My3

Ştefan CIOBANU

palmele tale mă privesc în ochi toată noaptea

dăm la o parte frunzele căzute pe un tren iubito
mai ştii la început semăna cu un pai
şi noi am râs ca nişte grozavi ni se cuveneau fulare la gură

cineva
ne priveşte pe deasupra ochelarilor pe ramele cărora
se înşiră munţi
dar noi ne continuăm treaba
parcă am înota
parcă am căuta aer în adâncuri

eu prefer să mai bag capul într-o frunză
să mă strâmb la cei de acolo
să mă apropii cu chipul până îmi intră crucile lor în ochi

îmi place să îi văd cum încremenesc în uimire pentru câteva secunde
în drumul lor spre serviciu

*

dacă aş putea aş face ca în dimineaţa aceasta
toţi prezentatorii de matinale
să-ţi pronunţe numele
fenomen care să ducă la explozia instantanee
a centralelor nucleare a uzinelor a aragazelor a pneurilor

a planetei

a soarelui

dacă aş putea aş da sonorul tare
să se audă până la ultima particulă
în care sforăie sfântul duh

*

pentru că orice tăcere trebuie să se facă auzită
hai să emigrăm la hipodrom
unde cresc cu migală prăpăstii în cai

să le vedem carnea cum ne face cu mâna
cum ne promite că ne va da mesaje prin musculiţe
în timp ce noi aşezaţi pe o bancă
vom căuta graalul acela cu dinţi şi ghiare

*

de ziua ta poftim o toamnă sau o balivernă
tot una
în adâncurile centrului ei vei găsi un ou
în care se poate intra şi ieşi ca într-un dormitor
fără să i se spargă coaja în mii de cioburi

tăcerea din el sper să-ţi aducă aminte de noi
ce nu voiam să ajungem cei de acum
de rucsacurile noastre grele ca nişte apartamente
care ne-au dresat cu tact umerii
de săruturile în care am găsit
piramide pline de camere obscure
unde scorpionii ne developau bătăile inimii

de strâmtorile în care demonii miroseau flori de colţ
de fiecare dată când făceam dragoste

curând se vor bate stinghii peste soare
sistemul monetar va dispărea
meteoriţii vor călca pe pământ cu nişte tălpi de uriaşi
doar eu fericit ca piatră nearuncată voi ştii că
pentru următoarea aniversare ţi-am pregătită o pasăre
cu care să evadăm
o ţin în pumnul drept şi simt cum
încet încet îmi găureşte palma cu ciocul

*

eu
stau într-o rază de lună ca într-o sală de aşteptare
perfect valabil pentru moarte ca acum câteva secunde

în cele mai grozave linişti îmi zgârii inima de turle
ies din mine aburi ca dintr-o pâine caldă

în timp ce ancorele se plimbă alene pe fundurile oceanelor
te privesc cum adormi tolănită pe spiţe

întunericul nu răspunde la telefon în locul meu
într-o frică se difuzează multe buletine de ştiri
şi colac peste pupăză
copacul care s-a aprins ca un bec când la adăpostit pe budda
abia ce a fost desenat de un copil la ora de desen

ciocurile valurilor încearcă să spargă sticla în care trăiesc
un vulcan face cercuri pe deasupra
toate organele zboară pe sub piele
ca nişte hârtii luate de vânt

şi palmele tale mă privesc în ochi toată noaptea

 

 

imense

vor veni caii
pentru fiecare om câte unul
şi ne vor împinge din aşternuturi
cu marile lor boturi umede
ne vor scoate din case zvârlindu-ne pe scări
ca pe nişte suluri de postav

ne vor împinge aşa printre blocuri pe străzi
prin oraşe vor ajunge cu noi pe câmpii prin păduri
ni se vor lipi de pleoape frunze şi crenguţe

pe sub cea mai frumoasă paradă de nori
vor intra în ape şi ne vor rostogoli pe fundurile oceanelor
ca pe nişte trunchiuri de copaci
caii de lemn ai copilăriei cu boturile mari

imense

 

 

oraşul simţit

când am ajuns în oraşul plin de catarge
nu mai ştiu dacă era totul pierdut
ţâşneau de lângă manechine spărgând vitrinele
se îndreptau ameninţător spre soare
dar se opreau nu foarte aproape de nori

mă gândeam că aş putea să îmi fac din ele
un scăunel pentru bătrâneţe pe care să stau
sau sub care să toarcă pisica aceea din pisică
despre care se tot vorbea prin lume

din difuzoarele postului de radio local
se auzea marea ca un om ce trăgea să moară
şi mie mi se părea corect

cu toţii erau plecaţi să vâneze velele luate de vânt
lăsaseră lingurile suspendate la nivelul gurii

ţin minte amiezile când
asemeni unui osândit obligat să-şi revadă
faptele incriminate
priveam paturile goale ale copiilor
ciuruite de catarge

 

 

ce mai lupi ca nişte sfere

în fiecare pastilă locuieşte o fetiţă cu chibrituri
care vede la puiul de foc
cum plâng minotaurii din jur

în fiecare pastilă creşte o floare
cu petalele îndesate în tulpină
şi cu rădăcini scoţând sunete de ferăstraie

în fiecare pastilă sunt lupi ca nişte sfere
gata să se prăvălească în avalanşă peste inimă

în fiecare pastilă priveşte un ochi
ca printr-un ochean şi dă acea senzaţie de bine
din somn

 

 

portret cu cioc şi cârtiţe

în blocul dintre stele un bărbat
strânge şuruburile anilor cu ciocul unei păsări moarte
pe care îl ascunde în spatele gingiilor de fiecare dată când sărută

geamurile i s-au spart cu mult timp în urmă
dar cioburile nu au căzut încă stau prin aer lângă ciori pe fire

ajuns la maturitatea fragilităţii
aude viaţa din ochii păianjenului
şi împuşcături senine pe coapsa cerească a iubitei
(vor rămâne mereu pierdutele îmbrăţişări pietrificate
să atragă spre ele toate lacrimile ca nişte magneţi)

întunericul îi transpiră în palmă mereu
dar niciodată nu i-a lăsat o lăscaie pentru barcagiul
care îi este momentan fular

din când în când
blocul se acoperă complet cu pământ
atunci se pune o amnezie ca aceea din pietre
şi prin trupul lui trec multe cârtiţe
deghizate în gloanţe

Mihai BĂDICĂ

 

Secretul fotoliului optzecist
(sau De ce iubim femeile bătrâne din Brebu)



Aseară am primit o scrisoare din partea domnului Jurnalist Sportiv, cu un conţinut pe cât de simplu pe atît de dramatic: Vino cât poţi de repede! Avem  nevoie de tine!

Peste două ore voi urca în tren şi mă grăbesc să scriu aceste rânduri. Cred că este mai bine să las o scurtă mărturie pentru că nu ştiu, ca fiecare dintre noi, ce va fi mâine... Abia de îi cunosc pe oamenii despre care vă voi povesti, am petrecut doar o noapte împreună. Pe scurt, iată cum a fost!


O greutate plăcută ne scufunda corpurile adonice în fotoliile recondiționate cu iscusință chiar de expeditorul misivei de mai sus care, ieșit la pensie, se retrăsese la țară, dedicându-se unor hobiuri mărunte, precum tâmplăritul și istoria românilor. Asemenea marilor înotători care se lasă coborâți pe un fir imaginar în Groapa Marianelor, eram conștienți că, în paralel, în ritmul unei respirații atât de rare încât părea că lipsește, participăm la sondarea propriilor profunzimi. Mâncasem bine: mici, frigărui, salată asortată, dovlecei cu usturoi și vinete gratinate. Băusem bere rece și șpriț. Aveam mințile încețoșate într-un fel plăcut, ca și cum tot sângele ni se scursese din cap în stomac, pentru a face un ultim efort de facilitare a digestiei.  Așteptam desertul,  un tort de ciocolată ornat cu numele generoasei noastre gazde.

Într-o rână, cu vocea stinsă și sufocată de greutatea pe are o ai atunci când mănânci ca porcul, îi împărtășeam amicului meu P. intima și ireala senzație că în aceste câteva zile vom participa la un maraton al relaxării pe care, mai mult ca sigur, o să-l câștigăm cu toții, trecând finish-ul în același timp, râzând în hohote, îmbogățiți, fericiți și mult mai inteligenți decât am venit. Nici prin cap nu ne trecea ce avea să urmeze.

Înainte de a vă povesti strania întâmplare, însă, vă propun un exercițiu de imaginație. Să zicem că aveți o mână anesteziată. Fără să vedeți sau să simțiți, medicul  vă înțeapă în ea, cu un creion, de 9 ori. Vă roagă să vă gândiți la un număr de la 1 la 100. Mâna este insensibilă, așa că nu puteți aduna senzațiile de înțepătură, totuși în minte vă vine cifra 9. Cum vă explicați asta? Conștiința voastră nu putea face suma. Atunci, cine a făcut adunarea? Credeți că este posibil ca excitarea unui organ senzorial anesteziat să trezească o idee conștientă? Vă spun eu că este şi că exerciţiul acesta, derulat în laboratoare speciale, a avut exact rezultatul pe care tocmai vi l-am descris. Cei mai mulți dintre cei supuși la acest experiment au considerat că au ales liber această cifră, susținând că, dacă ar fi vrut, ar fi ales altă cifră. Repetând experimentul, au constatat cu stupoare că nu se puteau gândi la o altă cifră decât 9. De asemenea, foarte curios este că, dacă erau rugați să se gândească la un număr chiar în timpul în care medicul îi înțepa cu creionul, erau incapabili, ca și cum mai întâi așteptau să se termine seria de înțepături.

În vremuri apuse, pe când lumea încă mai credea în progres, un savant francez lipea bănuți pe ceafa pacienților pe care îi trata de isterie, rugându-i apoi să deseneze ce cred ei că reprezintă micile desene în relief. Nu mică i-a fost surpriza când a constatat că pacienții lui reproduceau cu fidelitate ceea ce era imprimat pe bănuț. Această stranie constatare l-a făcut pe savantul care, supunându-se pe sine acestei încercări, abia de reușise să deseneze forma bănuțului, să formuleze o idee cu mult mai bizară decât experimentele pe care le făcea. Anume că oamenii pot vedea cu pielea. Nu mă credeți? Nu-i nimic! E și normal să aveți rezistențe atât de mari față de o condiție experimentală obscură. El numea asta transpoziția simțurilor. Deși această abilitatea de a vedea prin intermediul organelor tactile nu este decât o iluzie, savantul nostru susținea că rezultă dintr-un mecanism psihologic cât se poate de real. Nici să nu vă treacă prin minte că ați putea să vă lipiți voi înșivă bănuți pe ceafă  sau să vă anesteziați un braț pentru a reproduce experimentele mai marelui nostru înaintaș. Nici nu știți în ce vă băgați. Concentrați-vă pe propria respirație și stați liniștiți la locurile voastre! Ascultați-mă până la capăt!

Ceea ce s-a întâmplat la Brebu m-a făcut să împing mai departe concluzia confratelui francez. M-a făcut să cred că într-adevăr pot vedea cu pielea, asemenea pacienților lui, în cazul nostru problema fiind că eu am văzut cu pielea unei alte persoane. Şi încă ce persoană! O femeie bătrână! Ei, ce ziceţi de asta? Iată explicaţia adevărată a scrisorii de la Brebu! Cu toții știm că oamenii au piele pe tot corpul. Mă rog, aproape pe tot corpul. Deci, ne putem gândi la ei ca la imense organe tactile, gânditoare și sensibile, alienabile la gândul propriei extincții, libere și morale. De acord? Ei bine, eu însumi, un asemenea imens organ tactil, am văzut lumea, pentru o fracțiune de secundă, printr-un alt imens organ tactil, și anume prin pielea fundului, scuzați-mi expresia, unei doamne în vârstă! Ca orice bărbat normal, iubesc şi eu femeile, dar de atunci dragostea mea pentru femei a căpătat o nouă formă şi aspecte practice remarcabile.

Și acum să revenim la momentul în care eu și amicul meu P. stăm prăvăliți în fotoliile optzeciste, ușor descleiate dar comode, turnate parcă după cururile noastre obosite. Filozofăm, ne dăm ochii peste cap, râgâim micii mâncați și tragem fără chef de beri. Treptat ni se alătură și alții: o distinsă domnișoară cu studii de arhitectură, binecuvântată apariție, apoi un fotograf, un radiestezist și încă vreo doi prieteni, ale căror formări de bază nu le cunosc. Spre seară ajungem un grup în adevăratul sens al cuvântului. Deși radiestezistul nu a vorbit mai deloc, l-am simpatizat cu toții, pentru că până la urmă arta lui nu este una oratorică. Pe nesimțite, dezbaterile noastre au prins ritm şi o sticlă de uischi a apărut din senin, înlocuind berile calde. Ne-am lăsat cu toții amețiți de băutura distilată și de diferitele simboluri alchimice șușotite la întâmplare în cercul nostru conspirativ. Pot spune că aproape toți ne implicam activ, unii relaxați în fotolii, alții stând în picioare, ca la o piesă bună de teatru, iar dinamica micului nostru colectiv a luat, pe nesimțite, o traiectorie în spirală, fiecare aruncându-ne pe rând în vâltoarea ei, cu capul înainte, uitând cu desăvârșire de propriile rezistențe și inhibiții personale.

Domnișoara susținea cu o voce blândă, recitând parcă din Elena Farago – care, dacă nu știați, s-a născut la Bârlad - că taina Euharistiei și suptul degetului tăiat cu un cuţit japonez, din Tsuruga de exemplu, ascund același imbold vampiric. La marcajele istorice contribuia din plin Jurnalistul Sportiv ieșit la pensie, un admirator al nemuritorului Dracula. Aceste idei, cel puțin șocante pentru un public neavizat, erau susținute nonverbal prin hmuri și ridicări de sprâncene de un prieten bun de al meu, născut și crescut la Baia Dobrogea. Eu sunt din Tulcea, după cum ştiţi, dar vă mărturisesc sincer că la părerea lui țineam cel mai mult, şi nu din cauza reperelor geografice ale discuţiei.

Se făcuse noapte iar cerul era plin de stele mișcătoare precum o armată de furnici care își schimbau permanent poziția într-un  șir nesfârșit de pași, pentru că sus, pe cer, se dă mereu o luptă de care noi, personal, nu avem habar. Nici întregul Brebu.


În timp ce armata de furnici stelare se organiza în diferite formații de luptă, domnișoara ne-a înconjurat fără să ne dăm seama cu lumânărele parfumate. A închis cercul, aprinzând ultima lumânărea din interior, susținând că doar așa vom fi în siguranță. În acest decor liniștit și sigur, anxiolitic, grupul nostru putea trece cu naturalețe prin toate fazele oratorice. Așa că la început am vorbit toți în același timp, hohotind, râgâind spasmodic, recitând poezii sau fredonând la unison romanțe franțuzite. Apoi ne-am ales fiecare un partener, o pereche, iar vehemența noastră s-a stins ușor într-o șușoteală intimă, care rezona perfect cu foșnetul prunilor din livadă care parcă se pregăteau să asalteze terasa noastră. Unora chiar li s-a părut că aud pescăruși dar nu puteau fi foarte siguri de asta, pentru că țipetele pescărușilor se confundă foarte ușor cu trompeta lui Charlie Parker, iar noi chiar asta ascultam. Nu aș putea să vă spun cu exactitate cât a durat această fază intimă, în care am lucrat pe diade, asemănător cu ce se întâmplă în terapia de grup, dar vă pot spune cu siguranță că până la urmă s-a intrat în cea de a treia fază, în care unul singur vorbește și toți ceilalți îl ascultă.

Toate bisericuțele noastre s-au spart, spirala discuției pulverizându-se în mii și mii de ace de gheață, care au început să plutească ușor spre furnicile celeste – poate pentru acest moment se pregăteau, de fapt - în clipa în care l-am auzit pe amicul P. spunând cu o voce gravă următoarele: Cum ar fi sa devii altcineva doar ca să te poți strânge de gât? Să te strângi de gât și să te uiți în ochii tăi bulbucați, pentru ca apoi, în ultima clipă sau foarte aproape de ce crezi tu că ar fi ultima clipă, să-ți întorci capul într-o parte și să te gândești la ceva foarte frumos. Pescăruși plutind pe curenții de aer, deasupra valurilor negre și învolburate, domnișoare pășind grațios pe sârme întinse între prunii din livadă, răspândind un puternic miros de tămâie...

Niciunul dintre noi nu era pregătit pentru o asemenea întrebare. Cel puțin eu nu aveam răspuns. Mi-era și frică să mă gândesc. Tăcerea s-a lăsat grea, anunțându-ne cu sarcasm că nu vom prinde împreună dimineața, așa cum crezuserăm cu toții cu foarte puțin timp în urmă. Un pahar s-a rostogolit pe cimentul terasei, a căzut pe trepte și s-a spart salvator. Cu o întârziere de câteva secunde, am izbucnit în râs, ca sub efectele unui gaz ilariant imaginar, relaxându-ne  brusc și revenind la discuțiile noastre, de data asta ca grup, uitând de lucrul pe diade. Sistemul francez de învățământ, burse de studii peste ocean, aplicații pentru finanțări din fonduri structurale. Am trecut prin toate, defilând în toată splendoarea noastră, care cum puteam, cu relaxare și voie bună, evitând prudenți să intrăm în clinciuri existențialiste, precum capcana în care picase amicul nostru mai devreme.

Acum îmi dau seama că P. încercase să anunțe cumva ceea ce avea să urmeze dar noi nu eram încă pregătiți pentru asta. Întrebarea lui trimitea la pluralitatea personalității umane. Ceea ce părea un brainstorming banal, ca multe altele, pe care nici nu le mai ținem minte, în care fiecare are voie să spună ce-i trece prin cap, la adăpostul cercului de lumânărele și al certitudinii că nimeni nu își aduce aminte nimic de la astfel de evenimente, s-a dovedit, in final, o înșiruire sincronistică plină de sensuri adaptative. Deși asocierea între transpoziția simțurilor și cursul poveștii de la Brebu este una facilă și eliberatoare, pentru mulți dintre noi a fost sursa futilă de înțelegere a profunzimilor vieții, a felului în care oamenii se percep pe sine și se compară cu ceilalți și, bineînțeles, probabil că vă așteptați deja, ne-a furnizat o înțelegere mult mai profundă asupra trecerii timpului.

Vine cineva, am auzit-o pe domnișoară, care scruta întunericul în direcția porții, cu mâna streașină la ochi, apărându-se parcă de lumina supărătoare a furnicilor incandescente care patrulau cerul. Cine ar putea fi la ora asta? a tremurat ea. Un bărbat cu o lanternă cu jartea aprinsă pe cap se îndrepta spre noi, ocolind aleea dreaptă care ducea de la poartă spre terasă. Părea că merge în zig-zag, oprindu-se la fiecare trei pași. M-am gândit că ar putea fi o furnică dezertoare care căzuse din cer, dar acest gând a fost deturnat de viziunea celorlalți. Toți ne uitam în direcția bărbatului întrebându-ne cine-o fi și de ce îi ia atât de mult să ajungă la noi, când în întunericul care începea brusc, ca un zid, la câțiva metri de noi, apăru și a doua frontală. Lămpașul ăsta e mai înalt! observă tot domnișoara, iar noi toți ceilalți am aprobat în cor Așa e! A doua furnică dezertoare, mi-am zis. Vă asigur, dragii mei, că este și mai arătos, spuse ea cu voce schimbată. Asta-i culmea! Cum poți să-ți dai seama de asta? a vociferat grupul. În acel moment, frontalele se opresc din dansul lor și se apropie repede de noi. Era vorba despre D. și O., doi prieteni din grupul nostru, cărora le pierdusem urma în ultimele ore. Ne-am strâns toți în jurul lor, ascultându-l atenți pe D. care începuse să-i povestească domnișoarei, trist și fără chef, cum și-a dat seama că a pierdut cheia de la mașină. O. adusese frontalele și începuseră această căutare fără rezultate. Nu e o idee bună să căutați noaptea. Stați cu noi până dimineață, avem țigări și tolba plină cu povești, o aud pe domnișoară și văd cum își trece mîna ușor pe brațul lui O., sâsâind seducător asemenea unui constrictor, care își imobilizează victima. Nu cred că e o idee bună. Dimineață, ceilalți se vor trezi și ne va fi absolut imposibil s-o căutăm, replică determinat O. Dimpotrivă, ceilalți ne vor ajuta! Și copiii? Se îndoi O. Pe ei cum îi vei convinge? Ai o bombonică pentru fiecare? Insinuantă întrebare. Aşa că au pornit cu toții în căutarea cheii, lăsându-ne pe mine și pe amicul P. în aceeași poziție în care începusem seara, scufundându-ne în fotoliile optzeciste, ușor descleiate dar în continuare la fel de comode.
 
Ce părere ai? Crezi că o s-o găsească? mă întrebă P. Sub nicio formă. E întuneric și cei mai mulți dintre ei sunt beți. Cu această concluzie în minte, ne-am pregătit amândoi de culcare. Eram epuizați. Abia acum, încercând să vă povestesc această întâmplare, am realizat cât de frumoasă a fost acea noapte și cum și-a țesut ea incredibila intrigă, într-un fel misterios și seducător, folosindu-se atât de bine de atuurile ei, prunii foșnind în livadă, briza acordându-și tandru oftaturile și armata de furnici incandescente, schimbându-și permanent aranjarea în bizare formații de luptă. Contase chiar și iluzia siguranței dată de cercul de lumânărele.

Am mers amândoi la culcare, lăsându-ne țigările fumegânde în scrumiera improvizată, ca repere pentru echipele de căutători, care făceau, nu-i așa, atât de bine abstracție de spectacolul nopții, reușind să se concentreze pe ceea ce ei credeau că este esențial, găsirea cheii.

După trei ore de somn profund, m-am trezit mângâiat de băiatul meu cel mare. Îmi desena pe frunte spirale fecunde și triunghiuri atotcuprinzătoare, incantând o vrajă care să-l ajute pe tatăl lui să se trezească fără dureri de cap. Așa s-a și întâmplat. M-am trezit revigorat de masajul magic și extrem de motivat de o foame de lup. L-am luat pe sus, am zburat ca avioanele până la bucătărie, cu scopul precis de a ne prăji şaisprezece ouă ochiuri. Ajunși pe terasă, am văzut că toată lumea era într-o vânzoleală intensă. Ați ghicit, căutau în continuare cheia. În castronul cu mici v-ați uitat? Dar în fântână? Găinile de pe ouă le-ați ridicat? repeta într-una o doamnă în vârstă, moartă de somn dar bine înfiptă într-unul dintre cele două fotolii optzeciste.  

Atunci s-a întâmplat. Timpul s-a oprit. Toată curtea a rămas nemișcată ca într-o fotografie, cu tot cu gândurile și sentimentele lor, cu angoasele cele mai profunde și, bineînțeles, cu aspirațiile cele mai înalte. Personalitatea mea s-a dedublat, am lăsat ușor mâna copilului și am devenit un imens organ tactil, conștient de tot, care vedea tot și putea deveni tot. Ca imens organ tactil, singurul care se putea mișca în condițiile în care timpul stătea iar toți ceilalți erau înghețați în fotografie, am devenit pe rând fiecare dintre ei și am căutat cheia. Atunci am văzut cu fundul doamnei în vârstă forma metalică ascunsă bine în pliurile fotoliului optzecist. Am fost asta şi am fost şi o domnișoară și încă o dată doamna în vârstă, m-am speriat și am revenit la forma de imens organ tactil și apoi la cea de tată proaspăt trezit din somn care asistă perplex la căutările cheii. Încă mai eram într-o stare ciudată, asemenea pacienților care încercau să se gândească la un număr, deși înțepăturile nu se terminaseră încă. Câmpul conștiinței mele devenise îngust și necuprinzător iar atenția mea imobilă rămăsese fixată pe doamna care vorbea repede și pițigăiat cerând ajutoare și punând tuturor întrebări  fără sens. Fără să-mi dau seama ce fac, m-am îndreptat spre ea și i-am spus Doamnă, vă rog să vă opriți! Știu eu unde este cheia! Stupoare. Este chiar sub fundul dumneavoastră! Iar cheia era acolo!

 

De atunci vreau să fiu din nou ceea ce am fost pentru o clipă, într-o dimineaţă de neuitat: un imens şi multiplu organ tactil, o piele fină şi ubicuă, fără vârstă şi fără sex şi să mă simt totuşi acelaşi om, eu însumi, conştient fiind de polimorfismul meu fără limite! Nu mai pot trăi fără femeile din Brebu! Şi, mai ales, fără pielea lor!

Doamne, Maica Domnului şi Sfântă Precistă! Să dea Domnul să ai dreptate, măi băiete, dar noi am scormonit deja bine și aici, am auzit-o pe femeia de bună credinţă, care se și ridicase din fotoliul suspect. Ce a urmat nu are foarte mare importanţă. Urale, exclamaţii, mirări, după care, în mai puţin de 15 secunde, acuzaţii. Prima care a aruncat piatra a fost chiar doamna în vârstă. Apoi, pe rând fiecare dintre căutători, fără să se grăbească și fără să bănuiască nimic, au defilat prin faţa mea şi a copilului, care se speriase şi îmi mototolea cu pumnii lui mici pantalonii și așa foarte șifonați, aruncându-mi fiecare câte o vorbă grea. Când ai pus-o acolo? De ce? Se poate una ca asta?  Ai face orice ca să fii în centrul atenţiei! La ăsta micu nu te gândeşti? De aia ai venit? Ca să te dai în spectacol?

Cheia este un simbol. V-ați dat seama. Cheia deschide intrarea într-o lume spirituală, a esențelor și te conectează cu forța inconștientului. La fel de bine, cheia poate bloca această intrare. De aceea ce s-a întâmplat la Brebu, în dimineața cu pricina, îmi pare aşa ciudat! Eu nu căutam cheia. Ei o căutau. Totuși eu am găsit-o, printr-o dedublare necerută a propriei conștiințe, o experiență intruzivă care mi-a lăsat un mare semn de întrebare. Ce suntem noi, oamenii? Dar eu, care pot simţi cu fundul unei doamne din Brebu un lucru atât de bine ascuns, ce sunt eu?

 

Un fapt este sigur. Iubesc mai mult, de-atunci, femeile.

Nu știu dacă vi s-a întâmplat vreodată ca, mergând pe stradă, o bătrână să găsească chiar în fața voastră un ghiul superb de aur, încrustat cu un rubin mare cât o nucă. Să găsească, de fapt, o mică comoară. Să se bucure, să plângă de fericire și să vă ofere ghiulul foarte valoros pentru o sumă derizorie pe motiv că are nevoie de bani de medicamente. Sensibilizați de bătrână, de ghinionul și norocul ei, în același timp, dar sesizând câștigurile substanțiale pe care le-ați avea dacă ați vinde ghiulul, să o ajutați, cumpărând bijuteria. Irezistibila idee că ați putea face o faptă bună, din care să și câștigați niște bani, să vă ducă în situația de a fi înșelați. Ei bine, așa m-am simțit și eu, înșelat, după ce am găsit o cheie pe care nu o căutam, la indicațiile unei conștiințe pe care nu știam că o posed, aceeași conștiință care sufla pacienților numărul înțepăturilor în mâna anesteziată. Înşelat, da, dar în cazul meu şi bucuros, pentru că, într-un fel neobişnuit, de atunci viaţa mea s-a schimbat în bine. În cazul meu ghiulul cu rubin nu a fost întrutotul un fals. Sau măcar rubinul. Ştiu asta şi de aceea abia aştept să mă întorc la Brebu. Oare ce or fi pierdut oamenii ăia între timp? Ceva mărunt dar în acelaşi timp important, ceva de negăsit de către Jurnalistul Sportiv şi de prietenoasa lui familie... Ceva ce mă va obliga să intru, bucuros, în altă piele... Poate într-un obraz de data asta... Sau un umăr... Sau un sân... Cine ştie? Cine ştie când ne vom revedea? Brebu e departe, pe bune!

Iulian SÎRBU

Caragiale trăieşte!

Da, neicuşorilor, e adevărat! Caragiale trăieşte... să-mi sară ochii din cap dacă vă mint! M-am întâlnit cu el la o bere la restaurantul din colţ. Tocmai intrasem în local şi-mi căutam un loc la o masă (în mod inexplicabil, restaurantul era bucşit de lume), când ce să vezi? La o masă de două persoane de lângă geam şedea însuşi Caragiale. Păi se putea să nu-l recunosc, dragilor? Celălalt scaun era liber, mă rog, gol. Mă apropii, salut şi întreb dacă pot lua loc. Domnul Caragiale îmi zâmbeşte şi mă invită cu un semn să iau loc. Mă uit după ospătar ca să comand şi eu o bere, timp în care observ că maestrul tocmai îşi termina de băut halba.
- Maestre, mai serviţi una? îl întreb eu. Fac cinste!
- Stimabile domn, tocmai intenţionam să plec, dar nu pot să răspund cu refuz la amabila dumitale ofertă!
- Băiete, două halbe! fac eu comanda, bucuros că pot să mai întârzii la o parolă cu maestrul Caragiale.
Începem să discutăm despre vremea ploioasă din această primăvară, despre scumpiri şi despre nenorocirile ce se abat zi de zi pe capul românului. Între timp vine şi ospătarul cu berile şi, după ce gustăm din halbe, trecem să vorbim despre politică. Şi pas dacă pot să mai ţin piept maestrului care s-a pornit într-o tiradă la adresa politicienilor actuali. Îmi vorbeşte despre Caţavencu, care a luat cuvântul în Parlament (să mor dacă nu l-am văzut şi eu!) şi a înfierat puterea căreia nu-i pasă de tărişoara noastră România, aşa cum îi pasă lui. Mi-a vorbit şi despre Trahanache, care a încercat să calmeze lucrurile, dar mai rău le-a aprins. Şi acuma, după ce l-am auzit vorbind pe maestru, mi-am adus aminte că l-am văzut şi eu pe jupân Trahanache în prezidiu. Ce să mai vorbim despre Tipătescu, care şi el este îngrijorat că opoziţia târăşte România în haos, făcând referire la Brânzovenescu şi Farfuridi, care s-au aliat numai pentru a răsturna puterea. Am vorbit şi despre coana Joiţica, care veghează ca totul să fie aşa cum hotărăşte conu’ Tipătescu.
Discuţia a fost tot mai încinsă şi maestrul a mai comandat (pentru că a zis că e rândul lui) un rând de beri. Ce să vă mai spun, din bere-n bere şi din discuţie-n discuţie am constatat la un moment dat că vorbesc singur. Maestrul plecase şi eu nici nu-mi luasem la revedere de la el. Fir’ar al dracului de băutură cum îţi ia minţile câte-odată! Iaca cum am ratat ocazia de a lua numărul de telefon al maestrului ca să mai stabilim o altă întâlnire! Acuma cine o să mă creadă că am băut bere cu însuşi Caragiale? Voi mă credeţi, neicuşorilor? Parol deoneor (sic!) că nu vă mint!

Simona DĂNCILĂ

Un om

 

În oglindă sunt severă, luciferică, lumina albastră din spate şi lămîile galbene de pe dulap au ceva cosmic, părul bine strîns dă voie ochilor să sfredelească. Cerceii mari de sticlă mov conţin bucătăria în miniatură, bucătăria mea perfectă cu structuri hexagonale şi gresie piersicie – cine naiba se mai machiază ca mine, în bucătărie?! Sunt prea elegantă pentru o profesoară, prea închisă în imaginea asta şlefuită. Se cunoaşte că am fost crescută de călugăriţe... Trebuie să mă îndrăgostesc, ciudată idee, tocmai la patruzeci de ani să-mi vină, nu pentru că am fost crescută de călugăriţe într-o subdezvoltare carnală, ci fiindcă dimineaţa asta e atît de adîncă încît vreau să înot şi să ies la suprafaţă, mai sus decît aburul de cafea, mai sus decît parfumul zambilelor din bolul negru, mai sus decît însuşi parfumul meu... şi dintr-odată am gîndurile lungi. Lungi în trecut şi în viitor, ca nişte alge care simt dacă apa e rece sau caldă... şi vor apă caldă, caută curentul cald. Trebuie să mă îndrăgostesc – o spune rujul arzînd pe buze şi pereţii holului pictaţi cu fluturi şi pantofii gri cu fundă mov. Şi geanta pe care n-o uit niciodată, nicăieri. Pardesiul îmi face silueta perfectă, dar mă şi îmbătrîneşte un pic, parcă am mîini de ceară, mi le strecor în buzunare şi dau de batista desuetă de dantelă: trebuie să mă îndrăgostesc. E gîndul care mă ajută să ies pe uşă afară. De primul bărbat disponibil. Jur. Jur în modul ăla idiot şi complicat învăţat de la călugăriţe, care face ca jurămîntul să se răspîndească în tot corpul ca o otravă. Jur că o să-l venerez, Doamne-fereşte, nu ştiu de unde-mi vin prostiile astea, ies din bloc cu capul în jos, privind cu aviditate asfaltul. Îmi văd ciorapii cu model, cu vene, atît de frumoşi şi văd picioare de bărbaţi pe care nu vreau să-i privesc în faţă, jur să-l venerez!... Cum au putut să-mi deformeze mintea, deşi sunt sigură că ele noaptea, în cea mai mare taină, erau nişte desfrînate şi tot ce făceau cu atîta gravă pietate şi toată atitudinea solemnă şi gesturile impregnate de evlavie şi surîsurile de Madonă şi lustruirea sfeşnicelor, toate, toate erau destinate numai desfrînării. Şi obiectele sfinte, oh, nici nu vreau să mă gîndesc. Şi obiectele laice din care ele făceau obiecte sfinte, totul atît de încărcat, atît de încărcat... Şi aerul plin de viziuni... Relaţia cu Gelu îmi apare în toată grozăvia ei, nu era o relaţie ci doar un lanţ de fantezii de care îmi închipui că atîrnă el, dar, realist vorbind, el era complect liber şi neatîrnat, un ins preocupat numai de biroul lui pe care construieşte şi dărîmă castele de hîrţoage, de ciorba de la 14.00 şi de cafeaua de la 9.00. Ca să-l scot din indolenţă ar fi trebuit să fiu senzaţională, dar nu sunt senzaţională, mediocritatea mea se întinde pînă la a petrece după-amiezile în capot, sub ficus, mîncînd prăjituri. Din cauza asta e nevoie să mă îndrăgostesc odată, fie şi de Gelu. Fie. Mă opresc într-un mic gang şi scot telefonul, ştiu că detestă să fie deranjat la ora asta, mi-l închipui elegant şi sumbru studiind un dosar cu pixul în mînă şi mă autofascinez. „Ştiu că te deranjez, dar am probleme...” „Nu mă deranjezi, dar ştii că am de lucru pînă peste cap. Ce probleme ai?” „Soţul...” „Ce soţ? Ştiam că nu eşti căsătorită, ce naiba, totul e cu fundu-n sus astăzi?” „Ei bine, sunt căsătorită şi am un soţ oribil care îmi face probleme. Trebuie să divorţez de el neapărat şi m-am gîndit că tu, ca advocat, poţi să mă ajuţi.” „Da, sigur, da, eu pot, dar nu ştiam...” „E o brută, Gelu, crede-mă, nu-l mai suport.” „ Asta e de necrezut, depăşeşte orice imaginaţie, de ce nu mi-ai spus? De ce m-ai minţit?” „ Pentru că...” M-am smiorcăit de formă şi am închis. Fusesem senzaţională, fără îndoială, iar asta îl scosese pe Gelu din indolenţă, dar riscam să-l pierd pentru totdeauna. Şi nu-i uşor să pierzi un advocat care miroase mereu a intelectual fin, care conduce în scîrbă ca un mare actor, care nu se lasă ameţit de tîrfuliţe... Şi de ce nu? Lasă-l să creadă că sunt cea mai perversă femeie din lume şi nu doar o învăţătoare insipidă. Mă cuprinde o adevărată voluptate cînd mă gîndesc la un soţ jegos şi nesimţit pe care îl pot aduce în faţa domnului spilcuit care este Gelu, ţîşneşte atîta emoţie din antagonia asta încît mă opresc şi-mi cumpăr o îngheţată. Plutesc în aroma de vanilie în faţa vitrinei pline cu flori ca o junglă condensată şi totuşi nu e asta fericirea. Nu e asta fericirea. Îmi mai iau o îngheţată, nu e asta fericirea, intru şi îmi cumpăr orhidee, nu e asta fericirea. În sfîrşit, sună telefonul şi nu scap nimic pe jos. Gelu se forţează să fie calm şi distant. „Înţeleg că ai probleme, eşti într-o situaţie foarte proastă şi numai tu eşti de vină, în fine, vino cu el după-amiază la birou, îl fac să dea o declaraţie şi încerc să aranjez lucrurile.” „Azi, în după-amiaza asta de azi?”, mă bîlbîi eu. „Da, în după-amiaza asta de azi, n-ai spus că nu mai rezişti? Sau mai rezişti?” Glumele de genul ăsta mă scot din sărite, am răspuns că voi veni şi după ce am închis am început să miros din răsputeri orhideele. Mergeam şi le miroseam de parcă asta era tot ce aveam de făcut, singura grijă. Într-un sfîrşit le-am îndesat în plasă şi m-am uitat avidă împrejur. Unde să găsesc bruta aia de soţ? Teoretic există milioane de astfel de soţi dar practic nu vedeam nici unul, practic toţi păreau nişte îngeraşi şi-şi întorceau ruşinaţi şi stînjeniţi privirea cînd îi sfredeleam. Gara! Da, mi-am amintit că Gara e în reparaţie capitală şi că acolo lucrează deţinuţi, Doamne, ce bine că mi-a mai rămas un pic de minte! Merg pe jos ca să mă fortific pînă acolo şi să par puternică, musculoasă, băieţoasă chiar. Nu m-aş fi dat în lături să beau o bere, dar eram prea elegantă pentru aşa ceva, blestematul stigmat al călugăriei precoce îşi pusese amprenta asupra mea. Rochia neagră şi pardesiul subţire auriu mă făceau să transpir, se făcuse cald pe sub norii de sidef în care fermenta primăvara lăptoasă. Treceam prin voaluri aeriene care-mi umflau părul şi eşarfa fierbinte şi cînd mi-am văzut faţa dîrză intr-un parbriz nu m-am recunoscut. Gara era învăluită în pîclă şi praf, luminile galbene îi dădeau un aer de de epocă şi de război, grămezi de moloz se întindeau pînă la nebuloasa fumurie în care se auzeau bătăi de ciocan şi ecouri scurte şi dure făcute de umbrele frînte care munceau acolo. Puşcăriaşii. Jean-Valjanii cu figuri infernale, cu vîrste nepămîntene, cu umeri de piatră. Aveam frisoane, dar curajul nu mă părăsise, peronul rula cu mine tot mai aproape de ei, printre ei, apoi se opri brusc spre capătul grupului, acolo unde o matahală îşi sufleca mînecile cămăşii în carouri. Ei au voie să poarte cămăşi în carouri? Dar era chiar elegant, chiar bronzat ca un salvamar, chiar uman. Am mai făcut un pas dar el a apucat barosul şi a sfărîmat bordura chiar lîngă pantofii gri cu funde mov, acum destul de prăfuiţi dar încă extrem de eleganţi, ca ai unei mumii de soi. A ridicat din nou barosul şi m-am întrebat dacă o să-mi sfărîme picioarele şi o să trebuiască să mă tîrăsc înapoi acasă şi apoi tot restul vieţii...

- Înapoi, femeie! Nu vezi că se lucrează?

Vocea, unde Dumnezeu îmi era vocea, încercam s-o trag din burtă şi nu puteam. Şi mila stupidă din ochii lui, ca şi cum eu, EU şi nu el, aş fi fost condamnată la muncă silnică şi la toate grozăviile posibile.

- Dă, hai, dă! Am scrîşnit exasperată, dar m-am retras exact cînd el a vrut să mă îmbrîncească, să mă dea la o parte, şi, dezechilibrat, s-a sprijinit de coloana de care mă lipisem.

- Am o treabă cu dumneata.

- Ceva de lucru? Doar dacă ai bani să aranjăm cu Sluga. Şi dacă nu ţi-e frică să ieşi în oraş cu un...

- Nu, nu mi-e frică, nu te mai supraaprecia, i-am tăiat-o. Hai să aranjăm cu Sluga.

Purtam mereu o sumă de rezervă la mine şi am reuşit să-l învoiesc pentru cîteva ore şi asta numai pentru că „e om de cuvînt, ai noroc” aşa zisese Sluga. Cînd am ieşit dintre moloaze l-am luat de braţ şi am simţit instantaneu putoarea şi toată forţa refractară a corpului lipsit de orice sensibilitate. Cu atît mai bine, Gelu va fi cu adevărat şocat. Şi eu senzaţională. Omul mă privea cu luare-aminte şi la un moment dat mă obligă să mă opresc. „Ce trebuie să fac?” „ Nimic complicat, doar să te prefaci că eşti soţul meu, un soţ rău. O să te cinstesc...” „Mi-e foame în primul rînd.” „ Păi da, hai să mănînci întîi.” De fapt, era mai bine aşa, aveam o groază de mîncare care se strica în frigider şi apoi nu vroiam să mă prezint cu un soţ hămesit, face firmă proastă. Pe holul cu fluturi omul dă să se descalţe ca unul care intră în basm, dar îi spun că nu e nevoie. Doamne, îmi dau seama că toate scaunele mele sunt mici ca de păpuşă, îl aleg pe cel mai rezistent şi-l pun pe soţ la masă. Îmi dau pardesiul jos, îmi pun papucii şi încălzesc tot ce poate fi încălzit. Puşcăriaşul toarnă în el fără nici o regulă, dar treptat se relaxează. „E bun totul, mulţumesc. Pot să fac o baie?” O baie! Asta nu intra în calculele mele, îl vreau jegos. Mint că am robinetele stricate. Ştie că mint, dar nu ştie de ce. Sau, poate,... „Măcar să mă spăl pe mîini.” Îi arăt chiuveta drăguţă de sticlă din bucătărie şi săpunelul cu aromă de căpşuni. În timp ce se spală storcind săpunelul îl sun pe Gelu şi îl anunţ că venim. Aş vrea să mă schimb, dar mi-e frică să-l las singur.

- Ţigări aveţi?

- Nu, mint eu.

Am cîteva pachete de colecţie, dar ar fi culmea să i le dau.

- Măcar una?

- Nu, nu fumez.

- Nici eu.

Îmi trebuie timp să înţeleg asta. Timp şi aer pe care-l sorb cu gura căscată. El se îndreaptă spre uşă. „Hai să terminăm odată. Drăguţi pereţi, pereţi de Rai...” Îmi pun alţi pantofi, îmi schimb eşarfa şi pornim. Pe stradă îl iau de braţ cu acelaşi rezultat negativ. „Ce trebuie să fac?” „Să zici că eşti soţul meu şi că nu vrei să divorţezi, să nu accepţi să dai nici o declaraţie, să fii cît se poate de încăpăţînat.” Nu ştiu de ce mi se înmoaie picioarele. El simte şi mă susţine – nu, ăsta nu e soţul bestial de care am nevoie, mi-e frică să nu se dea de gol. „Dacă totul merge bine îţi dau 100 de euro”, îi spun ferm. Tace, posac, şi nu-mi dau seama dacă sume e prea mică sau prea mare. Intrăm în biroul cu tablouaşe sepia. Gelu poartă un costum cu adîncimi ultramarine în care pare foarte înalt şi dichisit, ţine capul sus şi ne pofteşte să luăm loc.

- Înţeleg că vreţi să divorţaţi?

- Tîrfa proastă aşa ar merita...

Eu şi Gelu strîngem civilizat din dinţi, dar eu chiar mă simt atinsă la o coardă pe care nu ştiam că o am. Îmi vine să mă pipăi, să mă autodescopăr.

- Nimic mai simplu, aveţi aici un formular...

Insul smulge formularul, îl face ghem şi-l aruncă jos. Joacă mai bine decît m-am aşteptat, aproape îl admir.

- Mi-a promis că-mi dă bani şi jumate din apartament, altfel nu pupă divorţ. Întîi actele pe apartament şi banii. Acum! urlă el fără să falseze.

Gelu capătă privirea aia de şoarece care caută o gaură în decor. Sunt aproape sigură că l-am pierdut şi, în indignarea mea arzătoare îi trag o palma jegosului,... dar palma nu se lipeşte de obrazul neras, el mi-a prins mîna din zbor şi smucindu-mă în sus, întunecat de tot la chip, mîrîie:

- Hai acasă.

Îl urmez, de-abia aştept să scap de el. Îşi joacă rolul nenorocit şi pe stradă, cu iritantă intensitate. După ce dăm colţul îi şuier epuizată „Dă-mi dracului drumul să-ţi dau banii şi să terminăm!” Dar el nu mă bagă în seamă. Nu-mi vine să cred că nu mă bagă în seamă. Intrăm în bloc, l-a reţinut, de, memorie de deţinut, îmi ia cheile din geantă şi descuie cu dexteritate, se instalează direct în fotoliul din sufragerie şi mă priveşte scîrbit. Da, scîrbit! Nu ştiu ce mă opreşte să chem poliţia. „Vrei o cafea?”, mă pomenesc articulînd. „Da, cu zahăr.” Îi fac cafeaua şi mă simt interesant(ă). Umplu o farfurie cu felii de chec şi scot şi un pachet de Pall Mall de colecţie, mentolat. Doamne-sfinte, descopăr că sunt umană, o tonă de umanitate zace îngropată în mine de cine-ştie-cînd. Îmi vine să plîng de propria mea admiraţie. Iar el, el, el repară broasca de la uşă, lua-ne-ar dracu pe amîndoi să ne ia! Cînd mă vede se ridică din genunchi şi îmi arată mîinile. „Acum pot să fac o baie?” Nu mai aşteaptă răspunsul, dispare şi aud apa năvălind pe el. Mă zbîrlesc. Pun tava pe măsuţa din sufragerie şi acopăr totul cu un şerveţel, încă sub vrajă. E imposibil să se întîmple toate astea, mă apropii şi ascult la uşa de la baie. Da, cineva e acolo înăuntru şi se spală. Parcă simţind că sunt la uşă, acest cineva strigă, bine-dispus „Adu-mi un halat, ceva... dacă vrei.” O zbughesc spre şifonier, cum de nu mi-a trecut asta prin cap? Tîmpitele alea de călugăriţe... Corpul bărbatului... Adoraţia... Apoi, ceva mi-a explodat în cap, un joc de artificii cerebrale, o lună spartă în cioburi, o inecuaţie... Ştiu că pielea mea există, cineva o culege de pe jos ca pe o haină fluidă, o lungeşte frumos pe pat, aranjează picioarele, apoi bezna se accentuează, prezentul iese din mine. După care senzaţia răcoroasă că sunt scufundată în mentă, în mentă albă spirtoasă, de sus pînă jos, de jos pînă sus, iar şi iar, pînă cînd secundele se leagă una de alta într-un şir rezistent. Adevărurile izbesc tîmpla slăbită: e întuneric în cameră, sunt goală sub cearceaf, e un pahar jumate gol pe noptieră... sau, mă rog, jumate plin. Hainele mele frumos aranjate pe scaun. Televizorul deschis în sufragerie. Mă ridic în capul oaselor, ştiu că trebuie să fiu furioasă, dar o palmă mare, grea şi caldă pusă pe frunte mă culcă la loc. „Acum trebuie să te odihneşti.” O luciditate supraomenească mă face să înţeleg cîte ceva. „ Eşti doctor?” „Da, generalist.” „Şi de ce te-au închis?” „Am făcut ce era tu să faci azi.” „Ce era eu să fac azi?” „Să ucizi un om.”