LecTiuk!

Moni STĂNILĂ

Ecaterina Bargan – Cîntece de la şase

La Chişinău a fost lansată de Dumitru Crudu o nouă colecţie de autori tineri la editura Gunivas, Noii Barbari. Prima carte e Cîntece de la şase  a Ecaterinei Bargan. Titlul mi se pare reuşit deoarece poeziile au o amprentă vesperală. O schimbare de stare care se produce uşor, dar rapid, exact cum se lasă înserarea. Bătrîneţea e invocată des. Există o predilecţie la tinerii scriitori spre o încercare de redare a senectuţii.

Cartea are trei cicluri: 1, 2 şi 3. La doar douăzeci de ani, autoarea ne prezintă o poezie matură, bazată pe stare şi nu pe acţiune. Arareori un poem ca Vreau să fug în Alaska sau În strada în care o să întinzi afişe sparge atmosfera vesperală a poemelor.

Poezia Ecaterinei Bargan e construită din gesturi şi evaluarea gesturilor. Fricile sunt ascunse de un şiret sau de bretonul dat de pe frunte. Există o raportare directă la un tu. Poezia e indiscutabil de dragoste. Dincolo sunt ceilalţi, dar nu în opoziţie – cum e în poezia Ruxandrei Novac. Ceilalţi intră în decor, ajută decorul să se mişte. Atunci cînd apar - întind sîrme, inundă străzile sau pur şi simplu fac parte dintr-o întîmplare.

Nu lipsesc din poeme unghiile, oasele, pielea, viermii. Cu toate acestea, nu sunt prezentate clişeistic. Nu îţi dau senzaţia de reeditare a poeziei feminine douămiiste.

Cartea e, fără discuţie, o carte reuşită şi nu întîmplător la nici două luni de la apariţie a primit deja un premiu.

Cristian ROBU-CORCAN

 

Proiecţia posibilităţii nelimitate de a fi

Alexandru Vona a scris Ferestrele zidite în numai trei săptămâni, aflat, după cum a mărturisit, într-o stare specială, având senzaţia că i se dictează cuvânt cu cuvânt. De aici şi consternarea totală, însoţită de voluptatea fricii, în faţa misterului. Eliberat de obsesie, prin surpriza năucitoare a unei dimineţi revelatorii, pseudo-eroul nu face, la început, decât să consemneze promisiunea terifiantă a unei presimţiri: "Eram trist, dar nu ca în toate zilele,...(...) Tristeţea aceasta, pe care copiii o mărturisesc când se trezesc plângând...". E vorba, printr-o simplă indicaţie desemantizată, de sugerarea unui teritoriu pe care Herta Muller îl extrage "din densitatea unor pasaje" care-i atrag gândul "acolo unde nu se pripăşesc cuvinte". Frazele izbutite, în formă de fulguraţii ale efortului de a formula, se fixează în cap cu o finalitate bine definită: ele sfârşesc în locul în care ceea ce provoacă vorbeşte cu cel provocat altfel decât prin cuvinte. De aceea, în pofida relatării aproape documentare a lui Vona, Ferestrele zidite dau senzaţia de poetic. Nu de puţine ori se spune despre proza în care "întâmplarea" se revendică din "ambuscada trăirilor" că e poetică. De câte ori psihologia îşi produce efectele înaintea evenimenţialului, cititorul comun se simte lipsit de naraţiune. Apelul la poveste se face întotdeauna când nu se ştie cum şi de ce se dobândeşte, în ficţiune, valoarea exemplară.

Popularea romanului se exercită printr-o tehnică perfectă a impreciziei controlate. Dacă în sensul fiinţei protagoniştii au prezenţe grele, apăsătoare, definitorii pentru natura misterului, ca personaje sunt lipsite de contururi, sunt şterse, labile, mişcându-se şi acţionând spre anulare. În mod firesc - dacă putem vorbi despre ceea ce ne aduce teama productivă ca fiind "firesc" - tentaţia de abstractizare vine la Vona dintr-un tip de cunoaştere din care drama comunicabilului, adică a epuizării prin finitudinea formulării, este eliminată. Altfel spus, textul necantonându-se în proximitatea vocaţiei teoretice a formei, după cum explică Mircea Martin, capătă forţă de iradiere ontică, condiţionând înţelegerea de parcurgerea, tot abstractă, a traseului iniţiatic impus de autor. De aici şi "distanţa" pe care critica românească a luat-o faţă de Vona, prin consemnare rezumativă, entuziastă de altfel, şi atât.

Spaţiile care se deschid sunt uriaşe, deoarece exced sensul care este cuprins între cuvinte. Vona operează cu inversul dinamicii prozei lineare, prin dislocări, articulând verticale prin mişcări foarte ciudate, adică exprimând mai mult decât o pot face în mod nemijlocit cuvintele. Joyceanismul lui Vona are sens doar ca intenţie. Dacă la Joyce handicapul, adică literarul, e dat de imposibilitatea de a formula gândul interior, fără a pierde valoarea iniţială a mişcării, la Vona gândul rostit reface un traseu invers, spre interior, în căutarea neatinsului. Frazele golaşe, ne-metaforizate, provin din stupefacţia, stinghereala în faţa obiectelor, dintr-un soi de sentiment generat de suprapunerea senzaţiei cu dorinţa - înfricoşătoare şi ea - de a descoperi, într-o prelungă tăcere, intactul.

Ferestrele zidite reprezintă o gramatică analitică pentru orice altă încercare de mărturie a-socială, ce rezonează constant cu pasajele biblice anistorice, proiecţia unei idei despre literatură în care trăirea, adică "organicitatea", se consumă nu odată cu limbajul, ci se perpetuează în nesfârşite construcţii indefinite, ca ipostaze existenţiale proprii, ca posibilităţi nelimitate de a fi.

Alexandru Vona,

“Ferestrele zidite”, Ed. EST, 2001

Tatuaje

Mihail Vakulovski

 

Luni amare

 

Am citit „Luni de fiere” de Pascal Bruckner în drum spre Istanbul, exact ca personajele romanului care a dat numele formaţiei mele preferate româneşti – „Luna Amară”. Mai citisem cîteva romane de Bruckner, dar de „Luni de fiere” mi-a fost frică să mă apropii, aşa cum ţi se mai întîmplă cu unii autori împinşi în faţă cu orice preţ sau cu vreo carte sau formaţie prea lăudată. Acum, însă, exact înainte de concediu, GSP a reeditat romanul, pe care autorul francez a venit să-l lanseze – împreună cu „Paradoxul iubirii”, o carte de eseuri – în România, la Bucureşti şi Braşov. Aşa că pe lîngă alte cîteva cărţi am luat şi „Lunile…” în călătorie cu mine (am citit-o… ultima, după ce le terminasem, cam repede, pe celelalte). Şi pînă aproape de sfîrşitul lecturii am simţit că am cam avut dreptate, e o carte foarte bună, dar prea toate se întîmplau cumva obişnuit, chiar dacă e vorba de un triunghi amoros tot un roman de dragoste părea. Dar Bruckner e un scriitor adevărat şi pînă la urmă a ştiut cum să-i convingă şi pe cititorii pretenţioşi, şi pe cei care au impresia că le-au văzut pe toate, au mai citit ei aşa ceva. Narator este Didier, un profesor de litere într-un liceu din Paris, care, ajuns la 30 de ani, s-a plictisit teribil de profesia sa şi de Europa, pleacă spre India cu Beatrice, prietena sa, profesoară şi ea, „atraşi ca un magnet de Orient”. Pe vaporul „Truva”, care ducea spre Istanbul, era o pereche foarte ciudată – un handicapat şi o tînără foarte interesantă, care în scurt timp au atras atenţia tuturor, inclusiv a perechii tinere cu idealuri uşor învechite (inclusiv India nu mai era o destinaţie… la modă). Franz începe să-i povestească lui Didier istoria vieţii lui intime cu Rebeca, soţia lui superbă care l-a adus în starea asta după o relaţie în care au încercat toate libertăţile sexuale, toate poziţiile şi toate sentimentele & stările posibile, de la iubire super pătimaşă la ură la fel de pătimaşă. Povestirile lui Franz sînt un fel de „Decameron” erotic postmodern fetişist, o capcană în care Didier, care părea cimentat în relaţia lui cu Beatrice, cade inevitabil. Astfel, el se trezeşte că-i îndrăgostit ca un adolescent de Rebeca, iar femeia îl provoacă, îl seduce şi-l abandonează, ea lăsîndu-se în braţele lui Beatrice! Toate astea se întîmplă în primele patru zile, cartea fiind împărţită pe zile. Iar în ziua a cincea Didier pică şi în capcana lui Franz, care-i toarnă Rebecăi apă fiartă pe faţă şi strigă după ajutor. Didier ajunge la puşcărie, Beatrice – în India, unde devine narcomancă şi se prostituează, iar Franz şi Rebeca redevin un cuplu de nedespărţit. În puşcăria turcească, Didier primeşte o scrisoare de la Franz, care-i spune că îşi retrage plîngerea şi-l sfătuieşte să vadă partea plină a paharului - să scrie istoria asta şi să iasă din anonimatul la care parcă a fost condamnat. Mi-am însemnat multe pasaje, cartea fiind compusă dintr-un număr extraordinar de expresii, atît de frumoase şi exacte încît par definiţii numai bune de postat pe facebook:D. Iată ce spune Pascal Bruckner despre „Luni de fiere” în interviul din GSP: „E o carte paradoxală, pentru că e un elogiu adus pasiunii şi un strigăt de furie împotriva vieţii în cuplu. Ăsta e dublul mesaj (…) De fapt, e o carte în mare parte autobiografică (…) Povesteşti mai bine ceea ce ai trăit tu decît ceea ce ţi-au spus prietenii că au trăit. Da, am trăit-o eu. Da, a fost extrem, fără îndoială”. Dar cînd o citeşti, nu te gîndeşti nici o clipă că e o istorie pe care o poate trăi cineva, oricine ar fi acesta – ăsta da dublu mesaj! N-am să filozofez nici despre iubire, n-am să trag nici concluzii, nici n-am să citez, totuşi, pentru că întreaga carte e ca un citat mai mare, pe care vă invit să-l citiţi, „Luni de fiere” fiind un roman pe care ar trebui să-l citească toată lumea. Un roman foarte interesant, care chiar se citeşte dintr-o răsuflare, apoi, e un roman plin de învăţăminte. Lectură (obligatorie!) utilă.

 

 

Pascal Bruckner, „Luni de fiere”, Editura Trei, Bucureşti, 2011

Tatuaje

Mihail Vakulovski

 

Pygmy zice yes

 

„Pygmy” este cel de-al zecelea roman al lui Chuck Palahniuk, nume devenit de multă vreme o marcă înregistrată, de care s-a lipit sintagma „autorul lui Fight Club” ca „marca de scrisoare”:D, cum ar veni. Fiecare roman al lui Palahniuk a trezit interes şi a provocat discuţii contradictorii – şi nici „Pygmy” nu are cum să rămînă un roman oarecare. E un text experimental ironic şi hedonist, în care scriitorul american foloseşte tema schimbului intercultural împins la extrem de politicienii din „lumea bună”. Narator homodiegetic e un adolescent de 13 ani, spion dintr-o ţară asiatică, venit în Statele Unite în cadrul unui proiect care promovează schimbul intercultural. Băiatul este maestru al serviciilor secrete din statul său, iar cu el vin şi alţi colegi de-ai săi din acelaşi grup ultra-periculos, compus din cadre extremiste îndoctrinate cu teorii teroriste, dar şi deţinători a nenumărate metode mortale de lupte orientale şi teorii de ucidere şi exterminare a duşmanului capitalist, putred, hrăpăreţ, cretin şi imbecil. Romanul este scris din perspectiva personajului principal, de aceea limbajul ocupă un loc special în cartea scrisă de la prima pînă la ultima propoziţie într-un limbaj sărăcăcios şi plin de greşeli gramaticale şi de topică, dar asta nu trebuie să sperie cititorii, pentru că te obişnuieşti imediat cu stilul pygmy, nu ştiu însă prin ce chinuri o fi trecut traducătorul... Agentul asiatic se infiltrează în sînul unei familii americane obişnuite şi se remarcă repede (caracterizările fiecărui membru făcute de el sînt delicioase, punctul lui de vedere fiind foarte diferit, iar Palahniuk foloseşte aici sarcasmul lui celebru, cinismul, umorul şi ironia), devenind pentru ei şi apoi pentru toată lumea Pygmy, de la „pigmeu”, fireşte. Toată cartea e compusă din rapoarte (de la „Raport întîi”, „Raport doilea”, „Raport treilea” la „Raport treizeci şi şaselea”). Pentru Pygmy SUA e cuibul de şerpi veninoşi care doar omoară oameni nevinovaţi şi violează copii, homosexuali şi pedofili plini de boli venerice („diavoli americani nu silă de nici un act genital posibil”), filozofia americanilor ţine de stomac, la ei: „toate frumuseţile create zeitate în final trec prin gură, viscere amereicani şi eliminate anus”, de aceea vor să consume toate resursele de pe planetă. Educaţia americană „consacră umilire şi distrugere întreg respect sine din tineret autohton. Conspiră degradează întreagă demnitate. Sarcini calculate pentru distrugere părere bună (...) face din ei sclavi viitori forţă de muncă”. Educaţia lui e exactă, ştie doar chestii utile şi tradiţionale, experimentate de alţii cu mult înaintea sa, de aceea tot ce face se explică printr-un citat dintr-o personalitate celebră, Lenin, Stalin, Hitler, Mao, Nietzsche ş.a.m.d., băieţi buni, care spun chestii interesante: „Cine se uită la America o să vadă: e o corabie purtată de prostie, corupţie sau prejudecăţi” – Johann Most. De aceea Pygmy „foarte destul fericit ucidă număr infinit porci americani la întîmplare, rozători americani agăţînd, zbătînd. Răzbună părinţi agenţi eu... Şterge influenţă cultură abjectă State Unite corupînd locuitori rurali global... Elimină apetit nesătul cetăţeni americani consumînd toate resurse mondiale...”. Cartea e compusă din două feluri de rapoarte: majoritatea sînt din prezent, despre acţiunile lui Pygmy din Operaţiunea Dezastrul, iar celelalte sînt din trecut, aceste acţiuni avînd loc în ţara de origine a personajului. Din rapoartele lămuritoare, despre copilăria şi educaţia sa, aflăm că la 4 ani copiilor din patria sa li se face un test care hotărăşte soarta şi profesia fiecărui om în parte, cei patru ani de-acasă fiind vitali pentru viaţa unui om. Test pe care l-a susţinut fără greşeală, părîndu-i-se floare la ureche, chestii banale de matematică superioară şi detalii simple, despre cosmos şi substanţe chimice din care se face bomba atomică sau ceva de genu’. Aşa că a fost selectat imediat pentru a forma grupul ales al viitorilor oameni de frunte ai puterii, care vor ocupa cele mai din vîrf poziţii de stat şi de partid. În aceeaşi zi SUA au săvîrşit un atac nuclar în care au murit toţi părinţii copiilor care au venit să susţină testul, li se spune. Aşa că Pygmy luptă acum nu numai pentru Patrie, ci şi ca să-şi răzbune părinţii, unul din citatele lui spunînd că ura e mai durabilă decît antipatia. Cartea se citeşte cu mare interes şi plăcere, Palahniuk ironizînd şi îndoctrinarea extremistă a grupului de tineri terorişti, dar şi sloganele americane, la fel de îndoctrinante şi de păguboase. Această combinaţie de „prietenie” dintre popoare, poleită frumos cu ironie neagră şi nenumărate miştocăreli multicolore plus lexicul haios şi simplificat la maximum fac din „Pygmy” un roman distractiv, cinematografic, numai bun de citit în concediu (de dorit în mişcare, aşa cum mi s-a întîmplat mie). Pygmy e un personaj memorabil, unul din multele persoanje palahniukiene care cred că vor rămîne în literatura americană, un fel de Jackie Chan venit pe pămîntul făgăduinţei cu intenţii distructive. El îşi îndeplineşte misiunea prea bine, încît la un moment dat ceilalţi agenţi observă individualismul ăsta nociv şi încearcă să-l elimine la propriu, adică să-l omoare. În fine, pînă la urmă Pygmy ajunge la un singur pas de îndeplinirea cu succes a Operaţiunii Dezastru, ceea ce ar fi dus la bun sfîrşit planul eliminării capitalismului, nimicind toată naţiunea americană prin ce altceva decît prin puterea banului. Pygmy ajunge la faza finală a unui concurs ştiinţific, la care trebuia să arunce în aer foarte, foarte mulţi dolari infectaţi cu o substanţă mortală (cianură, băieţi!), bani care urmau să-i omoare pe toţi cei care intră în contact cu ei şi aşa cum banii circulă – pînă la urmă toţi americanii ajungeau să pună mîna pe ei, infectîndu-se fără scăpare şi murind în zece zile. Doar că Pygmy nu vrea s-o omoare pe „sora pisică”, fata din familia care-l înfiase, aşa că hotărăşte să ceară azil şi să înceapă o viaţă nouă, în ultimul raport menţionînd că „nu capabil sacrificat viaţă pentru stat (...) încheiat fostă viaţă agent eu pentru bine soră gazdă. Retras activitate (...) aici începe viaţă nouă agent eu”. Aici încheie zece roman Palahniuk, aici termin lectură cititor Vakulovski, abia aştept următor carte scriitor american Chuck Palahniuk. Nu rîde, aşa îţi vine să vorbeşti după lectura cărţii, un roman hedonist care te prinde în mrejele lui de zahăr topit frumos colorat. Poate prea frumos, pentru că de data asta Chuck Palahniuk nu mai permite persoanejelor să-şi facă de cap ca-n alte romane, folosind armele de distrugere în masă, ci transformă Operaţiunea Dezastru în operaţiunea Sărbătoare Generală, neinfectînd bancnotele, un sfîrşit cam siropos, no, şi cam... americănesc (cum nu te-ai aştepta de la Palahniuk, încît unii critici au crezut că... Operaţiunea s-a încheiat ca-n celelalte cărţi ale lui CP – deci nu numai unii critici de-ai noştri scriu despre cărţi pe care nu le-au citit pînă la capăt, vezi citatul de pe ultima copertă: „Un comentariu acid asupra întîlnirii dintre culturi, cu un final violent şi sinistru” – The London Free Press). Dar oricum e o lectură plăcută, chiar dacă nu eşti fan Hollywood-Bollywood. Lectură plăcută, prieteni.

 

Chuck Palahniuk, „Pygmy” (traducere de Ioana Filat),

Editura Polirom, 2011