Opintiuk de lectură

Sever GULEA

 

Chirstopher Buckley, FUMATUL STRICT PERMIS,

Ed. Humanitas, 2009

 

Despre Edward Bernays,  jurnalistul  influent din SUA începutului de secol XX, se vorbeşte ca despre unul din tăticii domeniului de activitate ce poartă astăzi numele de PR.

Una din marile sale contribuţii, dincolo de studiile importante legate de opinia publică, a fost aceea de a sublinia importanţa preocupării companiilor de relaţiile cu presa, în aceeaşi măsură în care acestea se preocupă de publicitate, în temerara încercare de a atinge un anumit public ţintă. În acest sens, este deja celebră campania de succes derulată de Bernays, în care jurnalistul american a reuşit să pună în evidenţă ce înseamnă să creezi un eveniment pentru a beneficia de vizibilitate şi acoperire mediatică gratuită. Evenimentul creat de Bernays urmărea să atingă o temă tabu la acea vreme, anume fumatul în public al femeilor. Parada feminină organizată de Bernays în anii 30 (care şi-a păstrat aparenţele unei desfăşurări spontane şi voluntare), în timpul căreia o mulţime de domnişoare cochete au defilat cu ţigări aprinse în mâini, a făcut senzaţie la vremea respectivă – a atras de la sine atenţie mediatică, fapt care a contribuit la popularizarea consumului de tutun în segmentul feminin şi s-a dovedit chiar un reper memorabil în istoria mişcării de emancipare a femeilor. Revenind asupra acestui moment, peste alte câteva decenii, când studiile ştiinţifice au corelat fumatul cu apariţia cancerului, chiar dacă a reţinut în continuare impactul pozitiv al campaniei sale (acela de a demonstra o tehnică eficientă de PR şi de a contribui la schimbarea unor tabuuri sociale), Bernays şi-a exprimat regretul pentru promovarea unui asemenea obicei nesănătos, admiţând că în anii 30 asemenea studii îi erau necunoscute.

Şi, totuşi, chiar dacă Bernays s-a dovedit un practician al PR-ului destul de scrupulos, care n-ar fi luptat pentru o cauză în care nu credea sau despre care ştia că poate altera sănătatea oamenilor, descoperirile şi tehnicile sale nu aveau cum să nu se dovedească relevante şi de prim interes mai ales pentru industriile controversate. În mod ironic, tocmai asemenea industrii cu potenţial nociv asupra consumatorilor săi par să aibă cea mai elaborată nevoie de artişti ai PR-ului pentru a rezista pe o piaţă ostilă şi suspicioasă. La fel ca Bernay, Nick Naylor, protagonistul romanului lui Buckley, este un specialist în relaţii publice care desfăşoară campanii de promovarea şi apărare a intereselor industriei tutunului şi fumătorilor. Spre deosebire de Bernays, Naylor trăieşte într-o lume deopotrivă conştientă de puterea presei şi de efectele potenţial nocive ale tutunului. Poate tocmai de aceea sarcina lui Naylor este cu atât mai provocatoare şi principiile sale de acţiune ceva mai flexibile: de la idealul bernaysian „vorbeşte doar despre ceea ce crezi”, se trece la mult mai lejerul „vorbeşte ca şi când ai crede în ceea ce spui”. Nick este un reprezentant al Academiei de Studii ale Tutunului, o organizaţie mai mult sau mai puţin dubioasă, înfiinţată pentru a contracara, pe temeiuri ştiinţifice, atacurile celor care vor să scadă rata fumătorilor. Agenda obişnuită a lui Nick, un fumător înrăit la rândul său, cuprinde dezbateri televizate la Oprah sau Larry King, întâlniri cu politicieni, cu reprezentanţii organizaţiilor antifumat şi a organizaţiilor celor care suferă de pe urma fumatului. Situaţiile pot deveni delicate când te întâlneşti cu tineri  handicapaţi de pe urma tutunului, cu oameni politici influenţi, cu iniţiative foarte dăunătoare pentru industrie. Cum să ieşi cu basmaua curată în asemenea situaţii? Aşa cum dezvăluie acţiunile şi gândurile lui Nick cu... foarte multă retorică. Atunci când nu poţi aduce prea multe dovezi care să sprijine beneficiile fumatului, nu-ţi rămâne decât să şubrezeşti credibilitatea detractorilor, să pui la îndoială dovezile ştiinţifice potrivnice (invocând alte contradovezi, mai mult sau mai puţin fictive), cu alte cuvinte să arunci „mâţa” justificării în ograda adversarilor. Categoric că Nick Naylor este un personaj nesuferit şi incomod pentru foarte multă lume, atât de nesuferit încât primeşte constant ameninţări cu moartea de la cei mai simpli indivizi şi până la organizaţii serioase. Nick Naylor este însă un profesionist desăvârşit care ştie să valorifice în beneficiul industriei pentru care lucrează chiar şi o tentativă de suprimare a propriei sale vieţi, transformându-se într-un soi de martir capabil să se sacrifice pe altarul libertăţii de alegere. Cu toate acestea, tocmai pentru că nu trăieşte în vremurile naive ale lui Edward Bernays, strategia lui Naylor ajunge să se întoarcă împotriva sa, iar protagonistul ajunge să fie suspectat de autorăpire şi să rişte chiar închisoarea. Departe de a fi însă un zeu al manipulării pus pe rele, un ticălos mercenar fără pereche, Nick este un tip spiritual, talentat şi cu mult umor (la fel ca şi omologii săi din industria alcoolului şi armelor de foc, porecliţi sugestiv negustorii morţii), care se raportează la activitatea sa cu o neobişnuită doză de firesc („am şi eu rate de plătit”). În mod ironic, cei mai periculoşi adversari pe care îi va avea de înfruntat Naylor în cele din urmă se află în propria sa tabără, o tabără în care premiza cea mai prudentă de la care poţi pleca este aceea că toţi cei din jurul tău sunt nişte jigodii.

Buckley pune în scenă o comedie neagră de proporţii (mult mai directă şi mai convingătoare decât ecranizarea din 2009) în care un antierou perfect al zilelor noastre asumă până la capăt spiritul epocii contemporane, acela al nuanţelor şi relativităţilor nesfârşite. 

Sever GULEA

 

Kathrin Schmidt, N-AI SA MORI,

Ed. Litera, 2011

 

Acum aproape un an de zile am citit o carte publicată tot de Editura Litera care se numea „Ţinutul Pustiit”. Romanul era despre un bătrân arhitect suferind de boala Alzheimer, care încerca să-şi păstreze amintirile vii,  deşi  memoria sa se degrada de la o zi la alta, până într-acolo unde separaţia dintre imaginaţie şi realitate în ceea ce priveşte rememorarea biografiei protagonistului devenea tot mai greu de stabilit. Când am descoperit volumul lui Kathrin Schmidt am avut o senzaţie de deja vu evidentă: „N-ai să mori” relatează tot o dramă a unui personaj cu pierdere de memorie. Doar că de data aceasta logica naraţiunii este răsturnată: nu  se mai porneşte de la un protagonist destul de lucid  a cărui identitate se spulberă cu fiecare zi care trece, ci se porneşte de la un personaj total amnezic care încearcă să-şi refacă puzzle-ul biografic.

Helene a suferit un accident cerebral şi se trezeşte, după operaţie, într-un salon de spital, fără să poată recunoaşte mare lucru în jurul ei. Pe cap are o serie de cleme metalice, care sunt resimţite ca nişte mine antitanc, braţele îi sunt brăzdate de perfuzii şi furtunuri, iar medicii şi asistentele roiesc în jurul ei la intervale fixe de timp. Deşi pericolul mortal a trecut, orizontul vindecării este destul de îndepărtat, atât pe plan fizic (Helene este parţial paralizată), cât şi pe plan psihic (protagonista suferă de amnezie, dar şi de afazie: deşi e capabilă să înțeleagă cuvintele, nu poate să vorbească). În salonul de spital în care se află, rutina pare destul de repetitivă şi banală pentru Helene: fizioterapie, logopedie, şedinţe de înot. Efortul de recuperare fizică este dublat, însă, pe plan psihologic de o sarcină şi mai dificilă, căci pentru Helene „gândurile se rostogolesc unele peste altele, fără să mai poată discerne care le este începutul şi care sfârşitul – ele apar brusc şi dispar la fel”. Provocarea supremă pentru Helene este aceea de a-şi croi un drumeag al gândurilor pe care să poată să îl urmeze, de a se orienta prin aglomerarea de cearşafuri albe (surprinse sugestiv pe coperta cărţii) care îi fâlfâie prin creier, mişcate de un vânt necunoscut. Concentrându-se zi de zi pe câte un singur eveniment, pe câte un singur personaj care i-a marcat biografia, Helene începe să-şi redescopere trecutul. Un trecut care nu se dezvăluie însă  sistematic, în ordinea importanţei faptelor, ci total aleator: într-o zi îşi aminteşte că a făcut cursuri de limbă hindi, alteori îşi aminteşte de viaţa în anii 80, în RDG, de ameninţarea Securităţii, alteori îşi aminteşte de infidelitatea soţului, de naşterea copiilor etc. Amintirile Helenei, spre deosebire de cele ale bătrânului arhitect din „Ţinutul Pustiit”, au, însă, un caracter magnetic: una o atrage pe cealaltă din întuneric şi chiar dacă acest proces este lent şi nu întotdeauna concludent, sentimentul solidităţii construcţiei mnemonice este mult mai pregnant. Chiar dacă, în sine, biografia protagonistei nu pare să fi fost din cele mai fericite: nu lipsesc derapajele din căsnicie, atât din partea soţului, cât şi din partea soţiei, atmosfera tensionată a unui mariaj epuizat chiar înainte de accident, pentru Helene sentimentul redescoperirii acestor lucruri este mult mai intens şi mai important decât conţinutul dramatic al întâmplărilor.

Cea mai durabilă şi mai profundă amintire care o urmăreşte pe Helene este cea a aventurii cvasiamoroase cu Viola (sau Viktor), un transsexual alături de care şi-a petrecut timpul în urmă cu ani buni. Obsesia Helenei faţă de acest personaj pare să fie justificată nu atât de sentimentul de vinovăţie faţă de soţ sau de dorul după compania Violei, cât mai ales de faptul că protagonista pare să înţeleagă la adevărata proporţie experienţele Violei abia după ce, la rândul ei,  Helene a trecut prin ceva similar: la fel ca Viola (sau Viktor) şi Helene ajunge să se simtă prizonieră şi străină de propriul trup, la fel ca Viola, Helene este nevoită să reconcilieze două existenţe scindate, cât se poate de diferite: cea de dinainte şi de după operaţie. Alături de Helene în tot acest lung proces de recuperare se află întreaga familie: toţi cei cinci copii, precum şi soţul Matthis, care par să fie uniţi, printr-un angajament impus de necesitate (care nu exclude însă redescoperirea unor vechi pasiuni) în a face mai suportabilă viaţa pentru protagonistă.

Romanul lui Kathrin Schimdt nu este o relatare optimistă şi sentimentală despre recuperarea după boală. Deşi, aşa cum observam la început, naraţiunea pare să anunţe un final optimist (al convalescentului care desăvârşeşte călătoria spre vindecare), construcţia romanului subminează această anticipaţie facilă: căci, da, Helene se află în purgatoriul postoperator, însă drumurile spre iadul decăderii sau spre paradisul vindecării sunt deschise permanent – ameliorările fizice şi psihice sunt dublate de complicaţii postintervenţionale, recuperarea amintirilor se suspendă uneori brusc. Această nesiguranţă perpetuă care planează deasupra acţiunii din roman, această evoluţie lentă a protagonistei, atât pe plan fizic, cât şi psihic, care proiectează adesea o senzaţie de zădărnicie a eforturilor întregesc imaginea unei lupte dramatice şi convingătoare a unui personaj care refuză să-şi asume statutul de ostatic al prezentului.

 

Sever GULEA

 

Robert Sawyer, FLASHFORWARD,

Leda, 2011

 

Poate vă mai amintiţi de felul în care s-au precipitat lucrurile acum vreo 2-3 ani, când proaspetele experimente anunţate la cel mai mare laborator de fizică  din Europa, CERN-ul de la graniţa Elveţiei cu Franţa,  aveau să stârnească discuţii pe tot globul. Intenţia oamenilor de ştiinţă de a recrea măcar o fărâmă din condiţiile presupusului început al universului, anume Big Bang-ul, în imensul accelerator de particule, sădiseră deja groaza pe toate continentele, deschizând o anticipare a unui presupus  sfârşit al lumii. În profeţia alarmiştilor,  Pământul avea să dispară în scurt timp, ca o mărgică într-un aspirator, chiar în  acea gaură neagră pe care CERN-ul ar fi deschis-o neprevăzut prin experimentele sale lipsite de discernământ. Ciocnirea particulelor a început însă prin 2008 (şi durează deja de ceva vreme) şi până acum nu a apărut nici o gaură neagră (sau măcar ceva pe măsură... de pildă măcar bosonul Higgs sau ceva antimaterie), aşa că activitatea CERN-ului a intrat, aşa cum era de aşteptat, în conul de umbră al rutinei ştiinţifice complicate şi cu paşi ai naibii de lenţi, fără prea mare interes pentru presă sau pentru publicul larg.

Dar dacă mă aşteptam ca tocmai acea controversă planetară, care şi-a întreţinut popularitatea o bună bucată de timp,  să dea naştere măcar unor thrillere incitante şi unor bestselleruri conspiraţioniste, nu mă aşteptam să dau peste un SF în care dimensiunea senzaţională a promisiunii descoperirilor de la CERN să îmbrace mai degrabă haine de sărbătoare şi nu neapărat pe cele de înmormântare.

Protagonistul romanului lui Robert Sawyer este unul din fizicienii de vârf ai laboratorului de fizica particulelor. Un tip destul de obişnuit am putea spune, care nu forţează  limita caricaturii tipologiei omului de ştiinţă. E drept, departe de Lloyd să fie întruchiparea unui model de popularitate: e un ins la vârsta a doua care nu spune anecdote, nu atrage companie, nu are talent de orator... el e pur şi simplu un specialist în plasma quark gluon care visează la premiul Nobel, încercând să recreeze la CERN bosonul Higgs, supranumit şi particula lui Dumnezeu, capabilă să confere masă tuturor celorlalte particule elementare. Nimic ieşit din comun în lumea ştiinţifică, nimic de prea mare interes şi înţelegere pentru publicul obişnuit, ceva ce cu uşurinţă încadrezi în acea categorie de trăsnăi de fizician supradotat.

Cu toate acestea, lucrurile vor căpăta o întorsătură planetară iar Lloyd şi echipa sa vor deveni celebri atunci când experimentul lor va trimite conştiinţele umane,  pentru câteva minute, cu 20 de ani în viitor. Două minute petrecute în 2030 sunt suficiente pentru a transforma planeta în 2010. La prima vedere avem de a face cu o mulţime de dezastre: avioane prăbuşite, accidente auto, operaţii eşuate – totul în acel interval mic de timp în care nici o minte nu a mai fost prezentă în activități în care atenţia permanentă e esenţială. Consecinţele se ţin lanţ pe toate continentele: printre altele, companiile de asigurări dau faliment una după alta, oamenii încep să-şi modifice testamentele, oficiul de brevete şi invenţii e asaltat de cereri, se înfiinţează Biserica Sfintei Viziuni şi desigur se remarcă o creştere a interesului pentru... filosofie. În fond, vorbim de o călătorie în timp la scară planetară, o călătorie care nu conteneşte să ridice întrebări şi să stârnească curiozităţi. Incidentul nu e pe deplin explicabil, iar Lloyd şi Theo, protagoniştii experimentului, nici măcar nu sunt siguri dacă îşi pot asuma responsabilitatea pentru cele întâmplate, asta dincolo de faptul că fiecare dintre ei a văzut lucruri tulburătoare în viziunea sa. Şi cu toate că planeta a fost dată peste cap, oamenii sunt gata să accepte, dacă nu în numele principiilor ştiinţificităţii (care afirmă că obiectivitatea unui experiment este dată de posibilitatea ca el să fie repetat cu aceleaşi rezultate) măcar dintr-o curiozitate fără margini, dar şi din interese înalte de stat (în fond... China şi SUA îşi dispută statutul de superputeri) repetarea experimentului.

Romanul lui Sawyer îşi depăşeşte cu mult dimensiunea de thriller SF (deşi ea este în aparenţă motorul narativ al romanului). Flashforward este mai degrabă o inedită abordare de popularizare a ambiţiilor ştiinţifice contemporane (şi este, într-un fel, un omagiu adus eforturilor invizibile pentru marele public, ale specialiştilor de la CERN) şi de stârnire a interesului pentru filosofie (călătoria în timp ridică până la urmă probleme serioase legate de libertatea umană şi predestinare, dar aduce în atenție şi celebrul paradox al bunicului, una din legile lui Niven etc.). Nu în ultimul rând, romanul lui Sawyer priveşte cu ironie felul în care presa e capabilă să infantilizeze publicul în epoca contemporană,  prin obsesia pentru senzaţional şi pentru concret – ce mai contează că fizicienii de la CERN vor atinge în cele din urmă visul a 60 de ani de cercetare, dacă unii din semeni nu vor fi fost capabili să afle dacă vor divorţa sau nu în viitor?

Sever GULEA

 

Jonathan Franzen, LIBERTATE,

Ed. Polirom, 2011

 

În vremurile în care creştinismul reprezenta ideologia, dar şi autoritatea care domina Europa, oamenii păreau să trăiască mai neproblematic măcar în ceea ce priveşte orizontul moral şi axiologic (excludem, evident, înapoierea tehnologică care făcea supravieţuirea dificilă). Altfel spus, oamenii ştiau cum trebuie să trăiască, atât pe plan personal, cât şi laolaltă cu ceilalţi. Societatea în ansamblul ei era construită pe modelul familial (toţi membrii ei erau înfrăţiţi universal de iubire şi de raportarea la divinitate), exista o morală unitară (fără distincţia public-privat). Misiunea existenţială a fiecărui om, indiferent de provenienţa sa socială, era aceea de a căuta mântuirea printr-un comportament cât mai apropiat de preceptele creştine. În acele vremuri a te strădui să fii un bun familist însemna, în acelaşi timp, că eşti şi un bun cetăţean. Mai ales după revoluţia iluministă, după realizarea separării laicului de ecleziastic, mai ales după ce chestiunea religioasă a devenit o problemă de opţiune privată, după ce individul contemplativ şi suspus a devenit un individ activ, generator de scopuri autonome, oamenii şi-au dinamitat siguranţele şi certitudinile, deschizând problematica găsirii unor noi standarde morale şi politice de viaţă.

Ce anume ar trebui să fie important pentru toţi? Cât de mult trebuie să ne pese de ceilalţi? Cum putem compatibiliza libertăţile individuale ale fiecăruia? Iată doar câteva din întrebările care i-au preocupat pe gânditori de 200 de ani încoace. Ce legătură au toate acestea cu romanul lui Jonathan Franzen? Una mare de tot, atâta timp cât mult aşteptatul roman al autorului american aduce în scenă, prin mijloace literare, orizontul problematic al grelei întrebări: cum trebuie să-mi trăiesc viaţa, atunci când am posibilitatea să aleg? Urmărind destinele întortocheate ale câtorva personaje, Franzen recompune efortul uman general, permanent şi cât se poate de actual de a găsi un răspuns la această interogaţie, care se dovedeşte de fapt interogaţia cardinală a oricărei existenţe contemporane.

În peste 600 de pagini, Franzen examinează viaţa familiei americane Burglund, o familie aparent cât se poate de obişnuită: soţia, Patty, pare genul de nevestică–albinuţă generoasă, alergică la politică, dedicată în totalitate căsniciei şi problemelor domestice, gata oricând să pregătească prăjiturele la cuptor pentru musafiri. Walter, soţul, pare genul de american bun, blând şi muncitor, devotat familiei, iar copiii Jessica şi Joey se anunţă a fi promiţători. Tabloul perfecţiunii americane este însă fisurat în multe locuri şi e pe punctul să se facă scrum. Ajuns la vârsta pubertăţii, Joey se răzvrăteşte şi fuge de acasă, însă doar până la vecini, care sunt bucuroşi să-l găzduiască pe termen nelimitat, iar Walter şi Patty părăsesc brusc mica locuinţă din Minessotta, pentru a pleca la Washington, acolo unde îi aşteaptă o explozie nucleară a propriei lor căsnicii.

Pentru a înţelege resorturile dezastrului domestic, Franzen explorează în detaliu biografia fiecărui personaj. Patty provine dintr-o familie înstărită şi implicată politic, în care se simte neglijată, deşi e singura care pare să îşi probeze competenţele într-un domeniu – cel sportiv - (spre deosebire de surorile ei, care sunt doar talente promițătoare). Walter vine dintr-un cu totul alt mediu: o familie săracă şi disfuncţională, cu un tată alcoolic, care îl obligă de mic să-şi asume responsabilităţi şi o maturitate precoce. Walter şi Patty se întâlnesc la facultate: el, un tânăr studios cu iniţiative politice şi ecologiste, ea o sportivă de performanţă destul de dezinteresată de contactele umane. Între cei doi se află Richard, prietenul lui Walter, chitaristul egocentrist al cărui handicap este tocmai capacitatea de a fermeca mult prea repede orice fată, fapt care îi răpeşte posibilitatea de a dezvolta o relaţie durabilă. Fermecată de Richard, care nu îi dă prea multă importanţă, şi asaltată de atenţia lui Walter, Patty se căsătoreşte în cele din urmă cu Walter. Pe măsură ce va trece timpul, Richard va apărea constant în viaţa cuplului Burglund, aducând cu sine propriile drame şi insatisfacţii, fapt care va tulbura căsnicia, ca să nu mai punem la socoteală faptul că Joey, băiatul cuplului Burglund, va avea o personalitate care va aminti permanent de felul de a fi al chitaristului (încrezător în sine, “cool” fără efort). Provocaţi mereu să-şi reevalueze deciziile de viaţă, aspiraţiile, relaţiile cu cei din jur, tentaţi continuu să facă alegeri care să le dea peste cap existenţa, singura speranţă a personajelor lui Franzen va rămâne acceptarea şi iertarea, un exerciţiu de generozitate care îşi face loc cu greu într-un peisaj dominat de trădări, schimbare, obsesii politice, depresii şi afaceri dubioase.

Combustibilul dramei personajelor lui Franzen pare să fie o combinaţie răspândită şi, din păcate, greu epuizabilă în statele democratice: pe de o parte vorbim de incapacitatea de a accepta inegalităţile dintre oameni (imposibilitatea de a recunoaşte senin talentele cu care sunt înzestraţi anumiţi semeni), pe de altă parte e vorba de caracterul competitiv pe care îl capătă viaţa protagoniştilor – succesele profesionale şi personale par să fie mijloace de a demonstra cuiva ceva – şi, desigur, nu în ultimul rând e vorba de tentaţia permanentă şi infernală a alegerii, căreia protagoniştii îi cedează adesea în momentele în care sunt cel mai vulnerabili şi dezechilibraţi, ca un soi de răzbunare pe dezamăgirile suferite anterior. Walter nu poate să accepte farmecul lui Richard, la fel cum Richard nu poate să accepte stăruinţa şi perseverenţa colegului său, fapt care îi va plasa constant pe cei doi, chiar şi peste ani de zile, într-o competiţie mai mult sau mai puţin subtilă în care înfrângerile şi victoriile nu vor face altceva decât să le erodeze prietenia. Patty pare să îl aleagă pe Walter, pentru a demonstra familiei sale că e capabilă să ia decizii şi să aibă relaţii exemplare cu cei apropiaţi, dar în acelaşi timp va fi constant tentată şi bântuită de tensiunea şi plăcerea pe care i-o provoacă compania lui Richard. Cazul lui Joey, care nu scapă nici el de acest drog de care vorbeam, merită însă să  îl  descoperiţi singuri.

Dacă ar fi fost pe o scenă şi ar fi jucat într-o piesă, protagoniştii lui Franzen ar fi putut fi calificaţi lejer drept nişte artişti (tragicomici) ai ratării… din păcate, ei par să îşi trăiască propria viaţă, o viaţă zguduitor de convingătoare şi cu suficientă putere de generalizare.

Nu am citit „Corecţii” şi, prin urmare, nu am termen de comparaţie în ceea ce priveşte „Libertate”. Da, şi acest roman pare a fi tot o deconstrucţie a portretului familiei şi fericirii conjugale contemporane, da, şi acest roman pătrunde în intimitatea domestică plină de crăpături. Nu ştiu însă cât de acută este, în „Corecţii”, întrebarea de la care am pornit. Personajele lui Franzen din ultima sa creaţie se află într-o cursă epuizantă de a rezolva  interogaţia: cum să-mi trăiesc viaţa, când am posibilitatea să aleg? Romanul de faţă reprezintă de fapt o sumă de posibile răspunsuri, oferite de oameni obişnuiţi de-a lungul a 40-50 de ani de existenţă – nu doar conţinutul acestor răspunsuri este relevant, cât mai ales forma lor, faptul că sunt  succesive, contradictorii, provizorii, repetitive. Tocmai asemenea caracteristici (care justifică în fond şi dimensiunile romanului) reprezintă până la urmă obiectivarea dramei noastre contemporane, a tuturor, o amintire amară şi neliniştitoare a faptului că sentinţa condamnării la liberate este într-adevăr o sentinţă pe viaţă.