My3

Cristina NEMEROVSCHI

 Cum am ars-o o lună ca scriitor de succes

(fragment)

 

Am 39 de ani, patru luni, o săptămână, trei zile, șase ore, patru minute și câteva secunde, mă cheamă Gigi Anghelescu și astăzi am hotărât să devin scriitor de succes.

 

*

 

Ajung la Cișmigiu cu 56 de minute înainte de ora stabilită pentru întâlnire. Ăsta e un lucru bun. Urăsc să întârzii.

Când mă aflu chiar în fața terasei unde vom servi cafeaua, constat că sunt un bou. Un idiot. Cel mai mare idiot în viață. Un scriitor de succes în devenire complet idiot. Am uitat să îi cumpăr un buchet de flori! Nu pot să cred cum am omis asta. Bine că mai am 48 de minute la dispoziție ca să remediez greșeala. Părăsesc în fugă parcul, mă îndrept spre ghereta unei țigănci, chiar la intrarea în Cișmigiu. Întreb cât e firul de garoafă.

- Zece lei boierule! Uite d-astea, cu coada lungă, pentru prințesa lu mata!, zice țiganca.

Inspectez garoafele... Sunt în regulă, numai că prea scumpe. Dacă îi iau trei fire și dau 30 de lei, îmi mai rămân pentru cafele doar 20, și e cam la limită. Dacă Maria Sofia vrea să bea două?! Nu-mi permit să dau atâta pe flori. Unde mai pui că speram să-mi și rămână niște bani și pentru mine din ăștia, mama e în spital și până vineri nu pot trece pe la ea să-mi mai dea. Întreb cât e gladiola.

- Opt lei, boierule, ia uite ce frumusețe!, zice și scoate o gladiolă roz din vază. Gladiola, prea înaltă, se rupe de la jumate.

- Stai boieru, că nu-i nimica, are fata alta și mai mișto!

Scoate de data asta una albă. E frumoasă, dar tocmai mi-am dat seama că are coada prea lungă și că aș arăta puțin ridicol târând gladiola pe jos. Întreb cât e trandafirul.

- A, ăștia e flori pentru boieri cu bani!, îmi zice țiganca și mă privește un pic cruciș.

Observ acum că are un defect la ochi, unul dintre ei îi fuge spre rădăcina nasului.

Îmi zice că trandafirul e 18 lei, dar că mi-l lasă cu 15, că-s băiat de gașcă și că poate mai cumpăr și altă dată. Cât pe ce să mă învoiesc, îi cumpăr Mariei Sofia un trandafir roz... Țiganca scoate floarea din glastră, să mi-o arate. Se înțeapă în ghimpe.

- Fi-re-ar nația ta a dreacu’ de împuțit, mânca-mi-ai pizda să mi-o mănânci!!! țipă ea nervoasă. Câțiva trecători cască gura. Două eleve de liceu se opresc și încep să râdă. Le fac semne că florăreasa nu vorbește cu mine, eu sunt un client finuț, un boier, și că de fapt înjură floarea. Cred că nu m-au luat în seamă.

Țiganca și-a descărcat năduful și acum mă privește un pic sictirită.

- Ai zi boierule odată, îl iei sau nu-l iei? Ai că mi-ai deranjat toată marfa, zice pe un ton cam răstit. Trecătorii se holbează din nou la mine. Mă răzgândesc, nu-l mai iau. Nu pentru că l-a înjurat țiganca, ci pentru că mi-am dat seama că un trandafir, unul singur, la prima întâlnire, arată dubios. Ca și cum abia aștepți să bagi persoana respectivă în pat. Deși nu astea sunt intențiile mele... Dar Maria Sofia ar putea interpreta greșit, și ăsta e ultimul lucru pe care mi-l doresc pe lume.

 

Mă depărtez, iar înjurăturile spurcate ale țigăncii răsună în urma mea. Afurisită specie! De fapt nici nu-i de mirare, majoritatea țigăncilor au un pact cu dracul, de asta și sunt atât de roditoare. Mereu închină câte un copil dracului, îi vând sufletul inocent necuratului.

Pornesc din nou spre cafenea, dezolat. Nici nu mai sunt florărese prin preajmă. Poate că ar fi trebuit până la urmă să cumpăr gladiola, și îi mai rupeam din coadă. Sau mă mai plimbam cu ea în mână și așteptam să se rupă singură. Asta e, acum nu-i timp să mă mai întorc... Mai sunt 32 de minute și mă întâlnesc cu Ea.

Trec prin dreptul unui rond cu pansele. Ce frumos arată... Mă pierd cu privirea în violetul panselelor și mă gândesc că, în tinerețe, cerul mai avea uneori culoarea asta. Ciudat, dar parcă pe măsură ce îmbătrânim, cerul devine din ce în ce mai lipsit de culoare. Are nuanțe tot mai depersonalizate. Curios... Îmi vine dintr-o dată o idee formidabilă. Ce ar fi dacă aș rupe vreo două pansele, cu tot cu rădăcină, și să i le ofer Mariei Sofia? Cu siguranță ar aprecia că îi ofer niște flori vii, și nu deja ucise, retezate cu cuțitul. Ideea mi se pare minunată. Singurul impediment sunt cei câțiva copii care se joacă cu o minge lângă rond. Pentru că nu știu cum altfel le-aș putea distrage atenția, mă prind și eu în jocul lor, urmând să mă las în voia inspirației. Se sfătuiesc repede între ei dacă să mă bage și pe mine în joc, sunt niște copii de treabă, pesemne. Îmi pasează și mie. Îmi iau avânt și lovesc mingea cu toată forța de care sunt în stare. N-am mai jucat de câțiva ani fotbal. Mingea ricoșează din rond și lovește în cap o doamnă care citește ziarul pe o bancă. Îi cad ochelarii. Bafta mea este că îi apostrofează pe copii, le cere să se joace în spațiile special amenajate. Bine că nu și-a dat seama că am fost eu! Consult din nou ceasul. Doar 16 minute până la întâlnire! Trebuie să acționez chiar acum, nu mai e nicio clipă de pierdut.

Disperat, negăsind altă soluție de a-i abate pe copii de lângă rondul cu flori, arunc mingea în depărtare, spre lac. Se îndreaptă cu repeziciune spre marginea porțiunii de iarbă, probabil că va cădea în lac, dar nu-mi pasă. Copiii au dispărut în sfârșit, în urmărirea balonului. Mă îndrept hotărât spre straturile de panseluțe. Apuc cu încredere un mănunchi și dau să trag de el când... Îmi dau seama că am atins un obiect moale și pufos. De lângă pansele, un câine maro, cu etichetă de maidanez pe ureche, mititel, făcut colac, rânjește dințișorii la mine. Cuțu, cuțu, îi zic, în timp ce trag în continuare de pansele, încercând să nu le rup tulpina. Mrrrr, face cățelușul la mine. Cuțu, cuțu, mai apuc să-i zic, reușind în sfârșit să rup panselele. Oroare însă! Le-am rupt prost. Chiar în acea clipă, în care mă întorc cu spatele și examinez panselele maltratate, câinele se ridică brusc și mă înşfacă de turul pantalonilor. Urlu. Simt o durere înțepătoare în buci. Speriat, o iau la fugă spre lac, câinele se ține după mine. Face din nou salturi să mă apuce de buci, dar alunecă și dinții i se înfig de data asta în pulpa mea. Încerc să-l gonesc, nimic, mă mârâie și-mi arătă colții. Piciorul mușcat mă doare la fiecare pas. Într-o clipă de geniu, de inspirație divină, arunc buchetul de pansele, moment în care câinele se calmează brusc. Mă privește cu regret. Parcă își cere scuze. Se apucă să miroasă panselele jumulite, le linge. Îl înjur în gând și mă îndrept spre cafeneaua unde o voi întâlni pe Maria Sofia. La dracu, sunt deja în întârziere.

 

*

 

Azi a făcut mama tort cu caramel, nuci și cafea, preferatul meu. M-a invitat la o felie, restul mi l-a pus la pachet.

A zis că nu-i place deloc cum arăt, că sunt prea tras la față, nebărbierit, am cearcăne și că ar trebui să o mai răresc cu aventurile galante, că astea îmi mănâncă tinerețea. I-am explicat că nici vorbă de așa ceva. Muncesc, mamă, i-am explicat. Scriu. Scrie, mamă, scrie, a zis ea, dar să nu te extenuezi prea tare, mamă. Am liniștit-o, asigurând-o că așa ceva nu se va întâmpla.

Tot mama, draga de ea, mi-a dat o idee foarte bună. Mai ieși și tu mamă la un film, uite s-a făcut un mall aici aproape, mi-a zis. Am hotărât să merg la un film – singur, bineînțeles, ca să nu fiu deranjat – chiar în seara aceea.

M-am îmbrăcat frumos și am plecat la mall. Ajung acolo, nu găsesc intrarea. Mă învârt în jurul clădirii rotunde de câteva ori, fumez o țigară. Văd o gașcă uriașă de puștani jucându-se în interiorul ușii rotative. Dau și eu să intru pe acolo, o puștoaică mă îmbrâncește, se bagă în fața mea. Mă lovește ușa. Dau să ies, pe partea cealaltă, puștoaica mă împinge din nou, se joacă de-a baba oarba cu amicul ei și mă folosește pe post de paravan. Atent la jocul copiilor, mi se prinde fularul în ușă. Trag de el, sunt îngrozit că aș putea fi spânzurat de viu. Copiii sar să mă ajute. Răsuflu ușurat, ușa s-a blocat, nu se mai învârte, deci și fularul stă pe loc. Începem să tragem cu toții de fular. Vine și un responsabil cu paza mall-ului, doar cu câțiva ani mai în vârstă decât copiii vinovați de incident. Mă întreabă de ce am blocat ușa cu fularul, îi explic că a fost un accident. Copiii îmi iau apărarea. Trage și el puțin de ușă, apasă pe un buton și în final se rezolvă. Sunt eliberat!

Răsuflu ușurat, îmi iau la revedere de la copii. Găsesc scara și urc până la ultimul etaj, unde sunt filmele. Sunt foarte atent când pășesc pe scara rulantă, nu vreau să mai fiu victima unui accident. În spatele meu lumea e nerăbdătoare, o tipă prost crescută mă împinge de la spate, zice să pășesc o dată. Unde s-o grăbi, nu înțeleg. Doar aici vii să te relaxezi, nu ești la serviciu, la instrucție… Într-un final, ajung la ultimul etaj. Mă duc să văd ce rulează.

 

N-am mai fost de mult la film. Acasă nu mă uit niciodată la filme pe calculator, pentru că sunt ABSOLUT împotriva pirateriei de orice fel. Sper ca într-o zi, toți cei care vizionează filme gratis, piratate, să fie arestați. Sau măcar amendați. Să fie obligați să dea o declarație în care să specifice câte filme au văzut, iar apoi să li se dea o amendă de zece ori mai mare decât costurile biletelor la filmele respective, la cinematograf.

Nu știu la ce film să merg. Clar, nu la un horror. Acum câțiva ani am fost cu un amic la un horror, m-am speriat atât de tare încât m-am scăpat un pic pe mine. Era iarnă și, când am ieșit afară, după film, mi-au înghețat pantalonii uzi pe mine. A fost cu adevărat horror. Aș merge la o comedie, dar nu știu la care… habar n-am dacă se mai fac comedii inteligente. În orice caz, nu vreau una cu adolescenți tâmpiți, gen aia cu plăcinta. Ceva mai rafinat.

Văd că rulează și Alice în Țara Minunilor. Excelent! Asta a fost una din cărțile mele preferate. Lumea copilăriei… Ehei, ce vremuri. Mă hotărăsc, cer un bilet. În ce rând, mă întreabă plasatoarea. În primul, zic, gândindu-mă că toți țâncii care se jucau mai devreme cu ușa rotativă ar putea intra și ei la film și, cu siguranță, se vor așeza în ultimele rânduri și vor face gălăgie. Vreau să fiu cât mai departe de ei. Se uită ciudat la mine, îmi dă bilet în primul rând, ultracentral.

 

Mai e o oră și un pic până la film. Mă plimb prin mall, merg la toaletă. Mă ușurez dar, când să mă spăl pe mâini, constat că nu știu cum se dă drumul la apă. Un individ se uită la mine și pare că zâmbește. Nu vreau să-și dea seama că nu știu cum să deschid apa. Mă fac că mă scarpin în cot de robinet, ca să nu creadă că îi căutam o altă întrebuințare. Pleacă. Mai încerc o dată să deschid apa, nimic. Intră alt individ. Ca să nu observe că n-am folosit robinetul, scot câteva șervețele și îmi șterg asiduu mâinile. În sfârșit, dă-l naiba de robinet, părăsesc toaleta.

Mai e ceva timp până să înceapă filmul. Mă așez la o măsuță și ma uit la tipele care se perindă prin fața mea. Majoritatea sunt puștoaice. Multe par neserioase, unele îmi amintesc de Adina. Rar mai găsești o tipă dedicată unui singur bărbat, în ziua de azi. Care să creadă în iubire, care să-i împărtășească idealurile. E un adevărat dezastru pe planul ăsta… O individă vine la mine, mă întreabă dacă am de gând să comand ceva. Nici nu observasem că masa e de fapt a restaurantului. Îi spun că nu vreau nimic, doar aștept să intru la film. Impertinentă, îmi spune să aștept în altă parte, dacă nu comand. Mă ridic nervos, înjur în gând și plec.

Mai e jumate de oră până începe, dau să intru în sală. Îmi verifică biletul, mi-l rupe în două. Extraordinar! Dacă eu aș fi vrut să păstrez biletul ca amintire… cum făceam asta? Lipeam jumătățile cu scotch? Ce idiot. Intru în zona unde se cumpără popcorn. Mă gândesc să-mi iau și eu un cornet, că așa se face. Îți amintești mai frumos filmul dacă ai avut și un cornet cu popcorn în brațe. Cer un cornet. Îmi spune că n-are cornet, doar pungă mare, medie și mică. Zic, păi eu vreau un cornet. N-avem cornet, zice el din nou. Păi și în cazul ăsta ce facem, întreb eu. Nu știu, vă hotărâți, ori luați, ori nu luați, îmi explică el. He’s got a point, cum ar zice englezul. Mă hotărăsc să iau, dar îi cer să-mi umple o pungă mare doar pe jumătate, cam de cât ar încăpea într-un cornet. Bine, dar așa nu vreți mai bine pungă mică, că e același lucru, mă întreabă. Nu, că aia e prea mică. Parcă e de copii, râde lumea de mine. Îmi pune doar pe jumătate. Iau și o cola, deși în mod normal eu nu prea beau băuturi acidulate. E posibil să mă doară stomacul mai târziu, de la ea.

Intru în sală. Mare inspirație am avut că am cerut punga cu floricele plină doar pe jumătate. Mă împiedic de un rând de scaune și gata să scap punga din brațe. Dacă era plină, vărsam floricelele pe jos. Mă așez la locul meu, pe rândul întâi. Îmi place, ecranul e foarte mare. Abia aștept să înceapă. Bat nerăbdător din picior.

Cu foarte puțin timp înainte să se stingă lumina, vine pe rândul întâi și o tânără cu patru copii. Are locurile chiar de lângă mine. Îi dau bună-ziua. Nu-mi răspunde. Firește, proastă creștere, ce să faci… asta e acum, oricine poate intra într-o sală de cinema, nu-ți cere nimeni o legitimație să vadă ce studii ai făcut. Copilul cel mai mic, de vreo doi ani, începe să chirăie. Mă dor timpanele. Sper să nu facă așa și la film… Femeia decide să mă bage acum în seamă, mă roagă să-i țin poșeta cât așază copiii la locurile lor. Plasează unul din ei în dreapta mea, altul în stânga. Sunt încadrat de copii. Nu prea-mi place.

Termină cu copiii, îmi ia poșeta. Mă mai roagă să-i țin și copilul cel mic, până dă o fugă la toaletă. Ce dracu’ să fac, i-l țin. Deja mi-a cam trecut cheful de film. Copilul urlă, frații lui mă privesc un pic speriați, dar și cu ciudă. Mă apucă de nas, mă trage de el, are ceva forță, la cât e de mic. Îi dau peste mână, copilul urlă și mai tare. Sunt ușurat când o văd pe femeie întorcându-se. Imediat se stinge și lumina. Îi fac semn să-și ia copilul de la mine din brațe. Parcă a început să pută și un pic a caca. Individa nu se grăbește, își aranjează părul. În final, îmi ia și greutatea neplăcut mirositoare din brațe. Pot acum să mă uit liniștit la film. Relativ liniștit, pentru că țâncul începe iarăși să urle, enervat că e plimbat din brațe în brațe. Posibil și să fie real damful de caca ce mi-a trecut pe la nas. Cred că are o problemă în scutece, dar nu-i spun mamei. E treaba ei, plodul ei, scutecul ei.

Îmi place foarte mult actrița din rolul lui Alice. Blondă, suavă… Îmi amintește puțin de Carmen, dar Alice e mai frumoasă. Și iepurele e interesant. Captivat de film, nu observ că mâna copilului din dreapta a intrat în punga mea de floricele. Bag și eu mâna, dau de mâna lui, urlu speriat. Țâncul căcăcios începe iarăși să miorlăie. Dojenesc copilul, care ia floricele din punga mea fără să ceară voie. Aș vrea să atenționez mama să fie mai atentă cu educația pe care le-o oferă dar, în timp ce-i fac semn că aș avea ceva să-i spun, exact din spatele meu se apucă un individ să vorbească răstit la mobil. “La film, în pula mea, da bă”, zbiară individul. “Nu știu bă cum îi zice, am intrat unde am nimerit”, completează. Mă întorc și-i fac șșșt, cu degetul la buze. Ce vrei bă, îmi aruncă el, fără să-și întrerupă convorbirea.

Apare regina cu părul roșu, seamănă cu Adina, trag o spaimă soră cu moartea și scap floricelele din brațe. Se împrăștie pe jos. Ptiu, ce m-am speriat! Parcă ar fi Adina pe ecran, doar că asta are capul uriaș. Dar și Adina, dacă mă gândesc bine, avea capul un pic cam mare...

Copilul din dreapta se așază în patru labe și începe să culeagă floricelele de pe jos și să le mănânce. Na, că tot la el au ajuns, al dracu’, mă gândesc, un pic înciudat. După vreun sfert de oră, îl observă și maică-sa, se ridică și-i arde o palmă la fund că de ce mănâncă de pe jos. Copilul plânge acum cu sughițuri. De pe scaun, reîncepe și bebe caca să plângă. Sunt acum înconjurat de două tipuri diferite de orăcăituri. Din spatele meu se aude: “N-am numărul ei bă, de unde pula mea să-l am, da’ ți-l dau p-al uneia de-am ars-o săptămâna trecută! Da, bă, era bună, ce, nu mă știi pe mine, nu ard toate pocnitorile”. Mă întreb ce-o vrea să spună, cred că vorbește codificat. Mă întorc iar spre el. “Hai bă că închid, e un bulangiu aicea și mă tot pâsâie”, adaugă individul.

În sfârșit, e ceva mai liniște. Până și țâncul a tăcut. Din păcate, pute și mai abitir a caca. Apare și pălărierul, e ăla din Pirații din Caraibe, ultimul meu film văzut la cinema, îl recunosc, dau să râd, mă înec cu cola. Tușesc. Copilul din dreapta sare și mă bate pe spate. Îi mulțumesc. Individul cu mobilul urlă: “Fă liniște în sală, bă!!!” E interesant filmul, doar regina nu-mi place. Prea seamănă cu Adina. Și mai e și rea în film, vrea să taie capetele tuturor. La noapte cred că o să am coșmaruri.

Se termină. Se aprind luminile. Individul din spate iar vorbește la mobil. Femeia cu copiii îmi dă din nou țâncul să-l țin, ca să-și pună haina. La naiba, ce repede s-a terminat filmul. Și nici n-am înțeles mare lucru. Au modificat cartea, asta nu mi-a plăcut deloc. Se vede că i-a afectat pe toți postmodernismul ăsta, li s-a urcat la cap. Pfui, ce pute țâncul a caca. Îl țin cât mai departe de nas, dar mirosul tot mă învăluie. Vedeți, nu vă supăraţi, cred că a făcut treaba mare, îi spun maică-si. N-a făcut, cum să facă la film, zice. Se uită urât la mine, mi-l ia din brațe. Copilul cu floricelele vrea să dea mâna cu mine, în semn de rămas bun. I-o dau, mă pocnește cu palma deschisă, mai-mai să mă dea pe spate.

În sfârșit, ies din sală. Mi-e foame de nu mai pot, îmi pare rău după floricelele vărsate. Aș da o fugă până la mama, să îmbuc ceva și să-i povestesc cum a fost la film.

Pe scările rulante fac prostia să mă uit în jos, amețesc și aproape mă răstorn peste tipa din fața mea. Își verifică buzunarele. Ce idioată. De parcă Anghelescu merge în mall-uri să jefuiască toate cocotele. Pff.

 

Ajung și la ușa unde mi s-a prins fularul mai devreme. Ca să fiu sigur că nu pățesc vreo nenorocire, îmi scot de data asta fularul, îl țin în mână până mă văd pe partea cealaltă. Am scăpat.

Aștept autobuzul în stație, laolaltă cu o grămadă de copii, și ei ieșiți tot de la film. Urlă și gesticulează. Sunt obosit de nu mai pot, de abia aștept să ajung acasă.

Lilia RUFANDA

Și astfel până-n pânzele albe…

(fragment de roman)

 II

Abia ieşită din casă, Irina Şterbeţ fu cât pe ce să nimerească sub roţile unui automobil. Dar nu fu nici înjurată şi nici „învrednicită” cu un „Un’te uiţi, fa, uoaio!” deoarece,  conducătorul se dovedi a fi Oleg, vecinul ei din dreapta, un  băiat descurcăreţ, care nici şcoala nu finisase, dar era posesorul unui apartament si trei automobile unul mai luxos decît altul. Cel de azi i se păru Irinei că era chiar al patrulea, când vecinul o-ntrebă şăgalnic dacă, nu cumva e-ndrăgostită de nu vede pe unde calcă şi-i propuse s-o conducă el pînă unde avea nevoie. Bâigui un „nu, nu nu trebuie, merg aici, pân’după colţ” şi o luă, într-adevăr, la dreapta, drumul opus staţiei de autobus şi liceului la care lucra şi unde era de aşteptat să se  îndrepte în acea  dimineaţă. Dar nu coti decît la cea de-a cincea intersecție, la câțiva kilometri de mers pe jos. Era obişnuită. Încă de când se angajase   ca profesoară la liceul unde lucra, mergea şi iarna şi pe timp frumos pe jos la serviciu şi înapoi, cam câte o oră şi un sfert. Colegelor, care-o tot întrebau dacă n-o dor picioarele de-atâta mers, le spunea  că ei aşa-i place, că mersul pe jos face bine siluetei. Adevărul era însă că astfel încerca  să facă economie de bani. Salariul, de nici o sută de dolari îi ajungea cu greu de la o lună la alta. Cel al soţului, mai mare un pic, nu îngroşa nici el cu mult bugetul familiei, iar  în ultimul timp Irina uitase cu desăvârşire că  soţul mai  lucra şi  el, pentru că Iurie încetase  să mai aducă vreun bănuţ, cu toate că se ducea ca şi mai înainte cu regularitate la serviciu şi chiar avea cu mult mai multe schimburi de noapte decât acum vreun an. Poate şi acest lucru o aduse pe Irina la uşa sălii  de obstetrică şi ginecologie în care activa medicul Ion Cojocari, unde ar fi dat orice să nu ajungă, dar iată că nimeri, pentru că  acum vreo săptămînă se pomeni însărcinată.

Lucrul care pe orice femeie ar trebui s-o bucure pe Irina mai întâi o surprinse, apoi  o şocă, după care o duse la disperare. Nu-şi putea permite acest lux: să mai aibă un copil. Se descurca şi aşa foarte greu cu cel pe care deja îl avea. Fetiţa creştea şi odată cu sosirrea fiecărui anotimp îi trebuiau hăinuţe şi papucei noi. Şi dacă pînă acum Irina se mai descurca carecumva cu cele vreo două rînduri  de haine pe care le spăla cu regularitate şi îmbrăca fetiţa ca s-o ducă la grădiniţă, iar atunci când nu avea pe ce să-i cumpere încălţăminte sau să achite taxele, o încuia pur şi simplu în apartament şi mergea la serviciu, din acest an, când Dănuţa urma să meargă-n clasa-ntâi, cheltuielile urmau să fie mult mai mari. În plus, cine-ar fi fost proasta care să aibă curajul de a avea în Republica Moldova doi copii? Chiar şi familiile cele mai înstărite abia dacă se-ncumetau să aibă unul şi cumpărau, mai degrabă un cîine pa care-l scăldau, pieptănau, plimbau şi sărutau, decît  să rişte a avea un copil căruia nu se ştie niciodată ce-i putea aduce ziua de mâine, darămite Irina care abia de se descurca de la o zi la alta!

Dându-şi seama de starea în care se afla , ea merse la liceu, chiar a doua zi, deşi mai avea două zile de concediu: trebuia să discute cu cineva, să-i ceară vreun sfat, vreo adresă. Să-i spună soţului nu putea fi nici vorbă. Nu trăiau într-un film în care bărbaţii ascultă şi înţeleg femeile. Era o realitate. Poate dură, poate crudă, poate plină de prejudecăţi, dar mai mult decât reală:  treburile de acest gen nu erau decât unele strict femeieşti, bărbaţii nu aveau timp de asemenea fleacuri, nu-i treaba lor. Irina învăţase acest lucru încă de acasă, din familie, îl văzuse în sat şi reuşise să se convingă de autenticitatea lui pe parcursul celor cîţiva ani de căsnicie.  N-o lega aproape nimic de bărbatul cu care întemeiase o familie. Poate doar o întâmplare de acum vreo şapte ani. Era încă studentă, avea douăzeci de ani şi se credea bătrână pentru că avea toate motivele: fostele colege de clasă erau toate căsătorite sau şi divorţate deja, aveau câte unul-doi copii. Şi ea? Cu ce se alesese? Urma să aibă o facultate, e adevărat, dar...  era plictisită de viaţa pe care-o ducea în odaia de cămin cu cele cinci fete la indemnul cărora se şi cuplă cu Iurie – „Nu  fi proastă. Lui îi place de tine. Nu vezi, ţi-a adus chiar şi-o ciocolată… Dacă termină colegiul şi va lucra în poliţia rutieră sau la vamă ştii ce capică o să facă? Poate chiar şi te măriţi cu el...”. Pricopsirea cu un mire cu chiag era visul multor fete venite la studii din vreun sat uitat de lume al Moldovei şi cărora de obicei banii daţi de părinţi la plecare nu le ajungeau decît pentru biletul de retur. Irinei nu i-ar fi displăcut ideea unei eventuale căsătorii cu cineva care-ar fi făcut capică. Aşa că – o făcu. În scurt timp, se pomeni însărcinată, lucru despre care credea că nu se poate întâmpla cu ea. Şi, nu ştiu de ce, îi spuse. Dezgustat, Iurie o întrebă retoric dacă are mutră de prost. Dar peste trei zile o căută şi-i spuse că dacă e sigură că aşteaptă copilul lui, se vor căsători, asta doar dacă era sigură, altminteri! Era sigură şi, deşi nici o parte dintre părinţi nu aveau banii necesari, împrumutară de pe unde găsiră şi organizară o nuntă aşa cum numai la moldoveni se fac: cu vreo trei sute de invitaţi pe jumătate dintre care mirii nici nu-i cunosc,  bucate prost asortate, grase şi greu digerabile, aranjate în veselă de proastă calitate şi de împrumut şi care ţinu exact o noapte de noiembrie în  holul neîncălzit al clubului din satul natal al lui Igor.  În ajun cineva spărsese geamurile şi, cum era îndejuns de frig, pe  farfuriile cu răcitură se aşternuse o pojghiţă de gheaţă  aproape tot aşa de groasă  ca cea care avea să stea între proaspeţii soţi. După nuntă continuară să trăiască separaţi. Igor – în cazarmă. Irina – în cămin, cu fetele. La cămin şi născu. Îi fusese frică să mergă la maternitate, atunci cînd îi veni sorocul. Auzise că se dădea mită câte două sute de dolari pentru fiecare naştere. Ea nu avea de unde să aibă aceşti bani. Cei pe care îi cîştigaseră la nuntă îi întorseseră părinţilor, ca să restituie datoriile. Aşa că hotărî să nască la cămin. Aveau s-o ajute fetele, care, deşi refuzaseră, ameninţînd că vor anunţa medicii şi poliţia, prinse între ore şi discoteci, aşa şi n-o mai făcură, iar când sosi momentul, până să se dezmeticească ce se întîmpla şi să cheme ambulanța, se şi pomeniră moaşe, pentru că fetiţa scoase primul „O-a-a!”.

Acum, tot pe fete miza. Acelea de la liceu. Colegele. Numai cu unele dintre ele putea discuta. Numai ele-i puteau sugera ceva, vreo idee. Irina ştia din timp care putea fi sugestia, dar... unde să se ducă? La care spital era mai bine să facă întreruperea de sarcină? Cât costa asemenea serviciu? Nu ştia şi o lua groaza. Avea o soră mai mare a cărei căsnicie se destrămase, pentru că soţul o învinuia de incapacitatea de a avea copii  ce se trăgea dint-o infecţie apărută în urma unui chiuretaj.

Frica o apucă şi mai tare când văzuse că colegele cu care ar fi putut discuta nu erau încă venite din concediu. Se prăbuşi pe un scaun din cancelarie şi stătu astfel nu se ştie cât perindându-i-se prin faţa ochilor fetiţa ei gălbejită de lipsa de vitamine şi alţi copii rumeni şi plini de viaţă cu care se juca în curte; costumul ei ponosit în care avea să se îmbrace la unu septembrie şi cele noi ale unor profesoare cu soţi mai descurcăreţi şi ale elevilor mereu mult mai bine îmbrăcaţi decât dânsa, diriginta lor; frigiderul gol de acasă şi cele doldora de salamuri şi lactate ale unor magazine în care intra din când în când ca să cumpere pîine. Şi nu se ştie ce i-ar fi venit în cap, dacă nu dădea  peste ea Zinaida, şefa de gospodărie, o femeie cu ochi de scorpie pe care nu se ştie din ce considerent Irina n-o putea suporta:

        Da’ce staţi aşa supărată, doamnă Şterbeţ?, o şi luă ea la iscodit.

La-nceput,  încercă să-i bâiguie altceva, că o doare un pic capul că-i, probabil, din cauza căldurilor toride, că... Dar pe Zinaida n-o puteai minţi. Se pomeni că-i povesteşte totul de-a fir a păr, de la problemele şi lipsurile de acasă, până la năpasta, care, uite, i se abatuse pe cap.

 – Şi asta-i scârbă? Hă-ă!, făcu Zinaida, păi eu ştiţi câte avorturi am făcut? Ha? Şaisprezece! Şaisprezece avorturi!

Şaisprezece? Doamne fereşte! Ce îndrugă femeia asta? Doar nu era...

        Da’numai eu?, continuă ea, iaca doamna directoare, între noi fie vorba, are şi ea vreo trei, chiar acum vreo lună  l-a făcut pe ultimul, i-am dat eu adresa medicului.Ţi-o dau şi ţie! E un bun cunoscut de-al meu. O bomboană de om. Şi are mâini de aur. O să-ţi placă. Să vezi de cîte ori o să te mai  adresezi la el!

Să se mai adreseze? Pentru nimic în lume! De-ar scapa acum de năpasta asta şi... Şi doamna directoare… Pe ea ce-o-mpiedică să mai aibă un copil? Avea un salariu de necomparat cu al Irinei, venea la şcoală dimineaţa în automobil personal, soţul îi era şef de catedră la o facultate, se zicea că doar  pentru a admite un student la un examen îi cerea cîte o sută de dolari. Se ştia că aveau şi o afacere proprie. Se descurcau. Atunci?

Dar ce-o interesa pe ea? Bine că avea adresa ceea la mână şi găsise câne-câinește o modalitate de scăpare de beleaua care-i căzuse pe cap.

Merse la medic chiar atunci.  Doctorul Ion Cojocari, Ivan Petrovici, cum îl prezentase Zinaida, îi inspiră încredere chiar de la bun început. Ce-o deranjă fu faptul că nu-i făcu înscriere imediat, pentru  una din zilele următoare ca să vină pentru chiuretaj, aşa cum se aşteptase şi o asigurase şi Zinaida, ci îi spuse să  facă nişte analize, mai întâi.

Ce fel de analize? Ea n-avea când. Şi n-o interesa. Să mai cheltuiască bani şi pe analizele acelea!  Ce voia de la ea?

        Cred că nu m-aţi înţeles corect. Eu... eu vreau să fac un avort. Nu, nu am posibilitate să păstrez acest copil. Nu vreau. Nu pot. Nu-mi pot permite, domnule doctor, vă rog...

        V-am înţeles foarte corect, dar putem întrerupe sarcina numai după ce ne asigurăm că starea dumneavoastră fizică ne permite acest lucru. Sînt nişte analize simple. În dependenţă de ele stabilim tipul şi doza anesteziei pe care vă vom administra-o în timpul intervenţiei

A! Aşa, dar? Aşa, mai merge. Le va face. Chiar acum. Dar fură prea multe şi începuse, nu ştiu de ce a se nelinişti.

Veni, azi, cu rezultatele din nou la medic. Deşi era destul de devreme, banchetele din jurul uşii doctorului Cojocari erau arhipline. Câteva femei, în picioare, se plimbau de colo-colo uitându-se la ceas.Irina se aşeză în rând după o tânără de nici douăzeci ani. Venise şi ea să avorteze. Irina înţelese acest lucru din discuţia pe care fata o purta cu prietena ei, probabil venită ca s-o încurajeze, care îi înşiruia povestea nesfîrşită a unui oarecare Dima, care s-a pornit în Portugalia şi a ajuns, în cele din urmă, ascunzându-se  sub vagonul unui tren, dar până atunci a trecut câteva râuri în înot, Balcanii pe jos, a dormit o lună de zile în copacii unui parc din Franţa... „Ei, tu m-asculţi?, îşi trezea fata colega la realitate, când vedea că aceasta nu e foarte atentă  la spusele ei,   nu-ţi fă griji, o să treacă, ai să vezi, ne ducem  acasă, îţi dau o sută de grame şi, diseară, la discotecă, ai să fii kak ogurcic.”

Irina se îngrozi. Vorbeau cu-atîta nonşalanţă! Era posibil oare? Observă că jumătate dintre femei nu păreau să aibă mai mult de treizeci de ani, cealaltă jumătate – nici douăzeci. Erau nişte copile. Unele aveau aerul copilăresc nu doar în priviri şi siluetă, ci, mai purtau încă agrafe colorate-n păr. Oare ce le aduse aici? Veniseră, nu cumva, mai toate, cu o problemă identică cu cea a ei? Se părea că da.  O spunea discuţia închegată, care  o făcu pe Irina să înţeleagă că multe dintre ele nu făceau acest lucru întâia oară. Veniseră să-şi omoare copiii. Irina simţi o răceală-n spate. Ea venise cu acelaşi scop. Demult, când era încă o adolescentă, bunica venită de la biserică îi povestise ce-a zis părintele la predică despre femeile care-şi omoară pruncii în burtă: pe lumea ceea, diavolii le vor dezbrăca în pielea goală, le vor lega de nişte copaci de foc şi le vor da să mănînce copiii pe care i-au omorât, în timp ce pajuri cu limbile de foc şi ele se vor apropia şi le vor ciupi până la sânge sânii.

Femeile acestea, toate, îşi vor mânca, cândva, copiii? Şi Zinaida? Va mânca tocmai şaisprezece? I se făcu  şi mai frică. Şi dacă nu şi-ar fi simţit picioarele de ceară, ar fi fugit departe de acel loc. Dar nu putea. Nu îşi putea permite. Poate ele, femeile acestelalte, poate puteau.... poate aveau alte posibilităţi. Ea – nu.  Nicidecum. Îşi încleştă tare dinţii cu gândul să nu-şi mai reamintească tot felul de prostii spuse de babe şi auzite de la cine ştie ce popi bucuroşi să fie câţi mai mulţi copii şi, respectiv, botezuri, nunţi şi-nmormântări.

Se gîndi la ceva frumos: va merge, uite, spre seară la piaţă şi îşi va lua salariul pe luna trecută – pe  parcursul concediului se angaja deja al treilea an ca vânzătoare la piaţa centrală. Vindea roşii, gogoşari, castraveţi. Patroană îi era Nelea, o fostă colegă de grupă, care-o rupsese cu învăţământul imediat ce-şi luă licenţa şi se apucă de afaceri: cu un împrumut de la bancă deschise în satul natal două baruri, ambele în nişte vagoane de tren ruginite. Dar taxele erau prea mari, cu venitul lunar abia dacă acoperea impozitele şi astupa  gura poliţiei economice care îşi făcea apariţia peste o zi. Se lăsă de prima afacere. Pierdu o groază de bani. Fu minţită. Se duse un an în Italia. Veni. Deschise alte mici afaceri, între care şi precupeţia, şi arenda celor cîteva mese din Piaţa Centrală. Se spuneau lucruri care mai de care  despre Nelea aceasta. Pe Irina n-o interesa. Conta doar că ea o ajuta. Îi împrumuta bani, o primea vara la lucru şi îi plătea bine. Suma pe care urma să o ia diseară era de trei ori mai mare decît salariul ei de profesoară. Şi pe Irina o cuprinse  un uşor fior de satisfacţie. Zilele când primea bani erau  pentru ea cele mai frumoase   în ultimul timp, fie că era vorba  de salariu sau rarele ori cînd mama îi pitea printre pîinea , găina, uleiul şi ouăle trimise de la ţară într-o geantă mare şi demodată şi cîte o sută-două de lei din mica ei pensie de fostă colhoznică-fruntaşă  şi mamă-eroină  cu cinci copii.

 Copleşită de gânduri, Irina fu luată prin surprindere cînd o auzi pe asistenta medicală rostindu-i numele din uşă:

        Şterbeţ, Şterbeţ Irina...

        A, da. Eu sunt.

        Aţi adormit, de n-auziţi?! Intraţi!

Înăuntru, medicul o invită să se aşeze. Ce s-a-ntâmplat? Nu avea nici mănuşi, nici mască, nici...

        Irina, aţi suferit de ceva în ultimii ani?, o întrebă el.

        Nu. Nimic.

        ...

        Nimic. Dar... ce e?

        Nu e nimic, deocamdată, doar că...  Va mai trebui să urmaţi nişte investigaţii. Cele pe care tocmai le-aţi făcut nu ne permit încă să intevenim.

        Dar..., domnule doctor,...

        E riscant

        Să fie. Nu pot. Nu. Nu pot aştepta. Doar n-o să-mi spuneţi că va trebui să nasc. Nu. Asta – nu, domnule doctor?!!

        Depinde, vom vedea.

        Nu. Vă implor, nu. Eu nu-mi pot permite.

Îi venea să se pună în genunchi. Chiar nu vedea? Nu-nţelegea că venise la el nu din plăcere? Nu va ieşi de-aici.

        Vă rog frumos, acum. Chiar acum să-mi faceţi chiuretajul. Vă plătesc. Eu plătesc. Dublu. Triplu, dacă trebuie.

        Doamnă, îmi asum o răspundere prea mare. De ce nu vreţi să faceţi aceste analize? Le faceţi şi pe ele şi apoi vedem, dacă veţi insista... trebuie însă să ştiu.Credeţi-mă, nu refuz să vă ajut, dar ajutaţi-mă şi dumneavoastră  pe mine să lucrez.

Ieşi ca beată. Privi foiţa pe care medicul îi indicase numerele sălilor de investgaţii. O boţi cu  ură. I se făcu negru înaintea ochilor. Care investigaţii? Ce se întâmpla? Ce-i îndruga el? Şi ce-i mai venise cu analizele celea? Poate... poate să se ducă la Râşcani, undeva, în vreun raion, acolo poate-i fac întreruperea  fără s-o poarte de colo-colo cu tot felul de analize? Şi dacă nu ? Dacă cheltuie doar bani pe drum încolo şi înapoi? Ce să facă?

 Ajunse, sleită, în staţie şi aştepta nici ea ştiind ce. Troleibusele veneau unele după altele hodorogite, vechi, arhipline. Coborau  și urcau femei prost coafate ca şi ea, tot ca şi ea de necăjite, cu roşii şi cartofi ieftini în pungi roase. Pe alături, un râu de automobile de marcă străină cu aer condiţionat, şoferi cu ceafa groasă şi şoferiţe numai ce ieşite din saloanele de coafură se întreceau cu o viteză maximă. La un moment dat, Irinei îi veni să se arunce sub una dintre ele. Se săturase. De tot. De viaţa aceasta de cîine. Ce înţelesese din ea? Înşirase tutun vara, o copilărie întregă, ca pe parcursul anului şcolar să poarte aceiaşi pantofi şi geantă ieftină?  Învăţase atîţea ani ca să primească nişte bănuţi, după ce o lună încheiată răguşea cu toate haimanalele capitalei chinuindu-se să le bage ceva-n cap? Se măritase în speranţa unei vieţi mai bune şi se alesese cu ce niciodată nu şi-ar fi dorit? Şi ce-o mai aştepta? Aceeaşi viaţă rutinară: serviciu-casă-gătit-cârpit-griji-datorii-nesomn? Totul mergea din ce în ce mai rău. Avea impresia că nu doar la ea. I se părea că peste tot. Deşi reclamele, televizoruul, noile şi din ce în ce mai noile saloane de frumuseţe, restaurante, baruri cazinouri şi agenţii de turism făceau publicitatea unei vieţi lipsite de griji şi pline de huzur, nu era vorba decât despre o lume paralelă. Marea majoritate a populaţiei trăia într-un hal fără de hal, din salarii mici sau  banii trimişi de către rudele care munceau la negru peste hotare. Din majoritatea acesta făcea parte şi Irina. Nu ştia a cui era vina. A ei? A sorţii? A politicii? A, politica n-o interesa. Nici nu se gândise dacă-i influienţa cu ceva viaţa, pentru că reuşise să trăiască sub mai multe regimuri  şi nici sub unul n-a avut-o mai bună: în prima copilărie era încă Uniunea Sovietică şi, deşi toţi erau egali, vara, în vacanţă, în timp ce toţi copiii de profesori şi poate cei de la oraş, mergeau la mare sau la tabără, ea cu alţi copii de colhoznici înşira tutun sau se gârbovea prăşind buruiene de-un metru, cărora nu le venea de hac, uneori, nici tractorul; perioada de după perestroică şi reforma agrară nici nu voia să şi-o amintească – părinţii deveniseră proprietari de pămînt, robi ai lui mai bine-zis, căci se speteau un an întreg cu toată familia, uitând cum arată o bancnotă, ca mai apoi să adune doi saci de grâu şi trei ştiuleţi pe care să-i vândă ca să aibă cu ce plăti impozitele; mai târziu, la oraş, studentă şi-acum, profesoară, nici nu mai ştia dacă trăia sau exista, întinzând-o de la o zi la alta, indiferent dacă se susţinea sus şi tare că în Moldova trona democraţia sau că la putere erau comuniştii. Cuvintele acestea nu-i spuneau Irinei demulte ori nimic. Avea alte griji şi treburi la care se se gândească şi de care să se ocupe. Că-s comuniştii sau frontiştii se mai interesau şi-i criticau doar babele. Cele rusoaice în mod special. Ele, se zice, şi aleseseră noua conducere. Irina nu mergea niciodată la alegeri electorale, fie ele parlamentare sau de care ar fi fost. Ca şi majoritatea celor de vârsta ei sau şi mai tineri. N-aveau cu se ocupa ca să piardă timpul cu aşa fleacuri?

Dezorientată, merse, totuşi, la piaţă. Urma să ia banii şi apoi va vedea ce va face. Nelea nu era pe loc, trebuia să vină din clipă-n clipă, aşa că o aşteptă  câteva minute urmărind cumpărătorii, în special băbuţe care beleau ochii la auzul preţurilor şi-şi numărau ultimii bănuţi din portmoneu, plângându-se de pensia mică.

Apărută ca din senin, Nelea o-ntrebă, fără s-o salute:

        Irina, tu după bani ai venit? Iartă-mă, dar nu o să pot să ţi-i dau azi. Am probleme. Probleme mari cu poliţia, arenda şi toţi. Nu-i mai satură dracu’ de vzetci. Poţi să mă mai aştepţi un pic? Te sun eu, cînd apare ceva.

Dacă putea? Desigur că nu.  Nu putea însă nici să-i spună. Nelea nu-i rămânea nicicând datoare. Mai mult, ştiindu-i situaţia îi dădea cîteodată şi pe de asupra.

        Da, sigur, te-aştept, bine-nţeles. Eu, de fapt, nu pentru bani am venit. Eram aşa, în treacăt şi...

Ce era cu ziua de azi? O blestemase cineva sau ce se întâmpla? Hotărî să se liniştească, să judece mîine la rece sau poate şi azi, privind însă lucrurile cu calmitate.

Ajunsă acasă, puse la fiert nişte cartofi, scoase dintr-un borcan nişte roşii murate. Era de-ajuns. Obosise. De drumuri. De gânduri. De viaţă.

Se duse, apoi, în dormitor, unde soţul privea, ca de obicei, televizorul. O privi cu mirare. Ce era cu apatica asta de nevastă-sa? Ce-i venise? De obicei, la ora asta cicălea fetiţa numai ea ştiind pentru ce, sau cotrobăia la nesfârşit prin vasele de la bucătărie. Ha, ca să vezi, o fi cuprins-o şi pe ea interesul pentru ce se mai întâmplă pe lume. Sau, nu cumva voia să-i pomenească iar despre lipsuri şi bani? Deşi nu prea îndrăznea, îşi permitea, totuşi, acest lucru, câteodată.

Irina stătea liniştită, de parcă nici nu exista. La televizor se vorbea despre un caz care-a avut loc în iarna trecută la Bubuieci, o suburbie a capitalei: a fost găsit pe timp de iarnă un copilaş cam de trei luni în crăcile unui copac dintr-o livadă de la marginea oraşului. Deşi fusese extrem de frig, copilul era viu şi sănătos. Recent, a fost găsită şi mama. S-a dus la poliţie şi s-a autodenunţat. Nu mai putea trăi cu acestă taină. Şi-a motivat fapta zicând că nu vedea nici o diferenţă între moartea copilului cauzată de gerul de afară şi cea de foamea de acasă. „Ia oaie, blea-a-a!”, comentă Iurie faptul. Pe Irina acest lucru nici n-o uimi, nici n-o sperie. Se gândea la ale ei. La Lucia, mai binezis, o colegă de serviciu. Deşi nu se ştia dacă era căsătorită sau nu, dacă mai lucra şi în altă parte ca să mai aibă vreo sursă de venit sau ba, Lucia avea bani mereu. Nu se ştia dacă mulţi, dar avea. Şi avea de toate: nu era foarte frumoasă, poate chiar urâţică, dac-ar fi fost s-o priveşti cu atenţie, dar avea un mers atît de elegant, nişte haine atît de bine asortate şi „un nu ştiu ce”  şi-un nu ştiu cum” în toate ale ei, încât nu puteai să n-o îndrăgeşti, avea un limbaj elevat, care o deosebea şi el de toţi în jur; în timp ce în cancelarie profesoarele discutau despre preţuri, rețete şi alte treburi gospodăreşti, ea, învrednicindu-le cu câte o privire plină de ironie, citea ultimele ştiri în cotidiene. Nu lăsa să se întrevadă ceva  despre viaţa ei personală  şi timpul liber decât în momentele cînd venea dimineaţa entuziasmată povestind ce spectacol sau concert frumos a avut loc ieri seara colo sau dincolo. Copiii o adorau. Colegii – o invidiau, ea-i dispreţuia, deşi aparent nu se vedea acest lucru, discuta cu toţi de parcă nu le-ar fi văzut mediocritatea. Nu înţelegea nimeni ce căuta ea în şcoala aceea. Începuse a se zvoni că era „sponsorizată” de-un bogătaş de vreo şaizeci de ani. Apoi că e implicată în politică, după care că ar avea cancer. Într-adevăr, Irina remarcase că în pofida zâmbetului şi a ironiei  permanente ale Luciei,  ochii îi erau uneori trişti.

        Lucia, tu te simţi bine, îndrăzni şi o întrebă odată.

Fu luată prin surprindere, dar îşi reveni rapid:

        Desigur, Irina, ce-ţi veni?

        Am impresia că... am auzit... se spune...

        Irina, nu fi dintre cei care cred în ce se spune...

Cam de atunci, se făcură un fel de prietene. De fapt, aşa o considera Irina. Nu era sigură că şi Lucia o credea la fel. Dar asta nu conta. Era important că se dovedi a fi o fată chiar prea bună. Îi împrumuta mereu bani. Îi sugera cum să se descurce. O asculta şi chiar, surprinzător , o consola fără nici urmă de ironie în ochişorii ceea jucători ai ei şi, spre deosebire de alte colege, n-o sfătuia să divorţeze.  Aflând că vara Irina vindea la piaţă, o căuta şi chiar făcea cumpărături, lăsându-i mereu bacșișuri bune. Ultima dată se văzură tot la piaţă, acum vreo două săptămâni. Irina se sperie când o văzu, arăta mai prost ca niciodată, avea din nou acea tristeţe-n ochi. Dar Lucia o asigură că totul e cum se poate mai bine și că, uite, tocmai se întorsese de la mare. Şi Irina se linişti.Desigur că era bine, altminteri s-ar mai fi dus pe litoral? Nu oricine îşi permitea acest lucru, ea, de exemplu, nu văzuse marea niciodată.

Lucia. Ea era ultima speranţă a Irinei. O va ruga să-i împrumute o sumă mai frumuşică şi va găsi ea vreo soluţie: se va duce, de exemplu, din nou la Ivan Petrovici implorîndu-l şi, contra sumei acesteia, medicul poate se va angaja. Dacă nu – va merge şi va căuta un alt medic, va procura nişte pastile sau injecţii care să-i producă un avort spontan (auzise azi despre asta de la fetele care stăteau la coada la doctor), va face orice, dar va scăpa. Doar bani să aibă. Fără de bani nu putea face nimic. I-ar fi cerut Luciei chiar vreun sfat, dar n-avea sens, ea – foarte surprinzător  şi dincolo de toaletele-i nu întotdeauna foarte ortodoxe – era credincioasă.  Mergea duminica cu regularitate la biserică şi era o adeptă a ideii că avorturile erau omucidere, care greu se iartă. Avuseră, întâmplător, o discuţie la tema aceasta. Nici nu i-ar fi dat bani. Nu, nu-i va spune, va motiva simplu: nevoile familiei, din nou.

          Se roti toată noaptea de pe-o parte pe alta. Nu putea adormi. N-avea răbdare să-şi întâlnească colega, care, cu sigranţă, o va salva. Cînd se trezi era trecut de ora opt. Doamne fereşte! Cum de adormise? Se îmbrăcă cât ai zice peşte şi ieşi. Era poate şi mai bine. Lucia nu obişnuia să vină la serviciu cu noaptea-n cap nici măcar în timpul anului şcolar, cu atât mai mult acum.

Alta era că Irina mai avea şi alte treburi: avea în clasă un corigent a cărui soartă urmau s-o hotărască azi. Nu era un copil dificil. Mai mult, aveai impresia că nici măcar nu exista, atât  era de liniştit, doar că nu învăţa mai nimic, cu greu lua câte-un cinci la unele materii. Câţiva ani la rând Irina intervenise, rugând profesorii la obiectele cărora  se descurca cel mai rău  să-i pună note trecătoare. Îi era milă de el: părinţii îi erau divorţaţi, mama îi era peste hotare, băiatul trăia cu bunica – o rusoaică  de vreo şaizeci şi ceva de ani în formă încă, dar foarte agresivă şi mereu pusă pe ceartă. Irina avea uneori impresia că tot bătrâna era şi cauza insuccesului şcolar al băiatului – acasă l-o fi cicălind şi s-o fi stropşind la el toată ziua, de nici nu-i mai este copilului a învăţa. Ieri însă consiliul pedagogic discutase transferul lui la o şcoală specială pentru copii cu retard, dacă nu reuşea azi să demonstreze că se descurcă măcar la trei dintre materiile  la care avea dificultăţi. Cu alte  cuvinte trebuiau să vadă ce va decide fiecare profesor în parte după o discuţie cu dirigintele şi părinţii. Irina îi spuse băiatului să vină a doua zi cu bunica. Voia să vadă şi scandalagioaica de ea că situaţia nepotului nu era una strălucită, dimpotrivă, ea, Irina era cea graţie căreia era promovat dint-o clasă-n alta şi nu-i punea beţe-n roate, aşa după cum se exprima dânsa

Ajunsă deja aproape de liceu, Irinei i se păru că vede o siluetă cunoscută, parcă a unei adolescente. Era Lucia, bronzată, cu un zâmbet amar pe buze şi ochii ascunşi după o pereche de ochelari fumurii. Se salutară şi Irina hotărî să treacă direct la subiect acum, pe drum, cine ştie dacă la scoală va mai avea momentul oportun:

        Lucia, am vrut să te rog, dac-ai să poţi, bine-nţeles… Am nevoie de nişte bani, ceva mai mulţi...

Lucia încetini pasul. Nu zise nimic. Se gândea? Îşi scoase ochelarii şi Irina se sperie de ochii ei: în fundul capului, goi şi cuprinşi de o tristeţe...

        Irinuca, nu pot... Boala mea...

Era adevărat, totuşi...

 – Nu, nu carecumva să crezi că..., încercă Lucia să repare greşala parcă nemaipomenit de gravă, pe care numai ce a comis-o, nu e ce vorbeşte lumea. Au început să mă înmormânteze de vie. Se tratează, nu-i ce cred ei.

Nu credea nici ea în ce spunea, Irina vedea bine acest lucru. Simţi o răceală în spate. Cum era posibil? O fată ca Lucia... Doamne! Îi venea să strige, să... Era unica ei speranţă, unicul pai de care putea să se mai lege...

 Erau deja în curtea şcolii când Lucia o opri:

        Irina, dacă n-ai altă soluţie întreab-o pe doamna Marinici, şefa de studii. Ea dă mereu bani cu împrumut. La un procent mare, e adevărat şi-ţi ia paşaportul ca amanet. Gândeşte-te mai întâi, dacă e cazul

Cu procente? Să iai, adică, o sumă şi s-o-ntorci dublu sau triplu? Ea  împrumuturile fără procente  le întoarce cu greu. Ce să facă? Cum să se debaraseze de povara asta, atunci? Nici cu bani nu era sigură că va reuşi.Fără de ei însă ce să facă ? Ce năpastă, Doamne! Ce năpastă căzuse pe capul ei!

Nici nu-şi dădu seama dacă îşi salutase colegii sau nu, atunci cînd intrase în cancelarie.

        Irina, ai venit. Te caută doamna Zinaida de dimineaţă.

Cine? Care Zinaidă?

        Doamna Zinaida Chisnenco, şefa de gospodărie, îi explică colega văzîndu-i nedumerirea.

Ce voia asta de la ea?A! Zinaida Chisnenco! Păi, poate...

O găsi cît ai zice peşte. Vorbea cu cineva la telefon.

        Ei, iat-o, în sfîrşit, îi spuse celui de la celălalt capăt, atunci cînd o văzu pe Irina. Vă dau, Ivan Petrovici, să vorbiţi cu ea.

 Îi întinse receptorul privind-o cu multe înţelesuri şi spunându-i încetişor că era Ivan Petrovici, medicul şi că avea ceva să-i spună.

        Bună ziua, doamnă, auzi Irina vocea cunoscută în receptor, am mai cercetat analizele dumnevoastră, mi-a spus şi doamna Zinaida despre starea în care hm,... sunteţi şi m-am, gândit că.... ceva s-ar putea face.

        Vă rog, eu chiar vă rog, vă implor, domnule doctor.

        Da-da. Vom încerca, numai că... vă daţi seama  de responsabilitatea pe care mi-o asum?

        Da, bineînţeles, desigur. O să vă fiu recunoscătoare.

        Nici nu mă îndoiesc, ştiţi cît o să vă coste asemenea serviciu?

        ...

         Având în vedere dificultăţile şi riscul pe care mi-l asum...

          Cât? Salariul ei pentru aproape patru luni. Înnebuniseră? Deşi... Irina nu era la curent cu preţurile serviciilor din domeniul sănătăţii. Conta că medicul se hotărâse. În altă parte, cine ştie dac-ar fi găsit pe cineva care să intervină. Era un risc mare. Îi spusese.  Înţelegea. Va face totul, dar de unde să ia bani? Doamna Marinici! Îi spusese Lucia doar! Fie şi cu procente! Va face ceva, orice numai să se vadă izbăvită. O găsi, într-un sfîrşit. După mai multe întrebări de i se păru Irinei că n-o mai scoate-n capăt, şefa de studii îi spuse că îi va aduce chiar a doua zi suma solicitată contra unei semnături şi a paşaportului. Procentul de dobândă îl ştia? La început nu înţelese. Nu era obişnuită cu asemenea lucruri. Şi fu de acord. Apoi, ieşind şi făcîndu-şi anumite calcule, crezu că înnebuneşte. Cum se va descurca? Erau, doar, nişte bani imenşi. Ce face ea? Dar... Să dea înapoi? Tocmai acum, cînd, parcă se-ntorsese-ntr-un sfîrşit, Dumnezeu cu faţa la ea şi o ajutase să găsească o soluţie? Doar nu era proastă! Se va descurca. Va face cumva. Cum se descurcă alţii? Altele?  Va încerca să facă meditații. Dar cui trebuiau meditațiile  ei? Geografia nu-ţi era engleza sau franceza foarte solicitate. Va face ca alţi profesori, ca majoritatea: le va explica elevilor în clasă tema doar pe jumătate, iar la ora următoare le va da întrebări tocmai din partea neexplicată; văzînd că nu se vor descurca, vor fi nevoiţi să-i ceară ajutorul, s-o roage să le dea lecţii individuale contra plată. Le va scădea şi notele, dacă va trebui. Nu făcuse până acum aceste lucruri. Nu putea. Nu s-ar fi putut uita în ochii lor. Dar alţii cum se uită? Las’că se-nvaţă şi ea minte. Trebuie să trăiască  şi ea cumva. Chiar luni, la prima şedinţă cu părinţii, cea de început de an școlar, le va face o aluzie, le va spune că în acest an e puţin probabil ca elevii să se descurce doar în limita timpului destinat orelor în clasă. I-a tot fost ruşine şi e de ajuns!

        Am primit un telefon de la Departament, ne-ntreabă ce facem cu  elevii corigenţi. Celor  a căror tabele cu note nu le transmitem astăzi, trebuie să le facem  exmatricularea. E şi la dumneavostra-n clasă un asemenea elev, doamnă Şterbeţ, de Sergiu Ignat e vorba. Ce s-a hotărît în privinţa lui?, o anunţă şi întrebă în acelaşi timp secretara în cancelarie.

Uitase cu desăvîrşire de el. De dînsul îi ardea ei acum?

        Îi spusesem să vină cu bunica. Nu m-au căutat?

        Nu, încă.

Poftim, nici capul nu-şi băteau! Şi pe ea o interesa mai mult? Se tot milogise de profesori ani la rând să-i pună câte-un cinci! Şi ce avea-n schimb? Îi spuseseră vreodată „mulţumesc”? Nemaivorbind de vreo mulţumire financiară... Şi n-aveau de unde? N-o văzuse pe băborniţă cît era de împopoţată şi aurită din cap până-n picioare? Lanţ de aur, inel, brăţări! Ea, Irina, nu avea decît o verighetă subţirică de cununie. Şi mama băiatului, chiar nu trimitea deloc bani, de unde era plecată? Se gândise şi la ea vreodată, că-i e, aici, poate a doua mamă în calitatea ei de dirigintă? Îi interesa pe dânşii soarta ei?  Cu ce-şi hrănea copilul, cu ce-l încălţa? Numai ea, ca proasta, trăia gratuit cu grija unor copii străini. Ajunge. Se săturase. O ură nemaiîntâlnită o cuprinse brusc faţă de tot.

        Dacă n-au venit, înseamnă că.... , se pomeni că zice.

        ?

         Îl exmatriculăm. Să meargă într-o şcoală specială. Parcă nu-i clar că locul lui nu e aici? E cu retard mintal, e vizibil. Ce să mai caute aici?

Avea în voce o siguranţă pe care la început nici nu şi-o recunoscuse. Apoi, se obişnui. Era doar primul pas. Nu era rău.  Îşi spuse „într-un ceas bun şi Doamne-ajută” şi pentru de–atunci înainte.

Îşi simţi, parcă şi spatele mai drept, pasul mai ferm.

Ieşi pe poarta şcolii sigură de sine.