Poveştiuci pe bune

Simona DĂNCILĂ

 

Tablou: cerul triumfător

 

Răsărea primul soare: era soarele vechi, natural, consumat care se ridica anevoie, stins ca o tigaie de cupru arsă, deasupra profilurilor de plastic supte de imensa aerisire de la ultimul nivel. Era soarele conservatorilor, tineri şi bătrîni care nu vroiau să renunţe la Mitul Natural, membrii ai Partidului Natural. Deşi nu era soarele meu, îl admiram din poziţia mea de Izolat. Celelalte celule plutitoare de Izolaţi erau goale, în fond apăram o cauză pierdută, noi, cei din Partidul Inexistent. În plus munceam ca nişte idioţi înhămaţi la uriaşele perii pe care le tîram ca pe nişte aripi moarte pe deasupra craniilor ilustre din parcul Central. În curînd al doilea soare, artificial, orbitor, cu un vag nucleu pătratic de neon verde-sidefiu din care trebuiau să smulgă în fiecare dimineaţă reclamele clandestine, urcă printre norii plaţi, milimetric aliniaţi, topind pe jumătate soarele natural care nu ajunsese prea departe şi pe care-l va întrece repede luînd-o pe o traiectorie mult mai lungă. Era soarele proştilor, al celor cu slujbe importante şi cu idei fixe, cei care acceptaseră să folosească faimosul Creier Schematic ce se lăfăia în imitaţii de catifele stacojii şi putea fi văzut de departe în capsula lui îngheţată lîngă care unii lăsau ofrande. Era timpul să pornesc, am scos întîi capul, uşor şi m-am ridicat puţin cîte puţin lăsînd timp băşicii protectoare să se formeze în jurul meu fără rupturi sau părţi slabe. Mi-am băgat braţele în tuburile periilor şi îndată ce au început să vibreze le-am smucit îndreptîndu-mă spre mizeria de jos. Mizeria, sau Praful Albastru, era tot ce rămînea după prelucrarea şi răsprelucrarea tuturor deşeurilor şi deşi arăta atît de inofensiv, ba chiar frumos cu sclipirile ei aurii şi portocalii pe fondul unui bleu suav, pe alocuri ultramarin, era cît se poate de periculoasă. Periculoasă în mod subtil, nu că ar fi provocat cine-ştie-ce boli, infecţii sau iritaţii. Nici măcar nu mirosea urît. Şi totuşi nici păsările cenuşii, atît de rezistente, aparent lemnoase cu profilul lor primitiv, necioplit şi cu zborul lor drept însoţit de scîrţîituri monotone, nici măcar păsările cenuşii nu se apropiau de această mizerie. Nici un alt Izolat nu mai ieşise la lucru, trebuia să mă grăbesc, altfel riscam să fiu prins de răsăritul celui de al treilea soare, Soarele Roşu-Albastru-Verde-Roz, sau, mai exact, Soarele Prostituatelor, care răspîndea o nebunie de culori făcînd totul confuz şi îngreunînd enorm orice muncă. Periile rulau strîngînd Praful Albastru cu cea mai mare meticulozitate fiindcă, în ciuda nocivităţii lui, era cel mai scump drog. Cel mai scump şi cel mai puternic care se găsea la ora actuală pe piaţă. De ce acest praf prefera să se depună numai pe craniile ilustre din parcul Central, asta nu ne fusese explicat niciodată. Poate că unii savanţi ştiau şi în cazul acesta comiteau o crimă împotriva umanităţii ascunzînd adevărul şi lăsînd oamenii de rînd să vehiculeze poveşti absurde despre polarizarea prafului deştept şi despre radiaţia fosilă a creierelor care locuiseră în aceste cranii şi care cereau...cereau...cereau... Praf Albastru. După părerea mea această Mizerie este însăşi esenţa răului, purificată, sută la sută negativă, periculoasă în primul rînd prin faptul că există, atotputernică, nedivizată şi rebelă. Ar trebui să mă bucur, ca la început, de vibraţiile destul de puternice care-mi străbat braţele ca un masaj, intră in tot trupul făcîndu-mă să mă simt de parcă o mîţă mi-ar toarce în burtă, dar nu mai pot, mă enervează felul în care băşica protectoare tremură cu mine distrugîndu-mi vizibilitatea. Mă aşez pentru cîteva clipe admirînd vechiul soare natural care-şi păstrează reflexele metalice printre dungile paralele şi egale ale norilor sistematizaţi, sunt tentat să iau în mînă unul din aceste cranii gălbui şi să-i pun întrebări incomode, ceea ce înseamnă că am ajuns la limitele filozofiei, dar două bufnituri în spate mă fac să reacţionez prompt: mă transform în elice şi periile gigantice lovesc agresorii - două sirene prăpădite care vor doar să mă împiedice să-mi termin lucrul la timp, făcînd astfel un serviciu prietenelor lor, prostituatelor. Băşica mea de protecţie a rezistat bine dar ale lor sunt crăpate dezvăluind două fiinţe murdare cu membre anormal contorsionate, nedezvoltate suficient şi deşi ştiam că sirenele sunt de cele mai multe ori astfel de fiinţe sărmane, am rămas impresionat. Înainte să vină Călăreţii şi să le tîrască de acolo una din ele, cu capul ieşit prin spărtura băşicii, apucă să aspire Praf Albastru, corpul i se destinde şi devine unduios ca o fîşie de mătase şi nu simte de loc efectele atmosferei acide, cu atît mai acidă acum, cînd soarele artificial de neon e în culmea strălucirii sale. Cealaltă se zvîrcoleşte şi se chirceşte ca opărită şi o doamnă bogată aproape fără faţă, într-o somptuoasă băşică aurie, se opreşte s-o ajute, cu toate că „a ajuta”, conform legii, înseamnă „a adopta”. Trei trîmbiţe scurte anunţă că doamna a devenit mama jalnicei sirene nu cu mult mai mare decît o pisică de rasă, una din acele pisici de companie care are şi funcţia de bodyguard şi pe care e recomandabil să nu le priveşti niciodată direct în ochi. Călăreţii pleacă doar cu una din sirene, cea care unduieşte fără să dea nici un semn de viaţă, cea care probabil a ajuns deja o Moartă Fericită şi va fi închisă în ţarcul Morţilor Fericiţi care poate fi vizitat la fiecare Lună Goală. Şi cu asta basta, mai am hectare de Praf Albastru de curăţat, mă lansez atingînd numărul maxim de rotaţii al periilor, îmi amintesc că sunt totuşi tînăr, conform statisticilor, şi că trebuie să contribui la binele comun. O dungă de ploaie vine în urma mea şi spală craniile pe care copii din parc îşi lipesc capetele sperînd să devină înţelepţi sau să afle niscaiva secrete. Unele băşici de protecţie pleznesc, trîmbiţele, atît cele particulare cît şi cele oficiale, urlă şi deodată vacarmul devine o încîlceală de alge colorate, lascive şi libidinoase: răsare soarele Roşu-Albastru-Verde-Roz! ( mă rog, acum e doar o minge mov în care se pot ghici forme impudice) Eu cu periile mele semăn cu un Don-Juan-Quijote şi noua umbră lunguiaţă pe care o arunc face mişcări obscene deşi eu, Izolatul, eu-cel-adevărat, nu fac altceva decît să muncesc cu toată sîrguinţa. Pafff! Avalanşe de aer roşu, albastru, verde şi roz încep să cadă de sus, ceilalţi doi sori sunt acum doar două fantome de lumină nesigură, parcul şi toate benzile de acces sunt inundate de indivizi crăcănaţi în costume caraghioase de piele care-i fac să pară solizi şi inatacabili, ale căror băşici se lăbărţează periculos fuzionînd de multe ori între ele ceea ce-i înveseleşte atît de mult încît dansează ca nişte draci. Mă trezesc la un moment dat în aceeaşi băşică cu un astfel de drac şi vocea lui mieroasă imprimată de cînd hăul pe limba-i roşie lucioasă îmi ţine arhaicul Discurs al Pierzaniei care e atît de răsuflat încît îl bat pe tip pe spate, îl fac să-şi smulgă limba aia artificială şi să plescăie obosit în timp ce-şi şterge fruntea de sudoare. „ Hai la o bere”, îi spun, ştia că o să capete o bere şi era destul de bătrîn ca să admită că e plictisit. „Hai la o bere”, îmi răspunde folosindu-şi cu poticneală limba naturală. Îmi arunc periile spre casă şi braţ la braţ cu dracul ăla obosit intru într-o expoziţie. Pe toţi pereţii beri artistice care urcă şi coboară pe trasee geometrice fosforescente. Alegem două beri expresioniste, apoi eu una surrealistă (daliniană) si el una pointilistă, aproape dadaistă, apoi mai vrea una cubistă dar îmi smulg băşica de lîngă a lui, ne separăm şi-l las să latre cu limba falsă roşie lucioasă. Merg spre casă. Mersul e o mişcare gelatinoasă şi nesigură, o încercare permanentă de a păstra echilibrul şi direcţia şi totuşi e o plăcere fiindcă e un mers aerian, e plutire şi în plus e aproape imposibil să cazi sau să te răneşti. Merg în sus, mă ridic spre ultimul nivel şi sub mine benzile de circulaţie se întretaie şi se înnoadă tot mai abstract. Soarele Prostituatelor apune aruncînd ultimele valuri de lumină albastră-verde intensă. Cu mişcări de marionete crăcănaţii se retrag în văgăunile lor de la ultimul nivel. În curînd va răsări Luna Pură pe care soarele de neon, al doilea soare, nu o poate eclipsa, îi dă doar o suavă transparenţă în dosul căreia duhurile bune joacă un teatru hipnotic. Sunt sigur că sub lumina şi sub influenţa Lunii Pure voi găsi o fată, o Izolată ca mine, în carne şi oase, deşi se spune că fetele care se plimbă sub Luna Pură sunt arătări inconsistente şi inconştiente, sosii fără conţinut. M-am convins eu însumi de lucrul ăsta pătrunzînd în băşicile lor atît de subţiri şi de fragile ca nişte bule de săpun şi strîngînd în braţe rochiile albe, ca un caraghios de Menestrel deşi, vă jur, nu sunt un Menestrel! N-are rost să mă scuz sau să mă vaiet, Izolatul nu se plînge niciodată de soarta lui... Ei, dar celula mea ar fi trebuit să fie aici! Pe aici pe undeva, la capătul marginilor umflate ale cartierului plutaşilor, ancorată telepatic de tipul care seamănă cu un cîine obez plin de steluţe... Şi nu se vede nicăieri împrejur. Şi nici periile... Oh, da, în locul ei e doar hidoasa bulină neagră care mă anunţă că din cauza amenzilor celula mea a ajuns pe „ Everest”. Privesc oftînd în zare, dincolo de Creierul Schematic, spre sinistra schelă de tăciune numită Everest: cine-ştie cît timp voi fi obligat să muncesc acolo ca să-mi recuperez celula... şi periile... Să mai apelez o dată la Tătucul de Cartier e imposibil. Prietenii îmi vor rîde în nas şi vor zice că a sosit momentul să mă maturizez. Mai că-mi vine să mă duc să dorm în blocul ruinat al celor-fără-identitate, chit că în fiecare noapte acolo dispar cîţiva. Soarele artificial apune, în fine, abrupt ca de obicei, fără să ofere nici un spectacol în afară de scurta iluminare internă a Creierului Schematic care acum seamănă cu o păpădie complicată, cu o explozie de logică perisabilă, cu mii şi mii de ramificații incandescente. Apoi gata, dispare, lăsînd luna pură să-şi înfoieze şi să-şi răsucească în întuneric toate voalurile ei de sclipici: dacă ai destui bani poţi să cumperi un bilet şi să petreci cîteva zile acolo alunecînd pe serpentinele sclipitoare care o înconjoară, mîncînd figurine de zahăr zburătoare, balansîndu-te în leagănele electrice lipicioase sau călărind lebedele ei luminoase, nu întotdeauna dispuse să te lase să le călăreşti. Apar, ca nişte fluturi, fetele pure în lanţuri de cîte 3-5-8, vorbind despre lucruri de neînţeles - despre şcoală, despre bac, despre broşe, despre pălării, tocuri, ojă, în fine toate acele lucruri care nu există şi nu înseamnă nimic dar cărora ele încearcă să le dea viaţă capătînd astfel ele însele viaţă, cel puțin din punct de vedere lingvistic. Multă lume se opreşte să le asculte dînd din cap cu încîntare, e un vechi obicei despre a cărui origine nu se mai ştie nimic. Cîte un Menestrel apărut brusc din umbră îşi ia elan şi pătrunde în aceste lanţuri cîntînd, îmbrăţişîndu-le, făcînd tot felul de gesturi dulci de ochii lumii. Se spune că Menestrelii sunt cei mai mari tîlhari, nişte pungaşi ordinari fără scrupule şi totuşi n-am auzit niciodată de arestarea vreunui Menestrel... Mă îndrept oftînd spre Everest. În mod inconştient mă simt înrudit cu aceşti Menestreli şi le doresc din tot sufletul să găsească în dosul rochiilor splendide un trup adevărat. Dar, chiar dacă asta se va întîmpla, nu se va afla niciodată căci legea interzice cu desăvîrşire bărbaţilor să atingă femeile, adică femeile adevărate. Dacă o femeie vrea, poate să atingă un bărbat dar, în principiu, bărbaţii se feresc cu grijă să fie atinşi fiindcă fiinţele ce se pretind femei nu sunt deloc femei ci Reformaţi, Reformaţi scîrboşi care se agaţă de tine milogindu-se şi plîngînd, oferindu-se să facă cele mai umilitoare treburi numai pentru că nu pot trăi fără să-i slujească pe ceilalţi, sensul vieţii lor e să se sacrifice şi astfel să submineze personalitatea celor care mai au un strop de personalitate. Mă tîrăsc prin moliciunea nopţii spre Everest, urmărit de sirene jigărite care fumează beţişoare subţiri şi lungi. Dintr-o dată aerul capătă o răceală de cobalt, ne oprim cu toţii şi ne încordăm: răsare luna a doua, străvechea lună naturală care-şi rostogoleşte trupul pietrificat sorbind pe faţa-i bătrînă lumina soarelui natural, sleit şi ramolit, nepăsător, aproape ventriloc. E Luna Neadormiţilor, luna celor care refuză cu îndîrjire toate explicaţiile referitoare la lumea în care trăim. Lumina ei putredă are deseori efecte paralizante şi produce dureri de oase, ba chiar se spune că sub poleiul ei craniile ilustre încep să clănţănească. Voi porni mai departe, da, voi ieşi curînd din această poză tîmpită cu mine aproape în patru labe într-o solidă băşică protectoare lîngă patru sirene în poziţii şubrede, pornografice, cu beţişoare în gură, privind fix spre fumul îngheţat.

Marius Conkan

 

Poetul din cartea nopții

 

În 6 octombrie 2011, poetului suedez Tomas Tranströmer, născut la 15 aprilie 1931, i s-a decernat premiul Nobel pentru literatură, motivația Academiei suedeze frizând, ca în multe alte cazuri, dacă nu ridicolul, atunci cu siguranță locul comun, folosit ca etichetă de laureat: "because, through his condensed, translucent images, he gives us fresh access to reality" ("fiindcă, prin imaginile sale condensate și translucide, el ne oferă un acces proaspăt (nou) la realitate", t.m). De acord cu imaginile condensate și translucide (care, la o adică, pot caracteriza poeticile mai multor autori), dar "accesul proaspăt la realitate" permite o generalizare deloc convenabilă și concludentă, mai ales că poezia lui Tomas Tranströmer numai despre o realitate imediată și curentă nu vorbește. În locul acestei motivații cu epoleți de morgă academică, mult mai potrivit și definitoriu este, ca sinteză a poeziei lui Tranströmer, felul în care Marin Sorescu receptează opera poetului suedez (cum aflăm din Nota introductivă scrisă de Dan Shafran, în cadrul antologiei Pagini din cartea nopții, Polirom, 2003): "Marin Sorescu constata pe bună dreptate că poetul suedez pare a nu lucra cu cuvinte, ci cu note muzicale, cu tonuri și semitonuri pe un portativ de întindere de zăpadă".

Pe Tomas Tranströmer l-am descoperit acum șase ani, în timpul liceului, când o bună prietenă mi-a dăruit prima antologie în limba română, sub semnătura poetului suedez, Pagini din cartea nopții, care cuprinde o selecție din 11 volume publicate de poet între 1954 și 1996. Dintre aceste volume amintesc: 17 dikter (17 poeme, 1954, cartea de debut care l-a propulsat pe Tranströmer în rândul celor mai importanți poeți ai Suediei, cum afirmă traducătorul Dan Shafran, în nota sa introductivă), Den halvfärdiga himlen (Cerul jumătate gata, 1962), Mörkerseende (A vedea pe întuneric, 1970), För levande och döda (Pentru vii și morți, 1989) și Sorgegondolen (Gondola funebră, 1996). 

Pentru Tomas Tranströmer, subtilitatea poetică reprezintă, pe lângă simplitate și condensare, un mijloc fundamental de construcție a imaginarului. Mai mult chiar, poetul suedez se sustrage deseori textului sau se ascunde dincolo de țesătura acestuia, lăsând natura exterioară să-l exprime în totalitate. De aceea, poezia lui explorează în detaliu cosmosul, folosindu-se de "lumină" ca de un instrument revelator și gnoseologic. Lipsit de stridență și exacerbare a stărilor, acest tip de poezie fotografiază frânturi de lume, lăsând cititorul să integreze imaginile disparate într-un câmp de semnificații care, la fiecare relectură, își lărgește orizontul, în așa măsură încât orice poem scris de Tranströmer poate fi privit ca un cristal cu multiple tăieturi. O perpetuă interferență între lumină și întuneric, un clarobscur ca substrat poematic fac din poezia lui Tranströmer un soi de arheologie mnezică, prin care poetul, suprapunând imagini micro și macrocosmice, într-un regim al transparenței și al simplității, sapă în propria-i memorie ca într-un teritoriu necunoscut ("Iată-mă, omul invizibil, angajat/ la o mare Memorie să trăiesc tocmai acum", Noapte de decembrie '72, p. 40). Așa încât, un poem precum Luminiș este emblematic pentru travaliul inițiatic de sondare a memoriei (pădurea simbolizând aici tocmai memoria labirintică) și de regăsire a unei identități pulverizate, cu rădăcini în spațiul-timp difuz al copilăriei – de altfel, acest poem și multe altele sunt înrudite ca imaginar cu filmul Fragii sălbatici (1957) al regizorului Ingmar Bergman, putându-se observa modul inedit al artiștilor suedezi de a devoala dimensiunea psihic-existențială, pornind de la natura exterioară și ajungând, prin aceasta, la interioritate.

Tomas Tranströmer scrie ca și cum ar picta miniatural, vigilent fiind la fiecare detaliu care ar putea adăuga un plus de ambiguitate construcțiilor sale dense ideatic și, aparent, simpliste structural. Întrucât, în poemele autorului suedez doar limbajul este simplu, folosind cuvinte aparent neproductive poetic (lumină, soare, noapte, pădure etc.) și combinându-le în structuri marcate de clivaje subtile și de alternanța aproape imperceptibilă a unor planuri imaginare, construite din broderii stilistice, alăturate, cu ușurință și tact, versurilor intenționat depoetizate. Pe lângă o arheologie mnezică, Tomas Tranströmer practică o arheologie a propriului imaginar fantasmatic, reușind să coboare treptat la straturile de adâncime ale acestuia și să aducă la suprafață forme irizante, magmatice, uneori ermetice, într-un ritualic proces de cristalizare poetică.

Poezia lui Tranströmer nu este una obsesivă, poetul suedez optând pentru soluția nostalgică, de întoarcere la un trecut căruia îi descoperă noi valențe simbolice (un trecut aflat într-o continuă metamorfoză imagistică), sau pentru cea contemplativă, care presupune radiografierea lumii exterioare, prin tușe de miniaturist și notații rafinate asupra unei naturi surprinse în mișcarea sa către moarte. Tranströmer este un estet al detaliului, înțelegând lumea nu prin structurile ei de ansamblu, ci prin fibrele și nuanțele care se ascund în spatele acestor structuri, mai exact prin ceea ce ochiul obișnuit trece cu vederea sau nu este capabil să vadă. A rescrie lumea prin detalii care să conțină însăși lumea, deci a condensa lumea în materia ei insesizabilă, care devine o materie lăuntrică – iată opțiunea estetică a poetului suedez care nu își propune să fie vizionar, ci doar să depună mărturie despre invizibil.

"În mine duc chipurile mele anterioare, așa cum un copac duce inelele anilor. Este suma a ceea ce sunt «eu»." (Amintiri, p. 66): acest pasaj vorbește despre arheologia practicată asupra memoriei, prin care poetul, dispersat într-o lume a detaliilor relevante, încearcă să-și reviziteze chipurile anterioare (diluate și distorsionate cu trecerea timpului) și să le "însumeze" identității prezente. Tomas Tranströmer este, așadar, un "călător" prin labirintul psihicului său, pe care îl parcurge nu cu o voluptate a auto-eviscerării, ci cu conștiința înțeleptului care are puterea de a-și formula în sens anabatic spaimele, fără a se lăsa pradă vertijului distructiv al acestora: "Călătorul stă sub copac. Oare atunci când/ el se va prăbuși în vârtejul morții,/ o mare lumină va apărea deasupra capului său?" (Preludiu, p. 8). Un poet al clarobscurului, ca materie psihică sedimentată în imagini care au incizia fulgerelor în plină beznă a stărilor angoasante (nu degeaba unul dintre poemele antologiei este intitulat Vermeer, maestru al clarobscurului pictural). Un poet care își percepe arhitectural existența, ca pe un mozaic compus din elemente cosmice (v. poemul Amintiri, în care poetul își imaginează viața ca pe o cometă), telurice (pădurea, casa – ca spațiu al morții și resurecției, universul citadin) și sacre ("înăuntrul tău se deschide arcadă după arcadă la infinit", Arce romane, p. 62), pe care le reasamblează la nesfârșit, cu dârzenia unui ceasornicar pentru care timpul trebuie reorientat de la curgerea sa firească. Un poet al cărui psihism e transpus întru totul poematic, așa încât poemul devine poet, și poetul poem: "Extraordinar să simt cum îmi crește poemul/ în timp ce eu însumi mă reduc./ Crește și îmi ia locul./ Mă dă la o parte./ Mă aruncă din cuib./ Poemul e încheiat" – aceste versuri sintetizează demersul lui Tranströmer de a recupera prin poezie (deci lingvistic!) ceea ce omul Tranströmer a uitat sau a rătăcit în pliurile memoriei; odată recuperate poetic stările de odinioară, omul este alungat și substituit de poem.

De câțiva ani intuiam că Tomas Tranströmer va obține premiul Nobel pentru literatură (mai ales că îl citisem înainte ca publicul românesc, mai ales în rețeaua Facebook, să fie stupefiat de un asemenea laureat – întrebările se refereau, cu precădere, la identitatea poetică a laureatului). Motivele sunt îndeajuns de clar formulate mai sus și nu sunt legate, neapărat, de longevitatea sa literară, deși, printr-o simplă statistică, poeții laureați Nobel, spre deosebire de prozatori, trebuie să dovedească o anume constanță (altfel nu știu să o numesc) care presupune, mai ales, dobândirea titulaturii (relative, de altfel) de maestru în ale poeziei. Tranströmer nu a publicat foarte multe volume de poezie, dar a fost constant și încrezător în discursul său poetic, care e aproape același începând cu volumul de debut și până în prezent.  O lecție de viață și poezie marca Tranströmer: "cei care au învățat să scrie uită. Notează-ți și vei uita!"  

 

Dan Lungu,

decorat de statul francez cu Ordinul Artelor şi Literelor

Scriitorul ieşean Dan Lungu intră anul acesta în galeria selectă a artiştilor şi scriitorilor decoraţi de către statul francez cu titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi al Literelor – Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres.

Recunoscut ca parte a Ordinului Naţional al Meritului de către Charles de Gaulle în 1965, acesta recompensează cele mai importante personalităţi culturale ale lumii franceze, dar se acordă şi cetăţenilor de alte naţionalităţi, pentru contribuţii excepţionale în îmbogăţirea patrimoniului cultural francez.

Succesul în Franţa al autorului ieşean, ale cărui cărţi apar deja de ani buni la Paris în traducere, este confirmat astfel de această distincţie.

„Sînt luat prin surprindere. Am senzaţia că Franţa mi-a pus gînd bun. După ce mi-a publicat prima mea carte tradusă într-o limbă străină şi m-a invitat la Les belles étrangères, deschizîndu-mi drumul spre Europa, acum, fără nici un avertisment, mă onorează cu un ordin atît de prestigios. Nu am avut norocul unui unchi bogat în America, dar iată că am şansa unei mătuşi generoase în Europa. Mulţumesc!“, spune Dan Lungu.

Trei dintre cărţile lui Dan Lungu au apărut la prestigioasa editură pariziană „Jacqueline Chambon“, parte a grupului editorial Actes Sud: „Le paradis des poules“ („Raiul găinilor“), „Je suis une vieille coco!“ („Sînt o babă comunistă!“) şi „Comment oublier une femme“ („Cum să uiţi o femeie“), în traducerea lui Laure Hinckel.

Publicaţii celebre precum „Le Figaro Litteraire“, „La quinzaine literaire“, „l’Humanité “, „Livres hebdo“ sau „Lire“ au dedicat literaturii lui Dan Lungu spaţii generoase. „Dan Lungu trebuie citit de urgenţă“, scrie „Lire“.

Mihail VAKULOVSKI

 

Cappadocia 8 zile:

Edirne, Pamukkale, Antalia, Aspendos, Side, Konya, Cappadocia, Uchisar, Goreme, Kaymakli, Ankara, Istanbul

 

21 august 2011

După turneul de lansare am avut o săptămînă de şoc la serviciu, unde neica nimeni, dar cu bani, mi-a fixat zilnic cîte vreo 30 de „tascuri” din alea aproape imposibil de îndeplinit, am venit acasă şi la 21, şi la 21,30, iar acum iată-ne la Istanbul, traversînd iar Bulgaria pustie – ca de obicei, cum a zis ghidul: „nici măcar cîini nu-s” pe-aici. Ţara asta pare nelocuită, ceva greu de crezut, o traversezi fără să vezi vreun bulgar pe cîmp sau pe stradă, casele stau să pice, maşini abandonate, cîmpurile însă sînt lucrate! În schimb ne oprim de fiecare dată la Kaşkaval, un sătuc cu un restaurant unde totul scrie în română şi chelneriţa ştie româna, au mîncare foarte bună şi destul de ieftină (aici e cel mai ieftin ceai bun din lume! – mi-am luat data trecută şi acum îmi voi lua la întoarcere neapărat). Apoi am mai trecut o dată pe la moscheea Selimiye din Edirne, făcută de cel mai cunoscut arhitect al turcilor, iar noaptea am descălecat în acest oraş imens şi atît de pestriţ, un oraş cît o ţară – miraculosul Istanbul. Mîine ne trezim la 6, dar n-am rezistat să nu ieşim la plimbare prin Stanbulul în noapte. La universitate am dat de-o manifestare culturală, un tîrg de carte în corturi, iar afară e o scenă la care cred că urmau lecturi sau aşa ceva, că oamenii aşteptau cuminţi pe scaune, în faţa microfonului la care încă nu era nimeni, toată lumea (muuuultă!) fiind pe la rafturi. O idee extraordinară – un tîrg de carte noaptea, în aer liber, cu lansări şi lecturi! Universitatea era scăldată-n lumini, iar barurile din jur nu aveau bere, doar ceai şi apă plată, ca-n Baku.

 

 

22 august

Zi dezastruoasă a ghidului. Io m-am prins din prima că-i varză omu’, da’ K, ardeleancă din Făgă, i-a tot dat şanse, zicîndu-şi, probabil, că e bătrîn şi că îşi intră în mînă mai greu. Aseară-noapte ne-a lăsat pe toţi în hol şi s-a dus repejor să facă nani, în autocar asigurîndu-ne că ne trezeşte el la micul dejun. Ei pula, nu ne-a trezit pe nici unu’, nu ştiu ce-au făcut alţii, da’ noi n-am mai prins micul dejun, bine c-am reuşit la autocar, chiar mă întrebam – retoric, fireşte – dacă ne-ar fi lăsat la Istanbul dacă nu ne trezeam – absolut întîmplător – la timp. Apoi a urmat o călătorie plăcută pînă-n Pamukkale. Eu am terminat „Tărîmul lui Saşa Kozak” şi am scris şi o cronică despre carte, iar K a citit „Luni de fiere” (cu autograf), apoi am început şi „Pygmy” de Palahniuk, care e despre... Pygmy, exact ca-n „Ion” de Rebreanu, care e despre – surpriză – Ion. La Pamukkale nea ghiduşu a vrut să ne ducă la masă cu de-a sila, dar am avut noroc că nu i-a ieşit dilu’ din prima – băieţii de la cantina lui nu mai aveau mîncare, aşa că ne-am dus la Pamukkale. Dacă intram la masă – ratam muzeul în aer liber, că nenea nu ne-a luat în seamă cînd l-am tot întrebat dacă n-o să se închidă şi n-o să putem să intrăm. Ăsta-i stilul, îl întrebi şi dacă nu-i convine nu te ia în seamă. Pur şi simplu, blea. Pamukkale e un loc unic în lume, naturalul (straturile de calcar şi apă) combinat cu istoricul (ruinele oraşului antic) făcînd din acest loc miraculos ceva inimaginabil altfel. Noi am mai fost o dată – cu o ignorantă totală de la aceeaşi firmă, care era în stare să lase 10 min. pt. un oraş antic, pt. ea antichitatea fiind „decît pietre”:D. Acum am văzut ce nu reuşisem să vedem atunci, aşa că n-am mai avut timp să trecem şi pe la bazinul Afroditei (unde ajunsesem data trecută) şi tot n-am putut intra în „zăpada” superbă cu apă, doar ne-am udat pe faţă şi pe picioare – ca înainte de-a intra în moschei, în terasele de calcar. Şoferii & ghidu’ nu s-au lăsat şi şi-au făcut, totuşi, damblaua, şi după Pammukale am fost şi la „restaurantul” minune. N-au venit la timp vreo 20 (din 49), aşa că ghidul i-a spus şoferului că plecăm, că i-au zis „dăcît 3” că coboară la restaurant, „dar ăştia-s ca oile, s-au luat unii după alţii”. Noi am alergat ca să ajungem la timp, dar oricum mi s-a părut revoltătoare atitudinea lui, care a tot repetat că pe el nu-l interesează, că să-i facem plîngere la Omnia, că nu el e vinovat, ci şoferii... Faza tare e că nenea a avut dreptate, ăia care lipseau erau jos... s-au luat după cei trei ca oile, în puii mei.

Acum sîntem în Antalia, îmi tot amintesc de romanul fraţilor Presniakov, tradus cu frate-meu, cu acţiunea în Antalia, „Ucide arbitrul”, din atmosfera căruia nu am găsit absolut nimic pe-aici, din păcate. Dar deja mi-am făcut un „brader” (am ajuns abia de vreo 30 de min.), proprietar de restaurant care are în cap un PR inimaginabil, ne-a fost ruşine să nu ne oprim la el (după ce n-a avut rest să-mi dea o apă plată şi mi-a dat fără bani, că-i aduc eu mîine), „Hagi-Filipescu-Popescu-Ilie” ştie, nu auzise încă de Orhan Pamuk, da’ no... Apa e – că sîntem braderi – 2 lire, am băut şi 2 beri cu 10 lire (că sîntem braderi). În magazinul de un pic mai sus apa e 1 liră, iar o bere – 3,5:D. Peste cîteva ore ne trezim şi ar fi culmea să nu mîncăm două zile la rînd... Fireşte că nenea ghid ne-a dat jos cu vreo 500 de metri înainte, că deşi a tot lăudat hotelul, zicînd că nu e aşa naşpa ca ăla din Istanbul (şi ăsta-i pîrnaie!!!!) nu ştia unde-i şi l-am tot căutat-căutat cu bagajele-n mîini (io mi-am luat doar două tricouri şi două perechi de pantaloni scurţi, no, şi de data asta nici K n-a exagerat... parcă). I-am zis lu’ K chiar în drum spre Bucureşti că de data asta nu ne enervăm, nu-i luăm în seamă pe unii-alţii, ne distrăm, că e vacanţă-n puii mei, concediul din anu’ ăsta!

 

 

23 august, Antalia

Azi am reuşit să ne trezim la micul dejun (mai bine mai dormeam!). Cel mai sărăcăcios mic dejun din lume la hotel e cel din Italia, dar parcă-l prefer pe ăla, măcar sînt 2-3 chestii mîncabile, măcar par proaspete. Aici e un parizer pe care nu-l mănîncă nici pisicile maidaneze, care-s rupte de foame, mănîncă orice le dai, nu însă şi parizer turcesc, parizer care a rămas în farfuriile tuturor (nu aveam de ales, ne-am luat, dar nu cred că-şi ia cineva şi mîine), cafea – doar solubilă şi un suc de care nici nu m-am apropiat, se vedeau chimicalele cum se scurg pe vas ca nişte muci.

            Dar marea – Marea Mediterană din Antalia e de vis. Am prins o zi fără valuri, marea fiind compusă parcă din două părţi. Mai întîi e un strat subţire de apă rece, adusă de-un curent pe care-l vezi ca pe-o soluţie cu foarte mult zahăr, dacă stai pe loc, apoi e restul mării, caldă şi limpede ca apa de izvor, iar cînd înoţi treci prin aceste două stări contrastuale greu de imaginat dacă nu le-ai simţit vreodată. Cît am fost acolo am stat doar în apă (plaja oricum e de pietricele, nema nisip nigde, degeaba mi-am luat cartea), ne-am întors doar pentru că urmează o croazieră. Apropo de „nigde” („niciunde” în rusă), Nigde e în Turcia, e şi semn rutier, spre Nigde! Ieri ne-am plimbat prin Antalia veche, iar azi dimineaţă am înţeles că am văzut deja ceea ce era de văzut în Antalia. Oricum, ne mai rămăsese marea, plus cascadele care pică direct în mare, plus munţii care cresc din mare...

            Croaziera a meritat pentru cascada care curge de pe stîncile foarte faine direct în mare. Sînt mai multe cascade, dar una dintre ele le face ca şi inexistente pe celelalte. Am avut noroc şi de-un curcubeu (doar la dus, nu şi la întors, deci chiar noroc a fost). Nasol a fost c-a trebuit să trecem prin bazar ca să ajungem în portul vechi, băi, comercianţii turci sînt atît de nesuferiţi încît mi-a venit să-i fut una unuia: reacţie normală, de autoapărare „decît”. Ei nici nu-şi imaginează să nu le calci pragul la buticu’ lor unic şi irepetabil, exact ca şi celelalte, apoi – nu le vine să creadă că nu le cumperi măcar ceva şi sînt atît de insistenţi încît nu mi-am mai cumpărat nimic (deşi am vrut să-mi iau cîte ceva – aştept Istanbulul cu bazarul ăla gigantic, cu comercianţi mai civilizaţi, totuşi). Bine, în afară de nişte rahat care ne-a costat ceva de groază (da’ nu io l-am vrut, normal, io doar am zis: ia-ţi tot ce vrei, dacă vrei ceva – ia), o bere (io am vrut, normal) şi... nişte peşte prăjit. K a vrut şi io am susţinut-o, că n-am mai mîncat peşte la Dubrovnik şi ştiu şi acum (că n-am mai mîncat peşte la Dubrovnik). Am văzut noi ziua un restaurant într-un fel de gang, cu specialitatea casei peştele, aşa părea, lîngă braderu care nu are peşte, doar kebaburi şi cărnuri. Oricum, ăsta era pe lîngă hotelul nost’, iar pînă acolo n-am găsit nimic interesant – doar preparate din carne. Doar am coborît în gang, ne uitam la desenul cu peşte şi au apărut imediat vreo doi băieţi cu feţe foarte dubioase, invitîndu-ne înăuntru, să ne arate ei. Înăuntru – unu şi mai fioros după o tejghea, dar mie nu mi s-a părut prea ciudat, totuşi, nu ştiu de ce (trebuia să-mi pară!). K s-a încordat ca un arici şi a zis că nu-i place aici, aşa că am convenit că ieşim afară, comandînd o porţie de calamari şi una de hamsii. Afară erau doar cîteva mese, aşa că nu aveai cum să nu-i vezi pe cei care intrau în bodega underground, a apărut o clipă în uşă o gagică pe care io n-am observat-o, dar K a zis că-i este clar că nu degeaba specialitatea casei e peştele... doar că la figurat. Peştele „nostru” a venit cam greu şi se cam vedea că bucătarul nu prea are habar la făcut peşte, în fine, nu ne-au adus hamsii, ci peşte şi o salată din partea casei, propunîndu-ne şi ceai sau cafea moca, dar am refuzat politicos. Au mai coborît fete îmbrăcate corespunzător, una a ieşit la un client, iar băieţii din gang se vedea clar că aveau misiuni concrete. Peştele n-a fost făcut frumos, dar a fost foarte gustos, cam ca la pescarii din Vama Veche, ca şi salata, calamarii – care nu erau 400 gr. veci, au fost cred că printre cele mai bune, făcute aşa, de unul care s-a străduit, cu suflet şi talent, chiar dacă nu şi cu prea mult antrenament.

            A fost mişto în Antalia, n-ai ce zice – locuri frumoase, cîte ceva de văzut şi-n oraş, marea – miraculoasă, cascadele care cad în mare – superbe... Dar nu cred că m-aş mai întoarce. Văzut, plăcut, dar mergem mai departe, lumea e mare şi călătoriile scurtează viaţa.

 

 

25 deja

Azi am fo mai mult pe drumuri, ghidul a continuat să-şi screamă ghiduşiile, dar acum toată lumea face haz de necaz, oamenii au văzut că se enervează degeaba, aşa că au dat-o-n miştocăreală. A întins coarda şi timpul cît a putut pe drum, ne-am oprit aiurea şi am stat aiurea, aşa că la muzeul din Konya al poetului mistician care şi-a tras sectă religioasă cu popi care dansau la slujbă n-am mai ajuns la timp, se închise, fireşte, deşi l-am întrebat dacă n-o să se închidă muzeul pînă ne tragem noi şlapii după noi, oprindu-ne aiurea la tot pasu’. În fine, abia am intrat în camera asta de tabără de pionieri, la Cappadocia (ce film poliţist a fost pînă am ajuns aici! – a luat un taxi şi autocarul a mers după el, taxiul s-a oprit la o benzinărie, apoi am tot mers prin cîmp pînă în alt orăşel, unde e acest hotel cu nume predestinat: Yakutia), e deja altă zi, cum ziceam cînd eram mici: „hai că-i mîine”. Azi am văzut un amfiteatru păstrat beton, la Aspendos, unul din cele mai bine păstrate teatre romane (cam ca ăla din Pula/Croaţia), unde se face şi acum un festival de teatru, dar au loc şi concerte de operă şi filarmonică (unde am găsit şi un elefănţel fain, elefănţelul din Turcia!) şi unul mai ruinat, la Side, dar cu o mică localitate romană antică, cu templul lui Apollo, care e pe malul mării. No, şi am mai făcut nişte poze la o cascadă aşa, mai scunduţă, la Manavgat. Noroc cu Palahniuk, al cărui Pygmy nu vorbeşte mai bine engleza, dar deja începe să acţioneze. Iar mîine... mîine – Cappadocia!  

 

 

25 august, Cappadocia

Ne-am oprit în Ortahisar, deşi ghidul ştia că hotelul e-n oraşul vecin, dar ce mai contează, după ce-am terminat excursiile de azi am făcut cea mai faină plimbare, doar eu cu K, fireşte, prin sat, cu ţinta „castelul-muzeu”. E un muntişor din ăsta vrăjitoresc, găurit cu cotloane şi coridoare pe dinăuntru, munte modelat din care sînt sute sau mii în Cappadocia, formaţi în urma unui vulcan, din roci ciudate şi extraterestre, nah. Am mers ceva, vreo oră, dar pînă la urmă am ajuns, printre ruine şi case degradate la max, alte pietre cioplite, locuinţe săpate în pămînt, ceva ca-n filme, serios, te simţi ca-ntr-o localitate făcută special pentru un film, nu-ţi imaginezi că aşa ceva poate exista în realitate. Am urcat doar pînă pe la jumătate (dacă te uiţi de jos), era închis şi nu aveai pe unde să pătrunzi în catacombe, dar am făcut multe poze. Aşa am simţit altfel şi oamenii, şi atmosfera, şi căldura, insuportabilă în rest, aici oarecum normală.

            Am început ziua cu o bună înviorare în oraşul subteran Kaymakli, unde localnicii se ascundeau de năvălitori, în secolul 7, săpînd 8 niveluri sub pămînt, ceva incredibil. Erau creştini şi aveau şi biserică, şi metode specifice de apărare, de exemplu, săpau gropi prin tunelurile şi coridoarele înguste şi, dacă duşmanii pătrundeau, totuşi, printr-un miracol, aceste gropi erau acoperite cu celebrele covoare turceşti, ăia (arabii) cădeau, iar ei (creştinii turci) le turnau smoală topită în cap. Adunau rahatu’, iar dacă aveau vreo luptă la suprafaţă, aruncau căcatul în duşmani – cît de original e? Din subteran am trecut la supranatural, adică la munţişorii formaţi după ce a explodat un vulcan din muntele misterios care se vede mereu într-un fel de ceaţă albăstruie. Din lava vulcanului s-au format foarte, foarte mulţi astfel de munţişori, în care oamenii au săpat locuinţe, cu tot ce au nevoie, bucătărie, dormitoare, biserici, iar cînd le priveşti nu-ţi vine să crezi ce vezi cu ochii tăi. Aşa e şi Valea Porumbeilor de la Uchisar, unde ne-am oprit să ne minunăm, iar Parcul Naţional Goreme e un alt loc unic în lume, datorită acestor fenomene ale naturii modelate de om, ştampilate de UNESCO cu semnătura lor protectoare în primul rînd (probabil) pentru Bisericile din Parc, săpate în acele stînci din lavă şi pictate manual direct pe perete de cele mai multe ori, ba cu desene simbolice şi inocente, din cele mai vechi vremuri, ba cu picturi religioase care par mai din era noastră.

 

 

26 august

La Ankara Ataturk e şi mai tare decît în restul Turciei, unde e cel puţin semizeu, mai şmecher decît Lenin în timpul URSS, ceea ce n-aş fi crezut că e posibil. Apropo, Vladimir Ilici l-a ajutat pe nea Ataturk să cîştige puterea – cred că l-a învăţat cum să intre şi-n istorie, totuşi. Fireşte că Mausoleul lui Ataturk a fost în program, opium pentru poporul turc, mai puţin impresionant pentru străini, mai ales dacă ai văzut ceva cu adevărat glorios, marca URSS. Nici Muzeul Civilizaţiei vechi din Podişul Anatoliei nu-ţi taie respiraţia, cum te-ai aştepta, la ce istorie au în spate (acum... nu ştiu ce viitor îi aşteaptă, sincer... dacă nu mai apare un Ataturk).

Mergem spre Istanbul, exact ca şi personajele din „Luni de fiere” (cu autograf!) pe care o citesc acum, doar că noi cu autocarul, iar ei – fericiţii? – cu vaporul...

 

 

28 august

Gonim în drum spre casă, „sladkoe slovo domoi”, după două nopţi în Istanbul, acest oraş atît de pestriţ şi de diferit, diferenţa între străzi – nu cartiere! – e cam ca între Asia şi Europa, pe care-şi desface cracii sub forma unui pod care uneşte cele două continente. De data asta am pornit în căutarea unor obiective mai mărginaşe, pe care nu le văzuserăm data trecută, aşa că după ce-am găsit apeductul roman, primul obiectiv pe care vroia să-l vadă K, lîngă care erau – în aer liber – aparate de fitness pe care n-am rezistat să nu le încerc, am avut o experienţă cam la limită, care mi-a amintit de plimbarea prin marginile Parisului, în care se băteau negrii ca-n codru, pe lîngă piaţa Stalingrad, printr-un parc dubios. Am mers vreo 3-4 ore (cred) pe jos, prin Istanbulul contemporan – până la zidurile Yedikule – şi doar aşa am simţit pulsul adevărat al oraşului. Dar m-am lecuit de exprienţe din astea exploratorii, vă recomand să vă duceţi la Istanbul pentru obiectivele turistice, nu pentru a vedea oraşul aşa cum e, de fapt, e mai igienic aşa şi veţi rămîne cu o părere & stare f. bună. Ce te enervează în Turcia e că fiecare vrea să-ţi vîndă ceva, de fapt – insistă, uitîndu-se la tine ca la o potenţială... victimă, nu nici măcar ca la un cumpărător nu se uită, ci ca la o victimă, aproape sigură în ochii lui. În Antalia eram să izbucnesc, m-am abţinut cu greu, cînd al miliardulea vînzător ne-a stricat ca pe nişte sclavi, cu o privire de foarte sus, din înalturile cerului, de parcă eram cîinii lui. Toată călătoria mi-a sunat în cap melodia lui Adi Despot de la „Viţa de Vie”, aia cu „Toată lumea vinde ceva” – „să nu vinzi nimic, nici măcar cuvinte (...) toată lumea, toată lumea vinde”. Parc-o vedeam pe mama cum s-ar fi simţit la turci, ea nerezistînd nici în faţa ţiganilor din Braşov, care i-au vîndut un palton de care nu avea nevoie, convingînd-o doar cu nişte auto-blesteme de genu’: „Dacă nu-l cumperi – să moară fiică-mea în cele mai mari chinuri!”:)). După ce ne-am întors (cu trenul!) din Istanbulul mărginaş am hotărît să ne clătim retina, aşa că am trecut pe la Aya Sofia, Hipodromul cu Obeliscul lui Theodosius, Coloana Împletită şi Coloana Zidită, Moscheea Albastră, Topkapi, pe lîngă Biserica Cisternă, numit şi Palatul Subteran, pe la podul Galata, de unde am admirat Turnul Galata şi apa, am intrat şi-n Bazarul Egiptean, şi-n Marele Bazar, unde i-am găsit pe bunicul & nepotul de la care cumpărasem data trecută şi ne-au dăruit – şi atunci, şi acum – ochiul ăla miraculos, care-i spune celui care intră în contact cu tine: „Orice gînd rău ai avea, nu ai nici o şansă, pentru că eu veghez ca totul să fie bine!”. Seara ne-am relaxat la o croazieră frumoasă pe Marea Marmara & strîmtoarea Bosfor, mergînd pe ambele maluri, cu un vapor din care am făcut poze până a apus soarele. Noi ne-am cărat din Istanbul, iar personajele lui Bruckner încă n-au ajuns acolo...