o apărut

Mugur Grosu, „Grossomodo”

Ed. Tracus Arte, 2011

 

Nano

 

emoţiile

emoţiile ne ţin de urât pe drum.

 

 

la început

la început eram foarte timizi.

odată cu timpul s-a agravat.

 

 

te iubesc

te iubesc, moarte.

eu tot la tine mă întorc.

viaţa e doar o simplă aventură.

te iubesc, viaţă.

eu doar cu tine vreau să fiu.

moartea e doar o căsnicie aranjată.

 

 

zăpada

ziua când apa vine înspre pământ

în rochie albă de dantelă.

 

 

stil

moartea.

un nou stil de viaţă!

stilul smuls.

 

 

bar

am intrat într-un bar.

şi barul mi-a zis:

acum voi intra eu în tine!

 

 

ploaia

ploaia e fuga de sine

a norului.

 

 

mergi

începi căderea dintr-un picior în altul.

 

 

Messi

Cristiano Ronaldo trage o-njurătură:

‘tu-i gura Messi!

 

 

Zapo

haina face po em

 

catastrofă la nivel înalt

Dumnezeu depistat cu porcină

liderul frigorific la standarde europene

nu mai contează pe piaţa externă

 

judecata de apoi s-a mutat la tribunal

toată lumea câştigă

moartea nu mai sună la uşă

şi-a făcut blog.

 

poarta iadului ar putea accepta fecundarea in vitro

bebeluşii mâncăcioşi şi lebedele negre

ce pot satisface şi cele mai exigenteţipete de vikingi

au trecut cu bine prin criză

 

ce bine e să fii

pradă vulturilor portocalii!

 

frumoasa din pădurea adormită

îşi face fabrică de mobilă în provincie

 

începeţi să mă iubiţi

mărul lui Adam

mi-a lăsat o nepoată

pe malul lacului

 

 

Rimeluri

 

erată

ce tristeţe trebuie să fi fost pe cuvintele care nu-şi găseau

rima

pe când zăvoarele dantelatului piept se deschideau cu

terţina,

aşa cum şcolarii împerechează vacanţa cu Franţa

iar afurisita de muscă pică mereu în zacuscă.

 

se făcea că, mergând într-o mierlă pe jos, nimerii un sonet

onctuos

şi-al meu zvon atonal şi barbar s-a prins şi s-a legănat

arbitrar

într-o rimă îmbrăţişată, sfruntată, cu o interzisă silabă

stelată.

apoi s-a publicat o erată.

 

 

 

Versuri explicite

 

carne macră

doar ce-am căzut în acest sac de oase

iar pielea asta pufoasă-i doar iarba

pe care-o hrăneşte-n adânc o moarte secretă.

gustă din pajiştea mea.

mâine. încă o pălărie

a domnului niciodată.

ştiu că mai are destule în garderobă

dar gustă, nu înghiţi.

 

 

verso

n-am început bine şi deja m-am blocat

degeaba insist degeaba că n-o să meargă

ceva mă-ntristează profund la poezia asta

şi nu mă pot aduna

degeaba tot scriu la ea

îmi fuge gândul la spatele ei arcuit

gropiţele de sub genunchi

şi briza fierbinte zulufii cefei sale muşcând

şi-atâtea alte odoare ce nu s-or vedea niciodată.

mai bine-i spun de acum: întoarce-te!

întoarce-te când îţi zic

întoarce-ţi faţa de la mine

şi du-te!

şi poezia-mi arată cuminte

arcul spatelui călcâiele sidefii

gropiţele de sub genunchi

şi briza fierbinte ce-i muşcă zulufii

din ceafă

toate mi le arată

şi pleacă.

 

 

Tratament traumagic

 

 

aparent astea erau numele tuturor lucrurilor

copiii strânşi în jurul bradului cântau o, albastră meduză

iar noi spuneam cai putere în loc de cai moliciune

 

 

într-o singură zi puteai face totul

nimic nu se compară însă cu teama c-o să ne întâlnim iar

unele străzi vor încerca să ne făgăduiască e bine să le urmezi

toate sunt fundături

 

dacă ţi-e teamă nu devia prea mult de la logica faptelor

acolo sosesc turişti din toate colţurile planetei

 

panorama-i grozavă splendidă definitivă

oricum

la primele ore ale dimineţii poţi vedea chiar şi marea cum

merge la serviciu

 

 

în cele din urmă găsisem un mod de-a schimba senti­mente unii cu alţii

tatăl ei urma să se-nsoare cu sora cuiva

o purtam pe rând în pântece pe fiica sa iubitoare

ştiam că-ncepea undeva o poveste de dragoste

aproape eternă

 

stam pe hol şi nu aşteptam pe nimeni

pe canapeaua lentă şi roşie veneram liniştea gravitaţia

nu priveam nicăieri

aveam o deosebită grijă de pufuleţii pe care-i băgau în noi

nişte degete ivite din aer

 

recomandarea nr.7:

o trapã, orice fular are una

 

 

Psih

 

ce vremuri erau pe atunci

tot ce aveai cu tine

puteai să duci

într-o trompetă!

 

 

de ce eşti atât de cald de înalt

Tu eşti doar cald Tu eşti doar înalt!

cum atârni susurând peste cuiburi de-asfalt

umbră fiecărui foşnet îi dai

şi atât!

Tu dar Tu eşti atât de puternic

şi-atât

poate ai nevoie de-un câine de-un sfetnic

poate dormi înecat într-un cheag pe cuţit

sau eşti prea iute prea nesfârşit

fă-mă o pândă chiar pânda Ta

na

o cană de sânge şi bea

ţi-o fi sete şi ţie

de altcineva!

 

http://www.edituratracusarte.ro/magazin/detalii/grossomodo

Mitoş Micleuşanu

„Trepanoia”, Ed. Art

(fragmente)

 

HERMASOFIT

 

Zaharia şi-a dat drumul cu un grohăit sacadat şi surd. Avea dinţii încleştaţi, capul dat pe spate cu ochii bulbucaţi la candelabrul greu ce atârna ameninţător deasupra biroului. După ce plămânii lui au stors ultima picătură de aer, Zaharia a încremenit. Înainte, totul dura câteva secunde, dar odată cu trecerea anilor, mai ales toamna târziu, Zaharia înţepenea câte un sfert de oră sau mai mult. De data asta orgasmul a fost atât de intens, încât el s-a învineţit ca un strangulat. Peste vreo cinci minute de la ultimul spasm, a tresărit şi a început să înghită aer. Membrana de ceaţă i s-a retras de pe ochi, degetele au început să i se mişte şi Zaharia şi-a revenit. Ochii lui au pipăit încăperea, obiectele din jur au prins contur și în cele din urmă, privirea i s-a oprit pe capul de copil ce zăcea în talgerul de pe birou. S-a aplecat, a sărutat fruntea mică şi rece, a extras cu atenţie căpşunile din orbitele goale, le-a băgat în gură, a luat capul din talger şi l-a băgat în congelatorul secret din interiorul biroului. A poziţionat rotiţele cifrului cât mai haotic și s-a ridicat. A simțit o amețeală, s-a sprijinit cu mâinile de birou și a închis ochii. Pete mari, de la galben la mov i s-au extins pe după pleoape. A tras aer adânc în piept şi a deschis ochii. A luat talgerul cu atenţie, l-a pus pe parchet şi a bătut de două ori din palme. Din capătul cabinetului, de sub un fotoliu din piele Ulpia şi-a făcut apariţia un şoricar argintiu. A străbătut ghiduș încăperea, adulmecând lichidul limfatic și într-o clipită a golit talgerul. S-a lins pe bot şi l-a fixat pe Zaharia cu mărgelele ochilor albaştri, aşteptând parcă un desert, o mângâiere.

— Gata, nu fi naşpa! a mormăit Zaharia. A luat talgerul şi s-a îndreptat agale către uşă. Şoricarul s-a luat după el, dar stăpânul l-a speriat cu un clănţănit de dinţi. Şoricarul s-a ascuns sub fotoliu, iar Zaharia a ieşit din cabinet, a străbătut coridorul pustiu, a coborât la parter, apoi la demisol. A intrat în spălătorie, a băgat talgerul în cuva cu dizolvant, a pipăit spaţiul cu privirea şi s-a spălat pe mâini. Prin grătarul de scurgere din mijlocul spălătoriei răzbătea bocetul Hermasofitului încarcerat la subsol:

 

dor la horonit moroi mamaică

dor la pătricorbu tăvălea

hînios tătunu ghem tătunu

hoarpa surdă ochiu ciugulea!

 

dor la căpătâiu lu mamaica

dor la pătricorbu tăvălea

ghem sămârţă hum sămârţă

ciugulea căpşuna ciugulea

 

Orologiul din capătul coridorului a scos douăsprezece clinchete grave care s-au răspândit printre coloanele de marmură, s-au prelins pe scările albe, s-au rătăcit în holul mare şi au sucombat respinse de pereţii tăcuţi. 

Zaharia a închis robinetul, s-a şters pe mâini şi a ieșit din spălătorie. A urcat scările agale, a trecut pe lângă bustul lui Durmaher și a intrat în cabinet. S-a apropiat de geam, a dat la o parte draperiile de satin şi s-a uitat îngândurat afară. Miezul nopţii înfuleca tăcut din vârfurile coniferelor tuia care înconjurau casa. De sus, de la geam, se deschidea o privelişte de vis, o alee împrejmuită de felinare cu nimburi palide portocalii pierzându-se în ceaţă. Pavajul umed, o fântână arteziană cu unicorn de piatră cabrat, câteva băncuţe şi nicio suflare. În depărtare, învăluită într-un abur albăstrui, poarta de fier cu ţepe aurite. Iar dincolo, drumul, pădurea şi întunericul. Sunetul neaşteptat al telefonului n-a provocat nicio tresărire pe faţa de ciment a lui Zaharia. La al treilea zdrăngănit înfundat, Zaharia a tras draperiile la loc, s-a apropiat de birou şi a ridicat receptorul de cristal.

 

 

 

CIOCANUL

 

Mama lui Cristi a fost găsită dimineaţa, nu departe de fabrica de zahăr, într-o cisternă ruginită, plină cu apă de ploaie. Au găsit-o nişte copii. S-a adunat lumea. Au recunoscut-o după cele trei degete lipsă de la mâna dreaptă. Nu s-a făcut mare caz din asta. Femeia era o biată nebună din zonă, poreclită „Doamna Muci“. Nu-i plăceau oamenii, se ascundea într-un siloz părăsit şi mânca la groapa de gunoi. Era bătrână şi aproape oarbă. Cristi a încercat de mai multe ori s-o ajute, dar femeia, de cum îl vedea, începea să urle şi să facă spume la gură până când se învineţea şi cădea ca secerată. Dar nu era agresivă şi nici nu deranja lumea. Cristi era şi el amărât, o ducea de pe o zi pe alta şi nu se prea înţelegea cu vecinii. Mai scotea un bănuţ muncind pe la unii, pe la alţii, însă avea şi el nişte crize, moştenite probabil. Începea să urle la oameni, îi înjura, îi scuipa şi plângea. Apoi urmau perioadele de euforie şi exaltare, dar oamenii nu-l agreau. A fost târât prin canale şi beciuri. Scuipat, bătut, ars cu ţigara de alţii şi ei bătuţi, scuipaţi, arşi cu ţigara de alţii şi ei bătuţi, scuipaţi, arşi cu ţigara de alţii…

Cristi a aflat vestea de la un puşti care fugea pe stradă şi urla în gura mare: „Doamna Muci a dat papucii!“. L-a rugat pe copil să înceteze, dar copilul a început să ţipe şi mai tare.

Nu s-a dus s-o vadă pe maică-sa. I-a fost frică să nu-şi revină, să-l vadă şi să moară de-adevăratelea, de frică. N-a simţit nici tristeţe, nici regret. S-a uitat în gol o vreme încercând să-şi amintească ce-a făcut în ultimele zile, dar n-a reuşit. Şi-a privit mâinile murdare, mai ales unghiile, apoi în minte i-a răsărit un ciocan încins. Un ciocan imens, de neclintit. Era obişnuit cu ciocanul. Răsărea la tristeţe.

Cristi a plecat de-acasă. A luat un autobuz până în comuna Barca. Ciocanul era de neclintit. Din comuna Barca a mers pe jos până la Cheile Volcu. Era o zonă împădurită, învăluită în ceaţă. Ciocanul stăruia. Cristi a ales o cărare abia vizibilă care se pierdea în desiş. A mers cât a mers până a ieşit din ceaţă. Aerul era vâscos şi rece, ca o atingere de licheni. De-o parte şi de alta a cărării se înălţa pădurea greoaie, din ce în ce mai sălbatică şi de nepătruns. De undeva, de la marginea lumii, răzbătea un lătrat de câine chinuit. Ciocanul stăruia.

A mai mers o bucată de vreme, după care s-a oprit să-şi tragă răsuflarea. Tâmplele îi zvâcneau, respira anevoios, ciocanul stăruia.

A desluşit în faţă vârful dealului, un platou. S-a lăsat într-un genunchi. Pământul era umed şi rece. A simţit o căldură tremurătoare în burtă. S-a ridicat. Ameţeala îi îngreuna drumul, s-a dezechilibrat de câteva ori agăţându-se de copaci, dar a urcat până la capăt şi a ieşit pe platou. Ciocanul stăruia.

Era o poiană împânzită de Geana Babei şi Tăuniţă de patru palme. Undeva în mijlocul poienii se zărea un trunchi de copac retezat. Cristi s-a întins în Tăuniţă. Ciocanul stăruia. Pe lângă lătratul îndepărtat, Cristi a desluşit nişte voci bolborosite, nişte scâncete, ecouri sau glasuri întretăiate, un fel de bocete nearticulate care se cristalizau încetul cu încetul:

“...dmaaaanna maaannnaaaaaaaaa ciuumuuuuu ciuuuuuuuuuuu danma manaaa adaaapa puuudnaa madnoada cium ciuuuudna mdoana ciu dapa dapuuudoa mnaaa muuu ciaada papuuuu ciuuudoa mnamuuci adatpapuuuu ciiidoamnamuuu adatpapuuuciiiiii doooamna muuucia daaat papuci doaaamnaa muuuci a daaaat papucii doamna muci a dat papucii doamna muci a dat papucii...“

Ţipătul copilului venea de pretutindeni. Cristi a început să plângă cu faţa în Tăuniţă, cu buzele murdare de pământ. Ciocanul stăruia. Şi-a şters lacrimile şi a mers în genunchi până la trunchiul uscat. A netezit secţiunea cu degetele. A început să-şi scoată hainele. S-a dezbrăcat în pielea goală, s-a întins lângă trunchiul retezat şi a început să se masturbeze. A simţit valul fierbinte, tremurător, tot mai aproape, mai profund... a tresărit convulsiv de câteva ori. În jurul lui s-a extins o baltă de aur încins, clocotitor. Se prelingea necontenit, vreascurile se aprindeau, Tăuniţa chircită se carboniza. Trunchiul uscat a luat foc şi fumul dens a învăluit poiana. Ciocanul s-a topit.

A deschis ochii. Erau acolo cu toţii, îl sfredeleau cu privirile reci. Au scos aşchiile şi s-au apropiat. Lupii au ciulit urechile, un ţipăt prelung a inundat pădurea. Noaptea şi-a lăsat pleoapa vânătă peste tot.