CinemaTiuk!

CinemaTiuk

Mihail Vakulovski

 

Viaţa peştilor

 

          „La vida de los peces” este un film chilian recomandat de Festivalul Internațional de Film Transilvania, film care a adunat mai multe premii, inclusiv „Premiul Juriului” și „Cel Mai Bun Regizor” la Los Angeles Latino International Film Festival 2011. Un film despre trecut şi despre origini, despre cum trecutul te urmăreşte, oricît de departe ai fugi, oricît de tare te-ai îndepărta de ţara/locul în care te-ai născut, de neam şi de familie, de ce erai în copilărie. Andres este un chilian stabilit de 10 ani în Germania, timp în care nu s-a întors niciodată în casa în care are loc acţiunea filmului, casa copilăriei lor, unde se întîlneşte toată gaşca cel puţin o dată pe an, la ziua de naştere a unuia dintre ei. Fiind ziarist de succes şi avînd ocazia să se întoarcă în Chili, Andres nimereşte exact la această zi de naştere, unde-i întîlneşte pe toţi prietenii din copilărie, de care-şi ia rămas bun pe rînd, fiindcă se grăbeşte la aeroport. Tot filmul Andres trece dintr-o cameră în alta, luîndu-şi rămas bun de la fiecare prieten în parte, această casă-trecut fiind ca un labirint care nu se mai termină, iar cînd ajunge la fosta sa iubită, Beatriz, iubirea vieţii lui, totul se complică, trecutul omniprezent invadînd năvalnic prezentul imediat, chiar dacă femeia între timp s-a măritat, a născut gemene, a şi divorţat şi iar s-a împăcat cu fostul soţ. Un film regizat de Matías Bize, un film  destul de static, care chiar în timpul vizionării te face să te gîndeşti (şi) la ale tale, un film cu actori frumoşi, cu Santiago Cabrera şi Blanca Lewin în rolurile principale, despre viaţă şi soartă, despre fericire şi tristeţe, despre sentimentele din trecut, care-s ca nişte peşti într-un acvariu. Sunt secvenţe foarte frumoase: cu prietenii, cu copiii, cu prietenele, în singurătate şi, fireşte, cu fosta iubită, în special în timp ce vorbesc după acvariul prin care se plimbă peştişorii. Un film care în perioada următoare poate fi văzut la Cityplex Braşov. Vizionare plăcută şi utilă!

 

„La vida de los peces”/Viaţa peştilor (Chile, 2010)

Regia: Matías Bize.

Cu: Santiago Cabrera, Blanca Lewin

Cityplex Braşov.

Program: http://brasov.cityplex.ro/viata-pestilor-tarif-unic-7-ron--la-vida-de-los-peces

CinemaTiuk

Mihail Vakulovski

 

Loverboy

 

 

Cătălin Mitulescu spune că povestea filmului „Loverboy” a pornit din călătoriile sale prin satele de pe lîngă Constanţa şi din ce-a auzit pe-acolo, un film care pune foarte multe întrebări şi nu dă prea multe răspunsuri, dar care-ţi arată o lume la care poate că nu te-ai gîndit, dar care există şi în realitate e chiar mai dură decît vei vedea-o în „Loverboy”. Cătălin Mitulescu este scenaristul filmului „Eu cînd vreau să fluier, fluier”, cu tinerii şi foarte talentaţii actori Ada Condeescu şi George Piştereanu, care interpretează rolurile principale şi-n „Loverboy”, în care mai joacă Ion Besoiu, Clara Vodă, Bogdan Dumitrache (personajul principal în „Din dragoste cu cele mai bune intenţii”) etc. „Loverboy” este o dramă de dragoste, iar loverboy e o profesie ilegală, loverboy-ul fiind cel care o convinge pe prietena lui să se prostitueze… pentru el, pentru bani. Luca, jucat incredibil de natural de George Piştereanu, asta face – îşi face relaţii cu fete din satele sărace de pe lîngă mare, apoi le plasează unei reţele din oraş, care le trimite pe fete la produs în străinătate. Deci, loverboy-ul e prima verigă din acest joc jegos, dar bănos. Doar că la un moment dat Luca se îndrăgosteşte de-adevăratelea de o fată, Veli, interpretată de Ada Condeescu. Fata se mută din familia sa care trăieşte după nişte reguli foarte dure, aproape sălbatice, unde tatăl e tiranul, în patul lui Luca… virgină fiind. De aici încep trăirile contradictorii ale băiatului, deşi printre prietenii lui de afaceri e şmecher („da, asta e altfel, e foarte frumoasă, abia aştept să scap de ea şi să găsesc alta la fel de frumoasă”). La un moment dat încearcă s-o scape de cursul vieţii lui, de viitoarea ei soartă, şi o trimite acasă. Dar fata află cu ce se ocupă şi îi cere s-o trimită să muncească pentru el, sexul nefiind acelaşi lucru cu dragostea, citîndu-l ea pe el. Un film care îţi arată o altă lume, îţi descoperă altfel de sentimente, alte stări, alte trăiri, alte personaje, alte sorţi. Un film bine făcut, de calitate, care nu te lasă să-l uiţi cu una cu două, un film care putea fi şi mult mai dur şi care te face să suferi pentru personaje, dar şi să apreciezi mai mult prietenii şi cunoscuţii pe care-i ai şi mai ales pe cei din familie (acum, nu pot să-mi imaginez ce pot simţi cei implicaţi în vreun fel în acest subiect… imposibil pentru noi, cei dinafară – era mai uşor să te pui în locul personajelor chiar şi-n „Eu cînd vreau să fluier, fluier”). Un film foarte bun, pe care nu pot să-l recomand tinerilor care vin la cinematograf ca să piardă timpul cu gagica sau gagiul, să mănînce pufuleţi şi să bea cola, am avut – fireşte – astfel de personaje în sală şi la „Melancholia”, şi la „Loverboy” şi din comentariile lor s-a înţeles clar că n-au înţeles absolut nimic. Un film pentru oamenii cu creier, care deja a cîştigat cîteva premii şi sunt sigur că va mai aduna destule cronici pozitive, premii şi aplauze, fie şi… dureroase…

 

„Loverboy” (2011), regia: Cătălin Mitulescu,

cu Ada Condeescu şi George Piştereanu

Vladimir BULAT

Elena, printre confuzii de viaţă

Sunt deja patru ani bătuţi pe muchie de cînd am scris despre filmul anterior al lui Zveaghinţev, Izgonirea din Rai. Am constat că cele trei filme ale sale, Zveaghinţev le-a realizat în exact doisprezece ani! Cîte patru alocaţi pentru fiecare...

 

Elena a apărut în acest an, şi a debusolat, se pare, multă lume. A fost şi răstălmăcit, prost înţeles, purtat pe piste eronate de către comentatori. Mie personal mi s-a părut cel mai firesc şi mai puţin artificial din această triadă, făcută pînă acum. Povestea mi se pare extrem de credibilă, bine condusă, şi ţinteşte un scop anume: decăderea în barbarie a omului contemporan! Elena este soţie impecabilă şi ţiitoarea totodată a unui ins cu dare de mînă. Locuiesc într-un apartament de nouveux riches, spaţios şi luminos. Fiecare dintre cei doi, Elena şi Vladimir (soţul ei), au cîte un copil dintr-o căsnicie anterioară, şi au relaţii foarte diferite cu aceştia. Băiatul Elenei este tatăl a doi copii, şi nu prea face nimic, bea bere, se interesează de fotbal, şi visează la nimic, fumînd îndelung pe balcon, şi scuipînd de la etaj. Aşteaptă un al treilea copil. Fata lui Vladimir este hedonistă, cinică, independentă (în sensul că nu are tangenţe cu soarta tatălui), şi consideră că lumea de azi se înmulţeşte pentru a perpetua idiotismul şi insuficienţele acestei lumi. Elena încearcă să-l convingă că familia ei este şi a lui, şi că ar fi bine să-i împrumute mereu cu bani pe cei mai puţin avuţi, "mai puţin speciali" ca el...

 

Într-o bună zi Vladimir face un atac de cord, în sala de sport (ca orice individ din lumea noii burghezii are un abonament la fitness & înot), şi nimereşte la spital. Acolo îşi aminteşte că tot la spital a cunoscut-o şi pe Elena, care era asistentă medicală (probabil că a fost un episod drag lui, căci îl relata ca pe ceva dezirabil, fericit). Discuţia din spital dintre Katya (fiica lui Vladimir) şi tatăl ei este antologică - ea nu vede niciun sens în nimic, şi chiar aşteaptă Apocalipsa, sfîrşitul acestei lumi. Recunoaşte că nu poate fi un om mai bun, pentru că "sămînţa ei este putredă, care reproduce semi-oameni...". Consideră că schimbarea necesită multă trudă şi suferinţă, iar ea nu e dispusă la astfel de sacrificii. Lumea în care trăieşte e cea care se ghidează după principiul: "Căcatul nu poate fi lipsit de un gust bun, deoarece milioane de muşte nu pot greşi!". Greu să nu fii de acord cu această perspectivă, chiar dacă este una cinică şi usturătoare, vehementă.

 

Revenit din spital acasă, Vladimir îi spune Elenei că s-a gîndit la testament, că tot ce are îi lasă fiicei sale, iar aceea va fi obligată să-i plătească o rentă viageră. Desigur, Elena se întristează, şi-i aminteşte că-i cere ajutorul pentru a-l putea răscumpăra pe nepotul ei, de 17 ani, de armată. Vladimir consideră, pe bună dreptate, că chestiunea asta este de datoria tatălui care l-a făcut, şi din moment ce l-a făcut trebuie să-i poarte de grijă, şi să nu aştepte pomană din partea unui străin. O singură dată în tot filmul se deschide o carte - în restul timpului televizorul e cel care umple şi sufocă liniştea. Cartea pe care o consultă Elena pare a fi un voluminos ghid medical, căci articolul consultat este cel despre preparatul Viagra. Îi pune două pastile din acelea printre medicamentele pe care trebuie să i le administreze lui Vladimir. La scurtă vreme – îi constată decesul. Doctorul nu face decît să confirme cauza morţii, din cauza Viagrei. Despărţirea de defunct – la crematoriu. Aseptic, fără ritualuri, doar cu bocetele Elenei... Pentru că testamentul nu fusese scris, pentru că Vladimir nu apucase să-l redacteze, avocatul acestuia a decis împărţirea a tot ce a lăsat celor două femei.

 

Familia Elenei, de unde stăteau într-un banal apartament de bloc, şi unde se stingea frecvent lumina, undeva înafara Moscovei - s-a pomenit în acea locuinţă cu standarde exclusive. Fiul Elenei, împreună cu ai lui se decid pentru o viaţă nouă - pe care nu o merită, şi pentru care nu sunt deloc adaptaţi. Lumea periferiilor se mută în centru, copleşită şi veselă, şi probabil că nimeni dintre ei – în afara Elenei - nici nu bănuieşte care este preţul şi cauza acestei semnificative metamorfoze...Dacă are sau nu remuşcări aceasta, nu ni se spune; asta este marea ţintă a artei: să sugereze, nu să afirme, să observe, nu să tragă concluzii sau să dea verdicte. Există un moment anume, în film, cînd tot ce a fost exterior, se mută în planul interior al eroinei principale. Arta prin asta se deosebeşte de propagandă şi de ideologie: că nu cuteză să-şi depăşească statutul de observator. Fapt adus în discuţie (în interviurile pe care le-am cetit) de însuşi regizorul acestei drame despre lumea contemporană.

 

Elena afirmă la un moment dat în faţa Katyei, că-l iubeşte sincer pe Vladimir, şi probabil că nu o făcea de poză, atunci, după care îl omoară cu sînge rece, calculat, insidios, deschizînd un drum nou – pentru propriul destin, în care să nu mai fie o fiinţă subordonată, docilă şi cuminte, ci vioara întîi! Mamă responsabilă a unei familii numeroase... Accentul este semnificativ, chiar dacă nu e scutit de confuzii, şi de responsabilităţi morale...Cum ar proceda fiecare dintre cei care văd filmul, aflîndu-se în propriul rol? Arta poate fi numită, oare, o oglindă în care să ne recunoaştem, să ne provoace întîlnirea cu noi înşine, sau e doar un obiect oarecare? 

 

Ruxandra CESEREANU

Eul-piele

 

M-am gândit, vrând-nevrând, la conceptul de eu-piele al psihanalistului Didier Anzieu, în timp ce vizionam ultimul film al lui Pedro Almodóvar –Pielea în care locuiesc. Anzieu vede în piele un soi de marsupiu conținător al misterului și tainei umane (al inconștientului exterior sau externabil, de fapt): mai exact, pielea are valoare psihică pentru Anzieu, nu doar fizică. Pielea devine obiect psihic (și poate fi, în același timp, subiect psihic). Inconștientul pielii ține de o exterioritate interioară sau internalizată. Ce se întâmplă, însă, atunci când pielea este rănită? Când eul-piele suferă (fizic și psihic). Cam despre așa ceva este vorba în pelicula lui Almodóvar. Filmul e interesant (poate chiar fascinant), dar și ratat, cred. Fascinant pentru că arată cum poate fi manipulată (medical) pielea și cum poate manipula (fizic și psihic) pielea. Ratat, pentru că Antonio Banderas joacă prost și este fals, necredibil adică (îl prefer în partiturile ironice de desperado), dar și fiindcă Almodóvar construiește un thriller previzibil de la jumătatea lui. Totuși, nu aș repudia complet acest film: ceea ce captivează este problematizarea teoretică lansată de regizor. Și, la fel de mult, captivează frumusețea suplă a Elenei Anaya, care e altceva decât frumusețea opulentă și senzuală a Penelopei Cruz, fosta actriță-fetiș a regizorului spaniol (eu le gust pe amândouă, dar Anaya aduce un suflu nou în pelicula lui Almodóvar).

 

Pielea în care locuiesc (2011),

Regie: Pedro Almodóvar

Cu: Antonio Banderas, Elena Anaya…