o apărut

Cristina ISPAS

Rezervaţia

Ed. Casa de Pariuri Literare, 2011

 

Cristina Ispas s-a născut la 29 august 1979, în Corabia. A absolvit Facultatea de Litere şi Masteratul de Literatura Română Modernă şi Contemporană la Universitatea din Bucureşti. Doctor în filologie, din 2008, cu o teză despre poezia postdecembristă. A debutat în volum în 2007, la Editura Vinea, cu fetiţa. mixaj pe vinil. Prezentă în antologiile La Neagra (Editura Mirador, 2007), Nasturi în lanul deporumb (Editura Brumar, 2008), poate ne vedem (Editura Mirador, 2010) şi Echinox (2010).

 

 

oameni de weekend

 

Dear Empty TV

the entity of all Corporate Gods

We will survive without you easily – — the oldschool is going

DOWN FAST

my lifes Dedication is Now to Do Nothing But SLAG something

 

kuRt kobain xxx pRofessional Rock Musician

 

 

oameni de weekend

 

o echipă de la TVR, un reporter şi un cameraman, transmit ceva cu bursa de mărfuri pe fundal

un stol de vrăbii trece razant pe deasupra unei haite de câini o alarmă se porneşte din senin

în rest parcarea e goală

tipul care astă iarnă purta un fes roşu la fel ca al meu

trece pe lângă mine şi dispare

 

*

 

sunt încărcată de bagaje

(dulciuri o sticlă de suc cinci franzele pentru bunică-mea

laptopul două cărţi pentru mine şi un rând de haine de schimb

restul bagajelor, pentru concediu, le las în maşină)

trântesc portiera cu piciorul

când deschid poarta, un câine pe care nu mi-l amintesc

profită şi fuge în drum

pe alee, sub viţă, e răcoare

altfel totul e parcă prea tăcut

pe bunica şi pe bunicul îi găsesc în casă la televizor

urmăresc nemişcaţi înmormântarea lui michael jackson

 

*

 

între corabia şi calafat vegetaţia a pierdut controlul

casele sunt înfundate în păduri şanţurile mocirloase atârnaţi de garduri sau cocoşaţi pe băncuţe de piatră oamenii ne însoţesc cu privirea

 

între calafat şi severin sudul e incandescent

pomii sunt arşi iarba pârjolită şi nu ne întâlnim cu nimeni

rarele priviri ricoşează când ne ating, speriate

 

la crivina ajungem pe seară

 

 

 

un băieţel în pantaloni scurţi întinde o mână goală, muşcată din loc în loc de ţânţari,

şi ne explică pe unde trebuie s-o luăm

 

sâmbătă băieţii pescuiesc iar eu întorc paginile când se lasă noaptea,

pluta şi lanterna de frunte rămân la malul apei singurele vietăţi

 

de ziua mea mâncăm peşte prăjit pe disc şi roşii coapte pe grătar

ada, care e în drum spre timişoara, ne face o surpriză

 

duminică profităm de soare

într-un golfuleţ o saltea de plastic portocalie

a tulburat mătasea broaştei

semn că trupul abia s-a prăbuşit

pare un loc bun şi pentru noi

 

apa pătrunde repede în ner vi

capul se răsuceşte pe valuri mulţumit

 

*

 

înapoi în bucureşti, refugiaţi pe acoperişuri, pescăruşi de week-end

 

 

 

 

FM

 

când am împins uşa de fier o pală de vânt tocmai scutura din nuc

zeci de foiţe galbene. pe FM erau genul de piese vechi care deşi nu-ţi plac neapărat

reuşesc totuşi, cumva, să-ţi umfle artificial emoţiile

un câine alb s-a ridicat şi a venit spre mine, pe sub imagine

n-am găsit nimic prin geantă să-i dau

m-am aplecat numai să-l mângâi

 

în dreptul şcolii,

câţiva puşti de 11–12 ani cu feţele aprinse de joc

au venit la gard şi m-au rugat să le pasez înapoi

o minge plină de noroi

am simţit nevoia să le-o trimit tare cu piciorul

dar ce rost avea m-am apropiat şi am împins-o încet

peste gard, din vârful degetelor,

iar ei mi-au mulţumit

 

până la tramvai am încercat să-mi amintesc ce-mi povestise doina cu o seară înainte

în afară de aripa murdară a maşinii, când am urcat, de localul rece şi sălbatic

nu mi-am amintit însă nimic

 

după program ne-am întâlnit în centru

să vedem o garsonieră, care nu ne-a plăcut

tu uitasei tot şi erai şocant de binedispus

 

 

 

sinucişii societăţii

 

vine o noapte când ne punem în sfârşit întrebările fericite curajoşi ca nişte copii

când suntem iar gata să ne luăm la trântă cu fluturele cap de mort

cu şarpele de vinilin

cu noaptea înghesuită-n pădure

 

când vom înţelege să ne potrivim mai bine paşii

iar gesturile se vor lega la întâmplare, fără proiecţii în viitor

 

nu e nimic de văzut în noapte ce simplu e nimic de aflat unul împinge cu bricheta o broască în iarbă

altul rupe o frunză,

dintr-un copac plin de ploaie

cine râde? cine s-a oprit din râs?

sticlele de bere atârnă şi ele, la capătul degetelor,

din ce în ce mai goale

 

păsările foşnesc prin somn, între frunzele ude o creangă încărcată de pere coapte

atârnă deasupra unui gard de sârmă şi luminează noaptea,

iar când de la distanţă un prieten trimite prin telefon o voce cu un timbru foarte cald

ciulim toţi urechile

 

*

 

înapoi acasă, în bucureşti, nu e nimeni.

computerul lui dani zace pe jos, cu mutra zdrobită,

iar laptopul meu a rămas la corabia

George CHIRIAC

frica circulă prin subteran

Ed. Casa de Pariuri Literare, 2011

 

 

prima sosire la bellu

 

în septembrie 2008 am trecut vizavi de acest loc al dorinţelor, acolo unde era să ne izbească tramvaiul şi bătrînii vindeau vechituri pe macadam. ştiam cum se fac trocurile şi cum se aruncă zarurile. ştiam cît întuneric zace în mine. chiar de pe atunci ştiam de katalina boschott, cea care nu-şi deschide umbrela cînd plouă. şi nu am înţeles niciodată de ce jack se spri- jinea de poarta cimitirului, dădea deznădăjduit din cap. aici iei biletul nu- mai dus. şi un sac de dormit. la bellu sînt oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, dar ei ne privesc ca pe nişte musafiri dragi.

 

visam să merg departe de cimitirul bellu dar metroul a oprit la eroii revoluţiei

bocancii mei de cărămidă refuzau să se oprească

 

ascultă de oamenii care ridică pliculeţele de ceai de pe alei

nu vei şti niciodată în care noapte ei vor ieşi să scrie mesaje pe cruci cei care se pupă sînt nişte pupe

 

leneveam amîndoi pe băncuţa de lemn fragilă şi plină de licheni verzui

ea are o cutie muzicală o înveleşte

în puloverul negru ca şi cum cineva ar vrea

să i-o fure frica se resoarbe

înăuntru ca un cîine

adormit în mijlocul frunzelor

 

fereşte-te frica vine frica revine în cutiile negre cu repeziciune

 

 

ceai în moscova

 

ştii cum e?

–32° C exact pe 26 ianuarie

moscovita frumoasă şi-a

scos capul din pulover apoi

alt cap şi altul şi altul tîrăşti bocanci vişinii

mănuşi fără degete şi

zîmbeşti şi ninge

şi ninge

şi ninge

 

ceaiul zace

îngheţat în ceaşca cu reni verzi

încerci cu degetul înfigi dinţii nimic

 

cred că era ca-n iarna aceea

cînd i-am visat pe allen ginsberg pe jack kerouac şi

pe walt whitman la un ceai

stăteau tolăniţi în zăpadă ca

trei frunze verzi

chicoteau ca nebunii

în spatele lor văd o pătură îngheţată

mă vîr încet sub ea

ce dracu’ caut eu acolo? năucit de frig mă uit la ea /

îngheţată şi blestemată şi tristă /

sîntem în piaţa roşie cîteva

degete subţiri

ies din mînecă răscolind zăpada în cercuri

rusul îmi izbeşte pumni în gură

parcă sînt un tonomat ruginit care

a uitat să toarne ceai

 

 

bine aţi venit în wonderland

 

doar ai văzut şi tu cum iepurele alb mă ia de mînă şi mă trece strada

alice zîmbeşte pe bordură ea are o mie de păianjeni între dinţi

 

ceea ce ai văzut tu e că

iepurele a fost izbit de tramvai

ceea ce am văzut eu e că iepurele a trecut prin tramvai

 

 

a doua sosire la bellu

 

cum am intrat a doua oară la bellu

fără să ştim unde sîntem amicul jack abia se trezise şi-a încălzit ceaiul

a spart sticlele pentru noi bine-aţi venit

 

oamenii de aici nu sînt fiinţe malefice ei rîvnesc doar căldura

vor să fugă din bellu

 

pisici somnambule

cu blana plină de zăpadă

îşi veghează stăpînii

ştiu că-s acolo

 

dar tu cunoşti prea bine

această atmosferă care te ţine hipnotizată

frica circulă

prin subteran

 

 

a treia sosire la bellu

 

dacă dricul ăla care dă colţul la Potcoava e alb înseamnă că primesc bursa, dacă e negru primesc un şut în fund.

Nora Iuga

 

în oraşul acesta oamenii sînt legaţi

de cabluri lungi şi negre

se pot intersecta hai să tăiem hai

să smulgem miezul

nopţii aici şapte iepuri albi îşi ascut

foarfecii un dric

s-a oprit la semafor văd bătrîni

care se uită pe stradă după monede

 

uneori treci prin faţă pe la bellu cablul tău ştie drumul

e ca un cîine pentru orbi

credincios şi bezmetic şi rătăcitor nu

te poţi abţine ceva te trage

înăuntru te aşezi pe

 

piatra unui cavou a doua zi nu mai eşti

în mijloc cîţiva ţînţari se adună ucizi zece

apar o mie rochia ta e

din ţînţari acesta nu e un avort

nu e o crimă rochia ta

stă bine înfăşurată în jurul gîtului

ca un fular alb dricul aşteaptă la semafor el

 

trage cabluri lungi şi negre pe banchetă e un bileţel cu numele tău

în oglinda retrovizoare şapte pisici albe îşi ascut foarfecii

 

 

a patra sosire la bellu

 

în bellu

totul pare, desigur, mefistofelic

 

aici te poţi gîndi la locatarii din subteran cît caviar au gustat

ce paturi au scîrţîit

dacă l-au cunoscut pe kostas venetis

cum au dansat desculţi pe morminte

cum au fredonat lily marlene

 

bine-ai venit

oricît ai vrea să scapi

eşti încolţit amice

jack spune că frica e ca un liliac

care abia aşteaptă să se zvîrcolească în pletele tale

 

în bellu

totul pare, desigur, boem

cînd îi vedeţi pe stradă pe cei de-o seamă cu mine

cu haine negre şi

pupile dilatate

să îi încurajaţi să vină în bellu

frica îi aşteaptă aici cu mîinile la ochi

 

recapitulez în gînd

cum ne-am clătinat ca autiştii

la bellu îi urmăream orice gest

dinţii ei lucioşi şi strîmbi mă-nnebuneau

cînd începeam să tremur de frică

ea începea să zîmbească

 

semiîntuneric

cînd tu spuneai că

sticlele sparte

simbolizează moartea

 

 

spitalul de nebuni, camera 7

 

1. eu vă spun noapte bună şi voi ca nişte oi proaste

îmi răspundeţi la fel cineva mă loveşte cu bocancii

 

tu eşti frumoasă

intri în spitalul de nebuni

ca într-un uter strîmt stau

scufundat în cadă

ca jim morrison aici blana de

vulpe capătă viaţă

şi te fugăreşte prin cameră

 

frica se înnegreşte uită-te cu grijă frica te înnegreşte

 

2. muşti din măr

ca dintr-o cărămidă îţi

înghiţi puloverul de frică

pe tavan sînt bucăţi de ziar

care povestesc moartea ta iar stai cu

capul în jos în pielea ta dorm lar vele sau:

 

3. scoţi revolverul şi te împuşti în cap în două ore ţi se va scurge

tot sîngele dormi într-un

acvariu cu vene noapte bună am zis

cineva mestecă cabluri ochi de animale mirosul

de mort îmi intră

în haine se îmbibă

aici e ultimul etaj al iadului

în sfîrşit am ajuns

 

4. taie-ţi urechea taie-ţi urechea – se auzea de supat

 

 

ultima sosire la bellu

 

tu pe aleea cimitirului miroşi toată a marţipan

 

îmi doresc un cadillac de marţipan care să ne plimbe prin acest cimitir fără margini

să citim pe cruci din mers

(cred în aceste mesaje)

dorinţe şi frici care strălucesc din subteran

 

să venim

prin întuneric cu respiraţiile noastre

ca două portiere

trîntite cu furie

Răzvan PETRESCU

RUBATO

Ed. Curtea Veche, 2011

Într-o după amiază de vineri

A murit tata. Era un om liniştit, puţin mistic, cu două şanţuri adînci de‑o parte şi de alta a nasului, uneori melancolic, iar duminica, la prînz, obişnuia să facă glume. Arunca lingura de supă în direcţia lustrei şi apoi încerca s‑o prindă. N‑o prindea. Cîteodată spărgea lustra, alteori farfuria cu supă. Supa se răspîndea grasă şi galbenă nu doar pe faţa de masă, ci şi pe pantalonii lui cu dungă, ajungînd în final pînă pe covorul persan, unde devenea extrem de vizibilă şi stabilă. Eu rîdeam cu lacrimi, mama nu. Rîd şi acum, privind Ordinul Muncii Cl. a III‑a primit de tata prin ’68. E o cutie drăguţă, de culoare vişinie, plăcută la pipăit, iar înăuntru se găsesc o insignă de argint, o panglicuţă roşie şi tata. Insigna reprezintă stema ţării, cu raze.

Adevărul e că nu a persecutat pe nimeni, nici măcar un vecin. Dimpotrivă, i‑a ajutat pe toţi, cît a putut. De pildă unul a vrut să plece într‑o primăvară în Venezuela şi tata i‑a făcut rost, cu mari sacrificii, de un astrolab. Din nefericire, omul nu a ştiut unde să şi‑l pună şi n‑a nimerit nici măcar aeroportul, a luat‑o prin pădure, cu pas grăbit, aşa că l‑au împuşcat dintr‑un foişor, exact între ochi. Ni l‑au adus pe înserat să‑l recunoaştem. Cu excepţia feţei, ce părea semnată de Kandinsky (Wassily), era acelaşi profesor de pian pe care‑l cunoşteam cu toţii în bloc, dar mai galben ca de obicei, şi îmbrăcat într‑un foarte expresiv costum negru, închis la gît. Ţin minte că femeia de serviciu a mormăit ceva, în sensul că pute, deşi n‑o invitase nimeni la identificare. Sau la priveghi, pentru că a rămas două zile în hol, ca să‑l vadă lumea.

Tata era un om vesel, purta bretele. Singurul, din tot blocul, care se distra. Găurise uşa de la intrare şi instalase trei vizoare cu gemuleţe verzi, prin care privea în special duminica, notînd cine trece pe scară într‑o agendă neagră. Cînd nu ştia numele celui ce trecea, scrijelea cîte‑un x mic pe canat, cam prin dreptul lănţişorului.

Căutînd într‑o zi prin hîrtiile unui vecin suspect de bătrîn (eram mereu îndemnat s‑o fac, cu şperaclul), am dat peste o însemnare mai puţin obişnuită, intitulată Epistolă, scrisă cu caractere voit infantile şi semnată Gabriel, din care citez un scurt fragment: „Un cunoscut scamator (ovaţionat la Madrid şi Stockholm, spunea afişul) a apărut într‑o după‑amiază în arena circului din satul nostru. Ne‑am strîns cu toţii la spectacol, aşteptîndu‑ne la lucruri nemaivăzute. Şi nu mică ne‑a fost mirarea cînd am descoperit, destul de repede, că omul se găsea nu numai în imposibilitatea de a jongla cu mingiuţele din plastic alb, unele roşii, scăpîndu‑le întruna pe jos şi alergînd după ele de colo‑colo, uneori derapînd pe nisip, şi nu numai că răspîndea un soi de fum albăstrui, mirosind a urină de diabetic, ori era cu desăvîrşire incapabil să strige ceva năstruşnic, o ghicitoare, de pildă, ceva pe înţelesul tuturor sau cel puţin al copiilor care, plictisindu‑se, s‑au apucat să taie c‑o pînză de bomfaier stîlpul central al cortului ce‑a căzut pîrîind peste cîteva babe, făcîndu‑le să zbiere, pe bună dreptate, c‑a venit sfîrşitul lumii, dar nici măcar tumba simplă nu‑i reuşea, şi asta nu din cauza aripilor impozante, din placaj, de magician – în realitate semăna mai mult cu un aeroplan decît cu orice altceva – ci din pricina capului său de surprinzătoare dimensiuni, acoperit cu şuviţe de păr astral, cum a remarcat un ţăran exagerînd ca toţi ţăranii, de fapt nişte smocuri meschine, vopsite, noaptea răsucite pe bigudiuri iar ziua lipite cu briantină, smocuri care, recunosc, ar fi putut fi luate la o adică drept macheta unor constelaţii îndepărtate, la vîrsta aceea sau doar dacă locuiai într‑un astfel de sat, fără lumină electrică şi monumente istorice de care să‑ţi aminteşti, te puteai înşela cu uşurinţă în privinţa pilozităţii, şi, la urma urmei, cele mai multe senzaţii depindeau de locul unde te găseai, dacă stăteai în primele rînduri îţi dădeai curînd seama că acel cap enorm îl dezechilibra într‑adevăr pe iluzionistul acrobat, însă nu era pămîntiu, cum ne‑am fi aşteptat, nu avea formă de pară, nu prezenta semne de mutilare, nu sîngera şi nici nu se holba, aşa, cu dinţii rînjiţi, ca să ne facă să rîdem. Era un cap de înger. După două ore am izbutit să‑l ducem la bufet, unde l‑am îmbătat tun.”

Uneori, cînd se lăsa întunericul, ne jucam de‑a spionii. Mai exact, eu eram spionul, iar tata mergea în patru labe pe urmele mele, pînă în baie. Acolo mă prindea, cu admirabilă regularitate, şi‑mi strîngea degetele într‑o menghină meşterită de el, care avea nişte şuruburi mari, de lemn, migălos cizelate. Mă durea, dar trebuia să ţip de plăcere.

Puţin mai tîrziu, cînd am împlinit şaisprezece ani, mi‑am descoperit părintele în camera sa de lucru – unde avea tot felul de microfoane, pocnitori, obiecte greu de identificat însă electrocutante, aparate de fotografiat, pîlnii şi căşti la care asculta ţevile de calorifer – desenînd cu gingăşie o vecină goală. Vecina, deşi era de‑o mare frumuseţe, gemea. Poate şi din pricina faptului că fusese legată de lampadar, cu sîrmă. N‑am mai văzut‑o decît de vreo două ori după aceea, părea schimbată, însă desenul îl păstrez şi‑acum, deasupra patului, e de fapt o guaşă care sugerează extrem de bine atît sînii cît şi lampadarul.

Şi totuşi, repet, tata a fost un om bun. Îmi menţin cu fermitate afirmaţia, în cunoştinţă de cauză şi‑n ciuda faptului că‑n ultima vreme se susţine tot mai vehement c‑a trimis sute de oameni la mare. Unde s‑a aflat că s‑au chinuit îngrozitor. Nu‑i adevărat. Ei n‑aveau altceva de făcut acolo decît să construiască zilnic, după puterile lor, cîte‑un mic castel de nisip, nimeni nu le‑a cerut vreodată să‑l facă prea mare. Singurul lucru mai anevoios era căutatul, pentru că se simţeau obligaţi, dacă nu din bună‑cuviinţă atunci din motive de ordin estetic – pentru a‑şi plăti cumva masa şi casa gratuite – să adune scoicuţe sidefii, din cele numite unghii de sirenă, pe care le înfigeau apoi în vîrful castelelor. Unii, mai comozi, mai bătrîni, mai enigmatici, au preferat să‑şi smulgă propriile unghii, de regulă de la mîini, cu patentul, dar în anumite cazuri şi de la picioare, aşezîndu‑le pe turnul cel mai înalt de nisip colorat astfel şi cu puţin sînge, încercînd prin metoda asta să‑l păcălească pe tata, cînd venea în inspecţie. Bineînţeles că nu‑l păcăleau. Şi erau, în chip firesc, pedepsiţi. Din păcate, ei nu mai pot depune mărturie, deoarece au murit cînd au venit valurile.

Pianina era a mamei. Cred că aveam vreo cinci ani cînd am fost surprins de violenţa cu care tata a decretat, cu capul sub lustră, c‑ar fi cazul să învăţ să cînt. Mama a obiectat că sînt prea mic, şi că oricum nu vede la ce mi‑ar folosi. Mai ales că nici nu începusem încă să vorbesc. N‑are importanţă, a spus tata, e vremea să facă şi el ceva inteligent. În casa noastră, situată în centrul oraşului, nimeni nu cîntase vreodată. Nici măcar mama. Cît despre vecini, n‑am ce povesti, nu îndrăznea nici unul să sară gardul de sîrmă ghimpată. Abia peste trei ani, cînd ne‑am mutat la bloc, lucrurile au căpătat alt aspect. A apărut aşadar un profesor. Era slab, purta ochelari cu lentile rotunde şi‑i era grozav de frică de tata. Cu toate acestea, în cele două ore cît dura lecţia săptămînală de pian, ne jucam, eu şi profesorul, cu teatrul lui de păpuşi în miniatură ori modelam din plastilină. Eram afon. Dar cînd venea tata, nu eu trebuia să arăt ce studiasem în ziua respectivă, ci profesorul. Se aşeza pe taburet cu spatele curbat, mîinile tremurînd vizibil şi pătate cu plastilină roşie galbenă verde, şi interpreta timid o sonată de Chopin, mereu aceeaşi, în si bemol minor opus 35, apoi, spre delectarea familiei adîncite în fotolii, valsul măgarilor, ce sfîrşea prin a‑i adormi pe toţi, pînă şi pe servitoarea care tocmai pusese din nou zahăr în ciulama. În loc de sare. Profesorul a răbdat ciulamaua cu zahăr şi observaţiile de ordin muzical ale tatii aproape şase luni, pînă cînd, într‑o dimineaţă, a intrat în casă purtînd o scufiţă de lînă pe cap, a lovit cu ură claviatura pianinei, pe başi, s‑a închis în debara, a mărturisit că e duşman al poporului iar eu redus mintal şi nu mai suportă – a spus nu mai suportă pe un ton acut – isprăvind cu întrebarea dacă n‑aş vrea să facem amîndoi din plastilină, adusese el o cutie, capul lui Garibaldi pe patul de moarte. L‑am făcut, şi încă bine, cu mustăţi albastre, numai că‑n ziua următoare profesorul nu a mai apărut. Eu, cel puţin, nu l‑am mai văzut decît atunci, seara, cînd ni l‑au adus îmbrăcat în negru. Tata a aruncat capul lui Garibaldi, şi eu am spart placa de bronz a pianinei, apoi i‑am smuls o pedală. Pedala am potrivit‑o mai tîrziu la tricicleta cu care‑am participat la un concurs judeţean de triciclete. Nu l‑am cîştigat, am ieşit chiar ultimul, spre disperarea părinţilor. Visul meu era să ajung artist. Întreaga mea fiinţă năzuia către un asemenea ţel. Vreo zece, douăzeci de ani mai tîrziu, am reuşit ceva în acest sens, fiind ales, după o probă de telegenie, să joc într‑un film religios al cărui nume l‑am uitat, se pare c‑aveam totuşi rolul principal, sau mai precis eram dublura eroului principal şi‑i făceam împreună pe orbi să vadă, pe şchiopi să meargă, pe leproşi să rîdă. Dar lumea filmului nu mi‑a plăcut. Cu toate că mă salut şi acum pe stradă cu orbul pe care l‑am vindecat. Iar în copilărie, în pofida aspiraţiilor mele evidente, a trebuit să învăţ tot soiul de prostii, să patinez, să alerg mia de metri, să sar capra (?), să mă caţăr pe frînghie, şi nu izbuteam, profesorul de sport, un pisălog care nu mai avea decît un an pînă la pensie, m‑a spus tatii, şi aşa au dispărut atît frînghia cît şi profesorul. La istorie nu mă descurcam, din chimie nu‑mi plăceau decît acizii cu care stropeam fustele fetelor, ele nu se amuzau, femeile n‑au simţul umorului, la română eram nul. Însă aveam talent la desen. Desenam fără încetare, cu febrilitate şi cu limba scoasă din gură, personaje minuscule, ca un Bosch copil. Mă jucam mult în cimitir. Smulgeam aripile muştelor, vîram fluturi în aragaz, tăiam rîmele în două, înfigeam ace cu gămălie în ochii şoriceilor. Eram un copil matur. În zilele cînd, de regulă în timpul weekendurilor, auzeam ţipete insuportabile coborînd din podul casei unde muncea tata, făceam o acuarelă şi fugeam iute la mama, care stătea cu nişte căşti stereofonice pe urechi şi o mască neagră pe figură. Nu‑i puteam arăta acuarela pentru că nu‑i puteam scoate masca. Am avut o copilărie dificilă, nu găseam nicăieri nici o alinare. Iar tata lucra. Lucra întruna. Nu‑l puteam deranja în acele clipe, s‑ar fi enervat. Îşi pusese‑n gînd să purifice cartierul. Să‑l cureţe. Luminatorul era în schimb întotdeauna plin de praf.

În orice caz, mărturisesc că aproape niciodată nu m‑a încurajat să pictez. Zicea că asta e o meserie pentru femei. Un bărbat trebuie să sape. Să tragă cu tunul. În plus, afirma că nu‑s în stare să desenez oameni în mişcare, sau măcar uşor de recunoscut. Uită‑te mai bine pe vizor. Învaţă să faci crochiuri, mă sfătuia el. Am făcut tot ce‑am putut, crochiuri, însă nu l‑am văzut vreodată mulţumit. Nu era de acord cu preocupările mele şi nu înţelegeam de ce, doar îmi luase profesor de pian, ori asta era destul de aproape, dacă nu chiar în aceeaşi zonă cu ce‑mi plăcea mie. O singură dată, sus, la Babele, i‑am stîrnit interesul. Am tras spre încîntarea lui două ventuze cu un pistol cu ventuze în soare. N‑am mai găsit proiectilele. Am plîns o zi întreagă, nici nu m‑am atins de blocul de desen. Atunci tata mi‑a promis un pistol adevărat, cînd o să mă fac mare. Cînd m‑am făcut mare, m‑a înscris la o şcoală paralelipipedică pentru copii de cadre. Eram foarte mulţi în clădire, o clădire gri. Profesorii se comportau ciudat, rigid, purtau uniforme. Unii aveau obiceiul să‑şi arunce din uşa clasei catalogul exact pe catedră. Mi‑au spus că visez prea des, prea colorat, prea nefiresc. La orientarea turistică am luat‑o într‑o direcţie greşită, m‑am împiedicat, am găsit o ciupercă roşie. Aceeaşi ciupercă a descoperit‑o şi instructorul, care mi‑a explicat că e o plantă inferioară, lipsită de clorofilă, ce trăieşte ca parazită ori saprofită, şi se înmulţeşte prin spori. Pe urmă mi‑a înşirat numele cîtorva ciuperci otrăvitoare: buretele puturos (Phallus impudicus), bureţii pestriţi (Amanita muscaria), Boletus satanas, Russula emetica, gheba pucioasă (Hypholoma fasciculare). Acesta este, a continuat el smulgîndu‑mi din mînă planta, un Lactarius deliciosus. I se mai zice şi rîşcov. Şi, ca să‑mi demonstreze cît e de delicios rîşcovul, l‑a mîncat. Un minut mai tîrziu a intrat în comă.

Apoi am participat la trageri. Un sergent care‑l cunoştea pe tata m‑a salutat, un caporal m‑a pupat pe amîndoi obrajii, cînd nu eram atent. Problema era să încarc şi să mai trag cu puşca automată. La început am întrebat de ce trebuie să trag, dar cum nu mi‑a răspuns nimeni, am ţintit copacul cel mai apropiat. Era un stejar. L‑am nimerit de două ori în coroană, în aplauzele colegilor. Cîteva păsărele şi‑au luat zborul ciripind. Mi s‑a ordonat să mai trag o dată. Într‑un iepure. Deşi nu l‑am văzut, l‑am făcut bucăţele. Nişte ţigani, ale căror case se învecinau cu zidul dinspre răsărit al cazărmii, cîntau, aveau nuntă. Nu ştiu ce m‑a apucat şi‑am tras şi‑n ei. Am nimerit‑o pe solistă în picior. Au urmat ţipete. Ca să le curm, am mai tras de trei ori. Violonistul a murit pe loc. L‑au înmormîntat în mare viteză lîngă iepure. Dar la oarece distanţă. Şi astfel a luat sfîrşit întreaga afacere, nu s‑au înregistrat plîngeri, tata avea relaţii, eu halucinaţii, aşa au susţinut toţi, cică le‑aveam şi‑n somn, iar muzicantul fusese un om modest, fără familie. De atunci nu mai visez. Peste patru ani am trecut clasa. Apoi am ajuns la spital.

Îmi aduc şi acum aminte cu plăcere de lungile alei umbroase pe care mă plimbam în dimineţile răcoroase de primăvară, în halat de molton, încercînd să ghicesc de la fereastra cărui salon mă privea tata. Ştiam că‑mi observă orice mişcare, se internase o dată cu mine. M‑am simţit bine în spital, poate pentru prima oară în viaţa mea, cu toate că mi se spusese că eram în misiune. Fusesem plasat într‑un pavilion pentru nevroze nu se ştia bine cît de grave, unii înghiţeau furculiţe, alţii alergau după păsări, în orice caz, cei mai mulţi erau mici autişti şi maniaco‑depresivi destul de tăcuţi. Restul îl formau colegi de‑ai mei, de asemenea în misiune. Înjghebasem un fel de echipă în salonul nostru de şase paturi, ne ajutam între noi să ne spălăm pe dinţi, mîncam împreună pachetele aduse de rude, rudele lăcrimau, împărţeam totul, medicamentele, săpunul, spray‑ul contra gîndacilor. Gîndacii de spital sînt nenumăraţi, agili, roşii şi negri, se pare că le place la spital, pentru că‑i vedeam pretutindeni, în noptiere, prin paturi, cu toate că ni se făceau, ca să nu‑i mai vedem, multe injecţii uleioase, după care un timp nici nu mai puteam merge. Infirmierele erau fără excepţie blonde, cred că foste jucătoare de handbal, un soi de urmaşe feminine şi nu prea, ale lui Wilhelm Tell, părerea unanimă, exprimată‑n şoaptă atunci cînd jucam table în hol, fiind aceea că între o arbaletă şi o seringă nu este, practic, nici o diferenţă, nici măcar în ceea ce priveşte distanţa de la care se trage. Timpul trecea. Cîteodată dădeam şase-şase.

Observam indivizi bizari printre cei obişnuiţi care nu făceau decît să se plimbe prin curte în pijama şi papuci. Încă din primele zile am intrat în vorbă cu un pictor, un tip interesant ce încercase să se sinucidă injectîndu‑şi petrosin în venă, nu‑i reuşise şi acum nu mai avea o mînă, Bordea parcă‑l chema, şi‑şi petrecea vremea stînd în permanenţă cu urechea lipită de un radio vechi. Odată l‑am rugat să mi‑l dea şi mie să ascult şi mi‑a spus că nu se aude nimic, pentru că nu‑i dă drumul. Şi nici nu putea să‑i dea drumul, fiindcă‑i lipseau aproape toate piesele. Un altul, un stomatolog, după ce m‑a somat să deschid gura, m‑a întrebat în două rînduri dacă am văzut fantome. El le văzuse, lîngă Cişmigiu, veneau dinspre Brezoianu. Ce era ciudat era că purtau pălării. În plus, părea poponar, în ambele dăţi, la sfîrşitul povestirii cu fantome, m‑a invitat melancolic să trec pe la el la externare – era internat de zece ani –, avea o garsonieră ca o bijuterie undeva pe lîngă Statuia Aviatorilor, uitase precis unde, i‑am răspuns amabil că nu pot. Deşi părea convingător, la un moment dat tocmai mă uitam la televizorul din sala de mese la un concert pentru vioară de Mozart, cu Oistrach, care murise de patru ani, apropo de fantome. Şi oarecum în legătură cu asta, îmi amintesc că părinţii ne vizitau cu multă conştiinciozitate în fiecare duminică. Ne aduceau sucuri, tuburi de culori, şosete. Pictam acum busole, în maniera lui Braque. Lui tata nu‑i plăcea Braque, în schimb am observat într‑o iarnă că‑i plăcea o muncitoare, de la Fabrica de Pîine. Era internată în altă clădire, la femei. Şi era frig, ningea ca dintr‑un flaut, muncitoarea mergea desculţă prin zăpadă. Tot atunci am făcut cunoştinţă cu un nou coleg, un tip posomorît, la vreo şaizeci de ani. Problema lui era că nu putea să doarmă, şi se plimba ore‑n şir pe culoar, de la un capăt la celălalt, fumînd întruna, înaintînd cu paşi sacadaţi, perfect egali, motiv pentru care fusese botezat trenuleţul. Într‑o după‑amiază de decembrie a făcut o neprevăzută escală în casa scărilor şi, printr‑o piruetă de ultim moment, impecabilă, a căzut în cap pe trepte, un etaj întreg. Aşa că pe el, cel puţin, nu a mai trebuit să‑l supraveghez. Totuşi i‑am făcut un portret destul de reuşit, cu un ochi vînăt şi baza craniului sfărîmată, cînd îl duceau la morgă pe o targă grea.

La externare am primit îndrumări amănunţite de la un domn bine înfăşurat într‑o pătură‑n carouri, despre modul cum trebuie urmăriţi şi denunţaţi cetăţenii care au un comportament deviant în societate. I‑am admirat pătura şi am urmat indicaţiile sale cît am putut mai bine. Eram însă descoperit întotdeauna şi, curios lucru, toţi îmi ofereau cîte o îngheţată cu vanilie. Acasă, tata studia cornetul pe care aveam grijă să i‑l aduc intact, la microscop. Atunci îmi demonstra ce e paralaxa, îmi arăta cîte‑un parameci zvîcnind sub lentilă sau încerca să‑mi explice modul de funcţionare a unei camere de luat vederi, a unei prize ori a satelitului ce trecea în fiecare seară pe deasupra casei noastre. Cred că simpla manevrare a ocularului îi trezea nostalgii, pentru că se apuca să‑mi povestească din nou, în paralel cu scurte lămuriri asupra vieţii în ape dulci a infuzorilor, istoria familiei lui, maică‑sa fusese o femeie frumoasă, suferind de tuberculoză şi pe vremea aceea nu se găsea hidrazidă, aşa că lua paracetamol, se tundea sport, avînd grijă, în ciuda faptului că scuipa sînge încontinuu, peste tot, de soţul violent şi de cei doi copii, soră‑sa devenise inginer pe‑un şantier de construcţii, unde‑l cunoscuse într‑o baracă pe viitorul ei soţ, un expert în dinamită ce avea să ajungă consul, iar tatăl, patronul acelei mici lumi, bunicul meu adică, avea deja gradul de general cînd îşi cumpărase primul automobil cu clacson pară din oraş, cu care îl călcase pe băcan. Se pare că era un om bine clădit, distant, cunoscător a două limbi străine în care vorbea fluent în faţa oglinzii de la baie, şi care mai tîrziu a ţinut un jurnal intim foarte bogat în detalii, unde a notat numele şi viciile tuturor vecinilor şi, pînă cu o oră înainte de‑a muri, felul cum îşi împărţea pensia: un leu gaz pentru lampă, trei lei pîine, zece bani chibrituri, nouă sute ţuică. Tata îmi spunea, zîmbind ambiguu, că bunicul ar reprezenta un model magistral al felului în care trăim, dac‑ar mai fi în viaţă. Neglijent. Infantil. Sau mai degrabă inconştient, pierzîndu‑ne vremea cu fleacuri. Ca exemplu viu mă dădea pe mine. Ştia că vreau să mă fac pictor, cu toate că el sperase să ajung iluzionist. Mai ales după episodul cu şcoala. În viaţă nu faci ce‑ţi place, zicea, şi o zicea des, poate îi suna bine fraza, şi‑atunci eşti nevoit să întreprinzi ceva în folosul celorlalţi, care‑s neajutoraţi, al societăţii, care‑i veşnică, şi asta cît încă se mai poate, doar avem tot timpul în faţa ochilor o imagine a limitei, o cunoşti, deşi s‑ar spune că nu prea te‑ajută creierul, c‑am văzut şi eu undele de pe electroencefalograma ta, parcă‑s dintr‑un caiet liniat, cimitirul, asta e mira, reprezentarea ultimă, pe unele cruci scrie Ionescu, pe altele nu, nu te vom uita niciodată, aici zace Tata, sau Fiica noastră adorată, de multă vreme, s‑a dus dracului mormîntul, s‑a tasat din cauza ploilor, e de groază cît plouă pe‑aici, cînd eram mic furam dude din copacii crescuţi din burţile, fesele şi obrajii celor împăcaţi pe sub pămînt, dacă s‑or împăca, vitamine şi viermi laolaltă, în dudă, viermii fiind bogaţi în proteine şi dudele‑n vitamine, şi‑n timp ce le ronţăiam mă uitam la inscripţiile executate de artişti adevăraţi, la cifre, datele naşterii şi ale morţii, de multe ori gravate greşit, dar nu mai conta, în marmură sau lemn. Şi cîte‑o fotografie. El militar, ea la liceu ori la azil, într‑un instantaneu vechi, bătînd în sepia, sub cîte‑un gemuleţ crăpat. Majoritatea nefăcînd altceva în timpul vieţii lor de mizerie decît să se zbată să iasă din mizerie, neînţelegînd, bieţii de ei, nişte imbecili, că sărăcia îi ajută să fie mai aproape de soarele în care‑ai tras cu ventuza, să se reculeagă, să transpire şi să dispară fără regrete în eter. Oamenii sînt periculoşi, ăsta‑i adevărul, cu ei nu a fost niciodată şi nici nu e nimic de făcut. Îţi trebuie cîteva minute pînă şi să le‑nţelegi numele de pe monumente.

Tata avea un ciocan. În urmă cu douăzeci de ani, era miercuri, după ce‑am văzut unealta aceea plină de sînge închegat şi fire de păr, a început să plouă. Nu înţeleg de ce atît de tîrziu, dar abia atunci m‑am gîndit că tata omora oameni cu ciocanul, în grădină. Apăruseră multe moviliţe suspecte printre zarzavaturi. Şi făcea ce făcea, sînt absolut convins, cu asentimentul dacă nu chiar imboldul mătuşilor mele nemăritate, avînd nişte picioare tulburătoare, cu tălpi triple, le zăream prin gaura cheii de la camera lor de culcare cu perdeluţe scrobite, nişte cucoane în ultimă instanţă destul de ciudate, care se prefăceau că merg la biserică atunci cînd nu se duceau, de fapt, decît pînă la toaleta din fundul curţii, unde aşezasem eu un păianjen uriaş. Dar tîmpit, deoarece n‑a izbutit în doi ani de zile nici măcar să le împiedice să‑şi facă nevoile, ce să mai vorbesc de speriat. Era atît de blînd, săracul. Nu putea mînca nici o muscă, darămite două mătuşi. Eu cred că ele au fost cauza tuturor relelor, pentru că, printre altele, se dezbrăcau la oglindă şi pe urmă spuneau Tatăl nostru în pielea goală. Aşa cum mă iritau pe mine îl puteau scoate din minţi şi pe tata, mai ales că începuse să stea prost cu sănătatea şi, indiferent de cît de calm ai fi fost, tot ai fi ajuns în stare să faci moarte de om doar ascultîndu‑le. Ori văzîndu‑le cum îşi periau părul rar în chiuvetă uitînd pe urmă să o spele sau, dacă totuşi o făceau, înfundînd sifonul, cum fredonau melodii populare neliniştitoare cu fereastra deschisă, cum vorbeau singure, plimbîndu‑se prin toată casa, cum îi reproşau mamei că nu pune elemente nutritive‑n ciorbă, aşa că puneau ele, cartofi necurăţaţi, coaja conţinînd tocoferol, cum priveau muncitorii de la fabrică, gîfîind ca‑n Mai la stînga, trei ciocane, o piesă celebră în epocă, cum ocupau baia dimineaţa şi cum făceau ridicări în braţe pe bătătorul de covoare. Ei, şi‑n ziua aceea cînd a plouat, m‑am uitat la păsări. Erau cîteva mierle, o cioară şi doi piţigoi. Mîncaseră mult, le lăsase cineva o pîine întreagă înmuiată în apă pe prag, sau poate o înmuiase în altceva, poate în puţin spirt, şi au isprăvit‑o‑n două ore. La un moment dat cioara a picat fulgerată. Un piţigoi s‑a izbit de mai multe ori cu capul de fereastră, iar celorlalte zburătoare le‑a fost rău pînă seara tîrziu pe la nouă. Au sughiţat fără oprire, unele au căzut de pe firul de telefon. Noroc că nu era asfaltată curtea.

Atunci am început să înţeleg.

Încă nu ştiam prea bine ce. Dar mă gîndeam cu nesfîrşită emoţie la cioară. La viaţa noastră care se duce.

Peste cîtăva vreme, preotul, prins cu cititul, s‑a încurcat şi, în loc să arunce cu pămînt peste coşciug, l‑a aruncat pe mine. Iar eu eram şi răcit în ziua aceea. M‑am şters la nas de pămînt cu un colţ al panglicii pe care scria regrete eterne. Tuşul fiind proaspăt, s‑au luat regretele şi n‑au mai rămas decît eterne. Din blocul de lîngă cimitir se auzeau Tablouri dintr‑o expoziţie, de Musorgski.

Să nu mai povestesc cîte probleme am avut cu sicriul. Am intrat într‑o mulţime de magazine ori cum se numesc astea, şi peste tot mi s‑a explicat pe un ton lipicios, castaniu şi suferind, oarecum religios, susurat de nişte indivizi politicoşi, castanii şi cu ochii apropiaţi, extrem de mici, că există considerabile diferenţe de preţ între obiectele respective, pentru că unele sînt mai uşoare, de plop, altele din stejar sau fag, ar mai fi şi cîteva cu profil aerodinamic, din aluminiu, pentru ocazii speciale, în orice caz e mult mai scump un sicriu cu incrustaţii decît unul fără. Am privit cîteva exponate, care, din fericire, erau goale. Şi‑am mai aflat, cu acelaşi prilej, că incrustaţiile reprezintă fără excepţie un sortiment de floricele specific japoneze, era adevărat, am remarcat că sînt lucrate cu o răbdare pe măsura fanatismului japonez, în aşa fel încît presupun că pînă şi viermii abia apăruţi pe lume le dispreţuiesc, în caz că nu se amuză, cel puţin o vreme.

Apoi s‑a pus problema mînerelor. Un mîner de alamă costă de te usucă, aducîndu‑te în situaţia de a‑l urî brusc, cu înverşunare, de a dori să‑l smulgi, să‑l calci în picioare, să‑l topeşti, ce să mai zic de patru. Aşa c‑am ales pînă la urmă un sicriu micuţ, simplu, negeluit, fără perniţă şi fără mînere. M‑am gîndit că în definitiv îl puteam căra şi pe umeri.

Dar pentru că la înmormîntare n‑au participat decît trei persoane, dintre care două erau femei, l‑am tîrît.

Tata privea cruciş.

Dacă îmi amintesc bine, şi privirea asta s‑a numărat printre motivele ce m‑au iritat atît de tare în după‑amiaza aceea de vineri cînd, după ce s‑a uitat nepăsător la ultimul tablou, era cu un trenuleţ, şi mi‑a spus că nu am nici un pic de talent, tata a încercat să mă facă să înţeleg ce e talentul. Muncă. Vocaţie. Devotament. Ştii ce‑i aia vocaţie? a întrebat. Uite! Şi mi‑a arătat medalia, insigna lui de argint cu stema ţării, primită „pentru servicii deosebite aduse în apărarea orînduirii sociale şi de stat”. Pe urmă mi‑a pus o bandă de magnetofon. Era o bandă Agfa. Am auzit o voce de femeie care cerea apă. L‑am rugat să lase banda să meargă. După cîteva clipe de tăcere am desluşit aceeaşi voce, dar acum parcă mai poetică. Probabil că nu‑i dăduse nimeni apă. Ce i‑au făcut femeii cei de acolo nu era înregistrat. L‑am privit pe tata dintr‑o parte. Pentru apărarea orînduirii de stat, a repetat el aranjînd perdeaua care nu ştiu din ce pricină flutura. Apoi mi‑a mărturisit că lucrează în meseria asta de optsprezece ani, o meserie aproape muzicală, de nu cumva e muzică pură, deoarece numai într‑o asemenea profesie poţi asculta în fiecare săptămînă pe cineva cerînd apă cu ochii arşi ori ţipînd în si bemol, ca‑n sonata lui Chopin ce‑i plăcea atît de mult cînd mînca liniştit ciulama cu zahăr, şi şi‑a isprăvit tirada cu ochiul lipit de vizor, spunînd că e mîndru. L‑am întrebat de ce. N‑a putut să‑mi răspundă, mai ales că trecea o doamnă cu pălărie. După ce‑am făcut o pauză pentru doamnă, l‑am rugat să ia un si bemol. Nici asta n‑a reuşit. Astfel încît l‑am izbit cu ciocanul, o singură dată. Avea capul foarte moale.

Michael ASTNER

ţara transformată-n vînt

Ed. Casa de Pariuri Literare, 2011

 

 

fructele ezitării

 

aşa se pare: totul e fugă.

pe partea hoitului, viermii aşteaptă.

cu reţinere, creierul stă pregătit.

 

în peşterile de ceaţă ale serilor strălucesc aceleaşi fructe ale ezitării ce-nmulţesc întunericul.

 

în paharul cu apă, sucul de citrice, îmbogăţit cu magneziu. o gură de. una

peste alta, orele nopţii năpîrlesc.

 

cu sînge de peşte plutesc prin ceaţă din peşteră-n peşteră. zilele, piatră surdă

una după alta, una peste alta

 

fără urmă de sunet, toate se sting.

 

 

despre singurătate

 

pentru Ricarda Maria Terschak

 

peisaj transparent al liniştii;

 

spaţiu al jocului de lumini

 

şi al răbdării.

 

 

jucărie cu tărie

 

dacă treci de Punţile Stalinskaya ale lui Radu Andriescu

şi ajungi în Finlandia

unde apoi te mai dai şi cu Săniuţa

oare te integrezi în Absolut?

foarte probabil!

Perfect!

 

 

scurtă autobiografie pă puncte

 

punctu’ unu:

sunt potent.

 

punctu’ doiu:

sunt potent.

 

punctu’ treiu:

aşa să m-ajute Dumnezeu!

 

Scrisă azi, 19 iunie 1997, la Ristorante „Da Pasquale” din Tübingen, apropitar: Pasquale Onano.

 

 

mică baladă din piaţa nicolina

 

un bărbos cu biblia sub braţ şi-un pepene în mînă:

— aruncă ţigara şi cumpără-ţi

un pepene!

 

întruchiparea sfîntului duh

al toleranţei, fumul de ţigară

se pierde-n văzduh.

 

 

iarba nopţii

 

iarba nopţii o mare rece şi înaltă niciodată iarba acestei nopţi

 

nu va mai şopti îndemnul atinge

atinge!

 

nu

dimineaţa de sticlă nu se sparge

decît o singură dată.

 

 

peSemne

 

aveţi încredere!

istoria e mereu

de partea turmei.

 

cei din turmă vor fi cei dintîi păcăliţi –.

 

semne bune anul are!

 

semne bune. anulare –.

 

 

aceste lucruri mărunte

 

aceste lucruri mărunte. aceste nimicuri şi nimicnicii. această gelatină.

 

cum să mergi în picioare.

 

să mergi

pur şi simplu

mai departe

mai departe

să mergi.

 

oboseala aceasta ce oboseşte.

frica aceasta

ce-nfricoşează.

sfîrşitul acesta

ce se sfîrşeşte

 

mereu cu aceeaşi întrebare:

roata istoriei –

ce face roata istoriei

 

se rostogoleşte înainte înapoi

ori doar se învîrte.

 

 

rebelele

 

frigul din casă rebel mă fumează

frigul din casă rebel

 

ceasul cu pendul auriu mă fumează

ceasul cu pendul auriu

 

bătăile inimii rebele mă fumează

bătăile inimii rebele

 

pe cînd vrăbiile cartierului cipciripă umilinţă! umilinţă!

cipciripă vrăbiile cartierului rebel.

George VASILIEVICI

Viseptol

Ed. Casa de Pariuri Literare, 2011

 

Ultimul Papă este livid, iar din câine nu a mai ră- mas nimic în afară de cap şi gât. Sătul, câinele scoate limba şi îi linge mâna Ultimului Papă în semn de mulţumire. Ultimul Papă sare ca ars. Parcă cineva i-ar fi turnat în cap o găleată cu apă rece. Ca din se- nin, îşi recapătă stăpânirea de sine şi, cu o mişcare rapidă, scoate de sub mantia purpurie un pistol şi împuşcă câinele în cap.

— Ce dracu’ faci, tataie? Ţi-ai pierdut minţile? Tragi cu pistolul aşa cum ai chef şi în cine ai chef ? Unde te crezi? Crezi că aici împuşcăm animalele aşa, după bunul plac? Ce ai avut cu el? Ce dracu’ ţi-a făcut câinele ăsta?

Îmi vine să îl strâng de gât şi numai faptul că are pistolul în mână mă opreşte să nu mă reped la el şi să îi strivesc mutra.

— Parcă ziceai că este calul tău. Că aţi trecut prin multe împreună, şi tot căcatul ăla pe care mi l-ai tur- nat. O să te dau pe mâna poliţiei! urlu către Ultimul Papă care, imediat ce aude de poliţie, îndreaptă ameninţător pistolul spre mine.

— A, deci aşa stau lucrurile. Acum o să mă împuşti şi pe mine? Sau ce? îl întreb pe un ton mult mai moderat, de această dată.

— Nu, nu o să păţeşti nimic, atâta timp cât nu începi să inventezi poveşti pe marginea acestui subiect.

— Poveşti? Ce poveşti?

— Ştiu eu ce poveşti? Atâta timp cât vei spune numai şi numai adevărul, nu vei păţi nimic.

— Adevărul?

— Da, adevărul. Nu văd ce nu este clar. Calul ăsta şi-a rupt picioarele, nu un picior, nu două, ci pe toa- te patru. De fapt, nici nu şi le-a rupt, şi le-a mâncat, pur şi simplu. Aşa că am făcut exact ce era de fă- cut în cazul unui cal care şi-a rupt piciorul. L-am împuşcat. Nu mi-a plăcut deloc treaba asta. Acum trebuie să mă întorc acasă pe jos. Şi am destul de mers.

— Acasă? Dar unde stai, de te plângi atât?

— Asta nu-i treaba ta şi nu cumva să mă urmăreşti, îmi atrage atenţia Ultimul Papă, îndreptând iar pis- tolul spre mine, şi dispare brusc în noapte.

Este iar linişte pe strada Traian. Dar numai pen- tru moment. Din faţă, vine cu viteză o maşină. Trece peste câinele mort fără să se sinchisească, fără să încetinească măcar. Îi împrăştie maţele pes- te tot. Ştiam eu că o să vomite până la urmă, îmi zic şi mă îndrept consolat spre casă. Mă simt foarte obosit. Nu mă aşteptam la asta când am luat pun- ga din mâna băiatului. Eram pregătit să pornesc o revoluţie a mutanţilor, dar nici mâine nu este prea târziu pentru asta. Apoi merg. Merg înainte fără să îmi mai zic nimic. Mâine voi pleca la Amsterdam şi toate astea se vor termina.

 

Afaceri

 

Mă aşez pe băncuţa din mijlocul scuarului. În jur e o vânzoleală de nedescris. Maşinile de lux curg în toate părţile. De unde stau eu, par nişte picături ce se scurg pe două canale formând un strat de apă me- talică. Obser v că, de nicăieri, a apărut Ela. Stă lângă mine aşezată pe geamantanul cu cadru metalic. Este geanta ei de călătorie. Înseamnă că am plecat îm- preună. Unde şi când, nu aş putea spune. În schimb, am ajuns învârtindu-ne prin jurul Gării Centrale din Amsterdam până ce am nimerit în Cartierul Roşu. Pe loc am recunoscut jungla. Îmbibată în civilizaţia cea mai bogată şi cea mai culturală, cu fiare adaptate la mersul metropolitan, cu şerpi invizibili până în momentul atacului, cu lei, tigri, pantere, crocodili, maimuţe carnivore şi mult, mult vânat. Aici, banii sunt sângele şi sufletul carnea. Un Porsche se inter- sectează cu un BMW ce vine din sens opus chiar în dreptul nostru şi curenţii de aer mă traversează prin tot corpul ca două lame inofensive. Mă gândesc că aşa o fi pe aici.

— Cică pisicuţele astea olandeze, hibrizii ăştia exagerat de crăcoşi, nici nu te bagă în seamă dacă eşti brunet. Să nu mai vorbim de înălţime, dacă n-ai peste unu optzeci şi cinci…

— A, şi cum? Dacă vrei să fuţi şi tu un exemplar din ăsta, nu se poate?

— Nici o şansă. Vrei la pizde, plăteşti. Nu îţi pot spune cât de rău îmi pare pentru tine. Uneori mă simt aşa norocoasă că sunt femeie! Am pizda mea la dispoziţie nonstop.

— Taci! Încetează odată cu porcăria asta. Ce caută şerpii invizibili şi maimuţele carnivore în discuţie? strig, scos din minţi.

— Ce? pufneşte Ela în râs. Cine dracu’ a vorbit despre aşa ceva?

O, da, greşeala mea. Fusese una dintre vocile alea. Cum mi-am dat seama de asta, euforia a în- ceput să ia proporţii şi m-am trezit trântit la pă- mânt şi târât înapoi pe canalele subţiri şi încâlcite ale memoriei. Apoi am intrat pe-o uşă. În cameră era noaptea petrecută cu trei ani în urmă în Bizar Club. Exact aceeaşi noapte, cu mine la faţa locu- lui înghiţind până la urmă viseptol după viseptol. Acum îmi puteam verifica o curiozitate.

Când am ieşit din club, îmi amintesc că era dimineaţă. Aşa puteam afla aproape cu exactitate când fusesem târât în escrocheria asta temporală. Tot ce aveam de făcut era să caut ieşirea din bar. Înainte şi la dreapta, după care am împins uşile me- talice şi am ieşit la lumină. Acum mai rămânea doar să îmi dau seama dacă este mâine sau poimâine. Am traversat strada şi m-am oprit pe scuar. Ela era acolo, stând confortabil pe bagaje. M-am aşezat pe cimentul trotuarului şi am început să vorbesc cu ea privind-o de jos în sus.

Aşa cum stă puţin aplecată spre mine, părul îi cade peste umeri şi se răsfiră exact cât, printre fire, soarele să îşi strecoare razele pentru a se opri pe bu- zele mele. Lumina astfel filtrată are gustul Elei.

— Salut, eşti român? mă întreabă unul ce tocmai trecuse prin faţa mea.

Sar în picioare. Nu mă aşteptam chiar la asta. Dar acum este posibil să ştie chiar şi cum mă cheamă.

— Ceva nu este în regulă, îi spun Elei.

— Eşti paranoic. Vrei să ne mişcăm puţin?

Un singur gând: diavolul vorbeşte mereu pe lim- ba ta. Tot aşa a continuat să vorbească şi străinul. În acelaşi timp, s-a întors şi s-a apropiat de noi. E mic şi blond. Are freza lui Elvis. Jachetă neagră din piele cu talie scurtă şi manşete supraelastice. Ginşi negri şi aproape mulaţi. Ciocate scurte de vară. De sub zâmbet i se arată dinţii foarte mici.

— Te-am auzit vorbind româneşte, eu sunt din Ploieşti, domnişoara vorbeşte şi ea româneşte? Româncă? întreabă străinul către Ela, fără să îşi ia ochii de la mine.

— Da, răspund, e româncă şi ea.

— Turişti?

— Da.

— E, zi şi tu, frate… ce oraş!? De la oraşul ăsta o să piară lumea. Din cartierul ăsta, de aici.

— Da, e jungla. Iad.

— Ce iad, frăţioare? Ăştia la orice colţ de stradă îţi oferă cocaină, pastile, le scot cu pumnul din bu- zunar şi te lasă pe tine să alegi. Ce iad? Cu iadul m-aş obişnui, dar oraşul ăsta… îl urăsc.

Ştiam că îmi aruncase pastila. Aştepta să-l întreb unde şi cine îl întrebase pe el, pe la colţuri, că pe mine nu mă întrebase nimeni nimic.

— De când sunteţi aici?

— De două zile.

— Şi mai staţi?

— Da, dar nu mai stăm acolo.

Încă de la începutul călătoriei trăiam cu teama că pastilele de viseptol nu îmi vor ajunge până la final. Aveam cât să zic că nu aveam.

— Viseptol? l-am întrebat. În fond era, după cum bine a spus Ela, un străin care s-a oprit şi, fără să aibă nici o valiză la el, ne-a spus că urăşte oraşul ăsta.

— Pfiu! făcu străinul. Eşti norocos. Viseptolul este rar chiar şi aici. Dar nu pot să cred ce noroc ai, unde mai pui că vorbeşti şi româneşte. De unde sunteţi? Din Bucureşti?

— Nu, din Constanţa, încerc să-i mai domolesc entuziasmul folosind un ton blazat. Oricum, nu vreau să se ajungă unde ştiu deja c-o să se ajungă. Mai bine zi ce-i cu viseptolul ăla.

— Ai dat fix peste omul potrivit. Cu greu se mai găseşte aşa ceva în zilele noastre. Ştiam, aşa că mi- am făcut rezer ve. Dar o să te coste ceva, să ştii…

— Păi cât este bucata?

— Depinde, câte vrei?

— Vreo cincizeci, să spunem.

— Ţi le pot da la patru euro bucata. E bine?

— E bine. Ce era să fac, oricum nu cred o iotă din ceea ce îmi înşiră acolo.

— În regulă, să mergem atunci.

Fără prea multe explicaţii, a luat-o în faţa noas- tră. Vorbeşte fără oprire şi la un volum care ne obli- ga să mergem aproape de el pentru a-l auzi.

— Unde trebuie să mergem? întreabă Ela, căreia evident că îi vine peste picior să se deplaseze aiurea după cai verzi pe pereţi. O iau după străin şi merg la aproximativ cincizeci de centimetri în dreapta lui. Din spate, se aude cum Ela îşi târâie bagajul.

Imediat ce m-am pus în mişcare, am spart crusta de linişte ce se formase deasupra oraşului.

— Unde mergem? repet întrebarea, văzând că străinul nu se sinchiseşte să-i răspundă Elei.

— Mergem la mine acasă. Doar nu credeai că um- blu cu ele în buzunar?!

— Nu îmi place asta deloc, se aude iar din spate printre scârţâitul roţilor de la geamantan. Eu nu am chef să merg nicăieri. Nu vrei să te duci tu singur şi noi să te aşteptăm aici? îl întreabă Ela pe străin pe un ton mieros. Ştie că de răspunsul lui depinde tot ce va urma. Ştie că eu voi asculta de acest străin până când mă voi vedea cu pastilele de viseptol în mână.

— Dar nu stau departe şi putem urca la mine. Am destul loc şi, în plus, în stradă este periculos.

De aici începe învârteala. Străduţe peste străduţe.

— Uite o raţă care se bagă cu totul la fund! îmi arată Ela entuziasmată spre cercurile rămase în urma păsării pe suprafaţa lină a apei. Ce raţă este? Parcă am văzut şi la noi în portul Tomis.

— Nu este nici o raţă, dragă, este un scufundac, de când îţi tot spun să mai ieşi şi tu la plimbare. Să îţi dai curul jos din maşină.

Deşi nu este iubita mea, Ela începe să se alinte pe lângă mine ca şi cum ar fi. O face atât de bine, încât aş putea crede că am fost aşa de rupt noaptea trecută încât ne-am tras-o, ne-am făcut tot felul de jurămin- te şi acum nu îmi aduc aminte nici în ruptul capului.

— Hai, măăăăăă! De ce eşti rău? Mereu trebuie să mă critici tu, chiar şi indirect.

— Nu, dar nu poţi face aceeaşi greşeală la infinit.

— De ce nu? Cine o să mă oprească? Tu? Ha!

— Nu, dar te răneşti singură.

— Auzi, ştii ceva? Nu mă lua pe mine cu vrăjeli din astea, nu ne ştim de ieri, de azi. La urma urmei, mi se rupe de cum îl cheamă pe ăla.

— Simplu, scufundac.

— Mă doare-n cur de el. Nici măcar acolo. Mai bine vezi unde mergem, să nu ne trezim în curul gol. Cine-i ăsta? Îl ştii?

— Ce întrebare stupidă. De unde dracu’ să-l ştiu? Crezi că cunosc toţi românii? Eu zic să te linişteşti. Totul va fi bine. Rezolvăm asta şi apoi facem ce vrei tu. Sau dacă nu, ne putem da un loc şi o oră de întâl- nire şi ne vedem atunci.

— Mi-e lene să merg singură, vin cu tine.

— O fată frumoasă ca dumneavoastră ar trebui să aibă mai mult curaj, se bagă străinul în discuţie.

Ştiu ce gândeşte Ela despre asta şi simt cum sub mine creşte pe nerăsuflate un butoi cu pulbere. Cu ifosele ei radicale, ar putea arunca toată situaţia în aer cât ai clipi. Eu, în schimb sunt gata să merg până în pânzele albe. Nu am nimic altceva de făcut. În cele din urmă, ne oprim în faţa unei uşi albe.

Străinul a descuiat, a luat-o-n sus pe scări şi noi l-am urmat. Deşi ardeam de curiozitate să aflu cu ce se ocupă Străinul, nici nu mi-a trecut prin cap să-l întreb. Iar despre el nu ştiam decât că este un român din Amsterdam, oraş pe care, după spusele sale, îl urăşte.

Două camere. O baie. Asta trebuie să fie camera de zi. Pe jos sunt numai perne mici de toate culorile. Perne albastre, roşii, verzi, violet, galbene, negre, portocalii. Un curcubeu în toată regula. Un curcu- beu împăiat, umplut cu fulgi sau burete.

— Luaţi loc, ne invită Străinul, puteţi sta oriunde.

— Merci.

— Pe mine o să vă rog să mă scuzaţi câteva minu- te, dar voi simţiţi-vă ca acasă.

Ne-am trântit la întâmplare. Străinul a dispărut în camera cealaltă închizând uşa după el. Am dat drumul la muzică şi, imediat ce am auzit vocea lui Freddie Mercur y, am înţeles cu ce se ocupa Străinul în Amsterdam.

— Ăsta-i poponar, i-am şoptit Elei la ureche, să nu care cumva să mă audă Străinul.

— E pe dracu’! m-a contrazis ea violent şi nejus- tificat. Nu am avut însă timp să i-o întorc din cauza Străinului, ce îşi făcu apariţia. Era schimbat total. Altă freză. Costum galben, jachetă şi pantaloni mulaţi, plini de paiete negre şi verzi. Era să mă puf- nească râsul de cum şi-a făcut apariţia. Şi i-aş fi râs în faţă dacă nu aveam nevoie de el. De râs tot am râs, dar degeaba, dacă o faci în interior şi nu se aude, nu are nici un farmec.

— Ce fac porumbeii? Vă simteţi bine? întreabă el făcând cu ochiul, pentru a ne da de înţeles că deza- cordu-i cioacă.

— Excelent! îi răspund cu un entuziasm fals, gân- dul fiindu-mi doar la viseptoalele alea pe care nu le mai scoate odată.

Fermecat de coloratura pernelor, nu obser vasem pereţii tapetaţi cu busturi bărbăteşti de toate feluri- le, de la obez la somalez. Am nimerit la Poponarul Şef acasă, îmi zic în gând.

Începusem să îmi pierd răbdarea. Momentul se apropia. Palmele, evident, transpirau.

— Bun, zise Străinul, acum putem trece la afaceri.

— Perfect, am aprobat eu inutil, din moment ce mă aflam acolo.

— Câte ai zis că vrei? Că nu mai ţin minte.

— Păi, nu am zis, sau am zis? Nu mai contează. Sunt bune?

— Bune? Ha! O să te facă maimuţă. De fapt, ce vorbesc eu aici, mult dincolo de maimuţă. O să re- trogradezi în divizia D a umanităţii.

— Păi, hai odată, să nu mai pierdem timpul.

Îmi dau seama că nici măcar nu ştiu cum îl cheamă.

— Uite, îmi place de voi. Ce zici dacă îţi dau o sută la trei euro bucata? Şi în timp ce negociază, Străinul bagă mâna adânc în stratul de perne de unde scoate o pungă în care stau cuminţi pe puţin două kile de viseptol.

Răsuflu uşurat şi, fără să pierd timpul, scot din- tr-o mişcare trei sute de euro din buzunar. Îi întind Străinului. El îi ia şi îi pune pe o pernă roşie şi, fără să se uite la ei măcar, cu mâna cealaltă, face o groa- pă în perna albastră dintre noi, în care varsă un muşuroi de pastile.

— Pot? întreb eu politicos, întinzând mâna.

— Cum să nu, ser veşte-te.

Am luat două pastile şi, în timp ce mă pregăteam să le duc la gură, am simţit mâna Străinului pe mâna mea. Mă strângea, nu jucărie.

— Ce faci? Nu eşti întreg? Păi, noi luăm câte ju- mate şi abia o scoatem la capăt şi tu vrei să iei două? O să îţi plesnească minţile şi creierul va face im- plozie. Nu te juca cu astea, nu am chef să te am pe conştiinţă. Am pus la loc cele două pastile ca un copil cu- minte. Nu îmi puteam însă lua ochii de la ele. Degradarea se admira cu bucurie în oglindă. Dependenţa era mândră de sine. Eram acasă. Era şi Ela. Totul era bine. Străinul a rupt în două un viseptol şi mi-a pus o jumătate pe limbă.