dacă sincer! Groaznic! Uneori aşa te mai exploatează toată noaptea câte un călăreţ din ăsta, câte-un porc din acesta, boul, aşa de tare te frământă, te strânge, te suge, îţi lasă doar vânătăi pe tot corpul, încât dimineaţa nici nu mai poţi ridica capul de pe pernă. Lukici o face pe Muha să-şi revină cu ceai tare şi cu votcă; Muha atunci pare pe jumătate vie, pe jumătate moartă. Lukici îi ţine capul, de parcă ar fi o fetiţă de cinci ani, şi încă bolnavă. Iar lui i se rostogolesc lacrimile pe mustaţă. Iată, pe acest bătrânel căruia-i tremură mâinile ar trebui să-l hrănească cu linguriţa, dar nu mai are putere. Extenuată, răsfrământată, e semiconştientă. În astfel de dimineţi îţi vin în cap astfel de idei mârşave: dar pe lumea cealaltă probabil că ar trebui să ai un trai mai uşor. Mai ales că pe lumea asta ai avut o atitudine binevoitoare, nu te-ai dat la o parte, nu ai încercat să te protejezi, să nu te implici în treburile colectivului. Dar, cum se spune, orice s-ar face, e spre bine, în unele cazuri chiar şi execuţia e spre bine. Căci în unele nopţi, mai ales în alea de după luptă, unii tovarăşi uită de toate, îşi pierd orice urmă de umanitate: următorul deja aşteaptă la uşă, cum se zice, îşi mângâie perele deja, ştiţi singuri cu ce, până primul îţi smulge chiloţii de pe tine, rupând elasticul cu dinţii, de parcă însăşi moartea s-ar goni după el, şi are impresia că dacă-şi va băga prostănacul lui în tine se va salva. Asta şi simţi: e el în tine, a intrat cu totul, cu cizme cu tot, şi geme, şi scânceşte, băieţelul jignit, şi oftează, şi icneşte – iartă-mă, cică, salvează-mă, tu eşti ultima mea nădejde. Iar pe-aproape deja se aude, după cort, că s-a aliniat deja şi al treilea la rând, şi al patrulea: „Cine-i ultimul în rând la Muha, tovarăşi?... Înseamnă că eu sunt după tine, locotenente! Auzi, compatriotule, lasă-mi şi mie de fumat!” – „Unde te bagi? Nu vezi că oamenii stau la rând?!” – „Dar eu intru fără rând, eu am pile!” – şi rânjesc, armăsarii. De parcă ar fi un adevărat atac în grup, literalmente! Dacă ar încerca şi ei să facă asta fără pauze, în primul rând, apoi cu un singur fund pentru trei târguri, în puii mei, ar vedea cum este! Spre dimineaţă nu mai gândesc nimic, nu mai ţin minte nimic, nu mai simt nimic, - te răceşti toată, înlemneşti, ca vreo ţeavă prin care trece apa, iar ea tot curge, curge şi curge…

            Dar astea-s, bineînţeles, doar slăbiciuni şi nimic mai mult. Dar dacă e să ne uităm în profunzime, să săpăm cum trebuie, cum se cuvine, atunci vei vedea imediat despre ce e vorba: unu - decădere morală, doi - panică, trei - trădarea intereselor comune ale colectivului. Astfel de porniri ar trebui măturate din rândurile noastre cu o mătură înspăimântătoare, eu însămi aş lua mătura în mâini. Şi, apropo, să dai vina pe moştenire pentru slăbiciunile tale nu are rost. Căci doar îţi aminteşti cum noaptea, în zbor, vei auzi din nou vocea dureros de dragă a generalului Zukov: „Înainte, Pescăruşule! Toată speranţa e la tine!” – imediat simţi în suflet o căldură imensă, chiar îţi apar imediat lacrimi în ochi, la propriu. Doar chiar pentru aceşti fraieri te lupţi, pentru armăsarii ăştia blestemaţi, păi pe cine să te superi, dacă în jur sunt băieţi atât de minunaţi? Mai întâi tu să te uiţi la tine, la câte neajunsuri ai tu însăţi, şi abia după aceea să ai pretenţii de la alţii, atunci când vei fi ideală. Căci aşa a scris Stalin, corect?

            Deci, m-am spălat repede, milităreşte, mi-am schimbat hainele, m-am îmbrăcat mai gros pentru orice eventualitate, apoi m-am aşezat liniştită pe-un trunchi în cocioabă, pornind patefonul. Speram, proasta proastelor, că va apărea Moarş-cu-Portretul acolo şi va hotărî pe loc, ca un om, repede, şi mă va trimite pe lumea cealaltă îndată, fără complicaţii. Dar în acel moment a apărut de niciunde Lukici, ca un drăcuşor pe tabacheră, şi a zis: „Fată, hai să ne luăm rămas bun! Trebuie să te cari până-n Şisiaievo, încalţă-te. A venit în fugă Iaşcenko-transmisionistul şi mi-a spus că te cheamă la el moarşul, că va hotărî problema pe loc. Te vei întoarce întreagă, nu te speria. Dumnezeu nu te va trăda, porcul nu te va mânca!” La început am crezut că face mişto de mine, ca de obicei, bătrâna javră, se distrează. Căci e măscăriciul măscăricilor, mereu are chef de glume. Doar că şi-a scos şapca, a venit să mă cuprindă, să mă jelească, de parcă deja m-ar îngropa, aproape că-i vine să plângă. Ciudat om, pe cuvânt de pionier! Înainte să mă pornesc mi-a mai făcut de trei ori cruce. Lacrimile-i strălucesc pe mustaţă, - toţi răniţii au ochii umezi.

            La despărţire am pornit sonorul patefonului la maximum, cât s-a putut. Am pus, pentru dispoziţie, cântecelul fericit „Rio-Rita”, pe care am dansat şi cu Alioşca, în clubul de dans din sat. L-am pupat pe Lukici pe nas, care era rece ca la un câine. Aş fi putut, fireşte, să scuip şi să rămân acasă, în companie - măcar din principiu! La urma urmei, nu am făcut nimic deosebit, oricine poate spune asta, toată compania ştie. Dar ai cum să-i demonstrezi asta moarşului? Moarşul doar e mereu cu portretul şi, oricât de ideologic ar fi, tot ofiţer e, până la urmă. S-a obişnuit ca totul să-i fie adus direct pe măsuţa lui, în farfurioara lui, icre roşii pentru el!

            Hodoronc-tronc, mi-am mişcat picioarele, pas după pas, pe drumul nemţesc, printre mestecenii tineri. Au făcut hanşii drumuri multe şi bune: şi-o fi făcut planuri să rămână aici pentru totdeauna. Iar acum, când în sfârşit au fost alungaţi, iar Muha a avut rolul ei, printre altele! Cât de prosteşte, tovarăşi, şi fără nici un rost poţi să mori! Lacrimile reci şi lipicioase i-au curs lu’ Muha pe nări. Din spate o bătea un soare arţăgos de mai, era exact jumătatea zilei.

            Vai, cât de lipicioasă poate să fie melodia „Rio-Rita”, incredibil! O fluieri, o fredonezi şi nu te mai poţi opri. Parcă ar fi vrăjită. Dar asta e, aşa e mai vesel…

            Dar în afară de obsedanta „Rio-Rita” în pieptul fetei mai tuna şi fulgera tot mai rău marşul funerar, beat şi insistent. Cu o bucurie lacomă Muha se vedea într-un sicriu roşu de general. Un sicriuaş miniatural, aşa, exact pentru statura Muhăi. Confortabil, cu o împletitură prietenoasă de dantelă, suspendată pe lanţuri de aur de coloane de cristal. Coloanele vor fi şlefuite, ca şi picioruşele elegantelor păhăruţe din bufetul bunicii. Solemn, pe ritmurile marşului mortuar, pe prinţesa adormită Muha o vor duce Sanika Goriaev, înalt ca huluba de cristal de la el din mâini, şi Sevka, fratele lui mort, împuşcat în 1941 pe terenul de volei, şi comandantul plutonului de artilerie Osip Lukici Plotnikov, care va plânge în hohote. Al patrulea mâner al sicriuaşului scârţâind la bara de tractare va fi ocupat de, vai mie, mamă dragă, nimeni altul decât generalului Zukov. Nici nu-i vine să viseze la o aşa cinste definitivă!

            Iar generalul, sărăcuţul de el, ca şi atunci, scânceşte-n barbă, cu faţa lui gingaşă şi roză, proaspăt bărbierită, - suferă, şoimul! Scrâşneşte din dinţi. Cu gura strâmbă în continuare, aşa cum i-a rămas în memorie lu’ Muha din 1941. Din nou nu are cine să-i aline supărarea suferindului pentru pierderile fără rost din rândurile noastre de oţel…

            Şi i s-a făcut aşa milă Muhăi de el, a cuprins-o o aşa gingăşie pentru el! S-ar fi ridicat din sicriu în toată înălţimea ei şi le-ar fi strigat tuturor în feţele lor blege: „Dar voi ce înţelegeţi?! Dacă măcar unul dintre voi ar fi la fel de îngrijorat pentru Patria sa natală! Ca să nu te scuteşti nici pe tine de griji şi de greutăţi, dar nici pe alţii! A-a-a? Sunteţi slabi de înger? Asta e! Doar asta ştiţi să faceţi – să calomniaţi un erou, ceea ce e de tot rahatu’, în puii mei!” Exact asta le-ar fi aruncat în mecle, pe bune. Dacă n-ar fi fost florile. Dar cine s-ar fi încumetat să le arunce de pe el? Trandafiri grei şi roşii zac pe pieptul Muhăi, pieptul împuşcat de moarş, şi abdomenul. Florile îi acoperă Muhăi picioarele şi cizmele noi de ofiţer. Fată decedată sub buchete de flori, ca un tort „Nord” de revelion, ţi-e şi frică să-l atingi.

            Iar Zukov, drăguţul de el, a venit cu elicopterul special ca, totuşi, s-o decoreze cu mâna lui pentru zborurile nocturne secrete, mai bine mai târziu decât niciodată. Dar nici comandantul diviziei nu e de lăsat, îşi mai aminteşte cum în duminica trecută Muha i-a făcut o frecţie pe spate din tot sufletul, iar el s-a dus imediat după aceea la general cu un raport. Aşa şi aşa, tovarăşe comandant, permiteţi-mi să vă raportez. Permiteţi-mi să propun să i se ofere titlul de Erou al Uniunii Sovietice Muhinăi Maria, soldat din compania de puşcaşi, pentru eroismele de care a dat dovadă în lupta împotriva cotropitorilor-paraziţi, dar şi pentru fapta eroică individuală din noaptea de alaltăieri. Permiteţi-mi să-i acordăm acest titlu pe loc, fără alte judecăţi şi urmări judecătoreşti, postmortem, cum i se cuvine! Iar generalului Zukov nu i-ar rămâne altceva de făcut decât să salute cu mâna spre chipiu, să-şi scoată pistolul şi să se alăture cu bucurie salutului general în cinstea Muhăi, - modest, aliniindu-se lângă sicriuaşul în miniatură de culoare roşie.

            „Rio-Rita” răsuna încetişor, încurajând astfel marşul funebru. Pădurea primăvăratică era cuprinsă în întregime de razele soarelui, fiecare crenguţă neagră strălucea ca lăcuită, piţigoii ţipau a pierdere, iar frunzele îngălbenite se aplecau literalmente spre pământ. Acum toată lumea, inclusiv până la ultimul piţigoi, conştientizează ce tovarăş de nădejde au pierdut colegii de regiment în persoana Muhăi. În afară de generalul Zukov doar Lukici a înţeles demult ce fată ca lumea e, de fapt, Muha, - de aceea şi plânge în continuu, nu-i este jenă nici măcar de conducători, lacrimile îi curg în continuu de pe mustaţa lui căruntă. E deja bătrâior, are patruzeci şi doi de ani. Şi Muha în primul rând pe el îl va ierta.

            Sau să nu-l ierte încă? Măcar aşa, din motive educativ-pedagogice! Altfel, se miorlăie, fricosul, de parcă ieri după masă nu el ar fi făcut ce-a făcut – oribil! Muha înghite din prima cele o sută de grame de vodcă ale lui. Păi el de câte ori a turnat în paharul său partea care i se cuvenea Muhăi? Că nu se poate, cică, tinerele pioniere nu pot să bea vodcă şi punctum! Tu, cică, te-ai jurat prin jurământ solemn că vei fi întotdeauna gata, aşa că dă vodca încoace şi nu păcătui. E interzisă copiilor, în puii mei!...



[1] Cântec de Piotr Todorovski, pe versurile lui Ghenadii Şpalikov, scris pentru filmul artistic „Roman de război”.

[2] Moarş – Subunitate a cercetaşilor din Marele Război pentru Apărarea Patriei, denumirea fiind o prescurtare a expresiei „moarte şpionilor”.

[3] Coromâslă - pârghie oscilantă, cu ajutorul căreia cari mai uşor două căldări de apă, de obicei, obiect prezent în majoritatea gospodăriilor ruseşti la sate.

[4] Semion Mihailovici Budionâi - (în limba rusă Семён Михайлович Будённый) (n. 25 aprilie 1883 – d. 26 octombrie 1973) a fost un comandant militar sovietic, creatorul unei noi rase de cai care este încă prezentă în marile herghelii ruseşti, rasă care îi poartă numele, unul dintre primii mareşali sovietici, Erou al URSS.

[5] Ivan Dmitrievici Papanin (1894-1986) – de două ori Erou al URSS.

[6] Maxim – armă automat.

[7] Anca-mitralierista - iubita lui Ceapaev şi a tuturor, de fapt, personaj care a intrat chiar şi în bancuri, bancurile cu Vasilii Ivanovici Ceapaev, Anca şi Petia fiind unele dintre cele mai populare în timpul URSS.

[8] Vasilii Ivanovitch Ceapaev – mare comandant sovietic în Primul Război Mondial şi-n Războiul Civil.

[9] Comsomol – Organizaţie comunistă de Tineret, viitorii comunişti.

[10] Murka – poate cel mai popular cântec banditesc din URSS.

[11] Puşcaş voroşilovist – ordin cu care-s decoraţi puşcaşii cei mai buni.

[12] Pavel Korciaghin – personajul principal din romanul autobiografic „Aşa s-a călit oţelul” de Nicolai Ostrovski, unul dintre cele mai populare cărţi din URSS, după care s-a făcut şi film, Pavel Korciaghin devenind idol pentru câteva generaţii de oameni sovietici.

Zahar PRILEPIN

 

PATOLOGII

(fragment de roman)

 

(Traducere din limba rusă de Mihail Vakulovski,

pentru editura Curtea Veche)

 

          

Când trec în partea cealaltă a râului, mergând pe pod, adesea sunt chinuit de una şi aceeaşi vedenie.

            Sfântul Ispas stă pe ambele maluri, cu un picior pe un mal şi cu celălalt picior pe celălalt mal. Pe unul dintre malurile râului e casa noastră. În fiecare sâmbătă ne ducem pe celălalt mal, ca să ne plimbăm printre cărţile întinse pe jos, în parcul de pe malul râului. În spatele bărcilor stau pensionari taciturni, care vând cărţile ieftine şi sumbre ale scriitorilor clasici şi „maculatură” scumpă cu coperte kitschoase.

            Ridic copertele cărţilor întinse pe bărci cu degetul mare al mâinii stângi. De mâna dreaptă mă ţine viteazul meu copil adoptiv, un domn de trei ani cu şapcă roşie şi încălţat în ghete cu crampoane, legate frumos cu şireturi albe şi pufoase. El cunoaşte câteva cuvinte importante, ştie să clipească din ochi, are o mimică bogată şi cinstită; suntem încântaţi unul de celălalt, deşi el nu-mi spune nimic despre asta. Ne cunoaştem deja de jumătate de an şi el e convins că sunt tatăl lui.

            Stând pe malul râului, mâncăm îngheţată şi ne uităm la apă. Apa curge.

- Dar când va curge apa? – întreabă băieţelul.

„Când va curge apa, noi vom muri”, – mă gândesc şi, fără a-mi face griji că-l voi speria, spun asta cu voce tare. El ia vorbele mele ca pe-un răspuns.

- Şi asta se va întâmpla degrabă? – întreabă el, interesându-l probabil cât de repede va curge apa.

- Păi nu, nu prea degrabă, – îi spun eu, fără să hotărăsc despre ce vorbesc, despre moarte sau despre cursul apei.

            Terminăm îngheţata. El a deschis gura pentru a-şi turna ultima picătură dulce, care curge din conul de îngheţată. Eu mănânc şi conul umed şi pătat al îngheţatei.

- Buuun, – constată copilul.

            Îi şterg cu o batistă palmele lui lipicioase, obrajii murdari nu ştiu de ce şi mă ridic, pregătit de plecare.

- Hai să mai aşteptăm, – îmi propune copilul.

- Ce să aşteptăm?

- Să aşteptăm până curge apa.

- Ei, hai.

            El se uită concentrat la apă. Ea curge, curge, curge.

 

            Apoi urcăm într-un microbuz, un autobuz mic, pentru douăzeci de persoane, plus şoferul, care conduce cu multă virtuozitate, în acelaşi timp conversând cu pasagerii. Are în gură o ţigară fumegândă, dar scrumul nu-i cade niciodată pe pantaloni, căci atunci când se adună atâta scrum cât să fie-n pericol să cadă, şoferul scoate ţigara pe geam şi scrumul e luat de vânt.

            Uneori mă îndoiesc de măiestria şoferului. Când noi, doi bărbaţi minunaţi, eu şi copilul adoptiv, ne plimbăm prin oraş, eu nu am încredere în nimic şi pun totul la îndoială. Nu am încredere că vazele cu flori nu cad de la balcoane şi că maidanezii nu sar la oameni, am îndoieli asupra faptului că firul de cablu electric căzut luna trecută de pe stâlp nu va curenta, iar capacele de canalizare nu vor cădea, deschizând un întuneric clocotind. Suntem grijulii şi ne păzim de toate. Băieţelul are încredere în mine, aşa că nu am dreptul să-l dezamăgesc.

            În consecinţă, am îndoieli şi în legătură cu măiestria şoferului autobuzului. De fapt, să spun că nu am încredere în el e puţin spus. Groaza care-mi trezeşte o stare de parcă aş vrea să vomit mă face să-mi lipesc obrazul nebărbierit de faţa lui, iar mâinile mele strâng corpul plăpând al copilului de trei anişori, degetele mele îi ating mâinile, lobul urechilor, fruntea, verific dacă e cald, dragul meu e aici, lângă mine, pe genunchii mei, unic, irepetabil, amuzant, sever, iar el îmi îndepărtează nemulţumit mâna, – îl incomodez să vadă cum curge apa, – mergem pe pod.

            Iar pe mine mă chinuie o viziune. Şoferul scoate pe geam mâna cu ţigara transformată-n scrum, aruncând o privire în oglindă şi încercând să vadă cine încă n-a plătit pentru cursă… Piciorul drept apasă instinctiv pe pedala de acceleraţie, pentru că ochii au transmis creierului acum o sutime de secundă informaţia că drumul e liber pe următoarea sută de metri, – toate automobilele s-au îndepărtat. El îşi scutură scurt mâna cu ţigara, apasă pe accelerator, se uită în oglindă să vadă în spate şi nu bănuieşte că peste o clipă autobuzul lui va zbura peste bordură. Poate că autobuzul s-a întors din cauză că roata a prins vreo groapă, care s-a ivit pe neaşteptate, poate că pe drum a apărut vreun câine şi şoferul a reacţionat greşit, – nu am de unde să ştiu.

            Ţipătul unei femei îl face pe şofer să-şi întoarcă privirea la şosea, drum care se întoarce brusc la dreapta, iar el nu mai aude răcnetele pasagerilor. El vede cerul, pentru că microbuzul se ridică pe roţile din spate şi, cum ni se pare nouă… în-ce-ti-şooor… dar chiar foarte încet, cu un sunet îngrozitor, precum al porţilor iadului, burta autobuzului atinge gardul de fier şi parcă trece peste el, parcă îl smulge din asfalt.

            Apa curge. Până la ea mai sunt treizeci de metri.

            Eu am văzut totul înaintea femeii care a ţipat prima. Stăteam lângă şofer, în dreapta lui, pe acest loc ar fi trebuit să stea taxatoarea, dacă firma auto nu ar fi făcut economie pe funcţia asta. Dacă sunt cu copilul, mereu mă aşez pe locul taxatoarei, care lipseşte. Când sunt singur mă aşez oriunde ar fi, pentru că mie nu mi se poate întâmpla nimic rău.

            În secunda când şoferul a pierdut direcţia, eu l-am strâns pe băieţel lângă mine, strecurând mâna dreaptă sub pieptul lui slăbuţ, ţinându-l strâns de geaca de blugi cu degetele. În acelaşi timp am apucat cu mâna stângă bara de care se ţin pasagerii când ies din microbuz, strângându-l între antebraţ şi biceps. În clipa următoare, când ni s-a părut că autobuzul se ridica lin în picioare, am strigat la şoferul care se chinuia din toate puterile să îndrepte volanul şi să-şi mute piciorul de pe accelerator pe frână:

- Deschide uşa!

            Când autobuzul deja cădea în apă, el a deschis uşa. Nu ne-a dezamăgit. Sau poate că a deschis-o întâmplător, căzând din inerţie cu pieptul pe volan şi de frică s-a apucat de dispozitivele şi butoanele de lângă el. Cu toate că în autobuz se auzeau doar ţipete, – zbierau chiar şi bărbaţii, doar copilul meu adoptiv tăcea, – cu toate că de pe locurile din spate cădeau oamenii în faţă ca nişte ciuperci din pungi, iar cineva a spart geamul din faţă a autobuzului cu capul, aşadar, cu toate că era gălăgie mare, eu am auzit sunetul uşii care se deschidea, – parcă ar fi fost sunetul unui muşchi de fier. Nici măcar nu am întors capul la sunetul ăsta.

            Autobuzul s-a întors în aer şi am văzut cum pensionara care cu două staţii în urmă se plângea atât de tare de preţul mare al biletului, s-a întors în aer ca o păpuşă, picioarele ei bătrâne şi grase întorcându-se şi fluturându-i fără nici un control, apoi s-a lovit cu capul de… m-am gândit că era plafonul, dar nu, era podeaua.

            Noi, eu şi copilul, am alunecat spre plafon. M-am ghemuit şi am primit lovitura asupra mea, în ceafă şi în spate, simţind clar că fruntea copilului se sprijină de obrazul meu şi exact atunci m-am lovit cu fundul de scaunul şoferului, m-am întors pe-o parte, pe cealaltă şi aproape că mi-am fracturat mâna stângă când autobuzul a căzut în râu.

            Apa rece ca gheaţa a intrat peste tot în acelaşi timp. Un bărbat cu faţa brăzdată roz, de parcă ar fi fost presărată de praf de sticlă ca de zahăr, a ţâşnit pe uşa deschisă, iar eu am fost aruncat imediat în spatele autobuzului de apa care era atât de rece, încât mi-a părut că fierbe.

            Eu respiram, şi respiram, şi respiram, până a început să mi se învârte capul. Mă uitam la gemuleţul de vizavi, pe care apa lacomă îşi băga capul ca o vrăjitoare rea. Îmi mai amintesc cum unul dintre pasageri, un bărbat, tot învârtindu-se prin autobuzul care acum se întorcea deja în apă, m-a apucat strâns de picioare, înşfăcându-mă cu ură de moliciunea bărbăţiei mele, căutând un punct de sprijin. Am închis ochii, pentru că pe mine curgea apă şi de sus, şi de jos, apoi l-am lovit cu piciorul în faţă, la nimereală. Atunci am înţeles că nu mai e aer în autobuz şi mi-am scos bocancii, cu degetele de la picioare.

            Autobuzul prindea viteză. Am deschis ochii. Autobuzul se ducea la fund, cu botul în faţă. Am înţeles asta. În autobuz era un întuneric noroios. Lângă mine, în partea dreaptă a capotei, stăteau câţiva pasageri – cinci sau şase, ori chiar mai mulţi… Am simţit că se împing, se mişcă. Cineva stătea la podea şi încerca şi el să se mişte, am ridicat picioarele în sus şi am înţeles că nu mai curge apă în autobuz, pentru că acum e deja plin.

            Copilul stătea nemişcat în braţele mele, de parcă ar fi adormit.

            Am întors capul spre stânga şi am văzut că uşa e deschisă şi, împingându-mă pe sub picioarele cuiva, m-am întors, m-am apucat cu mâna stângă de uşă, de bara de fier, încă de ceva, mi-am rupt undeva unghia degetului mijlociu şi parcă din ultimele puteri, împing din picioare, uneori în gol, uneori nimerind ceva, mă mişcam undeva, şi deodată am simţit cum autobuzul a început să se ducă iute în jos, precum un meteorit subacvatic, iar eu cu copilul am rămas în apa rece ca gheaţa, în mijlocul râului, pierduţi de lume.

            Întunericul era în valuri şi neplăcut la gust şi doar mai târziu mi-am dat seama că, tot învârtindu-mă prin autobuz, mi-am muşcat obrazul şi o bucăţică din el se rostogolea pe la mine prin gură şi, asemeni unui atlet nu prea inteligent, se împingea în cerul gurii mele, sprijinindu-se de limba-mi roz, de parcă s-ar strădui să mă ridice cu forţa unicului lui muşchi.

            Dacă aş fi putut – aş fi ţipat. Dacă aş fi stat să mă gândesc o clipă – mi-aş fi ieşit din minţi.

            Ridicând capul – am văzut lumina. Probabil că nimănui nu-i pare soarele atât de îndepărtat ca unui om care se îneacă, dar încă nu şi-a pierdut speranţa că se va salva.

            Cu câtă uşurinţă, copii fiind, ne căram unul pe altul prin apă, eu cu prietenii mei primăvăratici, mergând prin apă până la gât, ducându-ne unul pe celălalt în mâini prin iazul tulbure din sătucul nostru. Credeam că apa ia greutatea oricăruia asupra sa.

Ce prostie!

Dând convulsiv şi spasmodic din picioare şi din mâna liberă, împingându-mă din apa mortală la fel de fără speranţă şi fără ieşire, de parcă m-aş fi apărat de cosmos, am simţit că nu sunt în stare să înot în sus, că nu pot căra după mine blugii care s-au lipit de picioare, geaca, maieul, îmbrăcămintea pufoasă a copilului care atârnă pe mâna mea.

N-avea nici un rost să mă gândesc că dacă-mi scot măcar geaca voi pierde vreo zece secunde. Dacă n-aş fi scos-o, peste vreo două minute am fi ajuns din urmă autobuzul cu pasagerii în agonie.

Fără să mă opresc să dau des din picioare, dar ridicându-mă cu mare greutate, cred că nu mai mult de cinci centimetri pe secundă, ţinându-l pe băieţel cu mâna stângă de abdomen, am încercat să-mi scot mâna dreaptă din mâneca gecii. Inutil…

Cu mâna stângă, în palmele căreia îl ţineam foarte strâns pe copilul meu adoptiv, m-am întins până la mâna dreaptă. Cu degetul mare al mâinii stângi am agăţat mâneca dreaptă a gecii, am făcut câteva mişcări nervoase de eliberare cu mâna dreaptă, dar am înţeles din nou că şi asta e inutil. Nu am cum să-mi scot geaca.

Şi în acest moment m-am luminat. Mi-am atins faţa cu mâna stângă şi am apucat copilul cu dinţii de guler.

…Peste trei secunde geaca scoasă, învârtindu-se, a plutit în jos, spre fundul apei.

Ce fericire e să ai două mâini libere! Am făcut două mişcări largi cu ambele mâini, apoi m-am abătut din nou de la înot pentru o secundă, ca să-l descalţ pe copilul meu de încălţămintea lui şmecheră. Nu am văzut cum încălţămintea s-a scufundat după geaca mea, dar am simţit că eu însumi mă voi duce imediat în jos şi n-am mai încercat să mai scap de greutatea de pe mine şi de pe copil.

…mă zbăteam în apă, o sfâşiam în bucăţi şi vâsleam, şi vâsleam, şi vâsleam.

La un moment dat mi-am dat seama că mi se întoarce capul invers. Era de parcă m-aş fi văzut dintr-o parte, cu capul întors ca o minge de cauciuc, – o grămadă de oase înmuiate, împodobite de un creier rece, cu urechi şi o limbă albastră şi proastă… şi cu mandibula în care era blocată o bucată de material de blugi.

Mă agitam în apă ca o lipitoare, înduram sfârșitul acestui chin, trăiam ultimele secunde ale vieţii, dar nici o forţă nu ar fi reuşit să mă forţeze să-mi descleştez dinţii.

Niciodată n-am bănuit că apa e atât de dură. Fiecare forţare a mâinii în apă se lăsa cu dureri, cu rupturi capilare, cu fracturi musculare şi articulare, totul era foarte complicat şi necesita efort maxim.

Ceafa era apăsată de greutate, iar gura îmi sângera abundent. Inima îmi sărea din piept la fiecare forţare a mâinilor.

Gâfâind, nu mai făceam mişcări largi şi întregi cu mâinile şi picioarele, ci dădeam cu disperare din toate terminaţiile. Nu mai înotam – agonizam.

Nu ţin minte cum am ajuns deasupra apei. În ultimele clipe m-am mişcat într-un întuneric total, iar în jurul meu nu era lichid, dar era carne – sângeroasă, caldă, abundentă, atât de multă, încât îmi strângea şi-mi storcea capul, îmi spărgea oasele craniului meu insuficient dezvoltat… Se auzea un ţipăt neîntrerupt al unei mame care abia născuse.

După ce-am ieşit la suprafaţă, îmi pare foarte rău, dar am deschis dinţii – am deschis gura şi am tras aer în piept, doar plămânii mei erau gata să primească în ei toată atmosfera. Dar în acelaşi moment totul a dispărut – m-am dus din nou la fund.

Doar mai târziu mi-am dat seama de ce s-a întâmplat asta: deschizând gura, l-am scăpat pe copil din dinţi; muşchii mâinii, care funcţionau de sine stătător, l-au înhăţat imediat, dar pe corpul meu nu mai avea cine să-l ţină la suprafaţă în afară de ei, muşchii mâinilor, pentru că picioarele îmi atârnau ca doi peşti morţi cu maţele scoase afară.

Nici nu ştiu din ce dădeam, cum mă zbăteam, din ce mişcam şi împingeam de data asta, cu ce extremitate – oare cu coada, cu slipii, aripile, dar deja, văzând soarele, nu mai puteam să-l părăsesc din nou.

Şi el mi s-a arătat.

Am mai respirat o dată. Şi am mai respirat de câteva ori şi m-am atins cu buzele de copilul meu, nu mai puteam, – el era ud şi rece.

M-am întins pe spate şi l-am prins de piept. Cu mâna stângă m-am apucat de blugii mei. Cureaua, nasturele, fermoarul… Un şold, celălalt… Asta mi-a luat câteva minute. Blugii mi s-au blocat undeva la genunchi, iar eu mă zbăteam din picioare şi înţelegeam că mă înec din nou, că nu mai pot, iar pe faţa mea curgeau şiroaie de lacrimi.

Am căzut iarăşi sub apă, dar de data asta lucrurile s-au întâmplat într-o stare pe care aş putea-o numi conştientă deja. Am reuşit să mai iau o gură de aer, iar sub apă l-am luat iar în dinţi pe băieţel. Mi-am tras cu ambele mâini blugii de pe mine, întâmplător cu tot cu ce aveam sub ei, apoi am ieşit din nou, agitat, la suprafaţă. Acolo nu se schimbase nimic.

Pe mal erau oameni. Şi la balcoanele blocurilor de pe malul râului erau oameni. Şi pe pod erau oameni, care ieşiseră din autoturismele lor. Pe pod alerga de-a lungul gardului un câine maidanez care lătra. Cineva a ţipat:

-…un copil!

Cineva deja venea spre noi cu o barcă. Dar eu nu mai vedeam nimic şi nu mai auzeam nimic.

Eram duşi de curent, iar eu am început să-l dezbrac pe copilul meu, greu ca păcatul de moarte. Jacheta albastră, cu un ursuleţ verde şi simpatic pe spate. Blugi albaştri, dresuri peticite. Un pulover în toate culorile fericirii, şi portocaliu, şi roz, şi galben, un pulover gros, pe care până la urmă l-am lăsat pe el, neavând forţa necesară să-l pot scoate.

La un moment dat m-au prins nişte mâini şi am fost urcaţi în barcă.

- Daţi-mi copilul! – mi-a ordonat o femeie îmbrăcată într-un halat alb. Bărbatul din barcă mi-a desfăcut mâinile fără prea multă greutate.

            Plângând în hohote, o urmăream pe femeie. Ea îi reda viaţă copilului. Peste câteva minute din gura şi din nasul lui a început să curgă apă.