A!!

Lilia RUFANDA

Rinoceri de azi și ieri

Rupând clișeele și spărgând tiparele vremii, E. Ionesco vine în chiar inima tumultosului secol XX cu un nou limbaj și o nouă structură artistică – teatrul  absurdului – o formă inedită de text dramatic în care, ca într-o oglindă se răsfrânge însăși absurditatea acelor vremi și, precum urmează s-o arate timpul și a celor ulterioare. E modalitatea artistică prin care însăși monstruozitatea și absurditatea reușesc să fie văzute de om în propria-i oglindă într-un secol în care doar și  pe jumătate trăit, fenomene precum fascismul și comunismul, totalitarismul și pericolul atomic, războaiele armate și cele reci își făcură pe deplin cunoscută prezența. E momentul în care se ajunge parcă  la concluzia că dezumanizarea individului a atins cote extreme, ale căror limite ar fi imposibil de trecut. Dezumanizat și el, personajul ionescian se pomenește posesor al unui limbaj care nu-i este propriu, deși îi aparține pe deplin, al unor stări care, parcă nu-i sunt caracteristice, deși îl caracterizează perfect, al unor măști, piei chiar, care îi sunt străine, deși strâns lipite de el și concrescute în propria-i piele -  portrete ilustrate perfect în piese precum Cântăreața cheală, Lecția sau Regele moare, dar, poate cel mai reușit în Rinocerii. Ducându-și leatul într-un cotidian cadențat de banal, personajele piesei se pomenesc brusc cu liniștea călcată în picioare de un rinocer. Hilarul personaj, care la început provoacă  frică și stârnește praf se dovedește a fi însoțit de mai mulți confrați ai săi, turme întregi chiar, care invadează orașul. Mai mult, frica  și mirarea este înlocuită de simpatie sau ignoranță. Și chiar cei cărora  rinocerii care au dat buzna li s-au părut grotești se pomenesc producând sunete caracteristice acestora și având pe corp câte un corn de rinocer sau piei ale acestora, ca într-un timp record să devină și ei, fără ca măcar să-și dea seama, niște ”simpatici”  rinoceri. E imaginea unei lumi dezumanizate, pe care critica vremii o atribuie inițial ciumei fasciste, apoi celei roșii, comunismului. Cel mai dezolant tablou care apare însă în fața ochilor în urma unor lecturi atente a operei ionesciene, nu e cel al lumii dominate de rinoceri de la jumătatea secolului XX, ci acela al actualității noastre, în care confrații lor domină prim-planul filmului cotidian și sunt nelipsiți și din cel secund. Plasând rinocerul în centrul unei opere care reprezintă un vădit semnal de alarmă în ce privește contagierea  într-un univers epidemic, E. Ionesco enunță mai mult decât explicit faptul că rinocerizarea nu reprezintă decât denunțarea unei anumite forme de abdicare a omului în fața năvălirilor  de tot felul. E metamorfozarea omului sub influența unei „maladii” –  cea a prostiei, lenei, pasivității, ignoranței și lașității atât de des întâlnite și azi.  Ce poate fi mai ușor decât să ghidezi asemenea mase, care, urmându-și instinctele, aidoma turmelor de rinoceri ale lui Ionesco, se cumulează într-o masă care calcă totul în picioare? Și ce poate fi mai odios decât această masă, care, pe lângă că e „multă”, e și lipsită de morală, scrupule, principii, valori și, poate cel mai esențial, de gândire? Căci tocmai la gândire renunță individul atunci când se amestecă cu „rinocerii” abdicând în fața bestializării generale. Odată renunțând la ea, personajul ionescian este lipsit și de limbaj, devine un rinocer veritabil, care horcăie și scoate sunete ciudate în loc să mai poată vorbi. Or nu tot niște horcăieli se dovedesc a fi adesea chiar și bolboroselile unor pretinși mari oratori care fac astăzi demagogie? Și nu în fața unor mase imense de rinoceri își tot țin discursurile? „Ghidați” de rețete dictate de „savoir-faire”-uri venite de-a gata, cu suportul drepturilor universale ale omului mereu în preajmă și încurajat de reclame în care totul este „fain”, „cool” și „ok”, rinocerul secolului XXI se crede mai liber ca niciodată. E în posesia libertății de acțiune, exprimare și gândire. Și nu contează că acțiunea îi e adesea limitată de propria-i construcție mult prea grosolană și prea puțin atletică. Și nici că atunci când, liber să se exprime, nu o prea poate face, căci nu-i reușește decât să horcăie, bolborosească sau, cel mult, să se bâlbâie, așa cum i se pare de ignorat și faptul că să gândească nu e în stare, oricât de liber ar fi să o facă din simplu considerent că gândirea a fost prețul pe care l-a plătit pentru a ajunge rinocer.

Consumatorismul sporit, frica de o eventuală lipsă de alimente și veșnica goană după provizii sau dependența din ce în ce mai mare a individului de tot felul de taxe și rate bancare nu ar ai trebui să mire pe nimeni astăzi. Așa cum nu ar trebui să mire nici exageratele frici de o eventuală încălzire globală sau atacuri teroriste. Pentru omul aparent informat, dar dezvățat să gândească, pentru că noile tehnologii îi pot oferi orice informații își dorește e o dificultate să înțeleagă că tocmai dezinformarea e marele pericol care-l paște.

În opera ionesciană, mamiferele cu același nume aproape că luaseră în stăpânire orașul, care devenise o lume a lor. Apăruseră pe două căi: unii veniseră pe neașteptate, alții – se nășteau pe loc, erau oamenii care se metamorfozau încet în bestii. Era de sesizat însă pe undeva și aspectul al treilea – un rinocer era parca pitit în interiorul fiecăruia dintre personaje cu mult înainte ca epidemia să înceapă.

Dacă tot constatăm prezența a din ce în ce mai mulți rinoceri în jur, iar alții iau această formă chiar sub ochii noștri, ce ne-ar rămâne de făcut e să fim vigilenți ca, nu cumva și rinocerii pitiți în interiorul nostru să nu iasă la suprafață și să ne pomenim în pielea regelui care moare din opera cu același nume  a lui Ionesco și ea, care preferă „să se moară”, tocmai pentru că e decepționat profund de faptul că  a trăit mereu printre rinoceri, dar și mai mult, pentru că s-a pomenit a fi un rinocer și el.

Ruxandra CESEREANU

 

Nisipurile mișcătoare ale criticii literare

 

Sfârșitul anului 2010 și începutul anului 2011 au prilejuit câteva anchete literare în care era chestionată și problematizată relația dintre autori (poeți, prozatori) și criticii literari care opinează asupra produsului estetic. Răspunsurile au fost, în majoritatea cazurilor, nemulțumite, turbulente și turbionare, întrucât producătorii de literatură s-au dovedit a fi iritați de felul în care sunt receptați și validați/invalidați. O primă iritare era indicată ca fiind cauzată de verdictul (inabil, neprofesionist sau injust) al criticilor – nu vreau să insist asupra acestui reproș, întrucât consider, principial vorbind (și logic), că e dreptul criticilor să guste sau nu o operă literară și să se pronunțe în acest sens. O altă iritare era, însă, cauzată de sesizarea unor grupuri de interese și a unor „mafii” ale criticii (se impun neapărat ghilimelele de rigoare) care funcționează în spațiul literar autohton pe bază de clientelism și dirijism, manipulând, adesea, receptarea unei cărți ori chiar premiile literare. Or, acest al doilea reproș mi se pare întemeiat și cu adevărat sancționabil.

După prăbușirea regimului comunist au avut loc în România scriitoricească diverse valuri care au propus revizuiri și revizitări ale literaturii române din secolul XX mai cu seamă. Acest fapt a fost firesc și igienic, fără niciun dubiu. Un prim val a avut loc în perioada imediat următoare dispariției dictaturii ceaușiste (între 1990-1991); un al doilea val, mai temperat, a fost inițiat prin 1995; un al treilea val, previzibil, s-a concretizat la trecerea dintre milenii; iar un al patrulea val, întrucâtva fărâmițat și pulverizat, are loc pe tot parcursul primului deceniu din mileniul trei. Țintele principale ale discuțiilor pro și contra au fost: canonul, autoritatea (legitimă sau ilegitimă a) criticii literare, onestitatea versus mercenariatul (politic, cultural) criteriilor de validare. În cartea sa recentă, Benzile desenate și canonul postmodern, Ion Manolescu discută percutant aceste lucruri (a se vedea cronica literară a subsemnatei din Steaua nr. 6/2011).

În orice literatură există tabere de susținere (promovare) a unei cărți ori a alteia – nimic nou sub soare (fie că este vorba despre campanii editoriale programatice sau de inițiative ale unei grupări). În critica literară românească există, însă, ceva inedit, în sens negativ: mici tabere de lichidare a unui scriitor sau altul, în funcție de grupurile de interese. Dacă lucrurile ar depinde de vreo paradigmă canonică – nu ar fi atât de blamabil; dar, de obicei, este vorba, fie de umori personale, fie de snobism literar (care snobism, ce-i drept, poate funcționa și pro, și contra – de pildă, un autor instituționalizat poate fi susținut cu surle și trâmbițe, indiferent de produsul său literar recent, inferior, tocmai pentru că este instituționalizat – sau poate fi demolat cu voluptate, tocmai din același motiv, chiar dacă produsul său literar este pozitiv estetic); în al treilea rând este vorba de dirijism pe baza intereselor de grup. Atitudinea resentimentară, care se manifestă în critica literară actuală de la noi, este cultivată, uneori, și numai pentru că este la modă și atrage atenția (nu trebuie pierdută din vedere această nuanță). Corectitudine de politică literară și culturală nu există în România actuală. Flexibilitatea (sau elasticitatea, cum o numește Ion Manolescu) de percepție critică – nici ea nu mai există. Demersurile criticii literare de la noi sunt, în majoritatea cazurilor (deși excepții există, firește), înfeudate unei perspective canonice rigide, inerte, arogante sau dogmatizate (depinde de grup). Polemicile, atunci când se ivesc, sunt mai totdeauna umorale și lipsite de cordialitate. Fenomenul dezagreabil pe care îl constat (și nu sunt singura) este acela că maturii ori mai tinerii critici literari uzurpă, într-un anumit fel, funcția și rolul literaturii, ajungând să fie și să pară (prin grupul de interese pe care îl reprezintă și prin presupusul canon pe care îl susțin și prin care, la o adică, manipulează opinia cititorilor) mai importanți decât chiar literatura pe care o comentează. Faptul acesta este cât se poate de nesănătos, căci prilejuiește un risc major: va ajunge literatura să fie scrisă și să depindă de „mafiile” și umorile criticii literare? În caz că da, ne aflăm pe un teren minat de nisipuri mișcătoare, care nu exclude, fie și doar metaforic ori simbolic, o mică „apocalipsă” râvnită tocmai de critica literară… virusată!

Veronica D. NICULESCU

Leit

Credincioşii, aceşti turbaţi îmbulzindu-se în curţile bisericilor, cu ochii lărgiţi, cu gurile căscate, ca să ajungă în faţă, ca să atingă acum! Leit Facebook.
De asta e bine din cînd în cînd s
ă te uiţi la ştiri. Astfel, am evitat să scriu că Facebook se aseamănă foarte tare cu o vomă lăţită pe trotuar: cîteva bucăţele delicioase, foarte-foarte puţine, plutind într-o mare de zoaie.

Radu PAVEL GHEO

 

Sexul e relativ

 

Azi-dimineaţă, în staţia de autobuz, aud o liceancă de vreo treişpe-paişpe ani, exasperată de aşteptare: “Să-mi bag pwla în el de autobuz! Hai pe jos!”

Mi-amintesc că acum vreo cîteva zile o auzeam pe o vecină de pe palier, o tînără de puţin peste douăzeci de ani, cum explica la telefon cuiva ce are de gînd să-i facă unui individ care o supărase: “Păi, dar nu-mi bag eu pwla în gura lui? Uite-aşa: o bag şi-o scot, o bag şi-o scot!” O spunea cu atîta sete, că parcă erai gata să vezi scena în faţa ochilor, dacă n-ar fi fost un mic detaliu, pe care îl învăţăm cînd sîntem copii mici undeva la joacă înainte de a-l învăţa la anatomie.

O altă fetişcană, ce arăta binişor sub vîrsta majoratului, vorbea tot azi pe stradă cu o prietenă şi îşi vărsa nervii asupra cuiva absent, pe care, zicea ea, “Îl fwt în gură, ştii? Îl fwt în gură!”

Trec apoi prin faţa unui liceu respectabil o blondă în sacou vişiniu îi striga alteia, veselă nevoie mare şi pe un ton cumva drăgăstos: “Băi Laura, îmi bag pwla în gura ta!”

OK, recunosc că anii trec repede. Pe vremea mea era altfel. Din cîte am văzut eu, fetelor nu le creştea niciodată acel detaliu atît de pomenit în frazele de mai sus. Ce surprins trebuie să fie vreun ins de vîrsta mea, doritor de lolite, cînd dezbracă o făptură din asta, din noua generaţie!

Am notat însă: de-acum sexul e ceva relativ. Nici anatomia nu mai e ce-a fost. Nici nu ştii de unde răsare chestia aia, în pula mea!