Dovezile continuității de Liviu Antonesei (nr. 42)

Liviu Antonesei

 

Dovezile continuității (5). Modernizarea şi „paradigma feminină” a României

 

 

Textul acesta a fost scris în 2001 – 2002 și publicat de mai multe ori, prima oară în 2005. Mi-am dat seama acum că, în ciuda tonului poate șăgalnic ar merge excelent în serialul pe care în scriu acum. Ori la începutul acestuia, ori în final. Deocamdată, mă bucur că l-am recuperat…

„Ca un fluture pe floare,

Beat de soare,

Pentru ce să mor aşa?

Nu mai vreau ţărănci naive,

Primitive…

Mie daţi-mi altceva!

Daţi-mi, daţi-mi strada-ngustă

Unde gustă

Omul viaţa mai din plin.

Cu trăsuri, femei cochete

Şi cu fete

Încălţate cel puţin!”

( G. Topîrceanu )

1.Incipit

Cititorul ager va fi observat deja că parafrazez în titlu formula Domnului Gabriel Liiceanu, „filosofia şi paradigma feminină a auditorului”, sub care Domnia Sa a circumscris un anume fel de filosofie, categorie în care includea şi opera lui Constantin Noica. Însă inspiraţia din eseul directorului de la Humanitas nu trece de această simplă parafrază a titlului, mai ales că intenţia mea nu este analitică, ci moderat pamfletară, astfel încît toate eventualele injurii trebuie să-mi fie adresate direct şi exclusiv. Singura „vinovăţie” a Domnului Liiceanu este aceea de a fi produs un titlu atît de fericit încît nu m-am putut abţine să-l parafrazez. Asta nu înseamnă că filosoful nu este, adesea, un excelent polemist, uneori şi pamfletar, dar nu e cazul textului de la titlul căruia am plecat la drum, un foarte frumos text de analiză şi situare tipologică, în care filonul polemic este foarte discret, iar cel pamfletar, pe bună dreptate, absent. Iar dacă filosoful va considera că am recurs abuziv la titlul textului Domniei Sale, n-am ce face, cum nici Domnia Sa nu are ce face – din momentul în care am dat drumul unei opere în lume, aceasta nu ne mai aparţine întrutotul. Ea este „împărţită” cu cititorii, supusă comentariilor, citării, aluziilor, criticii, funcţionează ca sursă de inspiraţie ş.a.m.d. Pînă la urmă, devine anonimă, se folclorizează.

În România, totul se românizează

Multă vreme, am crezut că noi, românii, nu reuşim să facem reforma, nu sîntem în stare să ne integrăm standardelor modernităţii europene, pentru că am avea „fibra slabă”, pentru că am fi incapabili de asemenea performanţe. În realitate, lucrurilor stau exact pe dos. Avem o fibră atît de puternică încît nimic nu poate scăpa procesului general şi inflexibil de „românizare”. În România, totul se „românizează”, instituţiile pe care le împrumutăm în vederea modernizării, legile din care ne inspirăm sau pe care, originali în exces cum sîntem, le producem după capul nostru, modele vestimentare, muzicale sau literare. Numai noi am fost în stare să asortăm iţarii la cămaşa de mătase, blue jeans-ii la cojocelul de oaie tradiţional ori Rolexul la geanta diplomat sintetică. Iar barişul autohton, cu ghiul pe deget şi pantofi „cinzano”, se crede model universal de businessman şi apoi se miră că partenerii străini îl ocolesc cu oarecare spaimă amestecată cu curiozitate. Tot noi am reuşit, magic aş spune, să amestecăm hip-hopul cu muzica lăutărească pentru a inventa incredibilele manele ce ne invadează de pe ecranele televizoarele, din toate difuzoarele radiourilor şi ne alină sufletele entuziast-melancolice în toate discotecile, indiferent de pretenţiile exprimate prin costul biletelor de intrare sau prin preţurile băuturilor mai mult sau mai puţin falsificate. Deja am comis o greşeală, ele nu sînt falsificate, ci „românizate”, indiferent dacă este vorba despre ruseasca vodcă, scoţianul whisky sau de şampania franţuzească. Am asimilat rapid cele mai rafinate produse cosmetice dar, deosebit de spaţiile mai civilizate, nu ne-am dat seama că folosirea lor presupune o igienă prealabilă, astfel încît, în tramvai şi în spaţiile publice, te întîleşti cu cele mai îndrăzneţe amestecuri de odori. A vorbi despre apă caldă şi săpun, la noi, pare o exagerare extremistă, dacă nu cumva un fel de atentat la drepturile omului! Or, civilizaţia chiar cu aceste produse începe. În sfîrşit, o mulţime din cărţile pe care le traducem devin atît de originale în versiunea românească încît autorii, dacă ar avea curiozitatea şi răbdarea să înveţe limba noastră, ar avea mari dificultăţi să şi le mai recunoască. Metamorfozele nu sînt obligatoriu în rău, de altfel !

Însă, probabil, cele mai spectaculoase fenomene de „românizare” se petrec la nivelul vieţii publice. Occidentalii au partide politice, noi am reuşit, aliind cu talent tradiţionalul spirit de cumetrie cu cel cvasi-mafiot, să producem nişte structuri clientelare atît de interesante încît legiuni întregi de sociologi şi politologi apuseni, dacă şi-ar pune mintea, nu cred că ar reuşi în decenii să înţeleagă despre ce este vorba. Occidentalii au inventat naţiunea şi patriotismul încă din veacul al XIX-lea, însă la ei n-ai să poţi vedea, ca la noi, cum, în acelaşi timp şi pe aceeaşi gură, iese iubirea de ţară şi intră fierbinţi, aburinde şi înmuiate-n smîntînă sărmăluţele la fel de naţionale. În Apus, parlamentarul este protejat, exclusiv în ceea ce priveşte declaraţiile sale politice, de imunitatea asociată postului. La noi, respectiva imunitate a fost atît de „românizată”, încît poţi vinde flota, poţi călca pietonii, poţi fura orice-ţi trece prin cap la adăpostul ei. Tot „imunitatea” îţi rezolvă şi chestiunile de inimă albastră, la un Sexy Club ori la altul, al cărui patron, înregistrîndu-te, îşi asigură şi el un fel de imunitate. Iar parlamentarii noştri, nu doar că-s cam hoţi de felul lor, dar mai sînt şi foarte mulţi, mai mulţi decît în orice altă ţară europeană, mai mulţi chiar şi decît în fericita şi imensa Americă. Cu indefectibil talent de imitatori, am inventat un Parlament bi-cameral, pe care însă, cu şi mai mult talent, l-am „românizat” aşa de bine încît, deşi e uni-cameral prin atribuţiile identice, are totuşi două camere! Ar fi şi absurd să cazezi parlamentarul român într-un fel de garsonieră! Şi, după aceea, tot noi ne uităm ca viţelul la poartă nouă şi ne întrebăm de ce legile ies atît de tîrziu şi, pe deasupra, atît de proaste, încît Curtea Constituţională este instituţia cea mai harnică din ţara noastră, iar cei care au votat legile nici nu şi-au coborît bine mîinile şi încep, tot ei, să le critice cei dintîi şi să le conteste.

Dumnezeule, ce fibră tare avem! Totul se „românizează” chiar înainte de a fi apucat să se fi instalat bine pe plaiurile mioritice. Reprezentanţele firmelor străine, care învaţă ce e bacșișul înainte de a învăţa cum se spune bună ziua, cele ale instituţiilor internaţionale, ambasadele, ONG-urile, absolut totul, nimic nu are scăpare. La ambasadele Olandei ori Italiei, de pildă, funcţionarii, nu doar cei români, ci şi cei veniţi de la „mama lor” europeană, pentru că, deloc exclusivişti dacă nu e vorba de unguri, „românizăm” şi persoane nu doar instituţii, au mîna mai rapidă decît şuţii din troleibuzele din capitala noastră cu aer de Fanar. Iar filiala Fundaţiei Fullbright din ţărişoara noastră operează deja aidoma Institutului limbii române, dosarele aprobîndu-se tot pe cumetrii, pe trafic de influenţă, pe „mici atenţii”. Pînă şi la Colegiul Noua Europă, cu juriile sale internaţionale de elită, doar prin inexplicabilă excepţie reuşeşte să mai cîştige concursul şi vreun candidat cu adevărat competitiv. Ca şi cum Domnilor Pleşu şi Liiceanu, atît de europeni în declaraţii, uneori şi în comportamente, le-ar fi teamă de concurenţa reală, de spiritul de competiţie, de cei care obişnuiesc să mai şi pună sub semnul întrebării „adevărurile sigure”, banalităţile cu zorzoane academice, poncifele, statuile de clasici în viaţă. Ca să nu iasă vorbe, menţionez că n-am solicitat niciodată nimic nici de la Fullbright, nici de la NEC, iar în ce priveşte ambasadele m-am bucurat în ultimii ani de un paşaport oficial, astfel încît n-am cunoscut nici umilinţa cozilor, nici pe cea a întinderii plicurilor cu bancnote de culoare verde. Asta nu înseamnă că n-am cunoscut din proprie experienţă procesul „românizării”. Prin 1994-95, observînd cum funcţionarii filialei din Iaşi ai Fundaţiei Soros o transformaseră, după moda românească, într-o straşnică vacă de muls, astfel încît banii de „protocol” deveniseră mai numeroşi decît cei destinaţi programelor, ca membru în board ce eram, am trimis un raport Fundaţiei naţionale, utilizînd pentru prima dată chiar termenul de „românizare”. Scriam acolo despre mesele „în familie” ce nu se terminau bine că începeau altele, despre maşina fundaţiei transformată într-un fel taxi gratuit ce căra progeniturile la şcoală, despre consumabilele „pentru acasă” ş.c.l. Nefericită şi stupidă naivitate în gestul meu. Nu observasem că „românizarea” începuse de la vîrf, astfel încît singurul rezultat a fost eliminarea mea din board, printr-o adresă antedatată cu vreo patru-cinci luni! Iar dl. Zub s-a trezit şi D-sa un fel de „pagubă colaterală”! Nimeni, nici chiar inteligentul Domn Alin Teodorescu, nu şi-a făcut probleme că resursele puse la dispoziţie de Domnul George Soros se irosesc pe apa sîmbetei, pe nimeni n-a tulburat faptul că, prin antedatarea excluderii, tot ce votasem eu vreme de patru-cinci luni devenise de fapt ilegal. Şi a rămas ilegal, pentru că nu avea rost să mai caute cineva gunoiul de sub covor. Totul a continuat într-o splendidă veselie pînă cînd Domnul Soros însuşi s-a decis să lase fostele sale fundaţii să se mai descurce şi prin propriile lor eforturi. Doar deveniseră, între timp, atît de autentic româneşti! Bun. În România, totul se „românizează”, dar oare de ce ?

Paradigma femină a României

Există popoare masculine şi popoare feminine. Desigur, în cazul tuturor popoarelor, ca şi al tuturor indivizilor, funcţionează o psychée amestecată, toate mărturisesc un amalgam de animus şi anima, dar proporţiile variază, dînd astfel o coloratură caracteristică. Popoarele cu o dominantă masculină preferă lupta deschisă, competiţia autentică pe bază de reguli precis definite, adesea au o conduită agresivă şi imperialistă. Nu neapărat sub aspect militar, ci tot mai mult pe dimensiuni economice şi culturale. Sînt popoarele care fac istorie. Conduitele masculine sînt, în fond, de cuceritor, de vînător, ofensive. Dar există şi popoare feminine care, în loc să facă istoria, preferă s-o suporte. Ele nu vînează, ci se lasă vînate, nu cuceresc, se lasă cucerite, plîng în pumni, suspină amarnic după peţitori. Dar fac acest lucru în conformitate cu sufletul exagerat de predominant feminin, cum e şi cazul României. În ţările masculine, posturile, demnităţile şi funcţiile se împart la vedere, în deliberări publice, în strictă dependenţă de competenţele la fel de public manifestate, în funcţie de criterii riguros definite în prealabil. În cele sufleteşte feminine, e o afacere de rudenie, de coterie, adesea de buduar. Sub pretextul elegant al „algoritmului” ori al victoriei în alegeri, trebuie schimbaţi pînă şi portarii prefecturilor. În cele dintîi, afacerile se încheie la vedere, eventual la o masă din sala mare a restaurantului. La noi, cel mai adesea, e o chestiune aranjată în bucătărie, alteori în magazie sau chiar în pivniţă, unde vinul e mai rece. Totul se rezolvă în culise, totul se tranzacţionează precum tarifele în casele de toleranţă. În mod straniu, pe cele din urmă nu le-am repus în legalitate, lăsînd cea mai veche meserie din lume să funcţioneze ca într-o junglă, nu cum se petrec lucrurile în societăţile fundamentate pe domnia legii. De altfel, într-o ţară în care cea mai folosită etichetă sub care este cunoscută politica trimite în mod direct la viaţa de bordel, probabil că prostituţia profesionistă nici n-ar mai avea nevoie de vreo reglementare. Fiind asociată cu o profesiune aşa de ruşinoasă, poate că şi politicii îi este ruşine să se manifeste în deplină transparenţă. Se poate, dar atunci îmi este foarte greu să înţeleg de ce este, la noi, o ocupaţie atît de gălăgioasă, de îndrăgostită de scandal şi de scenă, de ce politicienii îşi ridică, cînd te aştepţi mai puţin, cu atît de multă neruşinare, poalele peste cap, de ce au comportamente atît de histrionice, de ce par să dorească să-ţi invadeze intimitatea prin sticla televizorului. Un primar din Moldova, care împarte bugetul public după propriile hachiţe, vorbeşte de obicei normal. Cum se apropie de el un microfon sau o cameră de luat vederi, trece pe accentul moldovenesc de acasă de parcă n-ar fi trecut nicicînd prin vreo şcoală. Iar dacă trecem munţii, dăm peste „funaritorul” de statui care-a reuşit să-şi molipsească propriul tată, astfel încît vom bea doar vinuri tricolore! Spectacolul politic e un bîlci încîntător, eficacitatea este însă nulă, astfel încît în loc „să rîzi şi să te veseleşti”, simţi mai degrabă nevoie „să-i împarţi în două cete” şi să le dai drumul pe Dîmboviţa, pe Bahlui, pe Someş, cu nădejdea naivă că-şi vor spăla păcatele în Dunăre şi Marea cea Mare. Şi dacă toate acestea ar fi doar efectul trecerii prin comunism, încă ar mai fi o speranţă, numai că, din păcate, „paradigma feminină” pare de la începuturi încrustată în sufletul nostru. De n-o fi de vină vreun păcat originar, legat de asocierea împotriva firii dintre „Împăratul nostru Traian”, după formula lui Salvador Dali din incredibilul poem Da, României!, şi vijeliosul rege al dacilor! Numai că şi Franţa „se trage” din Vercingetorix şi Iulius Caesar, dar parcă-i merge – şi i-a mers întotdeauna – ceva mai bine, parcă se comportă un pic mai bărbăteşte, dacă nu îndeobşte, măcar atunci cînd cuţitul îi ajunge la os.

Povestea tinerei fete, cu sufletul pur

Pe la începutul „sutei a nouăsprezecea”, după Revoluţia franceză şi războaiele napoleoniene, cînd a început din nou să cocheteze cu Occidentul, care ajunsese deja un bărbat matur şi experimentat, România semăna cu o fată tinerică, de la ţară. Lipsa rafinamentului era compensată de o prospeţime autentică şi de o bunăvoinţă cu totul înduioşătoare. Aşa desculţă, spălată mai degrabă la izvor, la fîntînă sau în balia cu apă lăsată la soare decît în termele ce dispăruseră odată cu retragerea aureliană, era proaspătă şi atractivă. Părul îi zburda în vînt, pielea era elastică şi îmbujorată, sînii fermi, coapsele grele dar musculoase. Nici o picătură de grăsime pe talie, iar ochii străluceau cu nevinovăţie, încredere şi optimism. Toate drumurile păreau să conducă relaţia spre o căsnicie fericită. I-au făcut cu ochiul, fiecare în felul său, şi Michelet, şi casa de Hohenzolern, ba chiar şi Împăratul Napoleon al III-lea, ceea ce-a trezit invidia şi dorinţa cumulate ale turcului şi muscalului. Din păcate, vreme de peste o sută de ani, această relaţie nu a depăşit stadiul unei logodne promiţătoare. Pe deasupra, întreţesută cu o mulţime de incidente supărătoare, dacă nu chiar jenante. Ba unele neruşinate auto-perversiuni, precum legionarii, dictatura regală sau regimul Antonescu, pentru că fata, înălţîndu-se puţin pe vîrfuri s-a uitat peste gard şi a imitat ceea ce i s-a părut, cu mintea ei jună, că e la modă, că e de bon ton. Ba violuri şi siluiri incredibile. Înaintea violului ce era cît pe ce s-o conducă pe drumul din urmă, fata noastră ajunsese să se modernizeze, de bine de rău, cam pînă pe la jumătate. Nu ştiu dacă jumătatea de jos sau de sus, oricum cea mai superficială. Purta deja pantofi, se farda cu pricepere, avea poşetă, chiloţi de mătase cu danteluţă, chiar şi bijuterii pline de farmec. Trecuse prin universităţi, văzuse Academia, ştia ce e cinematograful, chiar dacă mai bocea la melodrame cu năsucul înfundat în batistă. În spatele tuturor acestor sulemeniri, însă, se mai simţea mirosul florilor de cîmp şi al săpunului de casă. Uneori, mai cînta din frunză sau din gură. Era încă tînără, proaspătă şi dezirabilă. Era poate chiar mai plină de farmec decît cu o sută de ani mai înainte, ceea ce a trezit pofta concurenţială a balaurului teutonic şi a celui de stepă. După un start indecis, a cîştigat cel din urmă. Şi să te ţii violuri şi perversiuni, vreme de încă vreo jumătate de secol. Fata de la ţară din ea şi-a spus, din păcate, cuvîntul. A îndurat totul aproape fără să crîcnească. Şi chiar începuse nu doar să se obişnuiască, ci de-a dreptul să-i placă. „Mă bate pentru că mă iubeşte”, îşi zicea în sine ei, „ce m-aş face eu dacă nu m-ar mai bate?”, se întreba printre sughiţuri, „m-ar părăsi”, îşi răspundea singură. Era prea credulă ca să mai observe că violatorul îşi umpluse curtea de ibovnice la fel de naive ca şi ea. Iar, cînd acesta în sfîrşit, a plecat sau doar s-a prefăcut că pleacă, a început iarăşi să se auto-consoleze, ba cu un Gheorghiu-Dej trecut de floarea vîrstei, ba cu tînărul şi impetuosul Ceauşescu, pe care, ciudată gerontofilie şi necrofilie, l-a păstrat în suflet şi la bătrîneţe, ba chiar şi postum. Acum, îi plăcea de-a binele, nu mai simţea ce se petrece cu ea ca pe un viol, ci ca pe o auto-împlinire. Cînd şi cel din urmă s-a prăpădit, nu mai era nici tînără, nici prea arătoasă…

Se reînndoadă o iubire ruptă?

Nu mai era tînără, nici prea arătoasă… Pielea i se tăbăcise, devenise aspră şi se umpluse de riduri, tălpile-i crăpaseră în pantofii cîndva eleganţi, dar acum şleampăţi, cu tocurile tocite, sînii îi alunecaseră spre buric, rotundele-i fese căzuseră şi ele. Sufletul se golise de orice urmă de optimism sau speranţă. Nenumăraţii săi copii stăteau prin canale, prin tufişuri, mureau de foame sau îşi luau pur şi simplu lumea în cap, spre alte zări mai promiţătoare. Cei din urmă aveau, desigur, dincolo de sexul biologic, un suflet masculin, un spirit de competiţie şi de cucerire. Pe deasupra, după jumătate de veac de viaţă aşa tumultuoasă, cînd şi-a revăzut prima mare iubire, era şi foarte obosită. Privea spre bărbatul elegant şi puternic cu o dragoste amestecată cu teamă. Nu ştia dacă o va mai primi înapoi, n-avea nici curajul să facă primul pas. Se ştia murdărită de îndelungul viol, deşi se credea fără vină, chiar dacă în sufletul ei, uneori, îi plăcuse. A făcut el pasul dintîi, deşi şi în sufletul său se adunaseră îndoiala şi spaima. Nu ştia ce mai rămăsese autentic din „tînăra fată cu sufletul pur”, după ce trecuse vijeliosul mujic şi după toate celelalte escapade. A început astfel un joc plin de reţineri, de ezitări, de jumătăţi de paşi înainte grabnic urmaţi de paşi întregi înapoi. Un joc care continuă şi acum, şi al cărui final nu-l ştie nimeni, nici protagoniştii, nici spectatorii, poate nici măcar zeii. Mujicul, aparent epuizat, e de fapt într-un interludiu pentru refacerea forţelor, dar a rămas, ca întotdeauna, în aşteptare. Dacă nunta nu va avea loc nici de data aceasta, va sări iarăşi gardul. Îl va sări, de altfel, şi dacă i se va părea că logodna sau căsnicia nu merg cum trebuie. Acesta este destinul mujicului, să nu renunţe de bunăvoie la ceea ce i se pare că e la îndemîna sa. Iar o femeie trecută deja de prima tinereţe, într-o formă nu din cale afară de strălucită, este chiar mai vulnerabilă decît o tînără fată lipsită de experienţă, dar plină de energie, speranţe şi vise. De mai bine de zece ani, femeia stă cu capul rezemat de genunchi, cu tîmplele prinse în palme, şi se gîndeşte la ce viitor o aşteaptă. Nici măcar o viaţă plină de greutăţi şi agresiuni, de umilinţe şi eşecuri, n-a reuşit s-o înveţe că istoria nu trebuie aşteptată ci că, pe cît e omeneşte posibil, aceasta trebuie pur şi simplu făcută. Că, chiar femeie fiind, nu strică niciodată un pic de iniţiativă, o asumare mai „bărbătească” a destinului. Dar cine poate şti dacă o poveste de dragoste ruptă mai poate fi reînnodată…

Cherchez la femme

Inepuizabilul nostru suflet feminin a dus la feminizarea întregii noastre vieţi publice, poate şi a celei private. În parlamentele occidentale, circa jumătate din reprezentanţii poporului sînt, de fapt, reprezentantele acestuia. Dar asta nu înseamnă că respectivele instituţii ar proiecta politici lipsite de animus şi bîntuite numai de anima. La noi, nu cred că vom găsi în Parlament mai multe femei decît ai putea număra folosind degetele de la ambele mîini, însă politicile definite în acel loc sau în sediul guvernului sînt atît de „feminine”, atît de fără cojones, încît inversarea raportului nu cred că ar schimba cu ceva esenţa a ceea ce se petrece acolo. Dacă nu cumva vor evolua înspre mai bine, dacă e să mă iau după prestaţiile celor cîtorva doamne adăpostite acolo, ce mi se par mai „bărbate” decît numeroşii noştri bărbaţi politici închipuiţi. În romanele poliţiste, există mereu întrebarea privind femeia ce se ascunde în spatele incidentului criminal. În ce priveşte Parlamentul nostru, guvernul sau orice altă instituţie publică, întrebarea nici nu mai este necesară. Femeia se află chiar în interiorul iluzoriului bărbat de stat, bine cuibărită în sufletul său, de unde îi dictează deciziile. Dar există, în viaţa noastră publică, de la episodul cu Vidra şi Răzvan încoace, şi femeia reală, din carne şi sînge care-şi motivează aparentul sau aşa-zisul bărbat. S-a numit, pe rînd, Elena Lupescu, Elena Ceauşescu, dar nu şi Elena Cuza, pentru că voievodul de la începutul primei modernizări avea preferinţe infinit mai diversificate. Să nu ne lăsăm induşi în eroare de episoade precum Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş sau Mihai Viteazul, condotieri plini de virilitate, înfioraţi de sentimentul expansiunii şi al competiţiei. Cu cîteva flori nu se face nici primăvara, nici un buchet reuşit, şi cu atît mai mult nu se face istoria. În cel mai bun caz, te ajută s-o suporţi mai uşor, recurgînd la iluzorii satisfacţii compensatorii retrospective. Nu reuşesc să găsesc femeia din spatele Domnului Iliescu, dar asta nu înseamnă că nu există, iar conduita sa, aparent mai virilă este destul de marcată de trecerea pe aici a mujicului. Are, uneori, obiceiuri cam muscăleşti. În cel priveşte pe Domnul Constantinescu, nu pot să nu constat o anume decizie în direcţia regăsirii legăturii fireşti cu Occidentul, nici eforturile întreprinse în această direcţie, dar pe de altă parte, nu este deloc greu să sesizezi, în spatele Domniei Sale, două femei la fel de decise. Orice se poate spune despre Doamnele Blandiana şi Zoe Petre, dar nimeni nu va putea susţine vreodată că nu sînt, la suflet, „bărbate”! Vorba lui Jebeleanu, „ursul Veta era un urs bărbat”! Din păcate, n-a ajutat prea mult, ex-prezidentul oprind oarecum ante portas. Cu Domnul Năstase, lucrurile sînt ceva mai complicate. Cititori ai Academiei Caţavencu cum sîntem, ştim prea bine că, pentru a găsi femeia, trebuie să căutăm, totodată, şi înlăuntru-i, dar şi în afară, cînd la Bucureşti, cînd la Cornu…

Final provizoriu

Aceasta este povestea „fetei tinere cu sufletul pur” şi, totodată, povestea femeii mature cu o viaţă plină de încercări, traume şi întîmplări parcă extrase dintr-un film horror. Aceasta este povestea plină de peripeţii a tentativelor de modernizare a României din ultima sută de ani şi jumătate. Cît o priveşte pe cea din urmă, aşa şleampătă, uzată, pe cale de îmbătrînire, obosită, ce poţi să faci altceva decît s-o iubeşti. Doar e femeie! Doar e vorba de prima iubire. Aşa îmi spun în barbă. Aşa îşi spune şi Occidentul, tot mai şoptit de altfel, tot mai ezitant, tot mai sceptic. Nu poate să n-o mai iubească deloc, nu poţi uita de tot o veche iubire, dar nici nu ştie ce ar putea face pentru ea, atîta vreme cît nici ea nu prea mai ştie ce vrea de la lumea aceasta.

Mi-a ieşit, oare, un fel de pamflet? Se prea poate, dar nu scrii pamflete despre ceea ce-ţi este indiferent. „Iubesc România cu o ură grea”, spunea Cioran acum mai bine de şaizeci de ani, cînd România era în una din cele mai bune forme ale sale. Aşa aş putea spune şi eu astăzi dar, din păcate sau din fericire, nu cunosc sentimentul urii. Dacă nu mi s-ar părea oarecum peiorativ, aş folosi cuvîntul „milă”. Sau mai potrivit ar putea să fie „compasiune”. A fi român nu este o „profesiune”, cum spunea cineva oripilat de demagogia patriotardă de aici, este în schimb un fel de fatalitate de nedepăşit. Nu poţi să spui, pur şi simplu, „de mîine nu mai sînt român”. A încercat acest lucru Cioran, a crezut că a şi reuşit, dar o biată tresărire de orgoliu sau de demnitate a ţării în decembrie 1989, l-a făcut să-şi reprime făgăduinţa de a o uita. Apatridul a murit „româneşte”. Că fiecare pasăre pre limba ei piere…

Ianuarie 2001 – August 2002, în Iaşi

PS. pentru Acum: De cînd am terminat acest eseu, a mai curs ceva apă pe Dîmboviţa, Someş şi Bahlui şi, iată-ne!, sîntem sub conducerea lui Băsescu, despre care, pe bună dreptate, se spune că ar avea trei cojones, iar peste asta ne-a mai absorbitără şi Uniunea Europeană. Bun. Nu am decît o singură nedumerire – în ce măsură cele trei motive de fudulie chiar aparţin simpaticului Popeye şi nu-s de împrumut, cu alte cuvinte dacă, în decembrie trecut, chiar am avut de ales, ori aparatul ne-a propus pur şi simplu două versiuni ale lui Iuda. Deocamdată, constat că a schimbat Buzura, nu şi şefii serviciilor secrete ori consilierii lăsaţi moştenire de omul muscalilor. Cît priveşte Bătrîna Doamnă, Europa, ca adept al Statelor Unite ale Americii Mari, nu am cine ştie ce motive de bucurie. În ambele situaţii, mă consolez ca românul – dacă binele nu e, fie şi răul cel mai mic!

30 aprilie 2005, tot în Iaşi

PS din septembrie 2014 – Între timp, iată au trecut aproape zece ani, cred că s-au convins pînă și proștii, ba chiar și intelectualii fini și subtili că întrebarea mea din 2005 era legitimă și că răspunsul a căzut nasol! Să vedem ce ne oferă toamna asta aparatul…

 

Liviu Antonesei

 

Dovezile continuității (3). Nu cu români!


De bună seamă, episodul acesta nu-mi va aduce mulți fani, mai mult mă aștept la destule castane după ceafă, pentru că românul, cu cele șapte inimi în pieptu-i de aramă, este un om fudul, iar pentru el fudulia e un excelent înlocuitor, cum era năutul pe vremea vechiului regim, pentru cafea, un excelent înlocuitor nu doar pentru demnitate, ci pentru puzderie de alte calități absente sau bine ascunse.

Dar să vin la tema episodului. Să presupunem, prin urmare, ceea ce e destul de improbabil, că un străin cu mulți bani ar veni cu propunerea să-l ajut să deschidă o afacere în patria noastră. Nu contează ce – o fabrică, o firmă de consultanță, un ziar, o televiziune, o editură, un spital, o școala privată de limbi străine, orice, chiar și o nouă religie. Să mai presupunem, ceea ce este și mai improbabil, că mi-aș putea depăși reținerea absolută în ce privește inițierea a ceva nou, sau a ceva cu un chip nou, în România. Am participat deja la puzderie de noi construcții ca să mai am încredere că se poate edifica aici vreo instituție puternică, serioasă și stabilă – am participat la crearea de organizații civice, a unui partid, am fost alături la lansarea unor noi ziare, a unei reviste, a unei edituri, am condus un județ și nici eu nu mai știu cîte am făcut. Ceea ce știu sigur este că din ianuarie 1990, cînd am demisionat din conducerea provizorie a țării încoace, pot inventaria treisprezece demisii din fruntea unor instituții și din diferite comitete și comiții. Nici una nu s-a produs urmărind vreun avantaj personal, de multe dintre ele mi-a părut rău, îmi părea rău chiar cînd se produceau, dar nu puteam proceda altfel. Fie riscam pierderea onoarei, fie trebuia să-mi încalc niște principii, ceea ce ar fi cam același lucru. Cum nu am nici vreo mare avere, nici vreun titlu nobiliar, atît îmi rămîne să apăr, onoarea. Știu că, în zilele noastre, e un obicei ciudat, cumva depășit, de-a dreptul vetust, dar eu mă încăpățînez să cred că cineva trebuie să facă și asta, să nu se uite de tot…

Să presupunem, deci, că investitorul sosește și eu reușesc să-mi depășesc reținerile – între altele, deși pesimist structural, mă bîntuie uneori accese de optimism metodologic! Atunci, i-aș spune omului, de-acord, facem asta, însă în nici un caz cu români! Sigur că omul s-ar boldi curios la mine și, atunci, aș ceda puțin: nu cu români care au trăit în ultimii zece, chiar cincisprezece ani, în țară. Dacă sînt încă destul de tineri, ar fi suficient probabil și numai cinci ani. Adică, nu cu români care au deprins deja proastele obiceiuri de aici, lipsa de respect pentru reguli, caracterul facultativ, dacă nu antipatic, al procedurilor ș. a. m. d. Dacă a lucrat între timp la stat, a învățat deja să stea și să-și facă viața mai dulce cu diverse peșcheșuri și hatîruri, cu mita măruntă, că cea de mare calibru e pentru aleșii națiunii. Dacă a lucrat în privat, știe perfect că afacerile bune se fac pe seama statului, a banului public și, mai nou, pe socoteala banilor europeni. Dacă va fi avut spirit de inițiativă cînd s-a apucat de muncă, în cîțiva ani acesta s-a culcat înapoi, fie că a fost patron sau salariat. Știu, desigur, că în toate domeniile, în economie și afaceri, în cultură, poate chiar și în administrație și politică, există și excepții de la această caracterizare generală, dar îmi este pur şi simplu milă de ele! Trebuie să-și ascundă bine calitățile pentru a rezista în sistem, pentru că sistemul este bolnav, nu indivizii ca atare. Iar dacă își ascund calitățile, cum să dai peste ei?!

Așa a fost și pe vremea primei modernizări, cea gîndită de pașoptiști și pusă în operă de ei înșiși și de generația următoare, mai întîi sub Cuza, apoi sub Carol I și Ferdinand Întregitorul. O modernizare instituțională și legislativă impresionantă, însă cu găuri ca la șvaițer în ceea ce privește procedurile și mentalitățile. Pentru că moderniștii noștri lucrau într-o țară majoritar rurală și la fel de majoritar analfabetă. Nu puteau face masa critică necesară pentru a stabiliza trendul modernizării. Faptul că, în 1989, țara era relativ urbanizată și bine alfabetizată n-a fost de mare ajutor. Și nu doar din pricina execrabilei clase politice, produsul nostru eminent de altfel, ci mai ales pentru că marea majoritate a populației era rur-urbană, cum e mai rău, nici țărani, nici orășeni, deși populau cartierele dormitor ale orașelor, din balcoanele cărora răsuna formația Azur, precursoarea maneliștilor de azi. Nu trebuie să omitem plecarea evreilor, factori excelenți de civilizație urbană, a nemților, care au făcut satele lor niște orășele, și chiar a românilor dinamici, care și-au căutat ritmul aiurea.

Pe la începutul secolului XX, un președinte francez, poate chiar Poincaré, constata că aici sîntem la Porțile Orientului, unde totul se ia cu ușurătate. Asta constataseră și călătorii străini prin Principate și cu o sută de ani și cu două sute mai înainte. Și așa este și acum! Tot pe la începutul secolului trecut, un jurnalist străin cu umor observa că România este o țară frumoasă, dar își exprima regretul că este locuită. Între timp, după agresiunile comuniste asupra mediului construit și natural, la care se adaugă nelegiuirile tranziției, nici măcar nu putem fi siguri că țara mai este frumoasă, dar locuită, pînă își iau toți lumea în cap, încă mai este. Dar poate mai pilduitor este cazul arhitectului german adus de Carol I aici. După ce și-a legat numele de multe și splendide edificii realizate sub egida Regelui, acesta s-a dus într-o zi la Rege și a cerut permisiunea să se întoarcă în Germania lui. La întrebarea privind motivul, bietul om a răspuns: aici prea mult pida mă-ti! Se dărîmă un pod, pida mă-ti, vine o furtună, pida mă-ti, mor copiii de foame, pida mă-ti. În alte părţi, s-ar fi făcut ceva pentru rezolvarea problemelor, a celor cronice şi a celor întîmplătoare, aici, pida mă-ti ţinea – şi ţine! – loc de orice fel de rezolvarea. Şi Regele l-a lăsat pe bietul om să se întoarcă în ţara sa, în care se înjura mai puţin, dar se făcea mult mai mult. S-ar putea schima ceva? Repede, nu. Poate doar daca ar reveni prin miracol in țară vreo jumătate din cele circa patru milioane de români des-țârați. Ei ar putea servi drept exemplu si ar putea coagula masa critică. Dar nu s-au întors nici măcar cînd criza dădea puternic din aripi și în Vest…

Recitesc România la fundul grămezii de Tony Judt, o carte exemplară în scepticismul său, vitală pentru înţelegerea a ceea ce se întîmplă de un sfert de veac în România, dar şi cu excelente coborîri în trecut. O recomand oricui vrea să înţeleagă mai mult despre lumea noastră şi vremea noastră, o privire interesată şi necomplezentă venită din afara spaţiului nostru, dar a unui autor interesat de acest spaţiu şi de Europa Centrală şi de Răsărit în general. Pe deasupra, o carte care poate fi descărcată gratuit, în format pdf, de pe site-ul Polirom… Poate cea mai lucidă privire asupra variatelor şi aproximativelor noastre elite. Lectură cu folos, plăcută s-ar părea să nu fie pentru toată lumea…

Liviu Antonesei


Dovezile continuității (4). Despre condiția femeii


Nu trebuie să faci mari eforturi de observație, analiză și interpretare ca să constați că, la un sfert de veac de la schimbare, condiția femeii din România nu este deloc de invidiat. Deși avem legi care asigură, în principiu, egalitatea de gen, discriminările continuă să funcționeze în toate planurile, de la cel al promovării sociale și salarizării la mentalitatea publică. Este chiar interesant că politicianul care a făcut cel mai mult pentru condiția femeii și împotriva violenței familiale, Mona Muscă, a fost eliminată din jocul politic pentru culpe care altora le-a adus promovări și poziții importante în stat. Băsescu a ajuns președinte, Ghișe candidează la președinție, iar Felix a ajuns în pîrnaie nu pentru fals repetat în declarații privind colaborarea cu Securitatea, ca poliție politică, ci pentru banale, dar babane furăciuni. În ciuda legilor, discriminarea e în toate planurile, dar poate cel mai dramatic psihologic este ceea ce se întîmplă la nivelul mentalului public, unde nu sînt semne să fi ieșit din Evul de Mijloc. Chiar dacă are un serviciu, femeia oricum mai ține unul și acasă, că bărbatul n-o să se coboare – El, Supremul! – la muncile casnice, la îngrijirea copiilor! Și nici nu e așa de simplu – dacă nu muncește, e rău, că nu aduce bani în casă. Dacă muncește e tot rău, că nu are haidamacul mîncare caldă, arunci făcută, la toate mesele! Pe stradă, o femeie într-o ţinută – să-i spun – sexy are toate şansele să fie fluierată şi întîmpinată cu comentarii suburbane. Cum însă bărbatul român discriminează femeia în raport cu el însuşi, dar nu face acelaşi lucru şi între femei!, de acelaşi tratament va avea parte şi o tînără doamnă îmbrăcată în ţinută strictă de avocat, femeie de afaceri – îmi place cum sună formula asta şi nu cred că este discriminatorie, ba din contra! – sau cadru cu responsabilităţi. Nu promovează partidele noastre femeia? Cum să nu, însă exclusiv după interesele şi gusturile bărbaţilor care permit – chiar încurajează! – promovarea, altfel nu se umplea lumea politică de ebe, ritzi-pitzi şi alde udre şi vidre. Cînd comuniştii au promovat femeia, dincolo de prima soţie a ţării!, le-a acordat funcţii decorative de conducere, dar mai abitir le-au promovat în fabrici şi uzine şi pe schelele patriei, să simtă şi ele ce e aceea egalitate. Cot la cot cu bărbaţii, îmbrăcate în salopete şi pufoaice defeminizante, munceau, dar împărţeau şi paharul în ziua de salariu poreclit retribuţie. În construcţii salariul se dădeau o dată pe lună, că vreo trei zile durau întîlnirile cu Bacchus. Şi dacă tot munceau şi consumau alcool împreună, tot împreună strigau de pe schele după cîte o pereche de tineri: pup-o uoăi! Dar s-a întîmplat să aud şi îndemnuri mai directe la copulaţie în acelaşi dulce grai moldovenesc! Cum moldovenii mei umpluseră schelele din toată ţara, era accentul cel mai răspîndit pe toate șantierele României. Cînd îi vezi pe burtoşii noştri falocraţi, parcă te apucă aşa un fel de dor de matriarhat!

Bun, acum ne ducem în trecut. Spre surpriza noastră, condiţia femeii este una din puţinele zone în care în ultimele două sute de ani s-au înregistrat nişte progrese! Dacă ne întoarcem la călătorii străini în Principate, dacă, pe urmele excepţionalei cărţi În şalvari şi cu işlic de Constanţa Vintilă – Ghiţulescu (Humanitas, 2012), căutăm în arhivele eclesiastice după zapise de împăcare, foi de zestre, cărţi de despărţire etc., aflăm lucruri pe care nu ne puteam imagina că se puteau petrece în Europa ce-şi trăia modernizarea. Ca să fixăm cadrul, reamintesc că prima Constituţie din Principate a sosit odată cu Regulamentele Organice şi abia după aceea a început să se nască pe aceste meleaguri un drept laic, cu ramurile sale, civil, penal, al familiei etc. Pînă atunci dreptatea era împărţită de Vodă, eventual asistat de un divan/ sfat, iar toate chestiunile privind dreptul familiei ţineau de Vlădică, mai mult sau mai puţin asistat de un sobor. Biserica era cea care reglementa supravegherea vieţii conjugale şi stabilea condiţia femeii. Dacă în Vest, statul laic a preluat controlul familiei după Revoluţia Franceză şi Codurile lui Napoleon, aici întreg secolul al XVIII-lea şi aproape jumătate din cel următor, biserica este arbitrul moravurilor. Foile de zestre, zapisele de împăcare, cărţile de despărţire sînt emise de cancelaria Mitropoliei şi poartă pecetea acesteia. Consulul englez la Bucureşti, Wilkinson, constată să fetele erau măritate la 12 – 13 ani, prin negociere între părinţi, după măritiş putîndu-se „bucura” de toate drepturile unei femei. Care erau acestea? Spicuind prin însemnările de călătorie, prin actele reproduse în cartea amintită, trec cîteva în revistă: femeia nu avea voie să iasă din casă neînsoţită de soţ sau de o rudă foarte apropiată (mama soţului era cea mai potrivită, de unde probabil şi eterna poveste soacre-nurori!), bărbatul îşi putea bate oricînd soţia fără vreun motiv (cum biserica era miloasă se precizează că fără a-i cauza vătămături!), o femeie numai bănuită de adulter, absolut fără nici o probă – de parcă probele ar schimba esenţa problemei! – putea fi ucisă pe loc de soţ sau, dacă acesta nu era prezent, de rudele acestuia… E destul? Mie îmi ajunge! Cine mai vrea, poate consulta cartea sau poate merge direct la arhivele ecleseale…

Acum, vor sări patrioţii şi vor vorbi despre influenţa orientală, despre rolul nefast al turcilor ş. a. m. d. Oricît ar fi de curios, autorităţile turceşti erau mai degrabă speriate de aceste barbarii şi aveau adesea intervenţii moderatoare. În memoriile sale, Principele Şuţu aminteşte cazul unui comandant de ieniceri turc, celebru prin cruzimea cu care a reprimat banditismul de pe aceste frumoase meleaguri, care i-ar fi spus, cînd l-a îndemnat la un pic de blîndeţe: eu vreau ca în această zonă, o femeie îmbrăcată în aur să poată trece singură, nestingherită de nimeni… Doar că biata femeie moldo-valahă n-ar fi putut trece singură nici măcar îmbrăcată în pînză de sac! E astăzi diferită condiţia femeii? Legislativ şi faptic fără îndoială, nu foarte mult însă la nivel de mentalitate. Numai că violenţa fizică – încă foarte răspîndită, de altfel, mai ales în mediile populare – este substituită, în mediile mai elevate, de multiplele forme ale violenţei simbolice, unele de un rafinament diabolic. Asta nu înseamnă că, uneori, „Domnul”, dacă îşi iese din pepeni, nu-i poate trînti cîteva palme, un picior în burtă sau cîţiva pumni după ceafă soţiei, logodnicei, iubitei, prietenei sale. Că obiceiurile bune nu pot fi părăsite în numai vreo 200 de ani!

Liviu Antonesei

 

Dovezile continuității (2). Eterna chestiune a cîinilor comunitari

 

În viziunea mea superficială, îmi imaginam că problema cîinilor vagabonzi – sau fără stăpîn, boschetari, maidanezi sau comunitari, cum spunem acum, de cînd am intrat și noi în rînd cu lumea – este o supraviețuire, un survival, cum spun sociologii, al epocii comuniste, un alt necaz lăsat moștenire de vechiul regim. Credeam că, în elanul lor de a demola locuințele individuale, cu curți și grădini, și de a ridica blocuri pînă și prin sate, mii, zeci de mii, sute de mii, poate milioane de cîini rămași fără stăpînii lor și fără adăpost s-au asociat în bande și au umplut orașele patriei, scormonind prin gunoaie, atacînd în haite, mai rănind vreun turist japonez pe lîngă clădirea guvernului, vreun bătrîn plecat la cumpărături fără toiag sau vreun copil imprudent. Mă mai gîndeam că apriga noastră tranziție n-a putut rezolva problema, cum n-a putut rezolva nici alte probleme din pricina corupției, uriașele sume destinate sterilizării acestor ființe și reunirii lor în adăposturi speciale, sume provenite de la UE, de la guvern și municipalități, ba chiar și de la Brigitte Bardot, fiind subtilizate de funcționari și de fundațiile de protecția cîinilor, într-o stranie cooperare între public privat. Nu că aceste lucruri nu s-ar fi întîmplat, dar nu acesta este întreg răspunsul!

Dacă aș fi ținut minte ce scriau unii călători străini prin Principatele Dunărene, sau dacă aș fi fost atent și la aceste aspecte pe cînd, tînăr fiind, le citeam cărțile, aș fi văzut că nu comunismul a creat problema, ci doar, eventual, i-a oferit alte dimensiuni. Norocul meu a fost că, revăzînd savuroasa carte a lui Neagu Djuvara, Între Orient și Occident, am nimerit peste niște citate din călătorii străini cu pricina și am avut revelația că această chestiune a cîinilor comunitari este în fond o dovadă irefutabilă a continuității noastre pe tărîmurile carpato – danubiano – pontice, ea venind din negura timpurilor, de pe vremea cînd Burebista tăia viile ori măcar de cînd Apostolul Andrei se îndeletnicea cu evanghelizarea strămoșilor noștri, proces ce nu i-a reușit întrutotul dacă ne gîndim la sufletele noastre rămase destul de păgîne, la purtările noastre barbare, inclusiv în raport cu acest prieten al omului care este cîinele, la lipsa noastră de empatie și compasiune. Din păcate, nu am găsit probe scrise mai vechi decît ultimele două secole, dar nu e de mirare, în fond, în epoca interbelică, analfabetismul încă reunea peste 80 de procente din români, cîți știutori de carte ar fi putut fi acum cinci sute, o mie, o mie cinci sute de ani? Îi puteai număra pe labele unei duzini de cîini! Dovezile se vor înmulți și vor coborî mult în trecut cînd vor face progrese cercetările prin peșteri și descifrarea diverselor plăcuțe de lut găsite la Tărtăria și în mai multe locuri din țară!

Să ne mulțumim, prin urmare, cu dovezile scrise pe care le avem. Călătorind prin Principate, în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea și începutul veacului următor, Langeron notează: „Cîinii moldovenilor și ai valahilor, de soiul celor ciobănești din Franța si Brabant, sînt cei mai primejdioși și mai răi din Europa. Fiecare țăran are cîte trei-patru (…) Cine călătorește în cele două provincii, atunci cînd se apropie de un sat, ar face bine să nu se dea jos din trăsură și nici de pe cal; altfel, poate să fie mîncat…”. Se pare că japonezul de acum vreun deceniu nu l-a citit pe călător, altfel n-ar fi părăsit taxiul taman lîngă clădirea guvernului! Constatăm, de asemenea, că problema nu era exclusiv urbană, fiind la fel de bine reprezentată și în satele noastre. Ca să vedem însă cum stăteau lucrurile în mediul urban, cît era în epocă, ne vom folosi de mărturia lui Stanislas Bellanger: „Cîinii, lăsați de multă vreme slobozi, au umplut țara și o distrug. Orașele mari, București în primul rînd, au fost năpădite de ei (…) flămînzi cum erau, se repezeau la trecători. O situație statistică dă numărul de 30.000…”. Nu știu exact cîți locuitori avea Bucureștiul pe atunci, dar nu exclud ca oamenii și cîinii părăsiți să fi fost aproape la paritate! Cum orașul nu avea un sistem de salubritate, gunoaiele fiind aruncate direct în stradă și pe maidane, prezența acestor ființe prezenta și avantaje, ne spune călătorul, cele perisabile dispărînd grabnic în burțile fiarelor.

De bună seamă, din pricina ratei de înmulțire, uneori problema aceasta veche și cronică căpăta accente acute. Cînd se înmulțeau victimele, se luau de măsuri. Dacă nu aveam un serviciu de salubritate, cu atît mai puțin putea să existe unul de ecarisaj, că despre protecție nici n-ar fi putut fi vorba! Decimarea cădea în sarcina poliției, ajutată de țiganii care sperau să facă un ban în urma colaborării. Nu, echipajele nu erau mai blînde decît legiuitorii noștri recenți care au creat o lege a stîrpirii cîinilor ce a înspăimîntat Europa, provocînd vehemente proteste în marile orașe ale lumii. Eu însumi am postat pe Face Book poze de la un protest de la Londra din noiembrie anul trecut. Cum se proceda ne spune același Stanislas Bellanger. Era o luptă năprasnică, care pe care, în care auxiliarii Poliției caută frenetic „pe străzi, prin mahalale, alergînd după toți cîinii pe care îi găsesc fără botniță; îi înghesuie pe la colțurile caselor, îi înfig într-o țepușă fixată de o prăjină, îi duc într-o piață cu nădejdea că vor putea vinde pielea animalului…”.

Ce naiba aș mai putea comenta?! Că problema aceasta ce-mi pare dublu milenară ar trebui rezolvată? Desigur, dar de bună seamă nu după cum procedau strămoșii noștri, nici după mintea la fel de crudă a legiuitorilor noștri de azi!