Opintiuk de lectură de Sever GULEA

Sever GULEA

 

Opintiuk de lectura

 

WIKILEAKS – MĂRTURISIRILE PURTĂTORULUI DE CUVÂNT AL CELUI MAI PERICULOS WEBSITE DIN LUME

Daniel Domscheit Berg – Editura Pandora M, 2011

 

Nu mi-e uşor să înţeleg cum câteva din cele mai de impact idei ale ultimelor decenii, aşa cum sunt să zicem (doar) iPhoneul sau Mac-ul de la Apple, facebookul sau, iată, wikileaks îşi află geneza în mintea unor indivizi care par să se îndepărteze de imaginea pe care o îmbracă succesul şi performanţa în vremurile noastre. Departe de a fi nişte personaje remarcabile din toate punctele de vedere (de la aspectul fizic şi vestimentar impecabil, o inteligenţă impresionantă dublată de social skills pe măsură şi discurs cuceritor), aşa cum poate ne aşteptăm să fie arhitecţii unor idei capabile să mişte lumea (adică modele pentru cei din jur, recognoscibile tocmai prin încarnarea acestor deziderate apropiate de perfecţiune), Steve Jobs, Mark Zuckerberg sau Julian Assange ar fi probabil trecuţi cu vederea la orice adunare publică, unde nimeni nu i-ar cunoaşte. E ceva ironic la mijloc, desigur, în faptul că, deşi vremurile noastre militează pentru continua perfecţionare şi aliniere la standardele dinamice şi exigente de comunicare, de imagine, la standardele psihologiei pozitive şi bunei înţelegeri ca reţete ale succesului, se întâmplă ca oameni  care par să sfideze toate aceste convenţii socotite drept premise ale performanţei, să reuşească să înfăptuiască adevărate revoluţii. E vorba despre nişte oameni palizi, dificili şi greu de remarcat, care răstoarnă lumea din faţa unor calculatoare ascunse în vreun birou, cămin sau chiar subsolul unei case. Poate că e vorba de o presupusă, crudă şi veche de când lumea lege a compensaţiei: acolo unde natura a înzestrat cu inteligenţă şi talent din plin, a răpit echilibrul oferit de alte trăsături de caracter: sensibilitatea, capacităţile sociale, simţul măsurii. Şi poate că, până la urmă, e de aşteptat ca perspectivele vizionare şi proiectele ambiţioase să se nască şi să se afirme tocmai din zonele neinfluenţate de bruiajul pe care îl aduce pierderea anonimatului: nu ştiu dacă Zuckerberg, Jobs sau Assange ar fi reuşit să îşi lase amprenta atât de profund asupra vieţilor contemporane, dacă ar fi aflat celebritatea înainte să-şi coacă ideile cum trebuie. Povestea lui Daniel Domscheit Berg, fostul purtător de cuvânt al Wikileaks, numărul doi al celebrei organizaţii până acum ceva vreme, pare să confirme exact această perspectivă: succesul şi puterea schimbă regulile jocului (asta ca să folosim un eufemism pentru un mesaj subtextual al cărţii: faptul că e vorba de corupţie în toată regula), uneori atât de mult încât par să ajungă (dacă e să dăm crezare celor spuse de Berg) să altereze chiar şi principiile iniţiale  pe care s-a fondat celebra platformă de diseminare a informaţiilor pretins secretizate abuziv. Demersul lui Berg de a spune povestea Wikileaks, după plecarea acestuia din celebra organizaţie ar putea fi interpretat la prima vedere drept o vendetă împotriva lui Julian Assange, un act de răzbunare sau măcar o valorificare a unei oportunităţi de a da lovitura cu un bestseller garantat – avem de a face aşadar cu o motivaţie scriitoricească destul de controversată. Pe de altă parte, acelaşi demers al lui Berg pare să urmărească o consecvenţă de atitudine, pe care întemeietorul competitorului Wikileaks (Berg a fondat o altă organizaţie: Open Leaks) a căutat să o păstreze, chiar şi după despărţirea de Assange: aceea de a oferi tuturor accesul în culisele ce pot prezenta interes public. Să nu uităm că misiunea Wikileaks a fost, departe de a ridiculiza noţiunea de secret de stat (ştim că un secret de stat trebuie să rămână secret doar atunci când această clasificare e capabilă să protejeze un interes public), aceea de a desecretiza informaţiile clasificate abuziv, care căutau să camufleze mai degrabă nereguli şi grave abateri de la principiile arborate de corporaţii sau politicieni. Aşadar, într-un context în care Wikileaks şi Julian Assange au devenit nume de notorietate capabile să schimbe felul nostru de a privi lumea, simboluri ale principialităţii de neclintit, Berg a încercat probabil să atragă atenţia asupra faptului că nici chiar o asemenea organizaţie nu rămâne neatinsă, atunci când intră în jocul celor mari, de tentaţiile şi viciile pe care le aduce puterea, mai ales când, în mod ironic (dacă ţinem cont de valorile pentru care luptă Wikileaks), pare să fie guvernată de un personaj cu veleităţi tiranice.

Blestem pentru unii, întrupare a libertăţii de exprimare pentru alţii, povestea Wikileaks începe cu o mână de oameni aparent idealişti care îşi propun să lupte împotriva nedreptăţii camuflate de politicianisme şi aroganţă. Ignoraţi şi ridiculizați la început (nici măcar la conferinţa hackerilor, din primul an de existenţă a organizaţiei, lumea nu se înghesuie să îi asculte pe Berg şi Assange), după deconspirarea abuzurilor de la banca elveţiană Julius Bar şi după expunerea Bisericii Scientologice, siteul Wikileaks începe să se afirme tot mai serios. În cartea sa, Berg îmbină cronologia ascensiunii celebrei organizaţii cu împărtăşirea propriilor experienţe şi stări de spirit legate de participarea la acest proiect. Asistăm la o evoluţie asimetrică: pe măsură ce impactul siteului ia amploare şi Wikileaks devine un adevărat fenomen (care pregăteşte chiar proiectul unei platforme mediatice libere în Islanda şi devine un luptător puternic în lupta împotriva cenzurii), relaţia dintre Berg şi Assange se degradează. Dincolo de istoria Wikileaks (interesantă, fără îndoială), ceea ce este cu adevărat inedit (şi desigur, cât se poate de discutabil – în fond, e vorba de cuvântul lui Berg împotriva cuvântului lui Assange) este portretul dezvăluit în timp, de acţiunile şi reacţiile lui Julian Assange: o capacitate de concentrare şi de muncă extraordinare, o intuiţie remarcabilă şi o determinare de invidiat sunt dublate, însă, tot mai accentuat şi mai deranjant în timp, de o veritabilă paranoia, un ego de dimensiuni astronomice, o încăpăţânare şi o atitudine de superioritate care nu vor face decât să tensioneze relaţiile în echipă. Julian Assange pare să se supună şi el acelei legi a compensaţiei: un individ atât de înzestrat cu putere de muncă, hotărâre şi talent ajunge să devină insuportabil pentru o parte din apropiaţii săi, tocmai datorită insuficientei exersări a toleranţei şi a celorlalte competenţe sociale. Portretul lui Assange văzut de Berg este acela al unui personaj tragic, în cele din urmă: un vizionar de cursă lungă, capabil să te ia prin surprindere, capabil să repună într-o discuţie globală ideea secretizării ca instrument de perpetuare al abuzului autorităţii, dar care se dovedeşte prea orb să vadă că a căzut pradă exact atitudinii împotriva căreia luptă.

Sever GULEA

 

Opintiuk de lectura

 

FILOSOFIA VINULUI

Massimo Dona – Editura Art, 2010

 

Sună pretenţios, nu? Să examinezi vinul din punct de vedere filosofic. De unde până unde asemenea idee? E drept că, în ultima sută de ani, filosofia a găsit un sol interogativ fertil în oricare domeniu şi în oricare obiect i-a ieşit în cale. De când cu inaugurarea tradiţiei fenomenologice, dar şi a celei analitice se pare că iese filosofie din orice: poţi să te apuci să faci filosofia paharului cu apă sau, dacă asta ţi se pare prea comun, poţi să discuţi despre lumea posibilă în care trăieşte regele actual al Franţei, chel sau cu părul lung, depinde de preferinţele tale estetice. Iar dacă filosofia poate fi stoarsă din orice, ce bine e când poţi să o storci din struguri ca să obţii şi un delicios pahar de vin cu care să-ţi răsplăteşti curiozităţile. De fapt, vinul pare sa fie destul de folositor filosofiei, aşa cum sugerează volumul lui Massimo Dona. În discursul său care caută să delimiteze şi să măsoare ceea ce e bine, ceea ce e drept, ceea ce e adevărat, filosofia are nevoie de polul opus al tuturor acestor valori (pe principiul „determinatio este negatio”). Corelativitatea acestor valori presupune că ele capătă sens, în lumina opusului lor. Pentru a şti unde să trasezi limita între permis şi nepermis, între cumpătare şi necumpătare este adesea necesar să le trăieşti pe amândouă. Iar unul din mijloacele foarte la îndemână pentru a experimenta  această tranziţie, este chiar vinul. Asemănarea între vin şi filosofie pare să fie aceea că ambele se supun următorului paradox: ambele oferă posibilitatea de a ajunge cumpătat şi progresiv la lipsă de cumpătare. Aşa cum, atunci când bei, există o graniţă recognoscibilă a pierderii lucidităţii, căreia i te poţi abandona prin proprie voinţă (cerând reumplerea paharului)  şi în filosofie există un punct în care firul despicat în opt poate fi despicat în continuare în şaisprezece sau se poate renunţa la analiză şi se poate trece la acţiune. Perspectiva excesului este întotdeauna la îndemâna utilizatorului, iar efectele asumării ei sunt pe cât de diferite, pe atât de tentante. Filosofia vinului nu este o colecţie de comentarii pretenţioase, de plescăieli teoretice care să aprecize virtuţile unui anume cupaj, unei anume selecţii scoase din cele mai apreciate pivniţe mondiale. Este mai degrabă o istorie, anecdotică pe alocuri, dar şi extrem de bine documentată (un volum de 250 de pagini numără nu mai puţin de 500 de note de subsol) a filosofiei rescrisă din perspectiva relaţiei cu vinul. Nectar al zeilor, împărţind fie cunoaştere, fie uitare de sine, pregătind ascensiunea spre divinitate sau izvorul tragediilor, vinul evidenţiază o ambivalenţă, o ambiguitate naturală care nu poate atrage decât atitudini partizane. Descifrând atitudinea faţă de vin a filosofilor Massimo Dona oglindeşte de fapt spiritul epocilor de gândire şi o consecvenţă a filosofilor în raport cu propriile lor reflecţii generale asupra naturii. Astfel că, dacă pentru Platon (şi pentru Socrate) vinul contribuie din plin la aducerea la lumină a adevărului, pentru rigorile ştiinţifice ale lui Aristotel consumul excesiv de vin nu face altceva decât să răstoarne tendinţele naturale atât de preţuite de filosoful atenian. Din Grecia Antică şi până la existenţialiştii francezi, percepţia asupra vinului s-a manifestat coerent cu dominantele curentelor de gândire: de la simbol hristic (sacru prin excelenţă), la obiect de interes ştiinţific, la factor tulburent pentru raţiune şi mijloc de satisfacţie grosolană şi întâmplătoare (în epoca Luminilor şi la Kant) şi până  la reabilitarea sa în secolul XX, bazată pe posibilităţile sale eliberatoare, pe valorificarea virtuţilor dezlegătoare de limbi, în  cafenelele pariziene din perioada interbelică. Dar, chiar şi după o asemenea istorie zbuciumată, după atâta adulare, condamnare sau tratare cu indiferenţă vinul îşi face şi astăzi la fel de silenţios şi de eficient treaba. Care treabă? Aceea de a continua să dea naştere filosofilor... permanenţi sau de ocazie.

Sever GULEA

 

Opintiuk de lectura

 

VIAŢA MEA CU SADDAM

Parisoula Lampsos – Editura Pandora M, 2010

 

Dacă a te îndrăgosti înseamnă, printre altele, să îţi doreşti ca persoana iubită să fie mereu alături de tine, nici că se putea găsi un aranjament mai convenabil decât o relaţie cu un dictator. N-ai de ce să mai trăieşti anxietatea despărţirii şi a distanţei, atâta timp cât, într-o formă sau alta, ochii iubitului te vor însoţi în permanenţă, oriunde te vei duce. Situaţia devine tot mai greu de îndurat, atunci când sentimentele tale de dragoste par să se destrame fără ca atenţia amantului să se domolească câtuşi de puţin. Povestea de iubire se transformă atunci într-o poveste despre supraveghere şi supravieţuire, pe parcursul căreia înveţi câte ceva despre o matematică a opţiunilor cât se poate de dramatică: alegerile tale sunt invers proporţionale în importanţă cu alegerile dictatorului, iar valabilitatea acestei relaţii se păstrează până la finalul vieţii. Parisoula Lampsos, fiica unui om de afaceri grec, născută la Beirut, crescută însă în Irakul anilor 60, dă voce memoriei, într-un volum cu un titlu destul de redundant: „Viaţa mea cu Saddam Hussein”. De fapt, jurnalista suedeză care a îngrijit apariţia colecţiei de amintiri putea să o intituleze pur şi simplu: „Viaţa mea, de Parisoula Lampsos. Desigur, curiozitatea publicului nu ar mai fi fost stârnită în aceeaşi măsură, însă acest titlu ar fi ilustrat elocvent conţinutul cărţii. La fel cum, în orice dictatură, demarcaţia dintre viaţa privată şi viaţa publică devine tot mai subţire şi mai ambiguă, şi atunci când intri într-o relaţie cu un dictator nu mai rămâne loc pentru o separaţie de felul: viaţa mea cu Saddam şi viaţa mea fără Saddam... când Parisoula Lampsos vorbeşte despre viaţa ei, prezenţa lui Saddam Hussein este practic subînţeleasă. Cum ajunge o adolescentă de 16 ani să se îndrăgostească de un bărbat ambiţios, atractiv şi hotărât, într-un decor exotic al Orientului Mijlociu nu este prea greu de înţeles. Pe cât de repede se înamorează Parisoula de Saddam Hussein, la o petrecere în vecini, pe atât de repede afecţiunea ei pare să se destrame. În mod ironic, prima iubire a Parisoulei este înfrântă şi depăşită de căsătoria aranjată de părinţi, cu arabul bogat Sirop. După o serie de întâlniri secrete (întregite, desigur, de partide de amor de neuitat), relaţia imposibilă dintre adolescentă şi viitorul dictator (părinţii dezaprobau atât caracterul, cât şi opţiunile politice ale lui Saddam) este pecetluită de căsătoria dintre Parisoula şi Sirop, în anii 70. Irakul este însă pe cale să se schimbe la faţă. Saddam Hussein este omul  numărul 2 în stat, pe cale să devină numărul 1, iar influenţa sa nu va întârzia să se facă simţită. Parisoula este femeia aleasă de Saddam Hussein, nu drept soţie, ci drept amantă, statut pe care dictatorul irakian se va îngriji să-l protejeze prin măsuri mai mult sau mai puţin directe: naţionalizarea averii părinţilor şi a soţului, exilarea lui Sirop şi cererea de divorţ sunt doar câteva din strategiile  pe care Saddam Hussein le adoptă, din umbră, pentru a o păstra pe Parisoula aproape. Ce poate să facă Parisoula, împreună cu copiii ei? Nimic altceva decât să supravieţuiască. Principialitatea într-o relaţie cu un dictator este periculoasă, atâta timp cât el se poate simţi ameninţat de orice limită care i se impune, de orice refuz pe care îl aude. Parisoula joacă pe cartea siguranţei, a tăcerii, trebuie să se protejeze pe ea şi pe familia ei, renunţă şi la căsnicie şi la libertate. Cu toate acestea, rămâne o femeie independentă financiar şi social, nu este doar amanta lui Saddam, ci o funcţionară competentă în organizaţiile diplomatice irakiene. Viaţa ei atârnă de capriciile  lui Saddam Hussein, iar Parisoula este nevoită să joace succesiv rolul de amantă, mamă, soră, în funcţie de context. O astfel de viaţă, trăită în umbra unui dictator corupt de putere atrage pe lângă privilegiile sociale şi influenţă, absenţa prieteniilor şi imposibilitatea de a lua decizii prea mari cu privire la propria persoană. Parisoula dovedeşte însă o mare putere de regenerare psihologică şi emoţională, chiar şi după traversarea infernului unei duble dictaturi: cea politică din Irak, densă în evenimente şi crime sângeroase, dar şi cea amoroasă, exercitată prin sentimentul de ameninţare în care şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă. Remarcabil este că Parisoula nu desprinde figura lui Saddam Hussein din cele mai adânci infernuri, în ciuda amprentei dezastruaose pe care acesta a lăsat-o asupra destinului ei. Pe lângă dimensiunea monstruosă, paranoică a celui viciat de putere care se delectează la vederea sângelui, megaloman şi ahtiat de lux, Parisoula dezvăluie şi faţa umană a acelui Saddam care a impresionat-o în tinereţe şi chiar şi mai târziu, capabil de gesturi nobile şi juste, animat uneori de intenţii cât se poate de generoase. Este dimensiunea care poate fi recuperată doar prin mărturiile celor care au trăit în cercul intim al dictatorilor, ea rămânând inaccesibilă publicului larg. De asemenea, figura înfricoşătoare a lui Saddam păleşte în comparaţie cu figura fiului dictatorului irakian, Uday (un individ remarcabil de monstruos, prin manifestarea unui simţ al violenţei gratuite: de la agresiunea sexuală asupra tuturor fetelor oficialilor irakieni, petreceri încheiate în sânge şi mai ales gestul de a-şi încuraja copilul de 5 ani să tragă cu muniţie de război asupra bodyguarzilor aleşi ca ţinte întâmplătoare). Dacă Saddam Hussein a transformat viaţa Parisoulei într-o pedeapsă, cu siguranţă că Uday a îngreunat-o înzecit. Dincolo de povestea ambiguu amoroasă cu un personaj celebru (Parisoula nu-şi reneagă atracţia pe care a resimţit-o pentru Saddam Hussein şi mai târziu) şi de curiozităţile legate de spaţiul intim al celui care a devenit un simbol al răului în ultimii zece ani, memoriile Parisoulei sunt interesante mai ales pentru detaliile inedite legate de personaje care nu au captat atenţia mediatică prea mult până acum şi mai ales pentru relatarea experienţei unui prizonierat neobişnuit: cu cătuşe invizibile desfăcute întâmplător de voia sorţii, de abia la vârsta a treia.

Sever GULEA

 

Opintiuk de lectura

 

ŢIPĂTUL LENEŞULUI

Sam Savage – Polirom, 2011

 

Un îndemn celebru, din vremea Daciei Literare, în plin avânt paşoptist, aparţinând lui Ion Heliade Rădulescu căuta să mobilizeze tinerele talente să scrie, orice, numai să scrie. E drept că acest apel era făcut în perioada în care literatura naţională era încă în faşă, în perioada în care cantitatea părea să fie cel puţin la fel de importantă ca şi calitatea.

Ce te faci însă când nu trăieşti într-o perioadă dominată de asemenea nevoi şi inspiraţii temerare, ci te naşti în timpuri mai banale, în timpuri în care nu e suficient să scrii (orice) pentru a fi recunoscut drept scriitor? Nu o duci prea bine. În fapt, probabil că scriitorii  nu au dus-o niciodată prea bine (cel puţin înainte de a se consacra, poate nici chiar după aceea), ba chiar s-ar putea spune, examinând biografia unor mari titani universali, că adesea aceştia s-au trezit, la un moment dat în cariera lor, trăind de pe o zi pe alta, practicând tot felul de meserii fără prea mare legătură cu arta (benevol sau forţaţi de împrejurări, cine mai ştie?), făcând echilibristică deasupra cazanului mlăştinos al depresiei şi al dependenţelor de tot soiul. Sigur, suntem departe de acea imagine romanţioasă a artistului cu afinităţi pentru gratuitate, necontaminat de mobiluri mundane, cum ar fi banii de chirie pentru luna următoare sau plata unor creditori, ba chiar, dacă luăm puţin la purecat literatura vom descoperi că mulţi scriitori au oferit adevărate capodopere mânaţi mai degrabă de grija zilei de mâine decât de vreo ambiţie pur estetică. E, totuşi, cel puţin curios faptul că cei ajunşi la limita falimentului financiar sau chiar intelectual au continuat să scrie (în loc să se dedice cu totul unei alte meserii), cu o încăpăţânare aproape religioasă, atâta timp cât scrisul, departe de a le repara neajunsurile, departe de a le oferi garanţii pentru viitor, părea să fie ceva de ordinul necesităţii. Scrii pentru că nu ai de ales, mai degrabă decât pentru a fi recunoscut (deşi, fără îndoială, nu duci lipsă de asemenea vanităţi). Şi, dacă eşti suficient de perseverent, dar şi norocos, vine şi ziua marelui roman, a marii opere. Atunci talentul tău e confirmat drept o binecuvântare, atât pentru tine, cât şi pentru posteritate. Altfel, poţi fi suficient de perseverent, dar lipsit de noroc (despre înzestrări nu discutăm, ele  sunt incomensurabile) şi atunci talentul tău se numeşte mai degrabă blestem. Refuzat de public şi de critică, scriitorul care nu a reuşit are, aşa cum ne dezvăluie romanul lui Sam Savage, destinul acelei specii curioase de mamifere numite leneş. Leneşul e un animal curios: deşi nu e lipsit de inteligenţă şi nici de sociabilitate, leneşul îşi trăieşte viaţa în acelaşi copac, deplasându-se arareori, foarte lent pe creanga pe care s-a obişnuit, rupând cu dinţii verdeaţa din imediata lui apropiere şi plictisindu-se de moarte (ba chiar ieşindu-şi din minţi – Sam Savage ne aminteşte că leneşii fac parte din puţinele specii printre care nebunia rivalizează, ca frecvenţă de apariţie, cu cea a oamenilor). Nu e de mirare că, ducând o asemenea viaţă monotonă, leneşul scânceşte, scoate un sunet distinct care încetează atunci când animalul refuză să-şi mai mestece până şi frunzele de sub nas şi moare în cele din urmă de inaniţie. Lecţia de ornitologie care ni se propune este însă o lecţie tragicomică despre scriitori. Protagonistul romanului semnat Sam Savage este un proprietar şi, în acelaşi timp, un scriitor din acea specie a celor care nu au reuşit, care nu au publicat marea operă care să le aducă izbăvitoarea consacrare. Din păcate, soarta pentru el nu este mai puţin potrivnică: facturile se adună de la o lună la alta, chiriaşii săi se dovedesc nemulţumiţi, ba chiar Andy Whittaker e nevoit, din raţiuni de economie, să fumeze ţigări cu scobitoarea  şi să nu mai taie vârful tare al morcovilor pe care îi mănâncă. Deşi situaţia sa se înrăutăţeşte de la o zi la alta, Andy Whittaker nu încetează să scrie, în fond, doar asta ştie să facă (doar se descurcă mai greu cu celelalte lucruri... obişnuite: de convins chiriaşii să-şi plătească facturile sau băncile să-i amâne scadenţa)... aşa că scrie, scrie neîncetat: fie că e vorba de scrisori adresate fostei soţii sau unor vechi prieteni, fie înştiinţări adresate chiriaşilor, liste de cumpărături, pagini de proză nereuşite, ba chiar şi o invitaţie la un festival literar, adresată lui Norman Mailer. Căci Andy, protagonistul romanului epistolar al lui Savage, organizează şi evenimente literare şi conduce chiar şi o revistă care îşi permite să refuze nenumărate materiale primite din partea unor debutanţi obscuri, materiale care nu se ridică la standardele riguroase ale revistei.

Dincolo de aparenţele respectabile pe care încearcă să le păstreze, Andy duce o existenţă asemănătoare unui leneş: nelipsit de inteligenţă sau de sociabilitate, propria sa natură şi ambiţie scriitoricească îl reţin izolat într-un apartament sărăcăcios, mestecându-şi proiectele şi ratările de care pare să fie dependent într-o serie de scrisori şi însemnări (asta până când inaniţia, metaforică de data aceasta, va deveni o opţiune demnă de luat în considerare).  Aceste materiale care alcătuiesc romanul lui Savage compun de fapt ţipătul distinct, amuzant pe alocuri, înduioşător în altele, al scriitorului pentru care ratarea se transformă dintr-un eveniment pasager într-o condiţie de nedepăşit.