Dialoguri Tiuk!

Interviu cu O.Nimigean,

realizat de Mihail Vakulovski

Foto: Ioan Es. Pop

 

- Salutare, Ovidiu, felicitări pentru noul tău roman, „Rădăcina de bucsau”. Cît de dureroasă a fost scrierea lui? Dacă nu-l scriai era şi mai dureros?

- Nu aş spune “dureroasă”, ci mai degrabă “grea”, “apăsătoare”, “angoasantă”. Trebuia să scap de trucurile literaturii fără a ieşi din literatură, dimpotrivă, “înşurubîndu-mă” şi mai puternic în ea. Au fost mereu tentaţii de a amplifica efectele, de a căuta spectaculosul, de a accentua cruzimea unor scene. Or, instinctul de scriitor îmi spunea (foarte somatic, din rărunchi şi ficat)că orice stridenţă poate deveni fatală autenticităţii după care tînjeam. Au existat momente, cele mai sufocante, cînd nu aveam curajul nici să înaintez, nici să abandonez cu un oftat de uşurare. Toxică redactare, ca să zic aşa...

 

- Ce variante de titlu ai mai avut? De ce te-ai oprit la „Rădăcina de bucsau”? Cum trebuie să descifrăm titlul ăsta?

- Am mai avut, nu le spun, mi s-au părut palide şi atunci, mi se par şi acum. Palide, ba chiar ridicole. Nici ăsta nu mă mulţumeşte, dar a rămas pînă la urmă. Am mai explicat şi în altă parte de ce: e suficient de opac la prima vedere, aşadar incită curiozitatea (chiar irită, după cum aveam să constat), are o sonoritate pîsloasă, în ton cu atmosfera cărţii, trimite, după “descifrare”, o undă biblică de care aveam nevoie.   

 

- De ce „bucsau”? Dicţionarul ştie doar „buscău”...

- Tocmai pentru a marca distanţa faţă de sensul botanic din dicţionar. Eu am luat întreaga sintagmă din Iov în traducerea lui Cornilescu. Am marcat astfel conotaţia biblică.

 

- Liviu, personajul principal, tot spune de rugăciunea lui Cleopa… Ce-i cu rugăciunea aia?

- E rugăciunea inimii, rugăciunea isihastă, pe care personajul a auzit-o cînd a vizitat mănăstirea Sihăstria de la vestitul monah Cleopa. Există explicaţia undeva în paginile romanului.

 

- Ai fost tentat să mai tai din paginile romanului? Nu ţi-a fost frică în legătură cu numărul foarte mare al paginilor (470), că asta o să sperie cititorii?

- Am tăiat, iniţial era mai voluminos. L-am ajustat atît cît trebuia. Dar nu din frică. Nu l-am gîndit ca pe un potenţial best seller (cum spuneam mai sus, m-am luptat să nu cad în ispita reţetelor), am vrut să respire cît mai natural. I-aş mai fi putut elimina cîteva pasaje, dar ar fi fost o greşeală. Le-am simţit necesare, isotope cu acumulările din planul de profunzime. Acele depuneri nu sînt în plus, ele fac parte organic din masa cărţii. Cititorii, în marea lor majoritate, nu s-au plîns.    

 

- Cred că toată lumea te întreabă cît de biografic e romanul… E o întrebare care enervează un scriitor?

- Cu siguranţă îl enervează, mai ales cînd cartea chiar porneşte de la datele experienţei personale, pentru că tinde să reducă totul la biografie plată, exhibiţionistă, impudică, la confesiune jenantă, la spălarea rufelor murdare în public, cînd, de fapt, e vorba de cu totul altceva, de o căutare dincolo de mahalaua faptelor ca atare. Mă rog, a fost un risc asumat, inevitabil dacă voiam să depăşesc o miză strict estetică. A devenit un clişeu afirmaţia lui Proust că important este le moi profonde, însă mă văd adesea nevoit să-l repet.

 

- Ce alte întrebări din interviuri te-au enervat în ultima vreme?

- Mult spus, “m-au enervat”.

 

- Cu cine dintre personajele romanului n-ai putea să fii prieten?…

- Cu Liviu mi-ar fi destul de greu, nu crezi?

 

- De ce ai fost aşa de dur cu Liviu – i-ai pus pe umeri două despărţiri dramatice în aceeaşi perioadă?

- Pentru că trebuia zdrobit.

 

- Unui scriitor îi e milă vreodată de personajele sale? Dacă da – de ce e, totuşi, atît de neîndurător cu ele (întrebîndu-te asta mi-am amintit de Tolstoi, care, cînd a ieşit din camera sa cu lacrimi în ochi, iar soţia l-a întrebat ce-a păţit, a izbucnit: Tu nici măcar nu ştii că Anna Karenina a murit!)…

- Tocmai ai dat exemplul unui scriitor uriaş, eu ce-aş mai putea să adaug?

 

- Dacă ai fi PR-ul editurii, să zicem, şi nu autorul cărţii, cum i-ai face reclamă?

- Aş pune în chenar fraza lui Radu Aldulescu: “Aş fi murit sau aş fi înnebunit de fericire dacă aş fi scris acest roman.”

 

- Romanul a avut o primire foarte bună din partea colegilor tăi de arme, scriitorii. Totuşi, ţi-ai dat recent demisia din Uniunea Scriitorilor. Un scriitor de ce intră într-o astfel de Uniune? Ca să-şi dea demisia e nevoie de motive serioase?

- Nu mi-am dat demisia, ar fi prea convenabil pentru sforarii USR patronaţi de dl Nicolae Manolescu. M-am autosuspendat. Cred că e un motiv destul de serios să nu ţi se nominalizeze o carte care a fost mai bine receptată decît jumătate din cărţile nominalizate. Am dat un semn că nu accept un tratament discriminatoriu, vădit ostil, din partea unui juriu discreţionar. Comunicatul juriului de decernare, precum şi luările de poziţie ale criticilor Paul Cernat şi Andrei Terian au arătat că n-a fost reacţia unui scriitor vanitos, care nu ştie să piardă. A fost, totodată, un gest de solidaritate cu demisia lui Daniel Cristea-Enache (Consiliul USR sper să aibă o urmă de bun simţ încît să nu i-o accepte şi să pună în discuţie chestiunile reclamate de D.C.-E.).  

 

(6 iulie 2011)