o apărut

Zaza Burciuladze, Kafka instant,

Ed. Cartier, 2011

Traducere de Dorin Onofrei

(fragmentiuk)

Așa că, oricât de dark era starea în care mă aflam, numai gândul că Levaniko e undeva alături mă liniștea cât ai clipi și mă umplea de energie. Ăsta e el, Kukla – Mad Max, Woody Woodpecker & Turboman. 3 în 1: șampon, balsam și styling. Muzica era, una-două, acoperită de râsul înfiorător al doamnei Laura.

Ce zici, stimată doamnă Laura, poate o punem?

Totul s-a învălmășit. Pizdeţţţţţ… Nici naiba n-ar fi putut descurca cine cu cine se săruta, cine cui i-o sugea, cine cui i-o punea. Kill Bill & Twin Peaks Trip. Magnetofonul zbiera la volumul maxim: „We are family!”17. Undeva, Kukla chefnea ca un coiot: „Everybody dance now!”.

Lui Meshi îi ardeau ochii de parcă era dement. Motanul lui negru se zbuciuma ca un zănatic, se iţea când dintr-o creastă Mohawk, când de după curul vreunui bulangiu. Kacearov era cu Chick Corea. Nu mă taie capul de ce își numește gagica așa. În principiu, mi se rupe-n paișpe. E de treabă Chick Corea asta. Foarte atentă. Aici însă e total nelalocul ei. Aveam de gând să povestesc cu totul altă istorie, mai bine zis, un banc, intitulat „Clipa”.

Clipa

Nu trebuie niciodată să-ți fie teamă că mergi prea departe,  căci adevărul e și mai departe.

Marcel Proust, În partea dinspre Swann18

Bancul este o povestioară hazlie spusă pentru amuzament și distracţie. Păi, iată, și istorioara aceasta scurtă poate trezi hazul. Despre doi oameni care s-au întâlnit în același timp și spaţiu. Nu știu cum vi se pare, dar eu una cred că astfel de întâlniri au loc rareori. Bine, să lăsăm la o parte timpul și spaţiul, altceva contează acum, adică întâlnirea. Mai exact, suma coincidenţelor și disponibilitatea pentru întâlnire. Dacă n-ar fi existat disponibilitate, n-ar fi fost nici întâlnirea.

Mai departe. Vasăzică, a fost un trip, un moment de întipărire… O Gluc’OZA ar fi cântat, probabil, pe chestia asta: „Oi, oi, oi, oi, eto mejdu nami liubov”19, numai că nici pomeneală de dragoste aici. Nu e cuvântul potrivit. Ducă-se în pizda mă-sii Glucoza – aici poate fi folosit așa un cuvânt grandios cum e „adevărul”. Așadar, aceasta a fost clipa adevărului. Dar dacă nici „adevărul” nu vă mai e pe plac, am să vă dau, pentru ilustrare, un citat, pare-mi-se, din Evanghelie, pe care nu sunt sigură că-l ţin minte cu exactitate: „Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii”20. Ei, și dacă puneţi în locul cuvântului „lumină” cuvântul „gheaţă”, totul devine mult mai limpede. Așa că, atâta timp cât aveţi gheaţa printre voi, credeţi în ea și fiţi fii ai gheţii. De fapt, nici măcar n-a fost gheaţa, ci o rază scânteind pe un cristal de gheaţă, care se ivi doar pe o clipă în faţa noastră și dispăru. Iar noi am crezut în ea. Și ne-am întâlnit. În astfel de momente (mă refer la întâlnire), e nevoie de credinţă (credinţa este substanţă, iar substanţa este obiectul concret cu care se hrănește viaţa), fiindcă o rază durează doar o clipă, o străfulgerare, adică o viaţă întreagă. Și, bineînţeles, ea nu se va mai repeta nicicând în ipostaza iniţială. Pe urmă ne putem gândi la ea, îi putem porunci chiar: oprește-te, clipă, cât ești de frumoasă! Mai mult, vreun filosof care nu are nimic mai bun de făcut îi poate determina mai apoi originea, mecanismul și structura. Și totuși, ea nu va mai fi nicicând la fel ca înainte. Dar oare a fost ea cu adevărat? Pe scurt, îi dăm cu clanţa despre acele cazuri excepţionale ale unor întâlniri când crezi în ceea ce nu există și vezi ceea ce nu există. Asta și este credinţa. Cu alte cuvinte, cronotopul, timpul și locul, reprezintă calea, și nu avântul spre un scop ce nu inspiră încredere. Doi oameni pot să stea faţă în faţă și să vorbească – pot chiar să se înţeleagă unul pe celălalt (știind ce act complex și abstract este înţelegerea reciprocă, am să folosesc totuși aici acest cuvânt. Complex, pentru că înţelegerea înseamnă transferul celor auzite în propriile trăiri.). Ei pot să cadă de acord asupra multor chestiuni, pot chiar să fie absolut cinstiţi unul faţă de celălalt, și totuși să nu se înţeleagă unul pe celălalt niciodată. Și nu numai atât, chiar îmbrăţișându-se, pot fi la o depărtare de ani-lumină unul de celălalt. În cele mai multe cazuri, așa se și întâmplă. De aceea și cred că întâlnirile sunt o mare raritate. Toţi pot vedea, fie chiar și simultan, să zicem, „M”-ul galben de deasupra cupolei de la McDonald’s (care are și lungime, și volum, adică însușiri materiale). Dar sclipirea care nu există poate fi văzută doar de o persoană ori, în cel mai bun caz, de două, în momente rare, excepţionale. Explicaţia mea este următoarea (altcineva va reuși, poate, să dea o lămurire mai bună): această clipă există pentru nu mai mult de două persoane (italicele îmi aparţin – Z.B.), și încă într-un anume cronotop concret, dar nu întotdeauna și nu pentru toată lumea. Întâlnirile nu au loc altminteri. Apariţia mai sus a cuvântului „adevăr” nu e întâmplătoare. Acestor întâlniri li se poate spune și astfel, anume clipe ale adevărului. Adevărul nu e numai E = mc2. El are o varietate de forme ce corespund numărului oamenilor de pe pământ, și n-am spus nimic nou cu asta. E veche și afirmaţia că adevărul nu este un dat singular, stabilit o dată pentru totdeauna, un ornament pietrificat ori un „M” galben de pe McDonald’s. Ca să zărești sclipirea adevărului, este nevoie de disponibilitate, de o sumă de coincidenţe și de o anumită experienţă. Altfel spus, adevărul poate sclipi în faţa ochilor noștri când încă nu suntem gata, deși îl putem observa și ni-l putem chiar aminti mai apoi. Iar amintirea aceasta va însemna cam același proces ca restaurarea după o deteriorare. Mi s-ar putea obiecta că este imposibil ca un om să fie veșnic gata, în particular, gata pentru clipa întâlnirii. Nu e exclus, probabil, dar eu cred totuși că noi suntem înzestraţi cu un fel de mecanism de tipul mirosului, însușire ori dar (trebuie să fim înzestraţi cu el), și acesta, independent de voinţa noastră, se declanșează fără întârziere îndată ce sesizează apropierea clipei. Se declanșează, alertează și înflăcărează. Adesea, explozia se irosește în van, pentru că în ochii noștri (ori înăuntrul nostru) pătrunde nu ea, ci copia ei. Se poate întâmpla și invers: clipa adevărului va veni ca o scăpărare, dar noi nu ne vom emoţiona în măsura cuvenită. Însă emoţia, după cum se știe, este absolut indispensabilă pentru a vedea ceea ce există într-un segment infim de cronotop, ceea ce, se poate spune, nici nu există, rămânând totuși un adevăr.

Ce să mai lungim vorba: eu și Zaza am văzut gheaţa simultan. Am văzut-o, am crezut în ea și, ca să zic așa, ne-am întâlnit. Ne-am întâlnit și ne-am emoţionat. Dar aceasta a fost numai și numai clipa întâlnirii. Mai apoi, a fost ca și cum executam un ordin de a munci fără preget: extindeam îndelung, pe cât puteam, această clipă – adică ne aminteam de ea, discutam despre ea, ne înţelegeam unul pe celălalt, transferam cele auzite în propria experienţă, dar aceasta era deja restaurarea clipei. Prin această amintire (mai degrabă de voie decât de nevoie, întrucât aceasta era dorinţa noastră – eram conștienţi de natura ei, înţelegeam ce suntem și care ne e situaţia reală), noi îndeplineam o anumită muncă, și nu pentru a păstra ceva, ci, dimpotrivă, pentru a face mici fărâme, a zdrobi. Simţeam cu toate organele cât de periculos e să rămâi în gheaţă. În gheaţă, și nu în iubire21. Medicii fără frontiere vor fi de acord cu mine că literatura, ca și filosofia, are pentru toate celea o rezervă de maxime sugestive. Despre iubire există o sumedenie. Îmi dau seama că e o banalitate, dar am să dau trei exemple: 1. Cato (cel Bătrân) – „Sufletul celui ce iubește trăiește într-un corp străin”; 2. Proust – „Când suntem îndrăgostiţi de o femeie, proiectăm, pur și simplu, asupra ei propria noastră stare sufletească”; 3. Platonov – „Este ușor să iubești o femeie – aceasta înseamnă să te iubești pe tine”. I’m sorry că vorbesc cu vocea altcuiva, dar, pe bune, eu n-am văzut niciodată acţiuni atât de concordante: parcă am fi dansat sincronic, iar viaţa noastră ar fi depins de acest dans. We are the robots22. Știam ce făceam, spărgeam gheaţa, pentru că ne temeam de ea, și știam că, după ce vom fi sfărâmat cristalul, ne așteaptă aceeași monotonie a acvariului, și totuși făceam acest lucru. De ce? Probabil, din teama de a merge prea departe, deoarece nu putem fi fericiţi,  nu aceasta e starea noastră firească, noi nu ne putem bucura și preferăm amărăciunile obișnuite veseliei neobișnuite. Într-un cuvânt, am spart toată gheaţa din jurul nostru, am izgonit din preajma noastră, cu propriile noastre străduinţe și eforturi, adevărul, și acesta s-a descompus în elementele sale constitutive – și s-a dizolvat în apă precum un praf, precum Kafka. Instant Kafka. Căci noi suntem natural born uglies, niște târâturi futute-n aripă.

De altfel, futu-i de sus și până jos, tot și toate, futu-i  toate curvele cu mine-n frunte, futu-i gheaţa și genele mâncate de Zaza, și pe pletosul Barrichello, și no comment, și pe Albă-ca-Zăpada cu cei șapte pitici, și pe Jghenti pleoștit în fotoliu, și pe puștiul din Batumi, și cele o mie și una de modalităţi de a ajunge la orgasm, și „M”-ul roșu de deasupra staţiei de metrou „Rustaveli”, și „M”-ul galben de deasupra cupolei de la McDonald’s, și pe post-industrial boys, și pe asudatul de Morrissey, și pe Catolicos-Patriarhul a toată Georgia, și uleiul făcător de minuni, și pe medicii fără frontiere, și pe ăla, că e poet, că e geometru, și galeria de cucoane fără orgasm, și pe fraierul cu sonerie, și pe Meshi dansând în adidași de damă, și Crucea Roșie, și pe Barbie zâmbăreaţa, și Audi ăla A6 în ţiplă, și jocul umbrelor, și hora boschetarilor, și bamboleo, și bambolea, și pe Woody Allen, copleșit de uimire, și pe personal Jesus, și cafeaua fără cofeină, și 3, și FUCK ME, și pe câine – ăl cu ochi adânci, minunaţi, imenși, și scheletul lui Kafka, și sută la sută, și Dead „Berlin”, și pe Zaza cel ticsit cu gunoiul existenţei cotidiene, și pe rumenul Bach, și pe Chick Corea, și pe beautiful losers, și pe Bruce Lee cel furios, și pe cei doisprezece apostoli din plastic, și men’s world, și cucurrucucuuu, și Ciclodol party, și pe Koncealovski cu trandafirul în mână, și pe câinele din Baskerville, și pe pârţari, și pe parașute și piţipoance, împreună cu mine, și cele trei mii de inele de carne, și trei nuci pentru Cenușăreasă, și pe Mad Max, și pe Kukla, și Bésame mucho, și pe Sorokin, și gheaţa, și fishburgerul, dar nu cu chiftea, ci cu pește viu, care dă din coadă, și cucurrucucuuu…

Paul Mihalache

Tîrg de arlechini

Tracus Arte

 

Eşti al niciunuia de-a-ntregul când te lasă

 

Fac un duş şi mănânc cornul cu ciocolată. Ies cu pachetul de ţigări şi cana alături. În faţa scării e umbră. Aproape plăcut. Mă aşez pe trepte. Vreau să recitesc Punct contrapunct. Dinăuntru aud sunetul pentru mesaj primit. Mă duc să-mi aduc telefonul. Normal că mi-a zis soră-mea. Nu-ţi fă griji. Ca să mă lase mama, oricum trebuie să-l conving şi pe frate-miu să vină cu mine, şi o să avem unde să rămânem. Te sărut. PS: Să ai grijă de Alina.

Nu s-a putut abţine. Dar e ok. E ok că ştie, e ok că nu s-a putut abţine. Înseamnă că nu-i e cu totul indiferent, chiar dacă a spus-o pe ton de glumă. Mai am credit exact pentru un mesaj. Nu-i răspund acum, o să îi scriu deseară. Ce mult îmi place John Bidlake. E singurul care scapă ironiei lui Huxley. Deşi nu îi place muzica, iar pe finalul cărţii, îmi amintesc că inventează el un fel de superstiţie absurdă – când se îmbolnăveşte, e convins că viaţa lui depinde de sănătatea unui nepot abia născut. Dar sunt abia la primele pagini. Sper că Alina o să aibă timp să treacă pe acasă. I-am păstrat ei covrigul. Îmi vine să-i spun să renunţe cu totul la rahatul ăla de serviviu, dar ştiu de pe acum ce-mi va răspunde: că ei îi place, îşi mai exersează franceza, învaţă tot felul de lucruri despre internet, contează şi la CV... N-o să spună că, deocamdată, e singura noastră sursă de venit. Din toamnă o să-mi iau mai multe traduceri şi elevi la engleză. O s-o conving să nu se mai ducă. Din nou bipăit de mesaj: Îmi pare rău, nu mai am când să vin. După curs am rămas la bibliotecă şi acum trebuie să merg direct la serviciu. Abia aştept să vin. Sper să nu dormi.

O spune știind bine că niciodată nu adorm înainte să vină ea. Mănânc eu covrigul şi-mi mai aprind o ţigară. Cei doi soldaţi din faţa ambasadei sunt îmbrăcaţi cu pantaloni lungi, din poliester, şi jachete. Stau nemişcaţi, la soare, în dreptul intrării. Cred că fierb de vii. Mă întreb cum era Londra lui Huxley. Camera lui unde scria...

 

*

 

E aproape opt seara şi aerul încă frige. Sunt tot afară, nu mai am mult din primul volum editat prin ’68, în colecţia BPT. La ambasadă, jandarmii fac schimb de tură. Noaptea mai e cum mai e, dar cei doi care se pregătesc să plece abia se mai ţin pe picioare. Cred că sunt simpli soldaţi care îşi fac stagiul militar, nu angajaţi de pe la vreo firmă de pază. Cel puţin, eu nu reuşesc să văd vreo inscripţie pe jachetele lor. Mi-e dor de Alexandra. Şi de Alina. Am chef să continui povestirea pe care am început-o azi, pe la prânz, dar simt că nu merge. Împrumut prea mult personajului din stările şi trăirile mele la cald. Nu pot să mă detaşez. Îmi amintesc una dintre cele mai frumoase poezii scrise în limba română. Noi ştim că unu ori unu fac unu, / dar un inorog ori o pară / nu ştim cât face. / Ştim că cinci fără patru fac unu / dar un nor fără o corabie / nu ştim cât face. / Ştim, noi ştim că opt împărţit la opt fac unu, / dar un munte fără o capră / nu ştim cât face. / Ştim că unu plus unu fac doi / dar eu şi cu tine / nu ştim, vai, nu ştim cât face. // Nu reuşesc să-mi aminesc şi următoarele strofe, doar finalul. Scot telefonul din buzunar şi tastez. „Pieri din inima mea! Revino-mi în inimă!” Trimit mesajul. Alexandrei. Oare prin ’70, când a scris Altă matematică, Stănescu o fi fost îndrăgostit? Aş vrea să intru să-mi continui povestirea, dar nu pot să scriu un rând fără să mi se pară că fac altceva decât să dau formă senimentelor şi îndoielilor mele. Telefonul vibrează în buzunar. Nu e mesaj, sună. Alexandra nu m-a mai sunat până acum. Nu e ea. Alina. Ce faci? Vocea îi e neobişnuit de gravă. Sper că nu am trimis mesajul greşit. Citesc Huxley. Aş face orice să nu mă apuc de eseuri. Tu eşti în pauză? Te rog să mănânci tot sandwich-ul. Nu spune nimic. Dar dacă i l-am trimis ei, nu are cum să-şi dea seama că a fost din greşeală. Doar să-l fi interpretat ca pe cine ştie ce mesaj încifrat. M-a sunat tata. Vine mâine în Bucureşti. Dacă pleacă la şapte, la opt dimineaţa e la noi. Trebuie să ascundem calculatorul tău, cărţile, nu ştiu ce o să facem. Tace din nou. Îi spun să nu-şi facă griji, ne descurcăm noi cumva. Te aştept şi vorbim când ajungi.

Intru şi încerc să continui eseul pe Fodor şi Dennett, dar nu mă pot concentra. Mesaj de la Alexandra. „Dă-mi liniştea, catedrala frumoasă / şi altfel de moarte. //” E din acelaşi volum. Îmi place dialogul ăsta; dacă l-ar începe ea, oare i-aş putea răspunde? Oricum nu mai am credit pe telefon. Totuşi mă surprind puţin versurile pe care le-a ales. Ea spune aproape ironic mi-e dor, şi nu lasă să se vadă prea uşor ce simte. Asta mă provoacă şi mă incită. Sper să nu fi fost doar o aparenţă. Ultimul lucru de care aş avea nevoie ar fi să’mi pună condiţii. E absurd, sunt sigur că nu o va face. Da, dacă era în Bucureşti, înţelegeam. Poate aş fi luat eu însumi o decizie. Aş fi renunţat la Alina pentru ea? Mă bucur că nu am de făcut genul ăsta de alegeri. Le-aş fi minţit pe amândouă până când le-aş fi pierdut. Nu, aş fi rămas cu Alexandra, cu riscul de a nu dura mai mult de câteva luni, dar nu mă văd spunându-i Alinei că ne despărţim. Aş fi fugit pur şi simplu, ca un laş. Aş fi provocat vreo scenă, folosindu-mă de Alexandra s-o fac pe Alina să se despartă de mine. Sau alt gen de scenă, încât să cadă responsabilitatea pe ea. Aş fi rănit-o mai puţin? Aş fi aplicat pentru bursă şi plecam în India, ca Mircea Eliade.

Mă uit printre cărţi. Saki, Lighioane şi supralighioane – pe asta n-o dau – Ilf şi Petrov, Viţelul de aur... n-am ce face, o să o cumpăr iar în toamnă, poate chiar de la acelaşi anticar. La preț triplu, sau chiar de vreo patru ori mai mare. Ar trebui să primesc pe ea măcar cincizeci de mii, deşi, după experienţa de azi, nu mai sunt chiar atât de sigur. John Steinbeck, Iarna vrajbei noastre şi La răsărit de Eden. La anticariat cu ele! Mi-a plăcut mult mai mult cărticica aia subţire, Oameni şi şoareci, pe care am citit-o anul trecut, într-o librărie de pe Magheru. O să iau o sută de mii pe astea trei. Un pachet de ţigări şi o jumătate de oră la internet. Plus un covrig. Ness încă mai am. Fuck, dacă vine taică-su trebuie să stau în vreo crâşmă, n-am de gând să mă plimb prin soare câteva ore. Dar poate nu stă prea mult.

Citesc Fodor. De câte ori îmi vine câte o idee, scriu un paragraf sau două pentru eseu. S-au adunat deja patru pagini de calculator. Nu spun că nu e interesant, dar dacă nu ştii neurobiologie grupa mare, ca filosof al minţii nu poţi decât să-ţi dai cu presupusul. Cred că cei care nu ţin pasul cu fizica şi biologia, încep să scrie tratate de filosofie a ştiinţei. Mă intrigă ipoteza identităţii minte-corp (minte-creier), dar mi se pare aproape incredibil că încă mai există adepţi ai dualismului clasic, cartezian. Parcă ar fi încercări de compatibilizare ale ştiinţei cu religia. Mă mir că nu apare o nouă docrtină: Neocreaţionismul fizicalist.

 E deja doişpe şi un sfert. Trebuie să fie paşii Alinei. Da, îi văd pantofii negri, fără toc. Îmi amintesc de singura oară când am văzut-o pe tocuri – abia îşi ţinea echilibrul. A primit o pereche cadou de la mătuşă-sa din Spania şi i-a probat în casă. Se clătina de parcă ar fi fost pe patine, ori picioroange. Zâmbesc. Ea e extrem de serioasă.

― M-a sunat iar. A vorbit cu un prieten de-al lui şi mi-a găsit o cameră unde să stau fără nici un ban.

Nu înţeleg de ce are mutra asta de înmormântare. Totuşi realizez că a spus unde să stau şi nu să stăm. O aştept pe ea să continue.

― E în apartament cu fiica prietenului ăla al lui. O tipă de la Missa. N-o să putem locui împreună. N-am cum să-i spun lui tata că nu vreau să mă mut, nici n-ar vrea să audă. În plus, e şi gratis.

Mă ridic şi o iau în braţe. Aproape că-i dau lacrimile. Nu e chiar aşa de rău. În Iaşi n-o să trebuiască să vând cărţi ca să-mi cumpăr ţigări şi nici n-o să mă sufoc de cald în casă. Bunică-mea udă draperiile, pune câte un ventilator în fiecare cameră. Două săptămâni o să stau în cămin, până se termină sesiunea. Totuşi îmi pare şi mie puţin rău că n-o să mai pot dormi lângă Alina, n-o să-i mai pot săruta umerii, gâtul şi ochii în timp ce doarme. Rămân doar cu poza care e tot în agenda cu coperte negre, deşi nu mai miroase atât de puternic a piele proaspăt vopsită.

― Să nu-ţi pară rău. E mai bine aşa. Aici ai fi dat tot salariul pe chirie.

― Naiba să-l ia de salariu!

Nu se mai poate abţine. Acum chiar plânge.

― O să ne vedem în fiecare zi – îi spun. Iar după sesiune, când o să merg acasă, în Iaşi, vedem noi cum facem. Ai putea veni în fiecare week-end la mine.

― Da, dar nu e acelaşi lucru. Mi-e frică.

Îi şterg lacrimile de pe obraji şi o privesc încercând să-i transmit încredere. De fapt, mă simt eliberat. Aveam nevoie să stau acasă un timp. Îi spun că ascundem calculatorul în dulap – doar n-o să cotrobăie prin lucruri! Iar cărţile vei spune că sunt ale unei colege care a plecat din oraş şi nu avea unde să le lase.

― Sper că nu vrei să pleci din seara asta, nu?

― Normal că nu plec. Ne trezim mâine la şapte. Oricum el nu ştie adresa, o să ies chiar înainte să ajungă tatăl tău.

Se desprinde din braţe aproape smucindu-se şi intră în baie. Cred că nu vrea s-o văd iar plângând. Ori dă vina pe mine, gândindu-se că ar fi trebuie să aranjez eu cumva, să rezolv în vreun fel situaţia? Mă aşez lângă geam şi îmi aprind o ţigară. Mă uit prin grădină, pe stradă, dar pisicile nu sunt nicăieri. Mă întorc să schimb muzica – Alinei îi place mult Marillion – iar de afară se aude un mieunat prelung. O să-mi fie dor şi de tine, motan idiot! Ies – vreau să văd dacă mă lasă să-l iau în braţe. În faţa scării, trei pisici, fiecare de altă culoare, stau încordate, la pândă. Mă privesc. Parcă întreabă. Vântul a răcorit puţin aerul, iar pe cer se văd câteva stele. Mă întreb dacă din Bacău stelele par mai aproape de pământ.

Gheorghi Gospodinov, „Un roman natural”,

Ed. Cartier, 2011

Traducere: Cătălina Puiu

 

(fragmentiuk)

ÎNSEMNĂRILE UNUI NATURALIST

Încep din nou. Nu sunt sigur că scrisorile pe care le trimit Organizaţiei ajung unde trebuie. Presupun că acolo ajung multe scrisori pe zi. Totuși, cineva trebuie să le citească. Totuși, cineva trebuie să dea și peste ale mele. Pentru că timpul trece și lucrurile se înrăutăţesc tot mai mult. Devin de nestăpânit. Fac tot ce-mi stă în putere pentru echilibrul universal, dar ei trebuie să fie avertizaţi. Nu o să mai rezist multă vreme singur. Nu știu dacă n-am greșit cu Organizaţia. Nu am altă soluţie.

Casa pe care am închiriat-o e bună. Are o curte mare cu vedere spre sud. Clima e favorabilă, vânturile sunt blânde și potolite. Pisica s-a acomodat repede, ceea ce înseamnă că locul e într-adevăr prielnic. De mâine încep să lucrez în grădină.

Mă chinui să explic Organizaţiei că echilibrul e ameninţat. Și ceea ce se poate întâmpla nu e lucrul de care toţi se tem. Nu apocalipsa e înspăimântătoare. Așa cum o descriu, aduce mai degrabă o iluminare. Războiul mondial e ceva inofensiv. Apocalipsa și războiul nu fac decât să distragă atenţia. Sunt trimise pentru asta. Ceea ce se poate întâmpla în orice moment e de departe mult mai îngrozitor și, din nefericire, foarte greu de observat. Se referă la toate acele mecanisme nevăzute ale pământului și ale universului. Și în scurt timp cu noi toţi vor începe să se întâmple tot felul de lucruri stranii. Sau poate au și început. Lucruri care nu sunt scânteietoare ca apocalipsa și de aceea la început nimeni n-o să le dea importanţă. Și cel mai rău este că eu nu pot să le descriu amănunţit și exact. Am la îndemână cuvintele, dar nu pot s-o fac. Nu trebuie. Bănuiesc că tocmai exacta, minuţioasa descriere a ceea ce urmează va declanșa mecanismul lor. Exacta, minuţioasa descriere va fi detonatorul și va da formula după care vor evolua faptele. Asta îmi îngreunează enorm activitatea. Trebuie să folosesc un altfel de limbaj. Încerc cu grădinăritul. Să o spun pe limba plantelor, să folosesc limbajul lor tăcut, limbaj care se exprimă doar prin forme. Aștept îndrumări serioase din partea lor. În scrisorile către Organizaţie încerc să folosesc alegoriile. Am grijă să nu dau pe undeva vreo definiţie prea exactă a celor ce vor veni, să nu adun acele cuvinte care vor declanșa Răul. Dar se pare că acolo nu se iau în serios scrisorile mele. Ei nu înţeleg alegoria.

Mi-a trecut prin cap că una din cele șase zile ale Domnului a durat, după calculele actuale, cam un milion de ani. În felul ăsta pot să-i împac pe Dumnezeu și pe Darwin. Ceea ce al doilea pune pe seama unei evoluţii de mii de ani și ceea ce primul a creat în câteva zile este unul și același lucru, e de ajuns doar să se egalizeze unităţile de măsură. Și încă ceva, bănuiesc că pe lumea asta există cineva care lucrează împotriva eforturilor mele de a menţine echilibrul universal. Și cel mai straniu e că el există datorită aceluiași principiu al echilibrului în natură. Aș fi putut, fără să știe Darwin, să-l numesc Antihrist sau, fără să știe Dumnezeu, ceea ce e mult mai greu, antievoluţionist. Îl văd cum decojește cuvintele de lucruri, așa cum se curăţă coaja de pe măr.

Dezechilibrele care ne pândesc se manifestă în toate, dar mi se pare că cel mai groaznic dezechilibru este între numele lucrurilor și înseși lucrurile. Lucrurile încep să iasă din numele lor, așa cum boabele de fasole ies din păstaia uscată. Până acum numele se ţineau bine de lucruri și formau un tot unitar, așa cum atomii de hidrogen și oxigen formează molecula de apă, și când omul a reușit să despartă atomii de hidrogen de cei de oxigen s-a degajat o energie uriașă. Închipuiţi-vă această energie înmulţită de milioane de ori și veţi simţi ce ne pândește, când numele se vor separa definitiv de lucruri. Cred că nu o să fie vreo explozie, dar o să fie ceva și mai groaznic. Deocamdată nu o să-i dau numele. Pentru că numele pe care le inventăm își creează singure denominatul.

Trebuie să vorbim numai prin alegorii.

Există un cântar invizibil. Pentru o mai bună înţelegere putem să ni-l închipuim ca pe unul foarte obișnuit, de piaţă. De o parte sunt întotdeauna greutăţile. Și orice am cântări, fasole albă, mreană sau cele mai obișnuite mere acrișoare, noi ne uităm la greutăţi și spunem – aici avem un kilogram de fasole sau un kilogram și jumătate de mreană, mere etc. O spunem când cântarul e echilibrat și într-un taler sunt cuvintele, adică greutăţile, și în celălalt – lucrurile. Și ce s-ar întâmpla dacă cuvintele s-ar înmulţi, ar împinge la o parte lucrurile, le-ar părăsi, așa cum matca își părăsește roiul. Păi ar începe să se joace între ele, să se cântărească unele pe altele. Într-un taler o să fie greutăţi, și în celălalt – greutăţi, adică cuvinte, cum vreţi. Și ambele talere o să strige: noi suntem mrene, noi suntem mere acrișoare, noi suntem fasole boabe. Și nimeni n-o să reușească să le despartă, nici să spună care cine e.

Oare cei din Organizaţie au înţeles povestea cu greutăţile? Eu însă continui să le scriu. Trebuie să aflu de unde se înmulţesc cuvintele. Trebuie să ajung la cuibul lor, la vizuină, la clocitoare. Nu știu cum să-i zic. În plus, trebuie să mă feresc de denumirile exacte. Caut locul ăsta de mulţi ani. Mulţi, mulţi, nici nu i-am numărat. Ce naiba am făcut până acum? Nu-mi amintesc nimic, nu vreau să-mi amintesc nimic, nu vreau să-mi amintesc. Trebuie să aflu cum se înmulţesc cuvintele. Observ plantele din grădina mea. Am adunat o groază de manuale de botanică.

Iată, ceapa asta de grădină și acea Poa Vivipara se înmulţesc vegetativ, adică asexuat. Noile plante se obţin prin tuberculi, bulbi, separate de părinţii lor, și au aceleași însușiri genetice ca și ei. Se înmulţesc prin rizomi. Oare și cuvintele au recurs la acest mod atât de elementar de înmulţire? Nu cred să se fi înșelat. La o asemenea înmulţire noile cuvinte aproape că nu se vor diferenţia de cele vechi. Și totuși e ceva, de vreme ce și plantele, și cuvintele au rădăcină. Ceva este. Manualele indică drept deficienţă principală evolutivă a acestei specii îmbătrânirea timpurie a generaţiei genetice. La polenizare diversitatea e mult mai mare. Aici, prin intermediul vântului sau al albinelor, viespilor, cărăbușilor sau al altor insecte, polenul se poate împrăștia pe distanţe de zeci, poate sute de kilometri. Dacă grăuncioarele de polen ale acestui mesteacăn sunt ridicate de curentul de aer la 2000 de metri altitudine, ceea ce e foarte posibil, ele vor ajunge la aproape 600 de kilometri de aici. Dar cuvintele sunt mult mai ușoare decât grăuntele de polen. De ce oare nimeni n-a calculat ce greutate are un cuvânt? Aproximativ. Presupun că diferite cuvinte au greutăţi diferite. La naiba, mă enervează astfel de scăpări. Se știe cât cântărește un grăunte de polen, acest fir de praf, dar pentru cuvânt nimeni nu și-a dat osteneala. Oare capătă greutatea vocii care-l rostește, sau a cernelii celui care-l scrie? Nu descopăr nicio istorie naturală a cuvintelor. Nicăieri.

Iată câteva întrebări la care, deocamdată, nu am răspuns:

Au cuvintele sex?

Sexul coincide cu genul?

Dacă un cuvânt e de genul masculin, sexul e tot masculin?

Dacă există și sex masculin și sex feminin, atunci cum se face reproducerea?

Sexul cuvântului este dat de litere?

Și atunci cum se împarte alfabetul după sex?

Putem să considerăm vocalele de sex feminin, consoanele de sex masculin sau diviziunea e și mai complicată?

E posibil ca la început cuvintele să fie asexuate și în funcţie de cine le rostește, bărbat sau femeie, să preia sexul acestuia?

Atunci ce se întâmplă când cuvinte de sex masculin intră în gura unei femei?

Dar când cuvântul e doar scris, ce sex are?

Am o bănuială că toată încurcătura cu cuvintele vine de la cuvintele scrise. Câţi draci încap în vârful unei litere? E ceva diabolic să rămână cuvinte de la oameni care nu mai sunt printre cei vii. Nu știu cum de alţii nu o simt, dar pentru mine ăsta e un adevărat vampirism. Sub fiecare cuvânt scris stă culcat un mort. Aproape că mă trec fiori în timp ce scriu. Pentru că și eu mi-am construit un sicriu bun cu carnetul ăsta. Sper să am putere să-l ard înainte de a muri. Nu vreau să vampiresc cu însemnările mele. Deși, dacă mă gândesc bine, e la fel și cu cuvintele rostite? În timp ce noi discutăm, ca și cum printre altele, le depunem cu perfidie în mintea celorlalţi. Ca niște grăuncioare de polen. Radioul poate să le transporte la distanţe mult mai mari decât curenţii de aer. Daaa, unicul mod curat de folosire a cuvintelor este în gând. Cuvintele trebuie gândite. Doar gândite. Măcar timp de un an. Trebuie să avertizez Organizaţia. Știu că e cumplit, dar e singura modalitate. Lucrurile au evoluat prea mult. Înmulţirea haotică a denumirii. Ele deja răspândesc molima. Noi nu știm cum să le devirusăm. O molimă îngrozitoare ne paște, o sida îngrozitoare. Cuvintele celor morţi. Cuvinte care seacă relaţiile dintre oameni, așa cum seacă laptele unei lăuze bolnave.

Sunt conștient că cele scrise noaptea trecută sunt neclare și încâlcite. Dar numai în modul ăsta am voie să mă exprim. Altfel aș sugera Răului cum să acţioneze. Nu o să-i dau formula. O s-o iau cu mine. Aici trebuie să-l amintesc pe tata, Dumnezeu să-l ierte, care a început primul lupta pentru echilibrul universal. Mama îmi spunea că a înnebunit, l-a lăsat baltă și-a fugit cu altul. Eu am rămas cu el și i-am dat o mână de ajutor. N-a scris niciun rând. Pot să număr pe degete cazurile în care a spus ceva în afara preocupărilor sale. De la el am moștenit această indiferenţă pentru vorbe goale, mama o numea ursuzenie. Tata era un naturalist autodidact, un naturalist ca un pictor naiv. Îi plăcea să filosofeze asupra numelor plantelor. Ghicea denumirea latină, fără să știe latina, făcea legătura cu numele pe care el le știa. Câteodată era nemulţumit, descoperind neconcordanţe între floare și numele ei. Citea regulat un vechi manual al florarului amator, pe care-l folosesc și eu. Una din cărţile alea, în care se spune că lotusul este floarea preferată a egiptenilor, iar patria lalelei este Asia. De fapt, tocmai lucrurile astea îl interesau. Prazul se află pe stema Wales-ului, citea tata, și parcă însuși Wales-ul creștea în grădina lui. Și când la masă aveam praz, apoi nu mai era praz, ci simbol, heraldică. În ţesuturile amare ale foilor de praz se tăinuiau povești, însăși Istoria dormea acolo. Nimic nu era ce părea să fie. Iată cum păstra tata echilibrul universal prin relaţia cu prazul. Știa că cine nu se poartă respectuos cu prazul la masa lui atentează la onoarea Wales-ului. Și iată un bun prilej ca Wales-ul să protesteze, pe bună dreptate de altfel, și să se ajungă la conflict. De aceea tata binecuvânta întotdeauna Wales-ul, când pe masă apăreau firele de praz. Cu mult tact și diplomaţie cerea scuze în numele tuturor celor care, din necunoaștere și ignoranţă, nu bănuiesc ce mestecă. Aceasta era misiunea lui. Și cât timp a fost în viaţă, a reușit să păstreze astfel echilibrul fragil al Universului.

Câteodată cărţile fac glume stranii cu noi. Pe vremuri mă ocupam cu încăpăţânare de o idee a mea. Credeam că va fi ceea ce voi lăsa în urma mea, ceva frumos și, într-o oarecare măsură, practic. Știam că diferite flori se deschid la ore diferite din zi și din noapte. Doi ani am căutat prin manualele de botanică, colindam câmpiile și mă pierdeam cu zilele pe acolo. Voiam să găsesc acele flori și să plantez un ceas natural, aranjându-le în cerc. Îmi închipuiam cum o floare se închide și alta se deschide. Un ceas cu un mecanism natural. La întrebarea cât e ceasul, oamenii n-ar mai fi răspuns, de exemplu, „trei după-amiază”, ci ar fi zis „lalea”. Eram mândru de ideea mea. Cu două zile înainte să plantez florile deja adunate, am citit într-un ziar, la rubrica „Știaţi că…”, următorul anunţ: „Pe vremea lui Carl Linné, părintele botanicii, cunoscând exactitatea proceselor la plante, a plantat într-un cerc flori care se deschideau exact la o anumită oră din zi”. Cum de nu găsisem mai devreme această știre în timp ce scormoneam prin tot felul de îndrumare. Și de data asta cuvintele își bătuseră joc de mine. În tot acest timp, cât adunam florile, fericit că fac ceva nemaiîntâlnit până atunci, ele râdeau de mine ca să mi se dezvăluie în ultimul moment. Și pentru a nu știu câta oară m-am convins că nu noi folosim textele, ba chiar s-a ajuns până acolo încât ele să-și bată joc de noi. Se ascund undeva, cât noi le căutăm, și numai când ele hotărăsc, ne trag clapa. Trebuie să facem ceva.

În ultimele luni încerc ceva ce nu am avut curajul să fac până acum. N-am timp să aștept îndrumări. Trebuie acţionat în mod radical. Să intru chiar în stup. Acolo, unde cuvintele sunt concentrate la maximum, unde colcăie. Nu știu cum s-o spun mai acceptabil, dar pe scurt – dau buzna în text. Da, intru în cărţi. Sper ca fosta mea nevastă și fiica ei dragă nu o să dea niciodată peste însemnările astea, pentru că o să-i creadă numai pe doctori. Dar eu nu am altă scăpare. Mi-am dat seama că exact în cărţi, dar nu în toate cărţile, doar în romane, dar nu în toate romanele, doar în câteva bine alese (le am, dar n-o să le menţionez niciodată titlurile), se ascund cuvintele-mamă, care sunt gata să-și ia zborul și să roiască acel ceva pe care nu pot să-l denumesc. Cum am putut atâta timp să ţin aceste cărţi printre celelalte, să le las să atingă cu coperţile lor contagioase coperţile celorlalte cărţi nevinovate? Ele ar trebui ţinute încuiate într-un cufăr din lemn de palmier, pentru că palmierul este o esenţă nobilă și alungă răul. Iar cufărul din lemn de palmier să se pună într-un altul de fier, care să fie îngropat adânc în pământ de lut, ca nimic să nu răsară din el. În niciun caz cărţile nu trebuie arse. Unu, e păcat să arzi cărţi, doi, nu se știe dacă nu cumva tocmai focul nu va elibera energia întunecată din ele. Iar cărţile sunt periculoase tocmai pentru că descriu acel ceva pe care nu vreau să-l numesc, prea exact și prea amănunţit. Demult, foarte demult, o astfel de carte își eliberase energia întunecată și îmi distrugea viaţa zi după zi. Când lucrurile au început să se năruie, cu toate că aveam o căsnicie fericită, nevastă-mea a rămas gravidă cu altcineva (în acea vreme eram abstinenţi), iar eu am început să am niște stări ciudate, care mă urmăresc câteodată și azi… Atunci, exact atunci, am încercat sentimentul straniu că toate astea le-am citit undeva. Ce se întâmpla cu mine era dintr-un roman prost și eu îl citisem. Am scotocit prin toată biblioteca, prin bibliotecile prietenilor și l-am descoperit. Totul coincidea, pagină cu pagină, propoziţie cu propoziţie, cuvânt cu cuvânt. Apocalipsa mea personală.

De câteva zile studiez cu atenţie romanele pe care le-am pus deoparte ca fiind periculoase. Încă nu mă grăbesc să intru. Trebuie să mă pregătesc bine, așa cum apicultorul deschide stupul, fără să-l simtă albinele. Secretul este să-ţi ascunzi frica – ele simt. Să nu transpiri. Frica se depune în transpiraţie, de acolo miroase urât. Să nu ai miros, să te miști domol, să te accepte drept cineva de-al lor – o albină mare, greoaie. Cu romanele s-a întâmplat la fel. Ba chiar a fost mai greu, deoarece corpul mi-era inutil. Trebuie să ies din el și gol ca un cuvânt să mă infiltrez printre ele. Un cuvânt printre cuvinte.

Mă simt tot mai pregătit. Caut crăpături în text pe unde să intru. Cred că nu e prea înţelept să intru pe la început. Începutul e puternic, sintaxa e plină de nerv și pot fi descoperit ușor. Îmi trebuie o divagaţie lirică, o descriere amănunţită care aduce cuvintele într-o stare de reverie, și eu să mă bag ca o foaie de hârtie fremătând din când în când, dusă de un vânticel răzleţ, sau ca o șopârlă micuţă, furișându-se sub pietre.

Mai rămâne să pun la punct unele amănunte de ordin personal. Mâine le voi trimite ultima telegramă. Nu vreau ca trupul meu să rămână necăutat. Cred că de data asta vor veni. Am lăsat o scrisoare în care cer să mă îngroape în grădină, sub palmier. Mă gândesc și la pisică, săraca, cum o să supravieţuiască acestor clipe. Îmi rămâne doar speranţa că într-o zi ne vom întâlni într-un alt roman. Păi, cred că asta e totul. Despărţirea de adio mi-a luat mai puţin timp decât m-am așteptat. Misiunea mea continuă. De fapt, abia acum începe. Ei, eu am plecat.

 

Diana CORCAN

Poemul singur

Ed. Brumar, 2011

 

 

Holograme, alegorie, onirism, coşmar, înscenări, halucinaţii – totul vătuit, epic, dintr-un film vechi, mut, „în care se găsea o istorie rece”, sau dintr-o pictură naivă pervertită intelectual. Totul, scos dintr-un laborator al memoriei drogate inconştient. Diana Corcan denunţă erorile dezvoltării civilizaţiei cotidiene, pune în discuţie dedesubturile adevărurilor sale, „părând a fi o joacă alienată”. E surprinzător pentru un tânăr poet să-şi încheie un volum de versuri cu „mă întreb ce să fac cu mine acum” – în condiţiile în care pentru el poezia (care curge pe toate drumurile, nu?), o dată scrisă, îl eliberează. Scepticul nu mai ştie ce să facă mai departe cu îndoielile sale, cum spune filozoful: „eu am fost... eu voi face... eu sunt – nimic”. Diana Corcan merge pe mâna unui expresionism tensionat, de genul celui al lui Nichita Danilov (să dau un exemplu de continuitate între generaţii), regizat, pus la cale să reabiliteze decadenţa. Întregul volum dă de gol starea poeziei: „e ca o boală care a cedat”.

 

Liviu Ioan Stoiciu

 

 

XXV 

 

 

mă aşezasem la masa aceea care

în loc de suflet avea o oglindă - lăsată uitată

                                  de cineva care plecase în fugă

priveam în tăblia cu venele goale şi intuiam

ce se întâmplase în carnea uscată şi-atât de tăcută: un cuţit

retezase cu o mişcare un nume şi acum sângera - mă uitam

cum apa care îl hrănise un timp se scurgea - de pe piciorul mesei

picura un lichid care purta toate literele strecurate în el

(şi cum scriam într-o carte mai veche)

fugea obligatoriu cu el şi cârciuma care consimţise la o

astfel de crimă şi strada aceea pătată cu vin şi toate

străzile şi capul oraşului chiar dacă oraşul nu era o fiinţă

prea milostivă ci doar o piaţă mai mare cu ochi 

(sau cum scriam tot acolo )

un nume care fusese pereche cu o mulţime de

lucruri

acum declara un pogrom

(dar asta era într-o carte )

pe masă în urma scobită a cuvântului mort

începuse să plouă – începe mereu

la o masă într-o cârciumă în care fumul

este vinovat pentru toate

iubesc masa aceea - iubesc mesele

care se transformă în pat – în sicriu

după ce te hrănesc

aşteaptă să te întinzi ca şi cum ai fi beat

şi n-ai mai potrivi furculiţa la pândă

şi n-ai mai pipăi scaunul cu mâna sub tine să-l simţi

sau obosit (pur şi simplu) te-ai întinde să caşti să dormi

singur

 

şi totuşi acolo în pub sub pământ - mă aşezasem la masa aceea

nu era interzis să te joci cu cuţitul pe spatele ei - între timp

mă uitam în faţă mă uitam în spate

numai oameni vii discutând lejer

şi totuşi pe uşă cineva plecase destul de speriat.

 

 

XXVI

 

şi tocmai ce văzusem (când vărsasem cafeaua)

în cana foarte adâncă era o lume neagră care

încercase să scape

i-am pus mâna la gură - am acoperit ceaşca

şi totul a trecut

 

atunci ai vorbit tu - căci se făcuse iarăşi dimineaţă

şi geamurile începuseră să se salveze din întuneric

pe rând

- despre puii copacilor de anul trecut

trecuseră prin gard din livada vecină (ca şerpii) - în plus

făcuseră un fel de drum înalt ştiut numai de noi numai de ei

voiau să intre în casă să ne încolăcească cu un braţ

(se năşteau prea mulţi şi prea repede într-o scurtă perioadă

de an)

„ăştia-s altfel de vişini cu un altfel de sânge în ei”

trăiam cu teama în noi să nu prindă pisicile să le sugrume

desfăcuseră încet cu un deget o tablă subţire şi pătrunseseră 

în pod

îi auzeam cum băteau în plafon - când se nelinişteau

lemnul lor se-ntindea ca un bici şi pocnea

nu mai dormeam cu o astfel de inimă-n

creştet

rămâneam să ciocănim în pereţi foarte rar - un fel de morse

îngânat doar de noi şi copacii din pod - părea o joacă alienată

un joc

dar efectul se vedea imediat

toţi adormeam sau muream câteva ore pe ceas la etaje diferite

se făcea linişte

un timp.

 

Andrei Zbîrnea – Rock în Praga

(poezie, Herg Benet)

 

“Rock în Praga de Andrei Zbîrnea e un volum de poezie construit din trei părţi: „Adela”, „Rock” şi „Iederă”. Prima parte e un ciclu de poezie narativă despre o fată pe care o cheamă, de fapt, Sînziana. Un ciclu scris cu gîndul la ea şi pentru ea, de aceea textul ajunge la sfîrşit la Sînziana şi chiar şi Adela se transformă în… Sînziana. Poezie de dragoste imaginară, pentru că eul liric îşi cam reinventează personajul după cum doreşte şi visează poetul. Partea a doua, „Rock”, e ca un album muzical, un CD rock cu 13 piese: introducere, intro, 9 texte cu motouri citate din formaţii rock (ceea ce-mi aminteşte de romanul „Playlist (pentru sfîrşitul lumii)” de Mihnea Blidariu, vocalistul formaţiei rock Luna Amară), o încheiere şi un „outro”. Citatele sînt din KISS, Metallica, Deep Purple, Savatage, Anathema, The Doors, REM, Therapy? şi Pink Floyd. A, să nu uit, în ultimul poem rock Obama îl omoară pe Osama… adică invers. Partea a treia, „Iederă”, se încheie cu al doilea „outro”, astfel „Rock în Praga” închizînd cercul şi formînd un fel de om de zăpadă învăluit în iederă, cu „Adela” pe post de cap. Poezia lui Andrei Zbîrnea e sprintenă şi proaspătă, vioaie şi jucăuşă şi se citeşte uşor şi cu plăcere. Lectură faină!”

(Mihail Vakulovski)

 

 acest mail nu va ajunge niciodată la tine

 

delivery to the following recipient failed permanently: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

pornesc winamp-ul, nu mai ascult de multă vreme posturi de radio. piesa 18546. vreau să simt praga. travka. n-am dormit de cincisprezece ore.

 şi

 adorm.

 

Vreau să simt Praga o lună şi atât.

Dupa asta cine ştie ce tâmpenii aş face dacă aş ajunge un cerşetor la poarta unui castel

din vremea războiului de o sută de ani, singur şi neînţeles de nimeni pentru simplul fapt că nu

cunosc limba cehă (travka – vreau să simt praga)

braţele Adelei

 

cadrul acesta ocupat de braţe de fecioară

l-am conceput într-o dimineaţă de toamnă

stăteam la masă şi scriam

ascuns printre cutiile negre

 

mirosul de iarbă proaspătă

anula mirosul de sânge

de terorist kamikaze

dispărut în Bagdad

           

braţele Adelei au fost amputate

de cutia neagră a ultimului airbus

eşuat în atlanticul de nord

 

după acest tragic eveniment

Adela nu se mai numea Adela

 

iar

 

braţele ei

au fost atribuite istoriei recente

în semn de solidaritate

copacul şi Adela

 

ochii mei veghează naufragiul cărnii tale Adela copacul plânge râde vibrează copacul vociferează la orice cuvânt

şi-a agăţat ramurile de carnea ta Adela aproape că o devorează vorbim ore în şir despre acest copac

acum stăm lângă crengile lui

ne-am aşezat pe o bancă în cişmigiu copacul spune că  nu ar trebui să te cheme Adela numele tău e nepotrivit pentru o fată din berceni care fumează două pachete pe zi

copacul şi-a agăţat ramurile şi de oasele tale adela copacul vrea să dispari la douăzeci şi şapte cum au dispărut joplin hendrix morrison copacul ascultă rock

Adela copacul vociferează la orice cuvânt

kafka

 

priveam din depărtare făptura ta Adela şi rezonam cu gândurile lui kafka judecând simfonia cărnii tale încrustată între coapsele mele inerte

ţi-am căutat sânii prin valurile vltavei îţi adulmecam părul ochii ploile ochilor mă goleau procesele şi castele

 

şi

 

te vedeam în toate turnurile cu orologiu erai o matrioşcă desfăcându-te încet la contactul cu oasele criptată între coastele mele frânte

îţi mai aminteşti Adela

 

only a masochist could love such a narcissist

 

te opui constant poeziei trupului tău visezi că urăşti poeţii urăşti să visezi poeţi nu le simţi pulsul îţi mai aprinzi o ţigară pe stradă trec secunde felinare în fiecare seară la aceeaşi oră

te suprapui valurilor dansezi un vals partenerul tău e o sticlă de votcă plouă mă trezeşti cu strigăte înăbuşite nu dai importanţă cărţilor de tarot

nici nu ai putea să crezi în magie Adela magia toată o găseşti în apele vltavei acolo ai înţeles că eşti masochistă acolo ai deplâns narcisimul meu

nu te mai pot vedea te-ai ascuns între felinare şi ţesături de caşmir cred că am schimbat rolurile eu dau importanţă cărţilor de tarot în căutarea unei partenere de vals

pielea ta miroase a bambus a struguri îi văd umbra în felinarele de pe stradă

 

şi

strig 

şi

strig  

şi

strig  

şi

strig  

şi

strig  

lecţii de tango

 

cerul s-a rostogolit peste depresiunile coapselor tale mă priveşti din penumbră nu mai porţi rochia aceea roşie oricum sunt sigur că nu ţi s-ar potrivi într-o zi ploioasă

nici nu mai ştii să dansezi nu demult dădeai lecţii de tango unor autişti

mi-ai intonat un marş funebru poate un requiem ceva din tine s-a stins nu mai sunt lacrimi zâmbete chipul tău e invadat de flori de cireş de flori de vişin

 

şi

 

 totuşi eşti fericită cu noua ta mecanică depresiunile coapselor tale au suferit inversiuni termice vrei să-mi citeşti în şoaptă dar eu mă pierd între paşii de tango