Pagini basarabene

Moni STĂNILĂ

Transnistria - Honolulu copilăriei mele

 

Şi până la urmă ce reprezintă Transnistria? Cred că tuturor formula aceasta li se pare ori un fel de niciun fel, ori un fel de două feluri. Mulţi ani eu nu am priceput ce e cu Transnistria sau, ca să-l parafrazez pe Alexandru Vakulovski: Transnistria - colhozul cui? 

Îmi amintesc că în copilărie foloseam nume de oraşe sau ţări pentru a ne apostrofa colegii. Trei dintre ele erau favorite în locul meu de baştină: Palestina, Honolulu şi Australia. Formulări de genul „când îţi trag una, zbori până în Palestina/Honolulu/Australia” erau foarte utilizate până în gimnaziu şi aveau rolul de a înspăimânta.

Abia la orele de geografie apărea şi certitudinea că aceste locuri chiar există. Până atunci ele rămâneau ţinuturi fabuloase, ce nu puteau fi localizate sau imaginate. Erau un fel de capătul lumii, iar eu îmi amintesc şi acum cât de surprinsă am fost când am citit pentru prima dată despre Honolulu. Eu nu credeam în existenţa lui.

Cam aşa am receptat multă vreme Transnistria. Un teritoriu trans-nistrian, inventat anume să creeze probleme, populat anume să nu se înţeleagă ce e cu populaţia, gândit anume la dimensiunile ideale ca să nu creeze un şoc în harta Europei (ci doar un colaps în politica unui stat).

Istoria ţărilor mici are, din păcate, foarte mult de suferit. Ce te faci cu cei „mari” care împart şi despart după bunul plac; care dezlipesc şi alipesc în urma unor acorduri din care alipiţii şi dezlipiţii lipsesc? Ce să se fi făcut România în timpul războaielor, cu toate marile puteri de-a stânga şi de-a dreapta? A fost un act de laşitate întoarcerea armelor la 23 august sau un act cerebral menit să diminueze daunele unei ţări care era pândită şi la est, şi la vest, şi pentru teritoriile din est, şi pentru cele din vest?

Nu dau soluţii, eu doar pun întrebări. Întrebări pe care mi le adresez şi mie. Despre istoria ţării mele. Nu mi-a fost niciodată ruşine de originea mea. Nu mi-a fost ruşine cu istoria ţării mele. (Mi-a fost ruşine doar de comunism.) Dar că am fost o ţară mică şi fără şanse de autonomie sinceră şi totală de-a lungul veacurilor nu mi-a fost ruşine. Nu mă ruşinez de neputinţă, ci de obrăznicie. De obrăznicia cu care cineva trage cu creionul o linie pe hartă şi face, prin asta, istorie. O istorie care îi va secătui pe cei ce o trăiesc pe pielea lor.

Actele de unire dintre Principatele Române s-au realizat cu acordul părţilor implicate, dar oare cine a spus „da”, acolo unde, în diferite situaţii, o numită putere a tras o linie pe o voită hartă. Oare suntem acum mai „eliberaţi” (de marile puteri)? Se poate spune „da” oricând? E adevărat că doar „Transnistria a împiedicat Moldova să fie asimilată de România” - cum spune Konstantin Zatulin, directorul Institutului Ţărilor CSI. Şi dacă da, ce trebuie să înţelegem noi prin asimilată (fiindcă eu aş fi spus reunită)? Şi oare Transnistria nu rămâne, pe drept cuvânt, un Honolulu al copilăriei mele, un loc inventat menit să ne sperie cu existenţa lui?

Moni Stănilă

 

Suntem o ţară democrată, putem muri de foame!

 

Conform unui clasament realizat de revista britanică The Economist, Republica Moldova ocupă locul 64 la capitolul democraţie, într-un top cu 167 de poziţii.

            Noi, desigur, ne întrebăm ce reprezintă asta? Care sunt criteriile care situează Republica Moldova înaintea Rusiei sau a Ucrainei? Democraţia – spune The Economist. 

Poate fi îmbucurător un anunţ de acest fel, poate să ne sporească optimismul – unde mai există optimism. E într-adevăr un fapt bun. Şi ne face să credem că lucrurile se mişcă, dacă ţinem cont că cu un an în urmă poziţia noastră era cu două locuri mai jos. Dar dincolo de o statistică într-o revistă britanică, rămâne realitatea moldovenească.

Eu nu intenţionez să contest aceste statistici, deşi cum spunea A. Barnes: „Există minciuni, minciuni sfruntate şi statistici”. Este foarte probabil să fie adevărat, dar totuşi cu ce mă „încălzeşte” asta pe mine sau pe unii pensionari din Republica Moldova, care îngheaţă de frig? Cu ce ne ţine la stomac o astfel de statistică?

Zăpezile, fără să fi atins ca în România patru-cinci metri, au rupt deja acoperişurile unor case şi au izolat localităţi. În capitală maşinile merg în pas cu pietonii. Ţevile de apă caldă pocnesc, cele de apă rece îngheaţă. Blocurile îngheaţă cu uşile sparte. Dar noi suntem a şaizeci şi patra ţară democrată!

Preşedintele nu se alege. Referendumul e o minciună. Alianţa se dezbină, se adună şi se acuză. Comuniştii şi socialiştii fac proteste. Judecătorii şi politicienii îşi dispută dreptatea şi corupţia. Dar noi suntem a şaizeci şi patra ţară democrată!

Bătrânii fac coadă la Infocom cu braţele pline de facturi neplătite. Copiii nu pot merge la şcoală fiindcă în instituţii e prea frig. Spitalele nu mai au locuri să interneze copii. Liber-producătorii se fugăresc cu autorităţile la marginea pieţei centrale pentru locuri mai bune. Dar noi suntem a şaizeci şi patra ţară democrată!

Preţurile alimentelor au crescut ca niciodată. Facturile de apă şi gaz au un adaos de douăzeci de procente. Televiziunile fug după înmormântări. Dar noi suntem a şaizeci şi patra ţară democrată!

Iulian Ciocan

 

Moderatori încîntători şi prost informaţi

 

Multe posturi de radio şi de televiziune au luat obiceiul să invite în cadrul emisiunilor matinale tot felul de oameni de cultură; obişnuinţa asta e frumoasă, dar deseori are un revers neplăcut... Deunăzi, în cadrul unui telematinal care face rating, o moderatoare volubilă şi veselă a dat cu bîta-n baltă. Ea discuta cu un regizor căruia îi zicea cu multă convingere că i-a frecventat spectacolul. Ei bine, în teatrul în care moderatoarea chipurile îl văzuse, regizorul nu a călcat ani de zile. Momentul a fost penibil şi  presupun că mulţi telespectatori au rămas nedumeriţi sau stupefiaţi.
      De ce aduc în discuţie episodul acesta? Chestia e că multe posturi de radio şi de televiziune au luat obiceiul să invite în cadrul emisiunilor matinale tot felul de oameni de cultură. Obişnuinţa asta e frumoasă, dar deseori are un revers neplăcut pentru omul de artă invitat. Şi asta pentru că moderatorii mereu veseli şi jucăuşi sînt destul de prost informaţi, eufemistic vorbind, sau chiar habar nu au ce realizări are invitatul. Documentarea moderatorilor e superficială şi atunci momentele penibile sînt de neevitat.
      Îmi amintesc că eu însumi am fost odată invitat la o emisiune matinală şi am fost aproape năucit de aserţiunea moderatoarei volubile, aceea că eu scriu proză moldovineşti. Era limpede că domnişoara nu citise două rînduri din prozele mele, dar avea impresia că eu sînt un descendent al grupării „Planeta Moldova”. Nu, nu eram şi nici moldovineşti nu scriam.
      Ce vreau să spun? Prezenţa oamenilor de artă în cadrul acestor emisiuni matinale nu-şi prea are rostul dacă moderatorul e picat din altă dimensiune şi nu a catadicsit să-i cunoască opera. Ea ar fi avut sens dacă, de pildă, acei oameni de artă erau rugaţi să vorbească despre politică sau despre galaxiile îndepărtate. Însă moderatorii jucăuşi mai mereu vor să discute despre creaţia invitaţilor pe care abia o cunosc. Şi dacă le este mai uşor cu interpreţii, fiindcă două-trei cîntece pot fi repede ascultate, cu scriitorii şi cu regizorii le e mai complicat. Cine dintre aceşti moderatori are puterea să citească un volum sau să vizioneze un spectacol?
      De aceea, eu aş zice că oamenii de cultură mai bine nu ar fi invitaţi la asemenea emisiuni. Sau, dacă prezenţa lor e atît de jinduită, mai bine ar fi să se discute despre orice, numai nu despre domeniul lor de activitate. Ăsta e sfatul meu pentru făcătorii de emisiuni matinale.

Gheorghe ERIZANU

 

În grădina lui Iorgu

 

În Republica Moldova ești obligat să trăiești mult. Ca într-o sărbătoare.

 

Abia-abia ieși din Sfântul Nicolae, Crăciunul pe nou, Revelion, Crăciunul pe vechi, Sfântul Vasile, Bobotează că intri în Sfântul Valentin, Ziua armatei, Dragobete. Și s-a dus iarna.

 

Abia-abia ieși din mărțișor, Ziua femeii, Paștele, Blajinii că intri în Ziua muncii, Ziua Victoriei. Și s-a dus primăvara.

 

Vara e sfântă. E anotimpul vacanțelor și concediilor.

 

Abia-abia ieși din Ziua independenței, Ziua limbii că intri în Hramul orașului și ușor-ușor aștepți Crăciunul. Pe nou.

 

Așa se duce anul. Tot într-o sărbătoare.

 

În Republica Moldova ești obligat să trăiești mult.

 

* * *

 

După ce au declarat zi de odihnă Ziua reunificării celor două Germanii ( e pe la începutul lui octombrie) nemții au calculat pierderile economice cu introducerea unei noi zile de odihnă. Parcă se vorbea de vreo două miliarde de euro.

 

Bugetul anual al asigurărilor de stat  a sărbătorii noastre e de vreo 400 mii de euro. Cam cât două ore de lucru a Germaniei.

 

Iar alaltăieri, 8 mai, în ajunul zilei de odihnă de ieri, 9 mai, noi am avut zi scurtă. Să nu pierdem sărbătoarea.

 

Azi ne doare capul și bugetul. Dar suntem obligați să trăim. Mult. Căci vine vara.