LecTiuk!

Radu VANCU

Mircea Cărtărescu, “Zen. Jurnal 2004-2010”

Maraton de lectură “ca pe vremuri” - am citit de azi-noapte de pe la 12 până acum, când ceasul laptopului arată 11:35, cele 630 de pagini câte are Zen. Jurnal 2004-2010. Absolut hipnotică (chiar dacă deloc Zen, titlul mi se pare mai degrabă self mocking, o antifrază ironică), ca de altfel şi Jurnal I şi II (şi ca Nostalgia, ca Levantul, ca Orbitor, ca Plurivers...) Ştiu sigur c-o s-o tot recitesc compulsiv, pe bucăţele, ca şi pe celelalte.
Printre lucrurile care m-au bucurat profund:
Entuziasmul lui Mircea Cărtărescu pentru Venedikt Erofeev: “citesc poemul lui Venedikt cu uimirea pe care o am pentru tot ce n-aş putea face eu în scris. E nemaipomenit, e dat dracului”, şi urmează două treimi de pagină inflamată, epifanică (în senul lui Federman), din care numai comparaţia cu Burroughs (“e Burroughs al Rusiei, cartea asta e Naked Lunch-ul rusesc”) aş zice că nu ţine. Şi nu e un entuziasm de moment, revine peste mai bine de două sute de pagini, într-un pasaj în care acordă două acolade pentru “ruşii cei mai cei”, Venedikt şi Bulat Okudjava. Mă întreb dacă M.C. a văzut răvăşitorul documentar cu V.E., From Moscow to Petushki, filmat cu vreo trei luni înainte de moartea lui Erofeev - vorbea deja prin laringofon, era complet devastat, semăna tulburător cu Nichita. Am mai scris asta cândva - povesteşte Erofeev în filmul ăsta că, înainte de douăzeci de ani, intrând plin de pioasă râvnă de studiu în Universitatea Lomonosov din Moscova, s-a uitat în dreapta şi a văzut din prima rahatul comunist, s-a uitat în stânga - idem, şi ca o consecinţă firească, conchide el, “I fell into Leibniz and alcohol”. Când e întrebat ce legătură poate fi între Leibniz şi alcool, Venedikt râde mut – cancerul de gât, proaspăt operat (inutil, se va vedea), nu-i îngăduia mai mult –, ridică laringofonul şi spune: “What a coarse mind you have!”.
Cuvintele calde despre Luciat - “O fată gravă, tristă, cu ochi verde-tulburi în spatele lentilelor. Frunte frumoasă şi plină de inteligenţă”. Atâta doar că mie gravitatea ei (absolut reală, ostensibilă, aş zice preţios, chiar şi în textele ei scrise aparent debutonat şi lejer) nu mi s-a părut deloc tristă, ci dimpotrivă, o gravitate prietenoasă, ba chiar ludică de-a binelea. Iar ochii nu mai ţin minte dacă erau verzi sau albaştri, cert e că erau limpezi.
Tot îmbucurătoare e şi diluarea gloriomaniei în ultimii ani, adică după 2008. Alternanţa asta între un self esteem euforic şi self contempt-ul disforic pe mine m-a câştigat de la început, numai un om de o sinceritate inumană se poate livra astfel, cu toate personae-le sociale dezactivate - adică un om scandalos de sincer, ireverenţios de moral. E însă în egală măsură periculoasă - l-a târât pe un pur precum Eugen Ionescu în depresie şi, consecutiv, alcoolism. Sinceritatea totală e monstruoasă şi autodistructivă, câte o pauză din când în când nu-i deloc contraindicată, ba chiar dimpotrivă.
În fine, m-aş lungi, jurnalul e hipnotic pagină cu pagină, m-am oprit din recitirea jurnalului lui Kafka ca să-l dau gata şi zău că nu regret, e absolut la fel de minunat. (Da, ştiu, sună ca naiba să vorbeşti aşa de bine pe cineva aşa de celebru, dar n-am ce face, asta e, cui place să înjure, înjure...)
Într-un singur loc am avut o strângere de inimă, la nota din 27 iulie 2010, când, revenind de la festivalul de poezie organizat de Marin Mălaicu-Hondrari şi Dan Coman la Bistriţa, M.C. scrie: “Un festival de poezie dominat de ecorşeuri sumbre (o generaţie plină de sinucigaşi şi călugăriţi)”. Evident, nu sinucigaşii şi călugăriţii au citit la Bistriţa, iar despre dramele şi chiar tragediile lor nu cred că se poate vorbi într-o paranteză peiorativă. Şi despre ce nu se poate vorbi, cum spune Wittgenstein cel atât de drag lui Mircea Cărtărescu, trebuie să se tacă.

Tatuaje Tiuk!

Mihail VAKULOVSKI

 Asigurări de viaţă

 

Florin Hălălău a dedicat „Asigurări de viaţa”, volumul său de poezie editat recent la „Brumar”, memoriei tatălui său, „de la care am prins gustul literaturii”. O carte care se încheie cu poemul ce dă numele cărţii, „Asigurări de viaţă”, text care cred că a fost scris tot cu gîndul la cel care i-a transmis... microbul literaturii. „Asigurări-le de viaţă” ale lui Florin Hălălău sînt de două feluri: (I) textualiste şi (II) existenţiale. Florin Hălălău îşi ţine prea din scurt textele, le controlează prea mult, scriind o poezie cu uşile închise, încuiate din interior, poemele sale stînd „între coperţi / ca între ziduri” („Colţ rupt de jurnal”). Deşi de obicei e formată din (foarte) puţine cuvinte, poezia lui Florin Hălălău poate fi descifrată în mai multe feluri. E exact ca-n manifestul număoftikismului, unde textul e scris – succint şi concentrat, cu cît mai puţine cuvinte – pentru a nu uita starea, anturajul, evenimentul, cauza, locul întîmplării, etc. – pentru a nu uita! Dar aceste „formule” poetice foarte atent şlefuite conţin, dospesc, dosesc, ascund „chestii” nebănuite la prima vedere/lectură. Aşa – număoftikiste – par a fi textele lui Florin Hălălău, de la „Vina” la „Cercul”, „Amprenta”, „Fata Morgana” şi mai ales „Asigurări de viaţă”, care pentru autor e infinit mai mult decît pentru cititor, poemul asigurînd un moment de neuitat din viaţa familiei lui. Exact aici e punctul forte al poetului Florin Hălălău – în poezia existenţialistă, poezia stărilor şi a imortalizării unor momente puternice din viaţă, poezii pe care Florin mereu ştie cum să le încheie, unde să le oprească, deşi de multe ori cititorul rămîne curios ce-a mai fost după ce poetul pune punctul. Şi poeziile textualiste îi reuşesc lui Florin, nu el e problema, ci procedeul, care a cam fost fumat de poeţii „optzecişti”, maeştri în domeniu, de la Gheorghe Iova şi Bogdan Ghiu la Nichita Danilov, Ion Mureşan sau Matei Vişniec. „Incizia”, ars poetica lui Florin Hălălău, ne dezvăluie lupta dintre textualism şi existenţialism din poeziile sale, poetul luptîndu-se cu textul tăind cuvintele cu un cuţit. Poemele mele preferate din volum („Copiii lumii doresc pacea”, „Chişinău cu sufletul la gură”, „Al şaselea simţ”) mă încurajează să cred că pînă la urmă învinge viaţa, asigurarea de viaţă are rost, are efect, are putere, iar textualismul e doar un procedeu literar care susţine „miezul” substanţei despre care citim în „Incizia”.

            „Asigurări de viaţă” e o carte subţire – la propriu, fireşte! – de 54 de pagini cu tot cu „Cuprins”, dar care conţine foarte multă viaţă („am toată viaţa înainte / toată moartea”), e ca o substanţă foarte concentrată şi puternică ţinută într-un recipient foarte mic, ca un parfum pe care fiecare cititor îl simte altfel, în concordanţă cu propriile trăiri şi propria biografie şi chiar bibliografie.

 

Florin Hălălău, „Asigurări de viaţă”,

Ed. Brumar (colecţia „Poeţi români contemporani”),

Timişoara, 2011

TATUAJE

Mihail VAKULOVSKI

Torrent

„Cuvîntul meu e Poezeu”

După ce-a adunat cam toate premiile care contează cu debutul său, „Chipurile” (2009, „Cartea Românească”), tînărul scriitor Stoian G. Bogdan, cunoscut în lumea literară mai degrabă ca SGB, s-a dezlănţuit, în următoarele cărţi publicate devenind cu adevărat liber, cum era în poemele pe care le-a publicat la Tiuk! acum cîţiva ani, cînd era încă licean, fiind convins că n-o să i le publice absolut nimeni. Mai întîi a fost „Nu-ştiu-cîte-zile” (2010, „Trei”), subintitulat „superRoman”, apoi, iată, „Torrent (superPoem)”, editat la tînăra, dar harnica & vioaia editură bucureşteană Herg Benet (2011). Cartea este bine blindată, cu un moto din Lermontov şi cu prezentările generoase ale Angelei Marinescu & Ioan Es. Pop de pe ultima copertă. Angela Marinescu insistă pe plăcerea „teribilă şi imensă” de a scrie a lui SGB („Aici, în TORRENT-ul dezinhibat pînă la virgulă și punct, și-a adunat personajele care lui îi plac cel mai mult, și anume junkiștii puri ca lacrima, puși pe o joacă de-a distrugerea vieții și a morții, cu convingerea că ei cunosc mai bine, eventual altfel, viața și moartea, marginalii gata erotizați și drogați, „de la mama lor”, inteligenți, iconoclaști, ratați, și i-a pus pe toți să vorbească în spațiul care se numește… SGB, adică în propriul său creier”), iar Ioan Es. Pop – pe libertatea de exprimare („În chimie, radicalii liberi sunt identificaţi, recunoscuţi, studiaţi cu o anumită îngrijorare. În literatura română, radicalii încă nu sunt chiar liberi, dar circulă cu tot mai puţine inhibiţii prin spaţiul privat al nefericirii colective. Un radical născut să fie liber şi care chiar se comportă aşa este Stoian G. Bogdan”). Aşa e, dar ambele calităţi erau deja arhiprezente în romanul „Nu-ştiu-cîte-zile”, iar noutatea „Torrent”-ului e lumea despre care scrie SGB, într-adevăr, cu o plăcere violentă şi libertină, cu o vrăjeală de limbaj pe care doar SGB-ul şi-ar fi putut-o permite în scris. E vorba de lumea drogangiilor, despre care s-a mai scris în literatura română, fireşte, începînd cu „Pizdeţ” şi „Real K”, dar acolo personajele erau la limită, nu erau peste orice limită, aşa cum sînt ale lui SGB, din aceeaşi lume cu personajele lui George Vasilievici din „Viseptol”, roman nepublicat încă, din păcate. Personajele din „Torrent” trăiesc exact aşa cum trăiesc în realitate narcomanii, vorbesc la fel, se poartă la fel, gîndesc la fel, de aceea „Torrent” e o carte care va speria de-adevăratelea o mare parte din lumea literară, mai ales pe critici şi pe tradiţionalişti. Dar personajele lui SGB sînt la fel de dependente ca şi ceilalţi dependenţi, doar că de droguri sau, poftim, de poezie, pentru că ei se hrănesc cu „pastile-n formă de poem. îţi schimbă viaţa, / sunt fructul oprit, poarta / spre metarealitate”. De fapt, Stoian G. Bogdan asta ne sugerează: că poezia e un drog, că nu poate scăpa din mrejele ei puternice nici cel care o scrie („maţele îmi ghiorăie poezie”), dar nici noi, cei care o citim („pe străzi maşinile curg vise”). Poate de aceea SGB (care mai întîi e stradă, apoi bulevard şi chiar oraş) dedică „Torrent”-ul „celor care n-o vor citi”… celor care trec peste vise şi dacă visează, visează la o „lume(a) cu spiritul înalt / zîmbitor / în care ai realitate / nu vise”. „Torrent” e o carte de poezie care are poveste, acţiune, dar şi foarte multe imagini, expresii şi versuri frumoase („cu cât mă gândesc mai mult la tine /cu-atât liniile din palme ţi se modifică / de parcă lumea ta ar fi în subconştientul meu”, „sparg în fiecare zi flaconul cu speranţă / şi mi-l torn din cap pînă-n picioare”, „noapte ca o robă de judecător”…), o carte narativă „numai bună de povestit” (Ioan Es. Pop). O carte avangardistă şi novatoare, directă şi tăioasă, necenzurată şi cu garda jos, ca un torrent pirat, nerecomandată minorilor.

Stoian G. Bogdan, „Torrent (superPoem)”,  Editura Herg Benet (2011)

Emilian Galaicu-Păun

FEM

Poetă de primă mână din generaţia 80, dar şi eseistă redutabilă, Magda Cârneci publică un roman despre care spune ea însăşi că o „reprezintă cel mai complet şi mai profund”, FEM, Cartea Românească, 2011. Specie hibridă, pe jumătate bildungsroman, pe jumătate jurnal intim, FEM e o „proză proteică, (…) adică o scriitură de sine (ca un altul) exactă, vizionară, iradiantă” şi totodată „cartea cărţilor de până acum a scriitoarei, în egală măsură o carte a iluminărilor şi una a revelaţiei realului” (Simona Sora).

Cu o mână sigură autoarea descâlceşte ghemul amintirilor, iar ce rezultă este o dantelărie  desăvârşită, care nu atât acoperă, cât lasă să se întrevadă carnaţia fetiţei, apoi fetei, tinerei femei şi în cele din urmă femeii împlinite – de la neliniştitoare interogaţie adolescentină: „De ce nu mă plac, de ce nu mă accept, ce-mi lipseşte?” la certitudinea de astăzi: „îmi dau seama că şi fetiţa şi fata şi tânăra femeie sunt chiar eu”. Or, acest „chiar eu” compozit va fi luat în stăpânire pas cu pas, vârstele biologice fiind tot atâtea „trepte de decolare”, iar „oamenii (…), un fel de rachete spaţiale dotate cu câteva etaje de lansare”.

La fel şi romanul Magdei Cârneci are mai multe etaje, atât la nivel de structură (pagini epistolare adresate ex-dragului alternând cu pagini de jurnal, dar şi cu adevărate eseuri trecând la un moment dat în naraţiune pură, aceasta de-o mare poezie), cât şi în felul în care îşi apropriază nu doar experienţele vârstei, ci şi cele ale lumii înconjurătoare: „O clipă n-am mai fost, sau am fost lumea întreagă”. Altfel spus, totul e mişcare în aceste pagini, deloc întâmplător semnate de-o poetă: „Voi, bărbaţii, vă naşteţi aproape gata făcuţi, ambalajul vostru e cam acelaşi de la început şi până la urmă, pe cât noi, femeile, ne tot transformăm, ca nişte pupe de insecte, ca fluturii, ca anotimpurile şi planetele, periodic ni se întâmplă ceva, trupul nu ne lasă în pace, nu putem să uităm că existăm închise în el”.

Alături de autoare, sper „că acest prim FEM va fi urmat de alte două sau trei volume care vor adânci şi vor duce mai departe unele piste deschise acum”.

6 iunie ’11

Alexandru VAKULOVSKI

 Steaua lui Bolano

 

Roberto Bolano este unul dintre scriitorii a căror viaţă pare aproape mai interesantă decât opera. Scriitorul chilian a murit la 50 de ani în Barcelona. Volumele sale au cunoscut succesul doar după moartea autorului.

În romanul O stea îndepărtată găsim povestea a doi scriitori - unul angajat politic şi altul relativ independent, dar de fapt - de stânga. Scriitorul angajat politic apare ca un autodidact fermecător, care, odată cu ajungerea la putere scrie direct pe cer, cu avionul şi "taie în carne vie", la propriu. Victimele lui sunt în special femeile şi scriitorii.

Celălalt caută pur şi simplu o viaţă mai bună. Dar se trezeşte a fi vânătorul celui dintâi.

Vânătoarea, crima - îi anulează pe ambii ca scriitori. Stânga, dreapta, fascismul, comunismul - nu au de-a face cu esenţa unui artist.

Romanul e pe alocuri dezlânat, scris parcă în grabă. Totuşi găsim la Bolano o altă faţă a literaturii latino-americane. Din păcate, Bolano s-a dus prea repede. Nu însă fără a lăsa în urmă setare pline de manuscrise.

Roberto Bolano, O stea îndepărtată,

Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2008