CinemaTiuk!

IHO

Proiect de film documentar

Regizat de Eliza Zdru

Produs de: Asociatia Vira (VIraFilms – http://virafilms.com) & Proiect Avdhela (Biblioteca Culturii Aromâne – www.proiectavdhela.ro)

Subiect:

Şase bătrâni aromâni fârşiroţi din Cogealac cântă cântece polifonice vechi conform unei tradiţii moştenite de la strămoşi. Din când în când, sunt vizitaţi de Grigore Leşe, care îi ia cu el la concerte naţionale sau internaţionale de muzică veche sau la diferite evenimente unde concertează alături de ei. Dar bucuria concertelor şi entuziasmul cu care bătrânii sunt primiţi peste tot se uită repede odată ce aceştia se întorc acasă. Printre ai lor, aromânii nu găsesc tineri cărora să le transmită meşteşugul cântecului lor.

52 min (format de televiziune si festivaluri de lung metraj)

Sinopsis

În satul Cogealac, la 45 kilometri de oraşul Constanţa, există şase bătrâni ce fac parte din ultima generaţie de aromâni fârşiroţi care mai cântă polifonic, conform unei tradiţii ancestrale. Fârşiroţii sunt una dintre cele trei ramuri principale de aromâni – „continuatorii populaţiilor sud-est-europene romanizate (macedoneni, greci, traci, iliri) sau colonizate de romani”[1]. Plecaţi din munţii din nordul Greciei în perioada interbelică, stabiliţi mai întâi în Cadrilater până la începutul anilor ’40 şi ajunşi apoi în Dobrogea, aromânii fârşiroţi din Cogealac au adus cu ei, odată cu suma de tradiţii ce sunt parte inerentă a vieţii lor cotidiene, un repertoriu de cântece polifonice arhaice, transmise pe cale orală din generaţie în generaţie.

            Aceste cântece evidenţiază momente din istoria personală sau locală a autorilor lor: sunt cântece pastorale, cântece de înstrăinare, de dragoste, de nuntă, câteodată de jale, alteori de bucurie. Intrebaţi cine a scris un cântec anume, fârşiroţii vor da un nume al unui strămoş de-al lor sau vor spune că nu ştiu exact cine l-a compus, dar că l-au auzit şi învăţat de la părinţii şi bunicii lor, care îl ştiau de la ai lor. Intotdeauna, cântecul exprimă o realitate „întâmplată”, nu imaginată. De fapt, cântecele aromânilor fârşiroţi sunt felul lor de a-şi „scrie” istoria personală.

            În 2007, Grigore Leşe a ascultat pentru prima dată muzica fărşiroţilor din Cogealac şi, impresionat de autenticitatea acesteia şi interesat de promovarea ei, a organizat o serie de concerte, la noi în ţară şi în străinătate, în cadrul cărora a cântat alături de bătrâni. Aromânii din Cogealac au concertat împreună cu Grigore Leşe la Festivalul Internaţional George Enescu – Opera Română (2007); la Institutul Cultural Român (2008); în cadrul Festivalului Intercultural „Drumul lung spre cimitirul vesel” de la Săpânţa (2010); în cadrul Expoziţiei Mondiale Expo 2010 de la Shanghai, unde au reprezentat România şi în cadrul concertului „Grigore Leşe şi ultimii rapsozi” – Sala Radio, decembrie 2010.

Construit pe schema unui documentar observaţional a cărui miză este să capteze în mod direct realitatea în forma ei cea mai nealterată, „Iho” îşi propune să urmărească grupul fărşeroţilor din Cogealac – alcătuit din bătrânii Zogu Nicolae, Giogi Vasile, Zogu Dumitru, Gherase Mihai, Şiapte Vasile şi Cica Gheorghe – prin muzica lor, cântată la ei acasă, ca parte a realităţii lor cotidiene, sau în concertele din ţară sau străinătate unde aceştia fac cunoscută tradiţia lor publicului meloman de pretutindeni, public care a demonstrat până acum un entuziasm viu pentru acest tip de muzică.

 

Treatment

Content si Concept

Strada principală din Cogealac e de cele mai multe ori pustie. Foarte rar se văd copii alergând dintr-un capăt al străzii în celălalt. De data aceasta, din cele două părţi ale drumului se văd apropiindu-se, din timp în timp, câţiva bătrâni care se opresc toţi la casa lui Gherase Mihai. Intră în curte, şi, în loc să intre în casă, urcă scările către un foişor din partea dreaptă a curţii. Acolo, bătrânii se adună de obicei la muabeţi (discuţii aşezate), unde dezbat ultimele noutăţi din vieţile lor, felul în care merg vremurile şi amintiri din trecut. Sunetul orilor (mărgele tradiţionale purtate de bătrâni) alternează cu clinchetul paharelor. Când situaţia se mai „tensionează” puţin, bătrânii lasă vorba la o parte şi încep să cânte. Încep neanunţat. Mai întâi, unul dintre ei porneşte cântecul „trăgând vocea” (vocea şi linia melodică principală). Apoi un altul, într-un registru ceva mai grav, „îi taie vocea” (adaugă a doua linie melodică, secundară).             Apoi, conform unei alchimii ştiute sau mai bine spus simţite numai de cântăreţi, ceilalţi ridică isonul ţinând vocala „e” pe fundal, ca acompaniament al celor doi solişti. Vocile acestora se schimbă între ele, cea secundară putând lua locul celei principale. Un cântec este de cele mai multe ori greu de anticipat pentru că bătrânii improvizează destul de mult. Cântecul e punctat de interjecţii sau de gesturi ilustrative; din timp în timp, Mihai Gherase aduce gaida (cimpoiul) şi îi acompaniază pe ceilalţi bătrâni la voce; apoi spune povestea fascinantă a gaidei lui, dar punctează şi faptul că astăzi nu mai are cui să transmită meşteşugul cântecului la acest instrument pentru că nu prea găseşte tineri dornici să înveţe. De cele mai multe ori, Cristina, nepoata lui Mihai Gherase, asistă la întâlnirile bătrânilor. Bunicul o invită de multe ori să cânte alături de ei, dar Cristina se lasă convinsă doar dacă bătrânul insistă foarte mult. Cu toate aceste elemente, tabloul general al bătrânilor cântând devine un adevărat spectacol. Cântecele pot fi foarte lungi; de asemenea se poate întâmpla ca finalul unei muabeţi cu cântec de genul acesteia să fie foarte greu de anticipat.

            Bătrânii contrapunctează cântecele cu poveştile din spatele acestor cântece. Povestesc cui s-a întâmplat „istoria” respectivă, în ce an, de unde au învăţat cântecul şi pornesc să îşi aducă aminte evenimente legate de acel moment anume al trecutului lor sau al familiei lor. O muabete cu cântec a bătrânilor fârşiroţi din Cogealac poate fi ca o trecere în revistă a trecutului tumultuos al aromânilor şi al drumului parcurs de ei prin Balcani în încercarea de a găsi o patrie.

Nicu şi Stelian sunt doi băieţi din Cogealac care au improvizat o formaţie de muzică aromânească. Cântă la nunţi, botezuri, majorate sau serate. Cântecele lor sunt compoziţii proprii sau piese preluate, fie de la alte formaţii similare, fie sunt cântece vechi intonate pe ritm de manele sau pe alte ritmuri dansante improvizate la orgă şi acordeon. Câteodată, trec pe la Mihai Gherase acasă, atunci când bătrânii se strâng aici să cânte sau să discute. Vor să mai înveţe un iho* sau două, dar nu pentru a cânta în stilul bătrânilor, pe care îl consideră plictisitor şi demodat, ci pentru a adapta piesa stilului lor. De multe ori, fac observaţii zeflemitoare la adresa bătrânilor, fără răutate însă, doar pentru a glumi. Papu Gherase a încercat de câteva ori să îi atragă de partea lor, dar nu a reuşit. Băieţii cred că fetele nu îi vor mai plăcea dacă încep să cânte precum auşii (bătrânii).

            Bătrânii fârşiroţi din Cogealac au fost invitaţi să cânte la mai multe evenimente de anvergură de la noi din ţară sau din străinătate. In ultimii trei ani, muzica lor s-a bucurat de promovarea lui Grigore Leşe, care îi vizitează des pentru a cânta împreună cu ei şi care le organizează deplasări pentru diferite concerte. Documentarul îi va urmări pe bătrâni în câteva din aceste deplasări, pentru a cerceta, printr-o privire cât mai non-intrusivă, modalitatea în care această muzică ancentrală cântată de ei este primită de publicul larg şi felul în care bătrânii interacţionează cu mediile cu care intră în contact. Imaginile de la concerte, unde bătrânii sunt de obicei înconjuraţi de oameni interesaţi să afle cât mai multe despre ei, vor alterna cu imagini din mediul lor domestic, unde bătrânii duc o viaţă simplă, liniştită, punctând diferitele momente ale vieţii lor cu tradiţiile moştenite din strămoşi. Filmul va urmări de asemenea încercările lor, şi în special cele ale lui Gherase Mihai, de a găsi tineri cărora să le poată transmite meşteşugul cântecului lor[2]. 

            Dominanta dramaturgică a filmului va fi contrastul dintre viaţa liniştită a bătrânilor şi dinamismul drumurilor lor spre concerte şi al efervescenţei interacţiunii cu diferitele categorii de public. Acest contrast poate funcţiona de asemenea şi ca o metaforă cu privire la stilul aromânesc de viaţă dintotdeauna. Grup de comunităţi ultra-tradiţionaliste şi teoretic închise influenţelor externe, aromânii au fost dintotdeauna, în mod paradoxal, o populaţie cosmopolită şi cameleonică, care s-a integrat cu succes în toate tipurile de societăţi cu care a coexistat în momente diferite ale istoriei într-un dialog continuu şi constructiv, pătrându-şi, în acelaşi timp, intacte tradiţiile şi modul de viaţă.

Protagoniştii

Bătrânii

Grupul aromânilor fârşiroţi din Cogealac este compus la momentul de faţă din 5 membri: Gherase Mihai (cimpoi), Giogi Vasile, Zogu Nicolae, Zogu Dumitru, Şiapte Tănase, Cica Gheorge. Bătrânii au avut cu toţii aceeaşi soartă ca restul familiilor de aromâni din primele decenii ale secolului XX; Familiile lor au emigrat din Grecia, stabilndu-se prima dată în Cadrilater, în 1927-1928, apoi au fost strămutate la nord de Dunăre şi, după multe peregrinări prin judeţe sudice sau vestice ale ţării, au rămas în Comuna Cogealac, comună cu preponderentă populaţie aromânească din ramura fârşiroţilor.

Bătrânii octogenari s-au născut cu toţii în Bulgaria, cu excepţia celui mai vârstnic dintre ei- Vasile Giogi, care s-a născut în Grecia, localitatea Papadia.

Au început să cânte de mici copii, învăţând cântecele de la părinţi şi bunici şi adunându-se în centrul satului pentru a cânta împreună, aşa cum era obiceiul. Treptat grupul s-a închegat, iar tinerii de atunci au cântat împreună la fiecare sărbătoare sau zi festivă, de nume etc., până azi.

 

Mihai Gherase

- se va contitui ca un "personaj principal" al documentarului, fără a pune în umbră grupul în ansamblu-

Născut în Cadrilater, judeţ românesc la acea vreme, actualmente Bulgaria, în 1929.

Provine dintr-o familie de aromâni fârşiroţi oieri şi "cărvănari" (cărăuşi cu caravene de măgari) care făceau drumul spre Salonic în fiecare an. Părinţii s-au născut, deci, în Grecia, într-unul din satele de aromâni situat între Veria şi  Salonic-satul Doliani. Aceştia, împreună cu toată familia au plecat din Grecia în 1925, pentru că "îi goneau grecii şi vroiau să ne facă greci şi limba noastră să fie greaca". Aşa că în 1940 s-au stabilit în Caliacra (într-unul dintre cele două judeţe care constituiau Dobrogea de Sud, rezervate pentru colonizare).Mihai Gherase avea atunci 11 ani.

Odată cu semnarea Tratatului de la Craiova de către România cu privire la schimbul de populaţie din Dobrogea de Sud (cu Bulgaria), famila sa a părăsit satul în care se instalase în septembrie 1940, trecând Dunărea şi stabilindu-se în judeţul Ialomiţa la 15 decembrie, acelaşi an. Din Ialomiţa familia a trebuit să se mute apoi din nou, în aprilie 1941, găsind un loc prielnic în Cogealac, localitate din judeţul Constanţa, la 40 de km de oraş. Dar nici aici nu au stat prea mult, familia mutându-se din nou în satul Ceamurlia de Sus din judeţul Tulcea. Pentru că îşi lăsaseră însă majoritatea rudelor şi cunoştinţelor în Cogealac, s-au reîntors în cele din urmă şi acolo au şi rămas, până astăzi: "Unde era să mai mergem? Acolo ne era "breasla", acolo erau aromânii noştri" povesteşte bătrânul, adăugând că" Aşa mi-a fost toată copilăria, primii mei 17 ani au fost doar pe drumuri".

Serviciul militar l-a făcut la început în Braşov, apoi în Bucureşti şi în cele din urmă la Brăila.

De-a lungul vieţii a avut mai multe slujbe, a fost ospătar în armată, apoi reîntors acasă a fost gestionar de cooperativă , normator la SNP şi în cele din urmă poştaş.

Are 5 nepoţi, locuind cu 3 dintre ei, cei mai mici, pe care încearcă să îi inveţe cântecul aromânesc fârşirutesc.Cristina e singura care, din când în când, acceptă să cânte cu bunicul, lăsându-se convinsă cu greu. Cu toate acestea, nu are cui să trimită mai departe tradiţia cântecului polifonic, întrucât niciodată nu s-au adunat cel puţin 3 băieţi care să vrea să înveţe "meşteşugul". Bătrânul este chemat în continuare la liceul din Cogealac, pentru a învăţa pe cei tineri cântece aromâneşti, însă cea mai mare dezamăire a lui este că nimeni nu poate învăţa de la el să cânte la gaida (cimpoiul aromânesc). Au fost doi tineri care au încercat, dar s-au dat bătuţi pe parcurs. "Păi dacă vrea să înveţe să vină să stea cu mine, după mine, fiecare zi, nu de la o săptămână la alta! Eu cum am stat cu unchiul meu? Zi de zi trebuie..."

Cristina – nepoata lui Mihai Gherase, 9 ani. Bunicul a încercat să o înveţe să cânte cântece vechi, dar nu are mereu succes. Ȋn ciuda faptului că fetiţa asistă la întâlnirile bătrânilor, nu prea e dornică să cânte cu ei, ruşinându-se atunci când e rugată de bunic să intervină. De cele mai multe ori cântă alături de ei doar pentru că este rugată insistent, nu din voinţă proprie, ci pentru a-i face bătrânului pe plac.Bunicul îşi pune speranţa că tinereţea şi glasul ei frumos o vor determina să se întoarcă spre cântecele lui şi nu spre toate acele "lucuri noi" pe care le caută tinerii în muzică azi.

Grigore Leşe

- coordonatorul grupului de aromâni fârşiroţi-

Născut la 20 februarie 1954, Stoiceni, Maramureş, este un rapsod al Ţării Lăpuşului şi un cunoscut solist de muzică populară românească.

A absolvit Academia de Muzica „Gheorghe Dima”, din Cluj-Napoca, Facultatea de Interpretare (Fagot), azi fiind doctor în Muzică şi profesor asociat al Facultății de Litere, Universitatea Bucurreşti şi al Universităţii de Muzică Bucureşti. Repertoriul lui este constituit din melodii vechi, provenind din folclorul autentic al zonei și marcând evenimente importante din viaţa omului. Este, de asemenea şi un desăvârşit cunoscător al instrumentelor tradiţionale cum ar fi fluierul (diferite sale feluri), cavalul, tilinca, toaca.

Concertele sale pot fi caracterizate prin sobrietate, o sobrietate atât de caracteristică muzicii noastre tradiţionale. Un concert Grigore Leşe crează o imagine; o imagine a dorului, o imagine a dealurilor, o imagine a vieţii ţăranului român anonim de odinioară, nu o imagine cu iz de exponat de muzeu; ci o imagine vie, mai exact spus crează o atmosferă, o atmosferă care deşteaptă sau răscoleşte în public cele mai profunde sentimente; este o stare.

Cu experienţa acumulată într-un an de televiziune şi în peste 25 de ani de cercetare în teren, realizează în cadrul Televiziunii Române o emisiune "La Porţile Ceriului", menită a fi " o sărbătoare a spiritului, o poveste despre identitatea noastră, despre satul tradiţional care începe să dispară, despre delimitarea prin cântec a locului nostru în lume"

Este recunoscut drept un redutabil luptător pentru păstrarea autenticităţii în folclor şi împotriva contrafacerilor de orice fel, în acest sens demarând proiecte pentru aducerea la atenţia publicului şi a autorităţilor muzicile arhaice româneşti- menţionăm doar proiectul "Ultimii  Rapsozi", din care au făcut parte şi aromânii fârşiroţi din Cogealac.

Cei doi tineri

Nicu şi Stelian – doi băieţi, 25, respectiv 27 de ani. Cântăreţi autodidacţi, au improvizat o formaţie de muzică aromânească cu care mai câştigă un ban pe la nunţi, botezuri sau alte petreceri. Cântecele lor sunt compoziţii proprii sau piese preluate, fie de la alte formaţii similare, fie sunt cântece vechi intonate pe ritm de manele sau pe alte ritmuri dansante improvizate la orgă şi acordeon. Admiră cumva tehnica bătrânilor dar nu au nici cea mai mică dorinţă de a învăţa să cânte ca ei, pentru că li se pare că acest stil nu e „de petrecere” şi nimeni nu îi va mai asculta.

Personaje secundare: oameni din sat, se surprinde stilul de viaţă actual al aromânilor din Dobrogea

 

Visual Approach

Filmul se va construi pe stilistica unui documentar observaţional, în care camera va juca întotdeauna un rol non-intrusiv de urmărire a personajelor şi a situaţiilor concrete şi nealterate în care acestea se vor găsi.

Construirea secvenţelor filmice nu se va face în niciun caz la filmare, intenţia fiind de a nu se regiza niciun aspect al situaţiilor concrete în care se vor găsi personajele; mai degrabă, această construcţie va fi realizată în stadiul de montaj al filmului, respectându-se bineînţeles concreteţea evenimentelor.

Tratarea imaginii, a ritmului şi a montajului final al filmului se vor subordona întrucâtva elementului cu importanţa cea mai semnificativă în ecuaţia dramaturgică a filmului, şi anume muzicii.

Motivaţia regizorului

Muzica polifonică a aromânilor din Cogealac reprezintă un fenomen pe cale de dispariţie. In mod aproape miraculos păstrată timp de secole în forma ei cea mai arhaică[3]  în ciuda pericolelor succesive de asimilare, ea poate dispărea la modul cel mai concret odată cu dispariţia celor câţiva bătrâni care o mai cântă. Deşi parte a stilului de viaţă aromân dintotdeauna, această tradiţie este astăzi cel mai aproape de momentul ei final pentru că bătrânii nu au cui să o transmită. Motivul principal pentru care afirm acest lucru este acela că eu însămi, aromâncă după ambii părinţi, mi-am petrecut majoritatea vieţii departe de această cultură dintr-o lipsă de înţelegere a substratului ei esenţial. Muzica arhaică descoperită de mine pe parcursul ultimilor ani, ascultată acasă sau nucleele de aromâni vizitate, m-a ajutat însă să încep să „văd” acest substrat. De asemenea, cred că lipsa generală de interes a tinerilor pentru acest tip de muzică polifonică se datorează, într-o oarecare măsură, unei carenţe similare de înţelegere. Deci, departe de a blama generaţia tânără care nu se interesează sau nu vrea să preia ştiinţa acestui tip de cânt de la bătrâni, empatizez cu ei, dar cred de asemenea că o privire atentă asupra acestui fenomen ne poate apropia pe toţi, din nou, în mod fundamental, de adevăratul substrat al acestei culturi. 

            Prin urmare, intenţia de a face acest documentar s-a născut în urma descoperirii progresive a istoriei strămoşilor mei prin intermediul muzicii. Simţind acut greutatea acestei tradiţii şi conştientizând faptul că fac parte din generaţia de care depinde posibila salvare a acestui tip de muzică de la dispariţia ei aproape totală, surprinderea şi analiza acestui fenomen prin intermediul filmului documentar mi se pare un demers aproape imperativ. Mai mult, tratarea acestei teme prin prisma situaţiei concrete a grupului de fărşeroţi din Cogealac mi se pare a avea un potenţial creativ şi sugestiv foarte generos, care, valorificat ca atare, se poate constitui şi într-o reflecţie asupra condiţiei existenţiale a tradiţiei în contextul actual al societăţii de consum.

Motivaţia producătorilor

Georgiana Vlahbei – Proiect Avdhela. Biblioteca Culturii Aromâne

Documentarul "Iho" aduce o contribuţie valoroasă misiunii Proiectului Avdhela (circumscris Asociaţiei Predania) pe mai multe niveluri.

            În primul rând prin relevarea importanţei unui demers de constantă îngrijire şi recuperare a tradiţiilor cântecului folcloric aromânesc de tip polifonic. Proiectul Avdhela are ca principală misiune valorificarea şi conservarea elementelor autentice ale culturii aromâneşti tradiţionale, acest documentar ilustrând la cel mai înalt nivel de reprezentare preocupările şi eforturile Proiectului în acest sens.  Această direcţie de întoarcere spre originile cântecului aromân şi rememorare atrage după sine în egală măsură conştientizarea nevoii de prezervare a acestui element cultural unic şi în prag de uitare/dispariţie. Proiectul Avdhela, prin documentarul "Iho" îşi propune să tragă un semnal de alarmă asupra acestei pierderi şi să aducă, astfel, problema în centrul mediului cultural aromânesc (dar nu numai, ci şi în sens larg în mediul antropologic, sociologic, etnografic), să stârnească dezbateri şi să găsească mijloace de soluţionare.

            În al doilea rând, dorinţa de a realiza acest documentar s-a născut şi din necesitatea de a promova în rândul aromânilor şi în special a tinerilor aromâni din ţară şi de peste hotare, a unei muzici care să determine căutarea mai profundă a unei identităţi culturale şi a apartenenţei la grupul etnic şi mai ales din dorinţa de a-i redirecţiona pe aceştia spre izvoarele autentice ale muzicii lor tradiţionale, în contra-direcţie cu mişcarea generală observată azi în alegerile tinerilor: gusturile facile, tendinţa de vulgarizare şi trunchiere a muzicii tradiţionale, transformarea ei într-un produs comercial etc.

În aceeşi măsura,  documentarul s-a născut din dorinţa de a populariza în rândul popoarelor împreună cu care trăiesc aromânii, a valorilor lor autentice care să determine atitudini pozitive de respect şi chiar demersuri de valorificare a culturii acestora de către statele în care trăiesc comunităţile de aromâni.

            Un alt argument la baza creării  acestui documentar o reprezintă nevoia de a adopta o abordare realistă în studiul şi cercetarea fenomenelor culturale aromâneşti- cât mai aproape de realităţile "de pe teren", care să excludă într-o măsură cât mai mare posibil intervenţiile şi interpretările care duc la o răstălmăcire a mesajelor, o idilizare sau transfigurare voită a stărilor de fapt, aşa cum s-a produs în unele din documentarele create până acum pe acest subiect. În acest sens, motivaţia este susţinută de importanţa şi prevalenţa observaţiei asupra oricăror forme de imixiune din partea celor care cercetează.

            Documentarul va constitui un punct de plecare pentru cercetările de viitor în cadrul Proiectului Avdhela, în aceeaşi măsură pentru cercetători sau instituţii interesate în mod direct de patrimoniul oral aromânesc şi de formele sale.

            Nu în ultimul rând, documentarul va constitui o modalitate de pătrundere a Proiectului Avdhela în medii culturale asemănătoare, dinamice, putând pune bazele unor dialoguri şi parteneriate culturale la nivel european şi chiar internaţional cu instituţii sau asociaţii cu scopuri asemănătoare.

 

Bogdan Pălici – ViraFilms

Filmele care au luat în discuţie cultura aromână, au în general o abordare şi o structura de reportaj, sunt făcute în cadrul unor departamente de televiziune (ex: ProTv sau TVR) sau au fost comandate de către acestea. În general, aceste reportaje sunt făcute într-o perioadă scurtă de timp, având o limitare în ceea ce priveşte accesul la realitatea imediată, de cele mai multe ori lipsind o acurateţe în transpunerea acţiunilor obişnuite. Prin acest proiect ne propunem o abordare mai temeinică şi detaliată a unui aspect specific din cultura aromână: situaţia cântecelor polifonice ale farşiroţilor.       

Inovaţia documentarului IHO este legată de faptul ca va fi filmat într-un stil observaţional – o abordare ce presupune o perfectă pricepere de mânuire a luminii şi a sunetului cât şi abilitatea de a filma succesiv în locaţii diferite. Abordarea observaţionala poate părea simplă pentru cei care nu au încercat niciodată să o folosească, dar pentru realizarea imaginilor sunt necesare abilităţi precum răbdarea de a filma pentru o perioadă lungă de timp şi îndemanarea de a surprinde acţiunea spontană.

            Filmul va fi destinat unei audienţe largi. Chiar dacă documentarul urmareşte periplul grupului de aromâni din Cogealac – ceea ce îi va da culoare şi substanţă – subiectul rămâne universal. Există o îngrijorare actuală pentru pierderea tradiţiilor specifice, anihilate de civilizaţie şi un curent puternic de revigorare sau măcar de documentare a acestora.

 

Descrierea echipei

Eliza Zdru. A fost timp de doi ani analist de scenarii, respectiv coordonator de analişti scenarii la Media Pro Pictures din Bucureşti. A lucrat ca asistent producţie pentru lungmetrajul „Eu când vreau să fluier, fluier”, premiat cu Ursul de argint şi cu Premiul Alfred Bauer la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin din 2010. A realizat două documentare de prezentare pentru fundaţia „Chance for Life” din Bucureşti. De-a lungul timpului, a colaborat cu diverse publicaţii print sau online, scriind cronică de film. De un an şi jumătate, este colaborator pentru publicaţia „Adevărul literar şi artistic”. A participat la mai multe expoziţii de fotografie de grup, iar în 2009 Galeria Atelier 35 din Bucureşti i-a găzduit prima expoziţie personală de fotografie, intitulată „I Walked the World Alone”. A absolvit Facultatea de Cinematografie şi TV din cadrul Universităţii Media şi Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul Şcolii Naţinale de Studii Politice şi Administrative.

Georgiana Vlahbei. Cu o experienţă de 3 ani în proiecte culturale, educaţionale şi artistice şi 2 ani în coordonare de voluntari, este membru fondator, coordonator de proiect şi coordonator de voluntari în Proiectul Avdhela, Biblioteca Culturii Aromâne. A fost cooptată în iarna lui 2010 în calitate de expert aromân în proiectul de cercetarea sociologică desfăşurat de Guvernul României prin  "Departamantul Românilor de Pretutindeni" în comunităţile aromâneşti din Balcani. În  vara lui 2010, a condus pregătirea cercetării pe teren şi a asigurat desfăşurarea cu succes a primelor filmări pentru documentarul "Iho" în Dobrogea ale Proiectului Avdhela în colaborare cu ViraFilms.

Bogdan Pălici. În 2010 a fost coordonatorul de producţie al filmului Căutare (Quest), regizat de Ionuţ Piturescu şi produs în cadrul Aristoteles Workshop, un documentar creativ care a primit premiul SRF în secţiunea Quinzaine des Realisateurs a Festivalului de la Cannes, ediţia 2010. Deţine o licenţă în sociologie şi un masterat în antropologie. Este unul din membrii fondatori ai Asociaţiei Vira. Alături de Matei Budes, a început în 2007 proiectul ViraFilms, iar în 2009 a realizat Mărunţele, un documentar ce urmăreşte încercarea de revigorare a unui dans original.  

Matei Budeş. Deşi este licenţiat în fizică, s-a reprofilat în domeniul cinematografic participând la o serie de workshopuri şi festivaluri internationale de prestigiu (Nafa Slovenia, Regard Bleu Elvetia, BIFF Serbia. În cadrul proiectului VIraFilms este responsabil de editarea video, iar din ianuarie 2011 face parte din departamentul video al publicaţiei Hotnews.

Cristina Bobe. S-a alăturat echipei VIraFilms în 2011, fiind responsabilă de promovarea  proiectelor aflate în derulare. Are experienţă în jurnalism, dobândită, în special, în cadrul portalului de ştiri HotNews.ro, a postului de televiziune TVR1 si a postului de radio Antena Braşovului. A dobândit experienţă în promovarea şi managementul de proiect odată cu coordonarea, pentru un an de zile, a proiectului de debate online şi lectură critică „Closer to Oxford”, derulat de Asociaţia Română de Dezbateri, Oratorie şi Retorică, proiect premiat cu locul întâi în cadrul Galei Societăţii Civile, ediţia din 2011. Este licenţiată a Facultăţii de Filosofie, Universitatea Bucureşti.

Descrierea Producătorilor

Proiectul Avdhela Biblioteca Culturii Aromâne

Proiectul Avdhela este un proiect non-profit neguvernamental, realizat prin activitatea voluntară a celor cinci membri permanenţi (Georgiana Vlahbei, Eliza Zdru, Daniel Nancu, Ionuţ Gurgu, Remus Brihac) cât şi a persoanelor şi instituţiilor aflate în colaborare, care se ocupă cu cercetarea, evoluţia şi păstrarea culturii aromâne. Temporar proiect în cadrul Asociaţiei Predania, Proiectul Avdhela va constitui principala direcţie a activităţilor Asociaţiei Dhyeata a aceloraşi membri, asociaţie aflată în stadiu procesual al dobândirii unei personalităţi juridice.

Proiectul se adresează, în principal, aromânilor în intenţia de a oferi mijloace de păstrare a limbii, de cunoaştere a originilor, evoluţiei istorice, sociale, spirituale etc. Proiectul urmăreşte să identifice, să editeze şi să ofere operele ştiinţifice şi artistice ale patrimoniului culturii aromâne şi ale celor înrudite ei, bunuri culturale care vor deveni accesibile cercetătorilor şi tuturor celor interesaţi în mod gratuit.  Printre aceste bunuri culturale se numără 80 de studii digitalizate, în domenii de lingvistică ( autori precum Matilda Caragiu-Marioţeanu, Nicolae Saramandu etc.), etnologie ( Irina Nicolau, Maria Magiru etc.), istorie (Constantin Papanace, Valeriu Papahagi etc), lucrări în variantă tipărită ("Vulturii Pindului", autor Ionel Zeană, "Matoda aromână" Iancu Ballamaci), precum şi Cd-uri audio.

Activitatea proiectului cuprinde o serie de "sub-proiecte" cu aceeaşi menire: cercetare pe teme de identitate şi istorie orală la aromânii din Dobrogea dar şi din Balcani, proiecte de încurajare a practicării limbii de către tineri, editarea de materiale audio şi video: CD-uri, lucrări de specialitate în domeniu etc, realizarea unor fonoteci şi videoteci a culturii aromânilor, a unui fond de fotografii vechi a aromânilor veniţi în România, expoziţii de fotografii ş.a.m.d.[4]

 

Asociatia Vira - VIraFilms

Asociatia Vira este o organizaţie nonguvernamentală înfiinţată în 2006, având profil cultural şi demarând de-a lungul vremii o serie de proiecte culturale şi de implicare civică. Cele mai relevante sunt:

-          Centrul de Artă Contemporană G16 – un spaţiu alternativ gestionat de către Asociaţia Vira în cadrul Liceului Teoretic Mihai Eminescu din Bârlad. În cadrul acestui proiect s-au  experimentat modalităţi de expresie ale artei vizuale contemporane (happening, performance, intervenţie) şi s-au organizat întâlniri şi discuţii mediate de profesori de ştiinte sociale.

-          Ramul din Necropolis  reprezintă o revistă lunară pentru liceeni. Are la baza ideea că orice licean poate trimite un text care îi va fi publicat, iar revista va fi distribuită gratuit în licee. Astfel liceenii pot atât să îşi vadă textele publicate cât şi să le citească pe cele ale unor tineri de aceeaşi vârstă cu ei, schimbând în acest fel idei, concepţii, opinii, etc. În anul 2006, Ramul din Necropolis a început să fie distribuit în tot mai multe locaţii, ajungându-se la începutul anului 2007 sa fie distribuit în 9 oraşe, la mai mult de 20 de licee.

-          Ingenium - încearca sa creeze un spaţiu al afirmării individuale, prin organizarea unui concurs de pictura, alegând ca protagonişti copiii, încurajand astfel jocul creativ, descoperind şi dezvoltând astfel simţul artistic al acestora. Ingenium se adresează copiilor din mediul rural din comuna Perieni, judetul Vaslui, încercand să micşoreze prin activităţile propuse distanţa socială şi culturală dintre mediul urban şi cel rural. Proiectul Ingenium reprezintă o iniţiativă în vederea atragerii atenţiei asupra consecinţelor nefavorabile pe care mediul rural le exercită asupra dezvoltării culturale, sociale şi educaţionale a copiilor.

ViraFilms este un proiect de producţie de film documentar iniţiat de Asociaţia Vira în 2008. Cei trei membri ai proiectului (Bogdan Pălici, Matei Budeş, Natalia Negru) îşi propun în prezent suplinirea unei nevoi de producere de filmele documentare şi rafinarea unui  stil cinematografic propriu. 

Proiecte:

o   Măruntele (Counting tiny little steps), 2009 proiectat în festivaluri precum NAFA 2009 Koper (http://nafa2009.eu), Regard Bleu #5 Zurich (http://regardbleu.ch), International Festival of Ethnological Film, Belgrade (http://etnografskimuzej.rs), Days of Ethnographic Cinema, Moscow, September 2009;

  • Recovering pieces of history, 2010 proiectat la ECF's talk show (IDFA 2010);

o   Anxiety lessons (aflat în producţie);

o   Iho (aflat în stadiu de dezvoltare).



[1] (Matilda Caragiu Marioţeanu)

[2] *Iho – linie melodică; melodia unui cântec. Niciodată transcrisă în note muzicale, întotdeauna trasmisă pe cale orală.

[3] Grigore Leşe, doctor în muzică şi profesor al Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti şi al Universităţii de  Muzică din Bucureşti afirmă următoarele, cu privire la vechimea muzicii aromânilor: „La baza cântecelor aromânilor fărşeroţi se găseşte modul pentatonic anhemitonic, a cărui fundamentală este cvinta. În melodiile arhaice apar frecvent tritonii şi tetratonii iar în diferite stări, linia melodică, modală, se apropie de muzica gregoriană. Vocea alunecă în aşa fel încât sunetele reale sunt atinse rareori în afara cadenţelor şi cezurilor. Acest fel de purtare a vocii atestă marea vechime a muzicii fărşeroţilor datând din vremea când intervalele nu erau fixate iar un sunet mai îndepărtat era atins prin alunecare” (Grigore Leşe)

[4] Pentru misiunea şi activităţile detaliate ale proiectului, puteţi consulta Anexa.2

Pe drumul către dincolo

 Crulic, primul lungmetraj românesc de animaţie după 20 de ani

 

După ce a fost prezentat în festivaluri internaţionale de prestigiu, printre care Festivalul de Film de la Locarno – unde a câştigat o menţiune specială, Namur sau Telluride, Crulic – drumul spre dincolo, primul lungmetraj românesc de animaţie din ultimii 20 de ani, intră în cinematografele din Bucureşti din 21 octombrie. Scris, regizat şi produs de Anca Damian, narat de Vlad Ivanov (Polițist, adjectiv; 4 luni, 3 săptămâni, 2 zile; Principii de viață) şi Jamie Sives (Clash of the Titans, Triage, A Woman in Winter), filmul spune povestea reală a lui Claudiu Crulic, un român arestat în Polonia pentru un presupus furt, ținut în închisoare în ciuda probelor ulterioare care arătau că, la data jafului, el nu se mai afla în capitala Poloniei, şi abandonat de toată lumea până la moartea survenită în urma grevei foamei. Concomitent cu lansarea din România, lungmetrajul continuă să fie selectat în numeroase festivaluri internaţionale, unde a fost deja notat ca fiind una dintre peliculele favorite, atât de public, cât și de critici. În România, Crulic – drumul spre dincolo, este distribuit de Independenţa Film.

 

Imaginaţi-vă vocea actorului român Vlad Ivanov - atât de uşor reperabilă cinefililor ce au urmărit filmele realizate de Noul Val românesc, în care Ivanov are o prezenţă recurentă – mărturisind cu o oarecare candoare şi un zâmbet aproape simţit în colţul gurii următoarele cuvinte ce deschid relatarea: "Tăt poate să înceapă cu un telefon. Cel ce se prezintă ca fiind consulul României la Varşovia îi cere domnului Leontescu, adică lu' unchi-meu, să confirme înrudirea cu Claudiu Crulic, adică cu mine, după care îl înştiinţează că eu... îs mort". 

 

Jay Weissberg de la Variety scrie despre film: „o frumoasă lucrare de artă şi povestea puternică sunt elementele cheie ale docu-animației Crulic – drumul spre dincolo, ce spune povestea kafkiană a unui român arestat în Polonia şi abandonat de toată lumea până la moartea survenită în urma unei greve a foamei.” Criticii mai spun că „lungmetrajul de animaţie poetic şi inovator” (Peter Hames, London BFI) „deschide o nouă dimensiune pentru cinema arătându-ne ce posibilitati infinite se află în stare latentă aici, cum putem conecta graniţele dintre filmele documentare şi de ficţiune, dar şi între artele spectacolului, arta video, fotografie şi muzică, în dimensiuni cu totul noi.” (Oliver Père, director artistic al Festivalului de Film de la Locarno).

 

Ştirea din presă care stă la baza filmului: pe 30 septembrie 2007, un tânăr de 33 de ani, din Dorohoi, este arestat în Polonia pentru un prezumtiv furt. Se întâmplase că un judecător polonez fusese jefuit în Cracovia în urmă cu aproximativ două luni. Claudiu Crulic, zis Bobi, este luat sub arest şi, în ciuda declaraţiilor, şi probelor ulterioare, care arătau că, la data jafului, el nu se mai afla în capitala Poloniei, ci era în Italia, el nu este eliberat. Neavând la dispoziţie nicio altă armă pentru a lupta împotriva nedreptăţii, Crulic se foloseşte de singura pe care o are la îndemână – propriul corp – şi intră în greva foamei încă din prima zi de arest. Surde la apelurile pentru ajutor lansate de Crulic din închisoare, autorităţile române şi poloneze îl lasă să îşi vadă liniştit de grevă şi încep să se sesizeze numai după patru luni de la punerea sa sub arest, când, luând notă de starea gravă în care se află, dispun medicilor să îl hrănească cu forţa. Starea lui Crulic se complică şi, deşi este eliberat pentru a putea fi tratat în spital, acesta moare la 16 ore după eliberare.

 

Cazul real al românului Claudiu Crulic a provocat indignare în presă şi în rândurile opiniei publice. În urma tragediei, Adrian Cioroianu, Ministrul de Externe al României la vremea respectivă, a fost nevoit să îşi prezinte demisia în timp ce, în Polonia, trei doctori sunt încă judecați pentru moartea lui Crulic.

 

Filmul povestește însă drama cu un umor proaspăt care te face să râzi şi să plângi în acelaşi timp. Regizoarea Anca Damian a ales să prezinte povestea lui Crulic din perspectiva personajului principal, care relatează „de dincolo” evenimentele ce au dus la moartea sa tragică. Excepţional interpretată de Vlad Ivanov, vocea personajului Crulic primeşte o profunzime cutremurătoare. Actorul povestește că, în timpul lucrului la rol, a ajuns să se identifice aproape total cu personajul pe care l-a interpretat: "Aproape că ajunsesem să fiu Crulic. Atât de tare m-a afectat drama lui. Am văzut nişte poze cu un tânăr plin de optimism, care a plecat să câştige nişte bani şi să-şi ajute familia, şi dintr-o dată viaţa lui se duce spre un sfârşit ca pe un topogan, atât de repede, fără niciun fel de scăpare", mărturiseşte Vlad Ivanov.

 

Amestecul inspirat de dramă şi umor al filmului este accentuat de tratarea subiectului prin intermediul tehnicilor de animaţie - desen, pictură, stop-motion sau colaj - create de o echipă talentată de artişti, alcătuită din: Dan Panaitescu, Raluca Popa, Dragoş Ştefan, Roxana Benţu, Ţuliu Oltean, editor Cătălin Cristuţiu (California Dreamin', Eu când vreau să fluier, fluier).

 

"Tratând un subiect de asemenea gravitate, nu puteam să merg decât în extrema cealaltă, adică înspre râs, ironie. Ca să poţi să încasezi o lovitură în plex, trebuie să fii relaxat emoţional", vorbeşte regizoarea Anca Damian despre gramajul dramă-umor al filmului. „Cred în sentimente complexe. Să plângi şi să râzi în acelaşi timp aduce o emoţie mult mai puternică decât plânsul singur. În plus, dacă am păstra în film numai drama, asta ar face povestea insuportabilă. Claudiu Crulic era din Dorohoi: moldovenii au această auto-ironie adorabilă care vine din înţelepciune. Cum ar fi putut Claudiu să spună povestea dacă nu cu această detaşare, această distanţă, în care face haz de necaz?”

 

Transformat în personaj de film, Crulic își spune acum povestea pe ecranele internaţionale. Lungmetrajul Ancăi Damian face parte din selecţia oficială a unor festivaluri internaţionale de film de prestigiu, precum cele de la: Varşovia, Pusan (Coreea de Sud), Reykjavik, Cottbus, Jihlava, CPX DOX sau Festivalul de Film BFI Londra.

 

Anca Damian a spus că a aşteptat trei ani momentul în care să poată prezenta publicului filmul său, Crulic – drumul spre dincolo, care a avut o proiecție specială vinerea trecută, în deschiderea Festivalului Internaţional de Film de Animaţie Anim'Est, și care va avea premiera națională în cinematografele din toată ţara începând din 21 octombrie. În faţa unei săli pline şi entuziaste în urma proiecției, Anca Damian a prezentat echipa alături de care a lucrat la realizarea acestei animaţii deja de succes. „În început era conţinut şi sfârşitul, adica ieşirea filmului spre public, care să râdă şi să plângă”, poate în această ordine, la povestea emoţionantă a lui Crulic, a mai spus regizoarea la Anim'Est.

 

Anca Damian a semnat în 2008 regia lungmetrajului de ficţiune Întâlniri încrucişate, selectat de numeroase festivaluri internaţionale de film ca Pusan, Chicago, Goteborg, Pune International Film Festival, Festival of East European Cinema (Cottbus), India International Film Festival (Goa) şi Rome Independent Film Festival. Regizoarea a absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L Caragiale şi  este doctor în Arte, Cinema şi Media. A lucrat ca director de imagine al lungmetrajelor Rămânerea (1991) şi Drumul câinilor (1992) şi la o serie de scurtmetraje şi documentare premiate. A Very Unsettled Summer este titlul următorului lungmetraj produs şi regizat de Anca Damian, un proiect aflat încă în lucru.

 

Crulic – drumul spre dincolo este este o producţie Aparte Film, co-produs de Fundacja im. Ferdynanda Magellana, Editura Video a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Krakow Festival Office. Filmul este co-finanţat de Centrul Naţional al Cinematografiei, Polish Film Institute, Krakow Regional Film Fund şi realizat cu sprijinul HBO România, TVR și al Fundaţiei Soros România.

 

Crulic – drumul spre dincolo este distribuit în România de Independenţa Film şi intră în cinematografe la scurt timp după ce casa de distribuţie a lansat un alt film foarte puternic – controversatul Melancholia, în regia lui Lars von Trier.

Punk pr

Dragoş Bucur, Dorian Boguţă şi Alexandru Papadopol încep a treia ediție a atelierului de actorie de film

 

Dragoş Bucur, Dorian Boguţă şi Alexandru Papadopol vor susţine, în perioada 3 octombrie 2011 - 3 februarie 2012, cea de-a treia ediție a atelierului de actorie de film şi de televiziune demarat în primăvara anului trecut. Profesorii invitați la această ediție sunt: Victor Rebengiuc, Radu Muntean, Adrian Sitaru, Mimi Brănescu, Mirela Oprișor și Cristi Tarnovețchi. Conceput într-un mod mai puţin tradiţional, proiectul are ca scop deprinderea tehnicii şi a disciplinei necesare pe platoul de filmare. Finalul cursului constă în realizarea a trei scurtmetraje realizate de regizori români importanți și prezentate ulterior publicului.

 

Actorie de film nu este o școală de interpretare, ci de asumare a tehnicii și a disciplinei fără de care actoria de film nu poate exista. Cursurile sunt concepute într-un mod mai puțin tradițional, fără ierarhii, fără manuale, examene și note, și se bazează atât pe experienţa celor trei actori, pe rigorile şi nuanţele actoriei de film şi de televiziune, cât “și pe dorința noastră de a transmite ceea ce știm să facem, ce am trăit, ce am jucat, ce am simțit“, spun cei trei actori. „Optăm pentru grupuri mici, pentru a crea o atmosferă confortabilă și o interacțiune cât mai directă. Mizăm pe provocare, discuții, implicare individuală, critici constructive și dezbateri”.

 

Atelierul nu oferă diplome. Diplomele participanților sunt filmele realizate la sfârșitul fiecărei sesiuni cu regizori importanți din cinematografia românească“, spun inițiatorii proiectului. La primele două sesiuni au participat 58 de cursanți, care au jucat, la încheierea atelierului, în șase scurtmetraje regizate de Constantin Popescu, Tudor Giurgiu, Paul Negoescu, Iulia Rugină și Vladimir Dembinski. În curând, ultimele trei filme, realizate în cadrul celei de-a doua ediții a atelierului Actorie de film, vor fi prezentate publicului.

 

Inaugurat în primăvara anului 2010, proiectul este dedicat atât actorilor profesioniști, cât și amatorilor, grupele de lucru fiind organizate în funcție de pregătirea în domeniu. Participanții vor afla de la cei mai buni profesioniști din cinema și televiziune ce înseamnă asumarea unei situații în film și ce presupune cu adevărat  munca pe un platou de filmare, dar și ce așteptări au regizorii și producătorii de la actorii alături de care lucrează. Profesorii invitați la primele două sesiuni au fost: Mircea Albulescu, Corneliu Porumboiu, Radu Muntean, Cristi Puiu, Vivi Drăgan Vasile, Andi Vasluianu, Vladimir Dembinski, Mimi Brănescu și Alex Trăilă.

 

Printre participanții edițiilor anterioare ale școlii Actorie de film se numără și Iulia Vintur, Raluca Lăzăruț, Crina Semciuc, Aylin Cadir și Răzvan Simion (Neața cu Răzvan și Dani). Răzvan a debutat în film în mediu-metrajul Detalii, regizat de Constantin Popescu (Portretul luptatorului la tinerețe), care a avut premiera la Noul cinematograf al regizorului român, iar acum poate fi văzut pe site-ul școlii actoriedefilm.ro.

 

Dragoș Bucur s-a întors recent din Anglia, de la filmările pentru serialul britanic de televiziune “Titanic“, în care a interpretat unul dintre rolurile principale. Dorian Boguță a încheiat de curând filmările pentru un "big buget" de epocă, în Italia, alaturi de Murray Abraham (câștigător al premiului Oscar), iar Alexandru Papadopol joacă în cea mai recentă producție PRO TV, Pariu cu viața. Din 3 octombrie, ei vor începe cursurile școlii Actorie de film.

 

Durata unei ediții este de patru luni, din care primele trei sunt destinate cursurilor de actorie și ultima lună, pregătirii și filmării scurtmetrajului final.

 

Înscrierile au loc la sediul din strada Nicolae Dona, nr.18, în zilele de marți (între 10.00-14.00), miercuri (între 10.00-14.00), joi (între 14.00-18.00) și vineri (între 14.00-18.00), unde aplicanții vor completa fișa de înscriere, li se vor face fotografii și vor discuta despre condițiile de înscriere.

 

Participanții vor fi împărțiți în trei grupe, cu următorul program de lucru:

Grupa A - luni și joi, între 18.00-21.00,
Grupa B - luni și miercuri, între 10.30-13.30,
Grupa C - marți și miercuri, între 18.00-21.00.

 

Mai multe detalii, pe site-ul scolii actoriedefilm.ro și pe pagina de facebook.

Info:

 

Filmografia lui Dragoş Bucur include roluri principale în lungmetrajele The Way Back (R: Peter Wire, alături de Colin Farrell și Ed Harris), Poliţist, adjectiv (R: Corneliu Porumboiu, Premiul Juriului şi Premiul FIPRESCI (Federaţia Internaţională a Presei de Cinema), în cadrul Un Certain Regard, Cannes, 2009), Boogie (R: Radu Muntean, selectat pentru Quinzaine des Réalisateurs, Cannes, 2008), Furia (R: Radu Muntean), Marfa şi banii (R: Cristi Puiu, Quinzaine des Réalisateurs, Cannes, 2001). Dragoş colaborează cu Radu Muntean şi pentru Hârtia va fi albastră (2006) şi Marţi, după Crăciun (2010). În televiziune, Bucur a jucat în Băieţi buni şi seria Contratimp. Cea mai recentă producție este Titanic, un serial de televiziune pentru ITV. În 2010, Bucur a fost selectat în programul Shooting Stars din cadrul Festivalului de film de la Berlin, program care promovează în fiecare an cei mai buni zece tineri actori europeni. Între 2000-2003, Dragoş a fost asistent universitar la UNATC şi la Universitatea Hyperion.

 

Dorian Boguţă a încheiat de curând filmările pentru un "big buget" de epocă, în Italia, alaturi de Murray Abraham (câștigător al premiului Oscar). Din filmografia lui face parte Portretul luptătorului la tinereţe (R: Constatin Popescu), prezentat cu succes de critică şi de public la Festivalul de la Berlin, Francesca (R: Boby Păunescu, Festivalul de film de la Veneţia), în care are rol principal alături de Monica Bârlădeanu, Caravana Cinematografică (R: Titus Muntean, Festivalul de la Pusan, 2010). Doru a colaborat cu Radu Muntean la Hârtia va fi albastră, cu Cristi Puiu la Moartea Domnului Lăzărescu, cu Anca Damian pentru Întâlniri încrucişate etc. În televiziune, a jucat în serialul Efect 30, având-o ca parteneră pe Andreea Raicu, şi în Lombarzilor 8. Între 2001-2002 a fost asistent universitar la UNATC, la clasa lui Florin Zamfirescu.

 

Cu o experienţă de peste cinci ani în filmul de televiziune (Aniela, Războiul sexelor, Daria, iubirea mea, Păcatele Evei, Numai iubirea), Alexandru Papadopol a avut rolul de debut în cinema, în Marfa şi banii (regia Cristi Puiu, Quinzaine des Réalisateurs, Cannes, 2001). A urmat rolul principal din Occident-ul lui Cristian Mungiu (2002). Papadopol apare apoi în Amintiri din Epoca de Aur, seria de scurtmetraje produsă de Cristian Mungiu şi selectată pentru Un Certain Regard, Cannes, 2009. Proiectul de televiziune în care este implicat acum este Pariu cu viața, cel mai recent serial difuzat de PRO TV.

 

Punk PR

Ruxandra CESEREANU

Melancholia

Pentru C și A, bănuite a fi larstrieriste

Nu trebuie să fii fan Lars von Trier ca să existe un sens în a vedea Melancholia (și nu oricum, ci pe ecran mare): recomand pelicula pentru oricine are curiozități și insight-uri meditative din punct de vedere eschatologic. După pătimașul și catharticul Antichrist,Melancholia este un film lucrat cu acuratețe de cristal șlefuit, ca un craniu de cuarț, de fapt. Nu e o capodoperă, dar e un film de excepție, mai exact este filmul unui stilist. Împrumuturi și influențe sunt variate, pentru cine caută antecesori: de la Festen (Banchetul) lui Thomas Vinterberg (prieten și coleg al lui Trier în gruparea Dogma 95) la Mal di luna (unul din episoadele minunatului film Kaos al fraților Taviani – adaptare după nuvelele lui Pirandello) până la Sacrificiul lui Andrei Tarkovski. Trier comite, fragmentar, prin simplitatea teatrală a peliculei sale – repet, fragmentar – chiar și o autopastișă la Dogville (film pe care eu nu îl gust, opțiunile mele fiind Breaking the Waves, Europa,Element of Crime, Antichrist). Citatele acestea filmice sunt inserate de regizorul danez cu suplețe, fără tendință, fără a fi îngroșate și demonstrate acerb. Desigur, să nu uităm nici de Melancholia lui Albrecht Dürer… Ceea ce pare să-l intereseze este stilul și straturile fine ale acestuia. Nimeni nu trebuie să se mire: pe alocuri, Melancholia este o capodoperă a picturalității de tip magrittian, asezonată rafinat cu muzica lui Wagner. Poate că Trier îmbătrânește frumos, în orice caz nu mai e copilul teribil de odinioară (profețesc, de altfel, că următoarele lui filme vor atinge granițele neuroteologiei sau, poate, chiar le vor depăși!): Melancholia îi desăvârșește arta regizorală printr-un rafinament nebănuit până acum. Dialogurile sunt minimale dar cu sens sporit, iar imaginea este (parțial) un corn al abundenței pentru cine caută peisaje sufletești sublunare. Psihic, Melancholia e un film (relativ) fatal pentru nevrotici: nimic nu este violent fățiș, brutalitatea este sublimată, și, totuși, melancholia surpă lăuntrul, cu firișorul ei insidios de angoasă și ambivalență. Afișul o consacră pe actrița Kirsten Dunst (lucrată ca Ofelia din celebra pictură prerafaelită a lui John Everett Millais – sper ca vara viitoare să ajung să văd acest tablou pe viu). Dunst joacă binișor, dar adevăratele actrițe al căror chip conține triada NMS (nebunie, moarte, singurătate) sunt cele două Charlotte (Rampling și Gainsbourg). Există câteva scene în care ochii celor două Charlotte conțin toată tristețea lumii până la capăt (adică o structură mată de mortido) și surparea acesteia prin făptura umană. Ajunge atât, nu e nevoie de mai mult.