Pagini basarabene

Alexandru BURUIANĂ

SALVAŢI RM DE GOPNISHI!

Prin 90 si ceva ii vedeai peste tot... apoi parca au disparut. Acum, din nou - sunt peste tot! Chisinaul e plin de bici, idioti, mirlani, tarani, sharavari puma si krasovshi adidas! JOS GOPNISHII!!! - trebuie luati cu forta si dusi la concerte rock si legati de boxe! Intre timp sa li se bage 1001 de tigari pe gat - asa ca, pe urma, sa nu-ti mai ceara in strada... Salvati Chisinaul de bidle care invadeaza piata marii adunari cu rasarita in buzunare in zilele cand se canta pe scena orisice numai nu muzica.... Luati cu forta si dusi in laborator, sa li se spele creierii, sa fie pusi sa citeasca cel putin o carte (macar si alba ca zapada), sa li se puna muzica clasica, jim morrison - 3 ore pe zi! Sa citeasca svoloshii 10 carti de retorica si Biblia in intregime, inchisi 5 ani in laborator, asa ca sa le creasca parul mare - apoi aruncati societatii!!!
SALVATI MOLDOVA DE GOP STOPNISHI!!!! ZACALIBALI!

Angela BRAŞOVEANU

 

A patra spargere. Epopee cu epoleţi

 

Mai nou, mi s-a spart casa. Dacă o să vă spun că e a patra oară, o să aveți toate motivele să râdeți. Corect. Ancestrala mea naivitate mă făcea să cred că, dacă nu am făcut un gard de 4 metri, câine, zăbrele, porți de fier, balauri, sticlă pisată și sârmă ghimpată de jur împrejur, am transmis un mesaj foarte clar: băieți, suntem deschiși, deci, nu avem ce ascunde, respectiv voi nu aveți ce să furați. Treceți frumos pe alături, mergeți la plimbare. Mesajul, însă, a fost recepționat altfel: beei, ce proști! De-a dreptul idioți! Și, dacă primele trei echipe au fost oarecum discrete, unii chiar s-au descălțat frumos lângă ușa spartă, maniera interpretativă a ultimilor m-a făcut să înțeleg că glumele s-au terminat. De ambele părți.

Uvertura: chemarea poliției. Din patru surse. Dialogul, lung, sec, plictisit poate fi rezumat la: sunteți siguri că sunt hoți? Sunt acum în casă? Câți sunt? Ce pierderi aveți? Încă nu știți? Îi cunoașteți? Nu știți cum arată? Spuneți dar stăpânilor să sune! De ce țipați, doamnă? O să venim când putem!

Prima scenă. Descinderea. Sectoriștii. Grupul operativ. Câine. Șefi. Au stat de la 2 până la 7. Au scris. Au înnegrit casa, luând amprente. Ne-au înnegrit pe toți, luându-ne amprentele. Au scris iarăși. Au semnat. Au plecat.

Pe parcursul celor 5 ore am aflat unele adevăruri sacre din viața polițiștilor.

1. O steluță pe epoleții polițistului îi adaugă 25 de lei la salariu și două ori mai multe cuvinte de ocară din partea șefilor. Pe polițiști acest lucru îi întristează.

2. Ei cred că amnistiile ultimilor ani, corupția judecătorilor și gastarbaiterii care și-au lăsat copiii fără supraveghere au crescut o generație nouă de hoți, cinici, nesimțiți și fără niciun dumnezeu. Pe zi, o brigadă operativă are 14-15 spargeri doar într-un sector. Dacă îi prind, hoții fac propuneri: ori îți dau 2000 lei acum, ori 2000 dolari pe parcursul unei săptămâni. Ca să vă dați seama cum procedează polițistul, citiți punctul 1.

3. Polițiștii au birouri vechi, cu mobile ciunte, cu mațele becurilor atârnând fără speranță din pod. S-ar putea că astfel șefii vor să-i țină mereu în tonus, ca să nu înceapă nitam-nisam să iubească oamenii. Polițiștii mai conștiincioși își cară computerele de acasă. Ca să se joace mai bine în biluțe, exercițiu ce le stimulează logica și activitatea intelectuală, atât de necesare în munca lor.

4. Câinii polițiștilor sunt foarte instruiți. Astfel, în juma de oră am aflat că hoții s-au plimbat la deal și la vale, studiind situația, apoi au intrat, apoi au sărit gardul la vecini, apoi au mers la ultima stație a microbuzului 120. Acolo s-au transformat în pasageri normali. Cu un bagaj normal. Celălalt câine al polițiștilor, la fel de inteligent, n-a avut o viață atât de frumoasă ca în romanele polițiste. Prietenii lui bipezi au hotărât să doarmă puțin la umbră și au legat câinele învățat de bamper. Apoi i-a trezit o chemare și, încă buimăciți, au pornit în trombă. Fără să dezlege câinele de bamper. Lunile de dresaj nu i-au folosit la nimic.

5. Șeful polițiștilor, cu două cute frumoase pe ceafa triunghiulară, e foarte sigur că democrația strică oamenii. Mai ales îl enervează sintagma „drepturile omului”, când o rostește, se încrețește grozav.

6. Și ceilalți polițiști se încrețesc (dar mai puțin, sunt mai tineri și respectiv au mai puțin țesut adipos expresiv) când rostesc sintagma „drepturile omului”. Pe parcursul acelei după-amiezi a fost rostită de cel puțin nouă ori. Niciodată în context pozitiv.
7. O vecină vigilentă a văzut pe cineva dubios în mahala. Băiatul care stătea de pândă. Polițiștii au invitat-o, foarte amabil și aproape grațios, să vină a doua zi la sector, unde au o colecție de fotografii, poate îl recunoaște. Vecina vigilentă, confirmându-și bunele intenții, a fost. A doua zi. L-a recunoscut. A treia zi, polițistul de sector a venit acasă la ea, însoțit de hoț și a întrebat-o franc dacă îl recunoaște. Ghiciți ce a răspuns vecina.

Actul 2: Peste două săptămâni.
Am întrebat-o pe polițista Catia, echipei, dacă o săptămână jumătate nu sunt de ajuns pentru identificarea unor amprente. Polițista Catia m-a asigurat că nu e așa de simplu. „Dar vă rog să mă credeți că se lucrează. Mai ales că e sfârșit de an și nu e bine să rămânem cu dosarele nerezolvate. Știți, poate e vorba de o rămășiță comunistă, dar nouă ni se taie salariile dacă avem multe dosare nerezolvate”. Ador rămășițele comuniste. }n acest context.

Actul 3: Peste trei săptămâni.
„Lucrăm, lucrăm, doamnă, v-am zis. Dar experții sunt foarte-foarte ocupați și nu pot să-i presez”. Dar sunt experții de la minister sau de la secție? „Sunt de la noi, dar acum, cu manifestările astea autorizate, că nu’ș ce vor toți drepturi ale omului, toți experții noștri sunt în piață, fotografiază manifestanții. Că trebuie să-i apărăm să nu-și spargă capetele între ei. Ne rup, doamnă, în toate părțile. Dar promit că găsim”.

Final.
Semnalizare instalată. Gratii la subsol – puse. Sunt în rând cu lumea. Am ce ascunde.

P.S. Amprentele se mai verifică.

Alexandru VAKULOVSKI

 

Hose Pablo, bătut în centrul Chişinăului

 

La întoarcerea în Chişinău din Timişoara am aflat ce s-a mai întâmplat în Moldova. S-a întâmplat că nu s-a mai ales preşedinte şi că poetul Hose Pablo a fost bătut chiar lângă curtea Liceului „Gheorghe Asachi”.

Că nu se mai alege preşedintele – cred că nu e o surpriză, la cum stau lucrurile ar trebui o minune ca să avem un şef al statului. Dar când am aflat că Hose Pablo, împreună cu un prieten de-al lui au fost bătuţi în centrul Chişinăului de o gaşcă de gopnici – mi s-a făcut silă şi ruşine de ţara noastră şi de capitala ei.

Până acum, când mă întreba cineva cum mai e prin Chişinău, răspundeam că e foarte fain, că oraşul e mult mai curat şi mai civilizat ca în anii ’90. Întâmplarea cu Hose Pablo mă pune însă pe gânduri: oare chiar aşa e sau doar am avut o impresie greşită? Mi se pare jegos să aud de oricine bătut pe stradă, dar când e vorba de un poet – lucrurile mi se par şi mai grave.

Asta îmi aminteşte, pe de o parte, că gopnicii nu au dispărut din Moldova. Pentru că Hose cu prietenul lui au fost bătuţi ca la carte (limbajul are ironia sa). Li s-a cerut o ţigară după care a urmat un val de pumni şi de picioare. Dacă vă amintiţi de anii ’90, exact aşa procedau gopnicii - cereau o ţigară sau întrebau cât e ceasul, după care săreau peste victimă. Scopul fiind în primul rând distracţia şi apoi tâlhăria. Pe de altă parte, mi se pare îngrozitor că nu e o ştire când un poet este bătut în Chişinău. De parcă ar fi, cum spun băieţii, tot normal. La Chişinău nu prea se întâmplă evenimente culturale – tot normal. La Chişinău nu se alege preşedintele – tot normal. La Chişinău poeţii iau bătaie pe stradă de la gopnici – tot normal. Tot că nu se alege preşedintele e o ştire, nu că Hose, un poet talentat, e bătut.

Asta m-a făcut să mă gândesc şi la idealurile noastre, care parcă pe zi ce trece devin tot mai mici şi mai mici. Să supravieţuim şi să avem burta plină. Şi, dacă se poate, să fim ca ei – ca cei care nu-s în stare să aleagă un preşedinte de frica trădării. Ei vorbesc între ei ca nişte bandiţi, după ce dau mâna şi se pupă, apar la microfoane şi varsă mizerii chiar în cei pe care i-au pupat. Ei fac alianţe şi grupuri, exact ca nişte clanuri mafiote - şi pentru a-şi controla teritoriile, dar mai ales pentru a-şi controla aliaţii-rivali. Ei sunt idealurile maselor. Ei sunt un exemplu de urmat al gopnicilor.

Mie, după doi ani şi jumate de când m-am întors cu totul la Chişinău, mi s-a făcut ruşine. Şi ar trebui să-i fie oricărui chişinăuian. Pentru că faţa vânătă a lui Hose Pablo ar trebui băgată în ghidurile turistice ale oraşului. 

Iulian CIOCAN

Viitorul

În Republica Moldova viitorul e o certitudine numai pentru cohorta mahărilor, superbogaţilor şi marilor guvernanţi. Într-un interviu acordat recent postului de radio Europa Liberă, un parlamentar italian ne lămurea că Moldova, fiind un stat sărac, are nevoie de investiţii. Însă, preciza deputatul italian, nimeni nu va dori să investească acolo unde viitorul este incert.

Acum voi face o paranteză după care voi reveni la viitorul sigur pe care şi-l doreşte investitorul. Vasăzică, impresia mea e că din 1991 încoace, pentru simplii muritori din Moldova, VIITORUL a devenit o mare enigmă sau e ca şi inexistent. Fiinţa umană simte în mod firesc nevoia de a-şi plănui viitorul. Omul vrea ca eforturile şi realizările sale să aibă o continuitate. Dar cum poţi să-ţi plănuieşti viitorul într-o ţară înghiţită de sărăcie şi de corupţie, într-o societate dezagregată ce seamănă cu jungla? Păi, nu ai cum. De aceea, în Republica Moldova viitorul e o certitudine numai pentru cohorta mahărilor, superbogaţilor şi marilor guvernanţi.

Discut deseori pe Facebook cu prietenii şi colegii de clasă împrăştiaţi pe toate meridianele lumii. Un prieten stabilit acum în Canada, deşi se descurca binişor în Moldova, a părăsit-o în cele din urmă fiindcă nu întrezărea un viitor pentru copiii lui. Acum, în îndepărtatul Vancouver, omul e fericit: progeniturile sale au un viitor luminos!

Un coleg, care fusese odată dentist la o policlinică din Chişinău, acum are cabinetul său stomatologic într-o ţară vest-europeană şi e fericit: viitorul i se pare sigur, zice el, pentru că acolo nu ai absolut nici o problemă dacă îţi faci bine meseria şi plăteşti impozite.

Un alt prieten, din Londra, mi-a povestit că a avut niscaiva emoţii, cînd nişte indivizi revoltaţi-excentrici au început a distruge pe neaşteptate maşinile şi vitrinele magazinelor în capitala Angliei. Cu toate acestea, omul nu vrea să se întoarcă în spaţiul liniştii absolute, adică în Moldova. Zice că în Londra viitorul său e mai sigur.

    Şi atitudinea asta poate fi înţeleasă. Moldova din ultimii 20 de ani e un spaţiu al provizoratului, un loc în care lucrurile se fac de mîntuială, în grabă, tocmai pentru că viitorul e incert. Să te implici în realizarea unui proiect grandios care să dea roade peste ani  e de-a dreptul neserios într-un mediu în care mai toţi caută profitul imediat.

    Revenind la investitorul care vrea un viitor sigur, e normal să ne întrebăm: dar cum poate avea această siguranţă investitorul străin într-o ţară în care o sumedenie de indivizi au pierdut-o cu desăvîrşire?