Traduceri Tiuk!

Daniil HARMS

Marfă

            Mama, tata şi servitoarea cu numele Nataşa stăteau la masă şi beau.

            Tata era un beţiv degradat. Chiar şi mama îl privea de sus. Dar asta nu-l încurca pe tata să fie un om foarte bun. El rîdea cu multă bunăvoinţă şi se legăna în scaun. Camerista Nataşa, cu şort şi cu bonetă, se intimida tot timpul. Tata îi veselea pe toţi cu barba sa, iar camerista Nataşa îşi lăsa, confuz, privirea în jos, astfel sugerînd că se ruşinează.

            Mama, o femeie înaltă cu freză mare, vorbea cu voce de cal. Glasul mamei trîmbiţa în bucătărie, răsunînd şi în curte şi-n alte camere.

            După primul rînd de pahare, toţi au muţit o clipă şi au mîncat cîrnaţ. Apoi iar au început toţi să vorbească.

            Deodată, cu totul pe neaşteptate, în uşă a bătut cineva. Nici mama, nici tata, nici camerista Nataşa nu puteau să priceapă cine bate la uşă.

-          Ce ciudat, - a zis tata. – Cine oare poate să bată în uşă.

Mama a făcut o faţă milostivă şi şi-a turnat, fără rînd, al doilea pahar, l-a băut şi a zis: “Ciudat”.

            Tata n-a zis nimic de rău, dar şi-a turnat şi el un pahar, l-a băut şi s-a ridicat de la masă.

            Tata nu era chiar înalt. Nu se putea compara cu mama. Mama era o femeie înaltă şi plinuţă, cu voce de iapă, iar tata era pur şi simplu soţul ei. Şi, pe lîngă toate astea, tata era şi pistruiat.

El s-a mai apropiat cu încă un pas de uşă şi a întrebat:

- Cine-i acolo?

- Eu, - a spus glasul de după uşă. Chiar în acel moment  a deschis uşa şi a intrat camerista Nataşa, foarte timidă şi îmbujorată. Ca o floare.

Tata s-a aşezat.

Mama şi-a turnat şi a băut iar.

Camerista Nataşa şi cealaltă, ca o floare, s-au umplut de timiditate. Tata s-a uitat la ele şi n-a zis nimic de rău, doar a băut, la fel ca şi mama.

Pentru a acoperi senzaţia neplăcută din gură, tata a deschis o cutie de conserve cu pateu de raci. Toţi erau foarte bucuroşi, au mîncat pînă dimineaţa. Dar mama tăcea, stînd la locul ei. Asta era foarte neplăcut.

Cînd tata se pregătea să cînte ceva, au bătut în fereastră. Mama, de frică, a sărit şi a strigat că ea a văzut clar că de la fereastra dinspre stradă a privit cineva. Ceilalţi au asigurat-o pe mama că aşa ceva e imposibil, dat fiind faptul că apartamentul lor e la etajul patru şi n-ai cum să priveşti din stradă pe fereastră, dacă nu eşti uriaş sau Goliaf.

Dar mamei i-a intrat în cap o idee fixă. Nimic din lume nu putea s-o convingă că nimeni nu s-a uitat pe fereastră.

Pentru a o mai linişti,  mamei i-au mai turnat un pahar. Tata şi-a turnat şi el şi a băut.

Nataşele şi, ca o floricică, camerista, stau cu ochii holbaţi şi nu înţeleg nimic.

- Nu pot să mă simt bine cînd sîntem priviţi din stradă pe fereastră, - ţipa mama.

Tata era disperat fiindcă nu ştia cum s-o liniştească pe mama. El chiar a fugit pînă în curte, încercînd de acolo să se uite măcar pe fereastra de la primul etaj. Fireşte că nu putea să ajungă. Dar asta n-a convins-o deloc pe mama. Mama nici măcar n-a văzut cum tata n-a putut să se ridice nici măcar pînă la fereastra primului etaj.

            Turburat definitiv de toate astea, tata a intrat ghiulea în bucătărie şi-a băut două pahare unul după altul, turnîndu-i şi mamei un pahar. Mama a băut paharul, dar a zis că bea doar în semn că e sigură că cineva s-a uitat pe fereastră.

            Tata chiar a dat a neputinţă din mînă.

- Iată, - i-a zis el mamei şi, apropiindu-se de fereastră, a deschis-o vraişte.

Un oarecare om cu guler jegos şi cu un cuţit în mîini încerca să intre pe fereastră. Văzîndu-l, tata a trîntit fereastra şi a zis:

- Nu e nimeni acolo.

Însă omul cu gulerul soios sta la fereastră şi privea în cameră şi chiar a deschis fereastra şi a intrat în cameră.

Mama era foarte speriată. Ea căzu în isterică, dar, mai bînd din ce i-a dat tata şi înghiţind şi o ciupercuţă, se linişti.

Îşi reveni şi tata. S-au aşezat din nou cu toţii la masă şi au continuat să bea.

Tata a scos un ziar pe care-l învîrti multă vreme în mîini, încercînd să înţeleagă care e partea de sus şi care e partea de jos. Dar, oricît de mult s-a străduit, aşa şi n-a găsit şi de aceea a lăsat ziarul într-o parte şi a băut un pahar.

- Bine, - a zis tata, - dar castraveţii nu-s de ajuns.

Mama a rînjit nepoliticos şi cameristele s-au pierdut cu firea, începînd să se uite la marginea feţei de masă.

Tata a băut din nou şi deodată a înhăţat-o pe mama şi a pus-o pe bufet. Mamei i s-a zguduit freza pufoasă şi sură, pe faţă i-au apărut pete roşii şi, în general, mutra îi era excitată.

Tata şi-a tras pantalonii şi a început un toast.

Dar din podea s-a deschis un capac şi de-acolo a ieşit un călugăr.

Cameristele au rămas atît de nedumerite, încît pe una dintre ele a apucat-o voma. Nataşa o ţinea pe prietena sa de frunte, încercînd să ascundă această neruşinare.

Călugărul care a ieşit de sub podea a ţintit, cu pumnul, în urechea lui tata şi aşa l-a plesnit! Tata a căzut pe masă fără a termina toastul.

Atunci călugărul s-a apropiat de mama şi a lovit cumva de dedesubt, - parcă cu mîna, parcă cu piciorul.

Mama s-a apucat să ţipe şi să strige după ajutor.

Iar călugărul le-a apucat pe cameriste de după guler şi, după ce le-a învîrtit prin aer, le-a dat drumul.

Apoi, fără a fi observat de cineva, monahul s-a ascuns din nou sub podea, închizînd după sine capacul.

Multă vreme nici mama, nici tata, nici camerista Nataşa nu reuşeau să-şi revină. Apoi, răsuflînd adînc şi aducîndu-se în regulă, ei au băut cîte un pahar şi s-au aşezat la masă să guste din varza murată.

După încă cîte un pahar, toţi discutau paşnic.

Deodată tata s-a înroşit de mînie şi a început să ţipe.

- Ce! Ce! – ţipa tata. – Mă consideraţi un om oarecare! Vă uitaţi la mine ca la un ratat!

Eu nu vi-s un parazit! Înşivă sînteţi nişte ticăloase!

            Mama şi camerista Nataşa au fugit din bucătărie şi s-au ascuns în sufragerie.

- A început, degradatul! L-a apucat, lua-l-ar dracu!, îi spunea, în şoaptă, mama,

Nataşei, care se pierduse cu totul.

            Iar tata a stat şi a ţipat pînă dimineaţa în bucătărie, apoi şi-a luat mapa, şi-a pus un chipiu alb şi s-a dus liniştit la serviciu.

(traducere de Mihail Vakulovski)

Srdjan SRDIC

 

Ceva gri şi mohorît

 

Suddenly...

Life has new meaning...

 

Kristian Vikernes  - Dunkelheit[1]

 

N-ar fi trebuit să traversez. Undeva pe la mijlocul străzii e o florărie. Cînd treceam prin dreptul ei, băiat fiind, în drum spre şcoală, îmi intrase în cap o idee, eram convins că în locul acela nu se vînd decît flori pentru morţi. Femeia care lucra în florărie rînjise la mine, la mormîntul proaspăt săpat al profesorului nostru, la a cărui înmormîntare fuseserăm duşi, văicărindu-ne îngroziţi. N-o mai văzusem niciodată înainte rînjind. Depunerile umede de pe fundul mormîntului mi s-au adunat în gură şi am vomitat pe piatra distrusă şi răsturnată a unui bătrîn şaşiu. Cineva a venit la mine, m-a îmbrăţişat şi mi-a zis E-n regulă. Nu mai ţin minte dacă l-am crezut.

*

 

El stătea în faţa magazinului, cu roţile din faţă ale maşinii muşcînd din trotuar. De parcă ar fi aşteptat ca magazinul să se deschidă. Oricum, era prea tîrziu. Două raze de lumină se luptau într-un mod ciudat, intersectîndu-se, ratîndu-se şi sprijinindu-se una pe cealaltă, sfîşiindu-se una pe cealaltă, tăindu-şi propriile corpuri eterice – un semn întunecat, din neon, deasupra vitrinei magazinului şi panoul luminat din interior al firmei de taxi, şters şi sumbru.

 

Am zis Bună seara, nici prea încet nici prea tare, străduindu-mă să fac o impresie. Ca întotdeauna, frazele simple mă umpleau de un extraordinar curaj, rostitul diferitelor clişee m-au făcut întotdeauna să mă simt un om mai bun, mai cinstit. Sfidînd eticheta, m-am aşezat pe locul din dreapta şoferului. Altminteri, niciodată n-o fac. În timp ce închideam uşa, am căutat o nuanţă care, chiar în timp ce desfăşuram această acţiune, să mă înfăţişeze în ochii companionului meu ca pe un om echilibrat şi demn de respect, şi mă minunam de comportamentul meu neobişnuit, de neînţeles.

 

Miezul nopţii trecut cu zece minute. Faţa taximetristului era verde. Am observat asta absolut din întîmplare.

 

După-amiaza, acolo, la colţ, în faţa brutăriei din oraş, mă întîlnisem cu un prieten din copilărie. După ce mi-a strîns mîna puternic, mi-a zis că acum era paznic de noapte la acea firmă condamnată la moarte, l-am ascultat cu o expresie de maxim interes faţă de subiect aşternută pe chip. Adevărul e că voiam să-l întreb cum se simte cînd vede un cadavru, însă m-am răzgîndit la timp. Ar fi fost o glumă incredibil de deplasată. I-am numărat firele cărunte din păr şi am concluzionat fără chef că nu era decît cu un an mai bătrîn decît mine. Aplecat, m-a bătut pe umăr şi a plecat mai departe, spre o zonă cu clădiri identice, de cărămidă. Era într-o stare foarte proastă. Am făcut cîţiva paşi şi mi-am dat seama că nu l-am felicitat pentru naşterea copilului.

 

Cerul era de-un gri orbitor, dureros. Fiecare privire aruncată-nspre el îmi provoca un tremur aproape imperceptibil de groază. Era de parcă Dumnezeu ar fi început să urle dintr-o clipă în alta. Un miros înţepător de iaurt împrăştiat pe asfalt despica ziua de iarnă grea, peste care era trasă o vizieră pestriţă a primăverii.

 

Mi se părea că taximetristul se tot scărpina, strecurîndu-şi mîna dreaptă sub subţioara stîngă. A început să plouă. Mizerabil, asemenea unui lucru neplăcut cu care trebuie toţi să trăim.

 

I-am spus Marijanei că o iubesc. Şi-a aprins o ţigară şi a lăsat să-i scape un geamăt. Am închis ochii şi m-am gîndit la femeia care-mi ceruse dimineaţa la bancă să-i explic cum să completeze corect anumite puncte dintr-un chestionar absurd de complicat. Eu voiam să-şi pună sînii enormi în palmele mele întinse către ea. Ea voia un card de credit, deşi nu avea o slujbă cu normă plină.

 

Aşa a început totul şi cu Marijana. Diferenţa fiind că se dovedise că amîndoi voiam acelaşi lucru. În fiecare joi îşi ducea fetiţa la culcare la opt seara. Eu mă duceam la ea la miezul nopţii. Abia în seara asta am observat o staţie de taxi în preajma casei ei. Asta m-a făcut fericit, dat fiind faptul că totul s-a sfîrşit în seara asta.

 

N-a ţipat, nu s-a enervat. Nu s-a întristat. Nu eram eu cine ştie ce amant. Ea era mult mai tînără. Ea voia multe. Eu nu voiam nimic, mai nimic. Simplul act de seducţie însufleţise viaţa mea provincială, lipsită de vlagă. Ce a urmat seducerii devenise în curînd foarte dureros. Dezgustător, uneori.

 

A rostit cîteva propoziţii, absolut lipsite de sens. N-a durat mult. I-am fost extrem de recunoscător şi am întrebat-o dacă mă lasă să fac un duş. Mi se părea că e ceva ce trebuie să fac, avînd legătură cu un soi de ritual. Din reflex, am vrut să o sărut înainte să mă ridic. Şi-a întors capul. Întorcîndu-mă de la baie, am dărîmat din greşeală o fotografie care se afla lîngă televizor. Cîndva, înainte, o privisem cu atenţie, în ea Marijana o ţinea în braţe pe micuţa Nina, de şase luni, în faţa unei oglinzi uriaşe. În spate, o reflexie înceţoşată a soţului ei, în oglindă. În timp ce o ridicam, m-am gîndit la gradul de profanare pe care l-am atins cu o singură uitătură, foarte conştient că n-ar fi trebuit să văd fotografia.

 

Punîndu-mi haina, m-am grăbit în dormitor ca să-i spun că totul era în regulă cu fotografia. M-am oprit la uşă, iar ea m-a înjurat în bărbie, menţionîndu-mi mama. Am privit-o adînc în ochi. Ochi isteţi, morţi. Şi am plecat.

 

Mergeam în linişte, în maşină. Nu aveam puterea să vorbesc despre vreme. Gînduri, cu miile, reci şi ascuţite la vîrf, precum acele vechi creioane verzi, mă copleşeau. Gînduri, instabile şi înşelătoare, născute undeva în inima intervalului la o scară minusculă, firească, gînduri care explodau precum băşicile umflate la maximum, viermănoase, respingătoare. Ascultam picăturile de ploaie lovindu-se nebuneşte de parbriz, pocnind, risipindu-se...

 

Ultima cursă?

 

Şoferul a aşteptat un pic, de parcă n-ar fi înţeles prea bine întrebarea. Apoi a încuviinţat din cap, de două sau trei ori. Nici măcar nu m-a privit.

 

La ultima intersecţie înainte de ieşirea din oraş, deodată a început să transpire din plin. Buza de jos îi tremura ca a unui cîine însetat. Sau a unui cîine turbat. Încerca zadarnic să şi-o stăpînească, umflată, însîngerată, îi atîrna fără voie, descoperindu-i dinţii stricaţi şi neregulaţi. Dinţi încleştaţi. Dacă voia să scoată un sunet, o făcea lărgindu-şi nările atît de mult încît aproape-i plesneau capilarele şi-aşa vizibile. Rămăseserăm pe loc, cu lumina galbenă licărind deformat de apă înaintea noastră.

 

Nu înţelegeam ce aşteaptă. Am bîjbîit cu o mînă după pachetul de ţigări, cu gîndul să fumez una. Dintr-o dată, a cotit-o la stînga. Spasmul care-l copleşise a cedat. Şi-a şters palmele umede, una cîte una, de pantalonii ponosiţi din velur, în vreme ce eu încercam să mă conving că a şi zîmbit cînd şi le tot mişca. Eram incapabil să pricep pe ce drum mă duce acasă.

 

Scuze, a zis, de data aceasta tare, articulat, cu o voce plăcută. Unele femei trebuie să fi adorat această voce, la fel ca şi pe el. Treptat, începeam să înţeleg că tot ce se întîmpla între noi doi era de la sine înţeles, într-un fel ciudat. Fiecare cuvînt, fiecare gînd, fiecare mişcare. Că această noapte era de la sine înţeles, era în legătură cu tot ceea ce trăisem, din clipa cînd mama mă scosese din curtea maternităţii, că pur şi simplu trebuie să fi fost prevăzut dinainte, proiectat de o forţă obscură şi fără de nume, obligatoriu, imposibil de exclus din contextul fiinţei mele. Şi nu mi-a păsat. Înaintea mea, înăuntrul meu, o vedeam pe Marijana.

 

A zis N-o să dureze mult şi a tras în parcarea pustie a fabricii. Mult deasupra noastră, ceva ce a ţîşnit din arzătoarele ameninţătoare, eliberat din intestinele de oţel ale unei instalaţii defecte ce huruia sumbru, a strălucit ca un halou murdar uriaş.

 

Şi-a desfăcut centura de siguranţă şi şi-a lăsat scaunul pe spate. Şi-a pus mîinile în poală. Se tot înclina spre volan, ritmic, cu aerul că nu era conştient de acţiunile propriului corp. Şi-a băgat capul în piept, şi l-a tot coborît, tot ce făcea se asemăna cu smuciturile unui animal bătut sau istovit. S-a încordat şi-apoi deodată şi-a adîncit mîna în buzunarul interior al gecii. Absent, lăsat în voia valurilor febrile, s-a ridicat în scaun cît de mult a putut. O flacără demonică dinspre clădirea cu geamuri a fabricii a luminat fereastra maşinii şi am putut vedea bine. Faţa lui nu era verde, era cenuşie, de parcă omul s-ar fi cufundat în fumurile nopţii în care ne topeam. Dedesubt, sub buric, unde burta e cea mai moale, îmi simţeam intestinele înnodate, agitate. S-a auzit un sunet de la mare distanţă, repetiţia unui imn, tot mai febrilă, tot mai puternică, creştea răzînd totul în cale şi absorbind totul, abrupt şi totuşi inevitabil, urma unei ghete uriaşe pe chipul mîncat de vărsat al pămîntului.

 

A întins mîna spre mine.

 

În sfîrşit, a reuşit să se destăinuie.

 

Am cancer, şefu'...

 

N-am îndrăznit să iau fotografia pe care mi-o întindea. În aceasta, o femeie tînără stătea în faţa unei oglinzi mari, cu un copil de şase luni în braţe. În spate, reflexia înceţoşată a soţului ei... A scăpat fotografia.

 

Din nou, şi-a strecurat palma dreaptă sub subţioara stîngă. De data asta, acea mişcare a avut o anumită fermitate, lăsa impresia că ar fi calculată, de parcă ar fi practicat-o în faţa acelei oglinzi. Cu mîna dreaptă a mîngîiat butoiaşul, cu o blîndeţe părintească, aproape cu dragoste. Mă străduiam să gîndesc, să mă abţin, să mă gîndesc la nişte lucruri fireşti, banale, să banalizez acel moment pe de-a-ntregul, să îl extrag din strînsoarea cumplită a groazei, mi-am amintit că nu pornisem boilerul, că era tîrziu, că trebuia să fac un duş, că lucram a doua zi, m-am amintit că făcusem deja un duş, dar nu ştiam unde, chiar nu ştiam, mi-am amintit-o pe Marijana, stînd deasupra mea, corpul ei, dezgolit şi umed, puternic, apăsîndu-mă viguros, dar nu-mi puteam aminti numele ei, apoi mintea mi-a fost cuprinsă de o viziune înfricoşătoare, dinţii ei cădeau, prăvălindu-mi-se pe piept, eu oftam şi îi adunam, strîngîndu-i în palme panicat, ea mă săruta, bărbia îi era lipicioasă de sînge. El a apucat strîns butoiaşul.

 

Mi s-a spus cam acum un an... de asta v-am lăsat. Ştiam totul de-o vreme, dar v-am lăsat. Acum tu trebuie să...

 

Îi scrîşneau dinţii, mi-am sprijinit instinctiv capul de fereastră, devenise greoi.

 

Trebuie să, ştii, trebuie să ai grijă de ei! Tu, futu-ţi, tu trebuie să ai! De asta te-am lăsat... de asta...

 

Apoi s-a liniştit să a început să plîngă în linişte.

 

A oftat zicînd

 

Îmi pare rău

 

Şi şi-a băgat pistolul adînc în gură.

*

 

Robinetul de la bucătărie e stricat. Ori de cîte ori stau aşezat la masă şi mă uit pe fereastră, picăturile murdare din conducta orăşenească de apă concurează cu minutarul unui ceas simplu, o antichitate. Azi dimineaţă, cel din urmă sunet, al ceasului, nu se mai auzea. M-am ridicat de pe scaun şi am văzut că se scursese bateria şi ceasul se stricase iremediabil.

 

Priveliştea de la fereastra bucătăriei mă umplea de o groază incomensurabilă. De ani, ceva se tot rostogoleşte pe aleea fabricii înspre mine, tîrîndu-şi corpul flasc în direcţia mea, pitindu-se stîngaci printre mestecenii piperniciţi şi monstruoşi, despre care pot spune cu certitudine că nu vor creşte niciodată, dormind în barăcile abandonate ale muncitorilor, făcînd plajă pe rămăşiţele de beton ale clădirii de mult defuncte. Ceva ce m-a bătut pe umăr aseară.

 

Mi-am înmuiat haina şi puloverul în apă fierbinte. Am băut nişte cafea şi m-am bărbierit. Azi trebuie să mă duc în atîtea locuri. La curăţătorie, la florărie, la muncă... apoi să cumpăr o jucărie pentru Nina.

 

O zi nouă pentru un om nou.

 

Traducere de Veronica D. Niculescu

 

Srdjan Srdic (Serbia, 1977) este editor al festivalului Kikinda Short, doctorand la Facultatea de Filologie din Belgrad cu o teză despre Jonathan Swift, cîştigător al unor concursuri de proză scurtă, cu povestiri publicate în numeroase reviste din Serbia şi Croaţia. În 2010 a publicat romanul Stubovi Kulture, iar în august 2011 i se publică volumul de povestiri Espirando, care conţine şi această povestire.



[1] Întuneric.

Vladimir SOROKIN

 

Condoleanţe

 

Serioja şi Olea au reuşit la fix - vreo treizeci de rude, prieteni şi colegi de serviciu de-ai lui Nikolai Fiodorovici stăteau la capătul aleii principale a cimitirului şi aşteptau autobuzul.

Ploaia tocmai se oprise, totul era umezit.

Chiar de departe, trecînd pe poarta de piatră galbenă-murdară, Serioja l-a observat pe Ermilov stînd în marginea mulţimii, înconjurat de neamuri. Micuţa Maşenika s-a lipit împietrită de picioarele lui, ţinîndu-l de mînă. Sofia Alexeevna stătea îmbrăţişată cu o altă fiică – cu Katia, care avea cincisprezece ani.

Traversînd piaţa nu prea mare, presărată de chiştoace şi alte mizerii, Olea şi Serioja s-au apropiat de mulţime.

Olea s-a apropiat prima de Ermilov, de două ori l-a sărutat pe obrajii palizi, pleoştiţi, şoptindu-i:

- Doamne...

Serioja, lăsînd în jos buchetul de gladiole albe, împachetat cu un celofan ce foşnea, s-a apropiat de Sofia Alexeevna, i-a strîns neîndemînatic şi fără putere mîna ei albă, a sărutat-o; Ilia Fiodorovici a păşit spre el, l-a cuprins, spunîndu-i încet:

- Salut, Seriojenika.

S-a apropiat Nina Timofeevna, a cuprins-o pe Olea, înecîndu-se în lacrimi, a început s-o sărute. Serioja a păşit spre Ermilov. S-au cuprins.

- Mi se făcuse deja frică că n-o să reuşiţi..., a spus cu greutate Ermilov.

- Noi am primit telegrama noaptea, repede şi cu jumătate de voce a răspuns Serioja, îndreptîndu-şi ochelarii şi privind faţa trasă a lui Nikolai.

Maşenika, fetiţa care avea ochi negri, îl ţinea în continuare pe tatăl său de mînă şi cu interes, speriată, îl urmărea pe Serioja. Ţinînd buchetul, el s-a aplecat spre ea, a cuprins-o de umerii mici:

- Salut, Maşenika. Nu-ţi aminteşti de mine?

Fetiţa tăcea lipindu-se de tatăl ei.

- Îţi aminteşti de nenea Serioja? a întrebat-o Ermilov, mîngîind-o pe Maşa pe cap.

- Îmi amintesc..., a răspuns fetiţa încet.

S-au apropiat Piskunov, Loktev, Victor Stepanovici, Saşa Alexeevskii cu Iulia. Olea şi Serioja au început să salute, în tăcere, strîngînd mîinile întinse. În spate s-a auzit un zgomot slab al unei maşini şi pe poartă a intrat încet un autobuz alb, înăuntrul căruia erau muzicanţii. Înaintînd spre mulţime, s-a oprit, ambele uşi s-au deschis şi muzicanţii au început să iasă fără grabă cu instrumentele.

Ilia Fiodorovici i-a îndemnat pe bărbaţii de alături:

- Să mergem...

Ei s-au apropiat de spatele autobuzului şi şoferul ce ieşise din cabină a deschis uşiţa de la bagaje şi a început să ajute la scoaterea coroanelor învelite cu tifon.

Erau trei.

S-a apropiat Iulia, s-a apucat să scoată de pe coroane tifonul. 

În acest timp muzicanţii stăteau la o parte, în grupul lor restrîns, iar conducătorul lor, bătrîn şi chel, ţinînd în mîna lăsată o trompetă nouă argintie, se înţelegea ceva cu Ilia Fiodorovici, gesticulînd cu mîna liberă.

Olea s-a apropiat de Serioja, a început să îndrepte celofanul boţit de pe buchete:

- Dar de ce ei au luat-o şi pe Maşenka..., e doar un copilaş...

Serioja a dat din umeri în tăcere.

Degrabă coroanele au fost aranjate, autobuzul a ieşit de pe teritoriul cimitirului şi s-a oprit după gard, la margine.

Ilia Fiodorovici a făcut semn cu capul şi şase bărbaţi cu coroanele s-au mişcat leneş înainte pe aleea ce ducea în inima cimitirului. Mulţimea s-a mişcat din urma lor. Muzicanţii ce se aliniaseră în spate şi-au ridicat instrumentele şi primele acorduri ale marşului mortuar de Chopin au răsunat peste cimitirul spălat de ploaie. Cimitirul era mare şi bătrîn, împînzit de tei şi plopi groşi şi înalţi, ale căror coroane foşneau încet deasupra procesiunii de înhumare.

De sus cădeau, rar, stropi de ploaie.

Unul dintre ei s-a scurs pe obrazul lui Serioja. El şi-a şters obrazul cu mîna. Olea, cu o faţă îndoliată, cu capul plecat, mergea alături de el. Înainte mergea familia lui Ermilov. Sofia Alexeevna îl ţinea pe Ermilov de braţul drept, Maşenka păşea alături, fără să se oprească deloc, strîngîndu-l pe Ermilov de braţul stîng.

Katia, împreună cu bunica, mergeau rămînînd un pic în urmă.

Aleea se întindea tot mai departe şi mai departe, în jur erau doar morminte – noi, vechi, îngrijite şi părăsite, cu cruci şi postamente de granit, cu gard şi fără.

Serioja păşea trăgînd cu ochiul din cînd în cînd în dreapta, la crucile şi cavourile cu diferite inscripţii, cu stropi de ploaie lipiţi de ele. 

Sunetele trompetelor se împrăştiau cu putere în aerul răcoros.

Se auzeau suspinele femeilor.

Aleea a cotit în dreapta. Procesiunea a ocolit columbarul nu prea voluminos şi s-a mişcat înainte.

Nu peste mult timp printre morminte apăruseră siluete de oameni şi un deluşor de pămînt proaspăt săpat. Procesiunea a ajuns mai aproape, s-a oprit. Orchestra a amuţit.  

În jurul gropii pregătite stăteau şase gropari îmbrăcaţi în scurte şi pantaloni murdari din prelată. Hîrleţele lor stăteau adunate împreună lîngă gardul de alături. Brigadierul lor – un bărbat scund şi îndesat, cu o faţă cu riduri, bronzată, s-a apropiat de Ilia Fiodorovici şi cu jumătate de voce a început să-i povestească ceva. Ilia Fiodorovici, în tăcere, da aprobator din cap.

Bărbaţii cu coroanele se mişcau, nehotărîţi, pe loc.

Ilia Fiodorovici i-a rugat să se îndepărteze, ei s-au dat la o parte.

Brigadierul s-a întors la colegii săi. Patru dintre ei au trecut un pic mai într-o parte şi au ridicat de pe pămînt, de patru mînere, o cutie lungă de lemn, au adus-o la groapă.

Sofia Alexeevna l-a cuprins pe Ermilov, a început să bocească.

Katia s-a apropiat de ei şi de asemenea a început să plîngă. A început să plîngă şi Maşenika. Vocea ei subţire se întrerupea cu suspine.

Nina Timofeevna, ascunzîndu-şi faţa în batistă, tremura de atîta plîns.

Ilia Fiodorovici s-a adresat celor prezenţi cu voce sfîşiată:

- Luaţi-vă rămas bun, prieteni.

Mulţimea l-a înconjurat pe Nikolai Fiodorovici.

Bocetul fiicelor lui, soţiei şi altor femei s-au unit în unul singur.

Sofia Alexeevna bocea pe pieptul lui Ermilov, repetînd convulsiv :

- Kolenika... Kolia...

Serioja a început să se strecoare prin mulţime, apropiindu-se de Ermilov. Plîngînd, Olea se ţinea din urma lui.

Între timp groparii au deschis cutia de lemn şi au început să scoată din ea carabinele. Clănţăneala seacă a închizătoarelor s-a amestecat cu plînsetul şi tînguirea mulţimii.

Ermilov se îmbrăţişa cu greutate cu toţi, fiicele şi soţia atîrnau pe el. Serioja s-a strecurat la el şi l-a sărutat pe obrazul umed de lacrimi.

- Nu... Kolenika... nu... nu..., suspina la pieptul lui Ermilov Sofia Alexeevna.

Ilia Fiodorovici încerca s-o liniştească.

Buzele îi tremurau, clipea des.

Groparii s-au aliniat la vreo patru metri de groapă, ţinînd carabinele cu ţeava în jos. Brigadierul se uita întrebător la Ilia Fiodorovici.

Ilia Fiodorovici l-a cuprins pe Ermilov de umeri:

- E timpul, Kolenika...

- Nu! Nu, Kolenika! Nu! a strigat soţia lui Ermilov, încleştîndu-se de el.

Fiicele boceau în hohote.

- Sonia, Sonia, încerca s-o liniştească Ilia Fiodorovici.

- Nu! Nu! Nu!! a ţipat Ermilova.

Piskunov, Elisabeta Petrovna şi Nadia încercau s-o dezlipească de soţ.

- Nu! Kolenika!! Nu!!

- Sonia... Sonia..., o ţinea de umeri Ilia Fiodorovici.

- Sonecika... Soniuşa..., plîngea Ermilov, sărutînd-o.

- Tată! Tăticule! Tată! boceau fiicele.

Elisabeta Petrovna a luat-o pe Maşa în braţe şi a strîns-o la piept. Fetiţa plîngea şi suspina, chemîndu-şi tatăl.

Nina Timofeevna a cuprins-o pe Katia, scuturîndu-şi corpul său masiv.

Prin mulţimea care s-a dat la o parte, fără nici un chef, Ermilov, clătinîndu-se, s-a pornit spre groapă. El era îmbrăcat într-un costum nou, maro.

- Îndepărtaţi-vă, tovarăşi, i-a îndemnat brigadierul, arătînd cu capul şi mulţimea începu să se dea înapoi.

- Nu! Nu!! Kolenika!! ţipa rupîndu-se Sofia Alexeevna.

Femeile plîngeau.

Ermilov s-a apropiat de groapă.

Brigadierul i-a arătat grămada de pămînt cu vîrful bătătorit de gropari chiar la marginea gropii.

Mînjindu-şi încălţămintea nouă în pămîntul friabil, Ermilov a urcat pe vîrf şi s-a lăsat în genunchi,cu faţa spre rîndul groparilor, cu spatele spre groapă.

Brigadierul, care stătea la marginea rîndului, a dat comanda.

Groparii l-au ochit pe Ermilov. Ei erau de staturi diferite şi ţevile din oţel brunat au înţepenit la înălţimi diferite.

Încovoindu-se, Ermilov stătea în genunchi cu mîinile întinse fără nici o forţă de-a lungul corpului. Capul aplecat tremura vizibil.

- Unu..., a ordonat brigadierul şi o salvă nu prea prietenoasă l-a şters pe Ermilov de pe deluşor, asurzindu-i pe cei adunaţi.

S-a auzit cum trupul lui Nikolai Fiodorovici, cu un sunet sec, a căzut la fundul gropii. Un fum albăstrui s-a oprit deasupra deluşorului.

Mirosea a praf ars.

Groparii au clănţănit închizătoarele, scoţînd tuburile.

În mulţime se auzea de asemenea plînset şi tînguire.

Aşezînd carabinele în cutia de lemn, groparii au luat hîrleţele şi s-au apropiat de groapă.

- Dragilor, aruncaţi pămînt, s-a adresat tuturor brigadierul.

Primul s-a apropiat încet Ilia Fiodorovici, a strîns un pumn de pămînt şi a aruncat. Faţa îi era în lacrimi.

După el Piskunov şi Nadia au adus-o pe Sofia Alexeevna, ce sughiţa de plîns, ea cu o mînă neascultătoare, parcă paralizată, a luat pămînt şi a aruncat în groapă.

Au început să vină toţi la rînd: Nina Timofeevna cu Katia, Elisabeta Petrovna cu Maşenika în braţe, Lohov, familia Selezniov, Victor Stepanovici, familiile Kozlovskii, Sitnikov, Galia Prohorova.

S-au apropiat şi Olea cu Serioja.

Cînd Serioja, stînd la marginea gropii, a aruncat pumnul său de ţărînă, a reuşit să vadă picioarele lui Ermilov.

Luînd hîrleţele, groparii s-au apucat îndemînatici să arunce pămînt în groapă.

Pomana se făcea în casa răposatului.

La două mese lipite stăteau vreo douăzeci de oameni.

Ridicîndu-se de la locul său, Ilia Fiodorovici a tăcut, uitîndu-se în faţă, apoi a vorbit:

- Prieteni, mi-e greu, mi-e foarte greu să vorbesc... Sînt mai mare decît Kolia cu şase ani şi iată... niciodată nu m-am gîndit că eu voi fi nevoit să-l înmormîntez... am crescut împreună, familia era prietenoasă, părinţii ne-au educat, să zic direct, ca pe spartani. Ca să creştem, cum spunea tata, bărbaţi adevăraţi. Şi el nu greşea. Kolia a crescut un adevărat luptător, un om dintr-o bucată. Un om cu literă mare... Aici sînt prezenţi rudele şi apropiaţii, colegii de serviciu ai lui Kolea, prietenii săi geofizicieni. Noi toţi ştim că Kolia întotdeauna a fost cinstit, bun. Puteai să ai încredere în el în orice situaţie... dar eu aş vrea să vă spun despre o trăsătură de caracter de-a lui Kolia, pe care eu, ca frate, o ştiu mai bine decît voi. Trăsătura aceasta – sinceritatea şi faptul că spunea lucrurile pe şleau. El era sincer încă de mic, cinstit în toate şi apoi, după, el nu era niciodată făţarnic şi spunea tot ce credea. El nu suporta ipocrizia şi secretomania. Kolia le spunea tuturor în faţă ce gîndea. Şi aici stau copiii lui Kolia – Katia şi Maşa. Aceste frumoase şi excelente fetiţe au moştenit de la tatăl lor această trăsătură minunată – cinstea... Eu vreau ca şi voi, fetiţelor, şi tu, Sonia, şi noi toţi să păstrăm despre Kolia cea mai luminoasă amintire. Să-ţi fie ţărîna uşoară, frate scump...

Al doilea, după o mică pauză, a ţinut un discurs Victor Aristovici Piskunov. El a spus:

- Prieteni. Astăzi avem o zi grea. L-am pierdut pe Kolia. Pierderea aceasta este irecuperabilă şi foarte grea. E greu de crezut că el acum nu mai este printre noi. Eu îl ştiu pe Kolia şi pe familia lui Kolia de aproape doisprezece ani. Noi împreună mergeam în expediţii, am muncit împreună pînă la sfîrşit. Dar pentru mine Kolia nu a fost un simplu coleg de serviciu. El a fost un adevărat şi foarte apropiat prieten. Toate planurile mele intime şi de afaceri eu fără nici un dubiu i le încredinţam. Iar el, la rîndul lui, mi le încredinţa pe ale lui. Şi niciodată nimic nu ne refuzam unul altuia. Întotdeauna mergeam în întîmpinare. Întotdeauna ne străduiam să ne ajutăm în clipele mai grele. Cum zice cîntecul: prieten nu ţi-e acela cu care cînţi cîntece, şi nu ţi-e acela cu care beai din acelaşi pahar la chefuri. Păi iată,eu şi cu Kolea a trebuit nu numai să cîntăm cîntece şi să sărbătorim jubilee împreună. La masa aceasta mai mult de jumătate sînt geofizicieni. Noi, tovarăşi, ştim cu toţii ce înseamnă viaţa în expediţiile geofizice. Eu cu Kolea am cutreierat toată Siberia. Am întîlnit multe greutăţi. Am trecut şi prin momente cu adevărat dramatice. Am ţinut piept şi urgiei viforului… Şi uite în situaţii ca acestea Kolea îşi arăta caracterul de prieten adevărat. El nu s-a speriat, n-a îngenuncheat în faţa greutăţilor. El primul sărea în ajutor... În general, vreau să vă spun că Kolea trăia pentru alţii, avea grijă de alţii, nu de sine. Noi toţi îi sîntem recunoscători pentru asta. Noi toţi o să ne amintim de bunătatea lui, de corectitudinea şi de sufletismul său. Haideţi să-l pomenim pe Kolea...

Toţi au ridicat paharele şi halbele şi au băut. Peste vreo zece minute Serioja a ţinut un discurs.

Ridicîndu-se de pe scaunul său, el a început să vorbească:

- Tovarăşi, mie de două ori mi-e mai greu să vorbesc. Pentru că nu chiar de multă vreme, cu două luni în urmă, a murit tatăl meu, un mare prieten de-al lui Nikolai Fiodorovici, făceau parte din aceeaşi promoţie de la Facultate. Şi Nikolai Fiodorovici împreună cu Sofia Alexeevna au zburat la noi în Volgograd să-l înmormîntăm pe tatăl meu. Eu cu Olea ne amintim practic fiecare cuvînt din ceea ce a vorbit Nikolai Fiodorovici la mormîntul tatălui meu. Aşa ceva, cred, nimeni nu a vorbit. Aşa de simplu şi de sincer. Din toată inima. Nikolai Fiodorovici şi-a amintit atunci de cîteva versuri din poezia lui preferată: Oamenii pleacă, pe ei nu-i mai întorci, pe lumile lor luminoase nu le mai renaşti şi de fiecare dată îmi vine iarăşi de la această ireversibilitate să ţip... Şi iată acum ne luăm rămas bun de la Nikolai Fiodorovici. Cînd a venit telegrama nu ne venea să credem. Iar eu... în general... parcă nici acum nu-mi vine să cred. Că Nikolai Fiodorovici nu mai este cu noi. Că noi n-o să-i mai auzim glasul vesel... Doar acum eu am înţeles pînă la capăt ce om a fost Nikolai Fiodorovici Ermilov. Ilia Fiodorovici l-a numit acum om cu literă mare. E foarte adevărat. Nikolai Fiodorovici într-adevăr a fost un om cu literă mare, un om adevărat. Dar pentru mine... pentru mine şi Olea el nu a fost doar un om adevărat. Problema e că... tovarăşi... în general... am trac. Eu încă niciodată în cei douăzeci şi opt de ani nu am avut ocazia să vorbesc aşa... şi cu atît mai mult la praznicul lui Nikolai Fiodorovici… Multora, probabil, li se poate părea deplasat cuvîntul mare, cuvintele mari, dar să nu credeţi, tovarăşi, că eu am spus asta cu făţărnicie sau doar aşa, de dragul cuvintelor frumoase. Eu spun asta din toată inima încă o dată: pentru mine şi Olea, Nikolai Fiodorovici a fost şi rămîne un om mare... Mare. Desigur, poate părea straniu – pentru că Nikolai Fiodorovici a fost un obişnuit geofizician şi toată viaţa a muncit, ca toţi, şi nimic supranatural nu a făcut. Dar acestea, tovarăşi, sînt pentru cei care nu l-au ştiut pînă la capăt. Pentru mine şi pentru Olea el pur şi simplu a deschis o lume nouă... Problema e că, tovarăşi, că Olea... adică eu cu Olea ne-am căsătorit acum nouă ani, cînd eu aveam nouăsprezece, iar ea optsprezece ani. Părinţii au încercat să ne despartă, ne spuneau că e prea devreme, că încă nu ştim ce e viaţa. Noi sigur că încă nu ştiam ce este viaţa. Dar, în schimb, ne iubeam unul pe altul. Nu am greşit... Şi am să vă spun adevărul: dacă dragostea noastră era minunată, viaţa noastră familială a început strîmb. Problema e că eu încă din naştere am avut un organ genital nedezvoltat. El era foarte mic şi în stare de erecţie avea o lungime de nouă centimetri. Şi era subţire. Şi, desigur, viaţa noastră sexuală era neîmplinită. Nici măcar nu am fost în stare s-o deflorez pe soţia mea. Iar Olea trecea peste astea cu o mare durere. Mai ales că ea niciodată nu a simţit cu mine în lunile acelea orgasmul. Şi eu mă chinuiam tare şi la urma urmei am încetat să am simţul orgasmului şi am încetat să dau drumul. Adică nu mai aveam ejaculaţie. Pe terenul ăsta au început neînţelegerile, scandalurile. Olea de cîteva ori a vrut să mă părăsească, vorbea de divorţ... Mi-e greu să-mi amintesc acum de asta. Şi nu se ştie cum s-ar fi terminat totul dacă nu l-aş fi întîlnit pe Nikolai Fiodorovici. Atunci el venise în ospeţie la tatăl meu, după o expediţie. Iată. Ei se întîlneau atunci des. Tata mergea în Moscova, Nikolai Fiodorovici – la noi... Şi, iată, îmi amintesc, am luat cina împreună, apoi Olea s-a dus la culcare, tata cu mama de asemenea s-au dus în camera lor, iar Nikolai Fiodorovici mi-a zis: hai la balcon, să fumăm... Şi am ieşit noi la balcon. Iar el îmi spune: rău, înseamnă, că vă merg treburile cu Olea? Iar eu îi zic – cum v-aţi dat seama? Iar el a zis: în primul rînd asta se vede din prima, apoi tatăl tău mi-a spus. Şi eu direct, cumva fără să mă sfiiesc deloc, i-am povestit totul. Şi mai tîrziu mă miram – cum aşa, doar despre asta nimănui niciodată nici un cuvînt nu puteam să spun. Iar atunci – totul din prima. Nikolai Fiodorovici atunci s-a îngîndurat, a fumat, apoi mi-a spus: ştii ce, ia du-te şi te culcă, iar dimineaţa noi o să discutăm. Şi, zice, să ţii minte – dacă ai dorinţă şi voinţă – în faţa omului toate dau înapoi, toate greutăţile. M-am dus să mă culc. Iar dimineaţa, cînd toţi plecaseră, eu cu Nikolai Fiodorovici ne beam cafeaua în bucătărie. Şi el îmi spune: ştii, Serioja, ce e aia voinţă? Eu zic: am auzit. Iar el spune: nu, tu nu ştii. Voinţa, zice, este aceea pe care se ţine toată lumea. Şi fiecare om se ţine doar pe voinţa sa. Şi dacă omul vrea ceva de-adevăratelea, totul se va împlini. Şi îmi spune: iată tu, Serioja, vrei să devii bărbat adevărat... Eu zic: da. Iar el zice: foarte tare? Eu zic: foarte tare. Atunci el m-a privit lung şi a scos din buzunar o hîrtiuţă. Iată... iată pe această... Serioja a scos din buzunarul de la piept al costumului un mic pătrăţel de hîrtie ce semăna cu o carte de vizită. Iată. Şi mi l-a dat. Iar pe hîrtiuţă pe de o parte scrie, iată, uitaţi-vă... iată aici... DE RĂSCATRAFUSIT FRAIERUL... iată, iar pe cealaltă... DE RĂZSIFONAT VIERZĂTURA... Şi eu îl întreb, dar ce-i asta? Iar el îmi spune, acestea sînt două condiţii pe care trebuie să le îndeplineşti. Prima, trebuie să spînzuri pe unul de vîrsta ta. Şi doi, asta eu trebuie să înfăptuiesc un act sexual prin fisura ta dorsală. Iată. Doar după asta vei deveni bărbat. Iar eu atunci învăţam la institutul politehnic la noi în Volgograd. Şi iată, tovarăşi, după discuţia asta eu mă gîndeam numai la asta. Dar nimănui nu-i spuneam nimic. Iar peste o săptămînă eu l-am convins pe un coleg de facultate, pe Vitia Sotnikov, să meargă cu mine la lacuri. Ne-am luat noi tot ce ne trebuia şi am mers. Seara am ajuns, am aprins un rug, ne-am făcut cortul. Am băut vin. Iar Vitea, trebuie să vă spun, avea nereciprocitate, adică fata pe care el o iubea se distra cu alt băiat. Şi el îmi spunea des de asta. Şi iată, cînd ne-am întins să dormim, eu am aşteptat pînă să adoarmă, m-am ridicat, am scos o funie pe care am pregătit-o dinainte, m-am furişat încet la el, m-am căţărat pe spatele lui şi l-am sufocat cu funia. Iar după asta am legat funia de o creangă, l-am atîrnat de ea, iar lîngă picioare am aruncat un ciot, ca şi cum el l-ar fi rezemat de copac, a stat pe el, iar apoi a sărit şi s-a sufocat. Iată. Iar dimineaţa devreme, lăsîndu-le pe toate, am alergat în staţie, la miliţie, le-am povestit că Vitia s-a spînzurat. Ei şi, desigur, s-a ridicat o mare hărmălaie, au început cercetările, eu am spus că el tot timpul vorbea de Olea, adică despre gagica lui, iar deunăzi chiar s-a înlăcrimat. La mine acasă, dar chiar şi la institut, a fost atunci o mare hărmălaie. Straşnică. Acasă toţi sufereau, pentru că pe Vitika îl ştiau de mic. Iar Olea aia şi-a luat concediu academic şi a plecat la o mătuşă în Erevan. Iar Nikolai Fiodorovici era la noi. De fiecare dată cînd noi rămîneam faţă în faţă, el îmi arăta degetul mare şi îmi spunea: bravo! Aproape bărbat... Da. Aşa şi spunea: bravo, eşti aproape bărbat. Iată. Iar mai tîrziu, înaintea plecării lui, el m-a rugat să-l plimb, ca pentru sfîrşitul vizitei, cu barca cu motor a lui tata, pe Volga. Şi cînd am trecut de cotul fluviului, el îmi spune: opreşte motorul. Eu l-am oprit. Apoi îmi porunceşte: dă-ţi jos pantalonii, apleacă-te. Eu mi-am lăsat pantalonii jos şi m-am aplecat. El mi-a uns cu vaselină fisura anală şi apoi am avut un act sexual. A fost foarte dureros. Cînd a terminat, a zis: bravo, acum eşti bărbat! Acum o să vă meargă totul bine cu Olea. Şi seara a plecat. Şi de atunci, într-adevăr, totul a mers bine cu Olea, totul s-a aranjat. Adică nu în sens sexual şi din alea, dar pur şi simplu... şi gata, de-adevăratelea... Iată. Şi iată, tovarăşi, au trecut deja opt ani, iar noi sîntem împreună. Dar lucrul cel mai important – membrul meu după asta a rămas la fel, aşa că lucrul nu constă în asta, iată, uitaţi-vă...

Serioja a pus pe masă hîrtiuţa pe care în timpul povestirii o ţinea în mînă, repede şi-a descheiat pantalonii, şi-a tras în jos chiloţii şi, ridicînd cămaşa, le-a arătat tuturor pubisul, cu păr rar pe el. Deasupra ouţelor minuscule stătea membrul lui albicios, de nouă centimetri, încordat, de grosimea unui deget. Pe căpşorul oval şi roz era tatuată litera E.

În liniştea totală, Serioja, cu o mînă tremurîndă, şi-a ridicat paharul cu vodcă şi a spus:

- Să aveţi o veşnică pomenire, Nikolai Fiodorovici Ermilov...

 

(trad.: Mihail & Alexandru Vakulovski)