RafTiuk!

Alexandru VAKULOVSKI

 

Zahar Prilepin – Sankea

 

Dacă vreţi să citiţi o carte în care să vedeţi adevărata Rusie – Sankea, romanul lui Zahar Prilepin, e o alegere foarte bună.

Noul Gorki al ruşilor, aşa cum e numit Zahar Prilepin, ne oferă povestea unui tânăr din provincia rusească, membru al unei organizaţii extremiste – copie a Naţbolului – partidul lui Eduard Limonov – interzis în Rusia. Saşa Tişin – Sankea – încearcă să înţeleagă lucrurile mari ca binele, dreptatea, deşi e luat de valul curentului extremist. Ce e de observat în romanul lui Prilepin, e că oricât de extremişti ar fi unii tineri, statul rus îi bate, îi întrece oricum. Ei încearcă să riposteze statului şi terorii continue, dar asta îi duce direct spre autoanihilare, nu spre victorie. Începutul revoluţiei de la sfârşitul romanului e de fapt sfârşitul unor personaje, sfârşitul unei grupări şi victoria statului lui Putin.

Saşa Tişin suferă de schizofrenie, în capul lui apar întrebări la care încearcă să răspundă un alter ego. Pentru că nu găseşte răspunsuri nici la colegii din organizaţie (în care nu are încredere, cu câteva excepţii), nici la cei „vechi”, nici la „putinişti”. De fapt, boala lui Sankea e boala societăţii ruse contemporane în care piciorul drept pune piedică piciorului stâng.

Mi-au plăcut foarte mult paginile lui Prilepin despre provincie şi mai ales despre înfundăturile Rusiei, iar scena în care Sankea cară sicriul tatălui prin pădure e de-a dreptul izbitoare. Sunt multe astfel de scene, care te fac să înţelegi de ce Prilepin e în vogă acum în Rusia şi de ce are deja numeroase traduceri.

Sunt şi scene mai puţin plăcute, dacă nu eşti rus (cum e scena vânării unui judecător leton, în care Saşa e iritat că letonii vorbesc letona, nu rusa), dar îmi dau seama că romanul nu ar mai fi fost credibil dacă aceste scene nu apăreau. E inutil să mai spun că rusul se crede încă Fratele cel Mare, chiar şi aşa beat şi împiedicat cum e.

Zahar Prilepin e un scriitor ce merită urmărit, fie că-ţi place, fie că nu. Sankea, după cum am înţeles, a avut un mare succes în Rusia. Romanul are şi un site, foarte fain, cu grafică, cu trimiteri la personajele reale, cu povestea oamenilor ce au contribuit la site. Povestea lui Sankea merge mai departe, prin site. Trebuie să recunosc că e cel mai mişto site al unui roman, din câte am văzut.

Cu Zaza Burciuladze, Gheorghi Gospodinov şi Zahar Prilepin – colecţia Biblioteca deschisă a editurii Cartier ne demonstrează că e una grea şi că merită s-o urmărim în continuare.

 

*Zahar Prilepin, Sankea, Ed. Cartier, 2011.

Traducere de Vladimir Bulat

Alexandru Vakulovski

 

Chuck Palahniuk - Cântec de leagăn

 

„Vorba grea nu ologeşte, numai piatra te loveşte şi băţul te altoieşte” – este vorba care reprezintă normalitatea de la care porneşte personajul principal Carl Streator în romanul lui Chuck Palahniuk Cântec de leagăn. Dar peste câteva pagini, Palahniuk bagă o frază ce devine un fel de leitmotiv, ce reprezintă de fapt realitatea romanului: „Piatra te loveşte şi băţul te altoieşte, dar acum şi vorbele pot să ucidă.” Această frază e în directă legătură cu acţiunea romanului, Streator fiind în căutarea unei cărţi, Versuri şi poezii din lumea-ntreagă, ce conţine un cântec de leagăn ce-i omoară pe cei ce-l ascultă. Streator caută tot tirajul ca să-l distrugă, iar între timp loveşte în stânga şi-n dreapta cu cântecul-armă. Întrebarea pusă de Palahniuk este dacă fraza amintită nu a reprezentat dintotdeauna realitatea, de la „La început a fost Cuvântul.

            Romanul are şi alt plan, al vânătorii de vrăjitoare, dar care se întâmplă de fapt după ce acţiunea propriu-zisă a romanului se încheie.

            Un personal orwellian e Fratele cel Mare, care însă e văzut altfel decât în 1984. Fratele cel Mare al lui Palahniuk spală creieri dând informaţii, muzică, zgomote – cu nemiluita, în exces. Probabil de aici şi apare motivul cuvântului care ucide. Tot ce e surplus, în exces sau nelalocul lui dăunează şi ucide: „Vrăji care să repare vrăji care să repare vrăji care să repare vrăji, şi viaţa devine din ce în ce mai nefericită, aşa cum nu ne puteam închipui. Ăsta e viitorul, aşa cum îl văd eu în oglindă.

Domnul Eugene Schieffelin şi sturzii lui, Spencer Baird şi crapul, istoria e plină de oameni străluciţi care au vrut să repare lucrurile şi n-au reuşit decât să le strice şi mai rău.”

            Cântec de leagăn are pagini excelente despre falsitate, despre cuvânt, despre binele ce devine crimă. E şi o critică a Americii şi un alt fel de a critica America, nu cu răutate. Ci ca un lucru inevitabil, de neocolit. De fapt romanul e un fel de cântec de leagăn al planetei şi al umanităţii. O ajungere la momentul în care se caută un Adam şi o Eva.

            Ca şi în celelalte romane, Chuck Palahniuk ne dă şi aici numeroase informaţii. De data asta despre simptomele morţii, despre moartea copiilor în somn, necrofilie, despre speciile parazitare aduse din Europa în America, despre paraziţi, în general. Cântec de leagăn e şi un roman horror, deşi Palahniuk, cu ajutorul umorului negru parodiază romanele horror.

            Cântec de leagăn mi s-a părut a fi unul dintre cele mai coerente romane ale lui Chuck Palahniuk. Din fericire, nu chiar atât de coerent ca romanele lui Paulo Coehlo:).

 

*Chuck Palahniuk, Cântec de leagăn,

Ed. Polirom, 2007

Alexandru VAKULOVSKI

 

Sufocare

 

Ce face Chuck Palahniuk ca să nu ejaculeze în timpul sexului? Se gândește la morga cu morții ei, la boli, la căcat, la durere ș.a.m.d. Ce face Palahniuk când vede o femeie sexy? Se gândește la bolile ei care o vor duce inevitabil la moarte, nu înainte de-a o înnebuni. Exagerez, asta o face de fapt Victor Mancini, personajul romanului Sufocare de Chuck Palahniuk, dar cel puțin 6 luni, atât cât a scris cartea, Palahniuk a gândit ca personajul său.

Ca și celelalte romane ale lui Palahniuk, Sufocare e scris și construit impecabil, ceea ce m-a făcut să cred că Palahniuk nu mai riscă, merge pe rețeta care l-a făcut deja comercial. Ceea ce nu e neapărat rău, atâta timp cât nu devine Dan Brown. Romanul are două feluri de scriituri: una la pers. I și una la pers. a III-a. Ambele îl au ca personaj principal pe Victor, doar că în cea la pers. a III-a în ipostaza lui de copil. Dintr-un copil crescut pentru a schimba lumea și adoptat de numeroase familii și răpit de la ele de mamă, Victor ajunge un bărbat care trăiește într-un simulacru continuu. Chiar și serviciul lui oficial constă în a simula un țăran din secolele trecute. Simulează sufocarea în restaurante, pentru a crea „eroi” care-l vor salva și-l vor întreține, simulează rolul fiului bun având grijă de mama lui, dar de fapt nu-i vrea vindecarea, simulează tratamentul pentru obsedații sexuali, dar de fapt merge la ședințe pentru sex. Simulează până crede – asta-i evoluția romanului.

Palahniuk își construiește romanul și la nivel de limbaj și motive. Întâlnim fraza „…nu e cel mai potrivit cuvânt, dar e primul care-mi vine în minte” – de nenumărate ori. Sau „vezi și…”

Sufocare e un bildungsroman romantico-nihilist, în care personajul se trezește din propria minciună. El ca și cum face cubul Rubick, apoi îl desface, rezultatul fiind, oricum, și inevitabil – moartea, pe care o vede obsesiv în toate. E de admirat cât de mult a studiat  Palahniuk medicina pentru acest roman. Medicina, care oricum e de aceeași părere cu personajul lui alienat, care oricum seamănă prea tare cu omul contemporan.

Deși e plin de orori, Sufocare e un roman de week-end. Nimic nu ne mai sperie):. Și o frază care mi-a plăcut mult: „Unora n-ar trebui să li se permită accesul în biblioteci decât cu rețetă de la medic.”

 

*Chuck Palahniuk, Sufocare,

Ed. Polirom, 2004