’n curînd

 

Premieră la Centrul Cultural Reduta Braşov

 

 

Teatrul Andrei Mureşanu din Sfântu-Gheorghe prezintă sâmbătă, 11 iunie, cu începere de la ora 19:00, premiera spectacolului Mai întâi te naşti, de Line Knutzon, în regia lui Radu Afrim. Aceasta este ultima premieră a Stagiunii 2010/ 2011 la TAM!

 În ”Mai întâi te naşti” le veţi cunoaşte pe Lili şi Pipi - două surori care din principiu şi din teama de exterior nu pleacă niciodată prea departe de casă, pe Viktor - cel veşnic bântuit de o migrenă îngrozitoare, pe Axel - un pesimist căruia-i e teamă că la un moment dat va dispărea, dar şi pe Nymse - care nu înţelege cum pot exista mai multe feluri de iubire, fiind în cele din urmă convinsă de Toader că fiecare dintre noi are mii şi mii de fire ce ne leagă de un alt om...

Ciudate şi nerăbdătoare, lipsite de înţelegerea celor din jur, personajele lui Line Knutzon, ne însoţesc într-o comedie plină de stil, savoare şi culoare,  în care întrebările despre dragoste şi singurătate nu-şi găsesc mereu răspunsurile ci mai degrabă ne pot arunca într-un joc periculos al căutării dreptăţii. O piesă - basm, o piesă-poem, fabricată de un regizor-poet prin definiţie, care vă va cuceri definitiv!

 

Distribuţia:

Elena Popa, Claudia Ardelean, Fatma Mohamed, Daniel Rizea, Cezar Antal, Sebastian Marina şi Ioana A.Costea.

Scenografia: Cristina Milea.

 Preţul unui bilet la premieră este de 14 lei. Biletele se pot procura de la Centrul Cultural Reduta, zilnic între orele: 11 – 13 si 15 - 18, iar în data de 11 iunie cu o oră înainte de începerea spectacolului. Rezervările se fac la numerele de telefon 0722 218 270; 0744 368 736.

Poesis – seri de poezie germano-române

Între 8 şi 11 iunie vor avea loc patru seri de lectură, cu participarea a patru poeţi germani şi opt poeţi români, la Bucureşti, Braşov şi Sibiu. Goethe-Institut Bukarest şi Centrul de Carte Germană, în colaborare cu Revista Poesis Internaţional, şi-au propus să înlesnească acest dialog între tineri poeţi germani şi români, reprezentanţii unor generaţii de scriitori caracterizaţi prin dinamism şi tehnici neconvenţionale de comunicare artistică.

Iată programul celor patru zile:

Bucureşti:  8 iunie, ora 19.00, Clubul La Scena

Participă: Ulrike Almut Sandig, Björn Kuhligk, Gabriel Daliş şi Svetlana Cârstean

                    9 iunie, ora 19.00, Clubul La Scena

Participă:  Daniel Falb, Uljana Wolf, Andrei Gamarţ şi Val Chimic

 

 

Braşov:    

10 iunie, Librăria Okian, ora 17.00

Participă:  Uljana Wolf, Ulrike Almut Sandig, Andrei Dósa şi Mihail Vakulovski

Moderator: criticul literar Adrian Lăcătuş

 

 

Sibiu:      11 iunie, ora 18.00, Librăria Humanitas

Participă:  Björn Kuhligk, Daniel Falb, Rita Chirian şi Radu Vancu

 

Fiecare autor va citi câte o selecţie din cele mai noi poeme, urmate apoi de traducerea română, respectiv germană. Cu acelaşi prilej se va lansa un nou număr din revista Poesis Internaţional, care va cuprinde un capitol special dedicat celor patru poeţi germani invitaţi: Ulrike Almut Sandig, Björn Kuhligk, Daniel Falb şi Uljana Wolf.

Traducerile în limba germană sunt semnate de Eva Ruth Wemme şi Ernest Wichner, iar cele în română de Nora Iuga, Maria Irod, Andrei Anastasescu şi Alexandru Al. Şahighian.

Cele două seri de la Clubul La Scena din Bucureşti, precum şi cea de la Sibiu, vor fi moderate de Claudiu Komartin, redactor şef al Revistei Poesis, iar cea de la Braşov de Adrian Lăcătuş.

Pe tot parcursul acestor seri se va asigura traducerea în limba română şi germană.

Alexandru Petria

Deania neagră

(în curs de apariţie la editura Herg Benet)

 

        „O carte pe care am citit-o „dintr-o bucată” şi pe care am recitit-o imediat, dar tot am rămas sur ma soif – mi-ar fi plăcut să fie măcar de două-trei ori mai voluminoasă! Prin ce m-a cucerit? Prin micile „poveşti” atroce, gingaşe sau gingaş-atroce, cîteodată chiar „crude şi insolite”, prin caracterele excelent schiţate în două- trei pagini, prin calitatea stilului, excelent adaptat de autor micilor spaţii explorate în acest pasionant volum. Nu mă îndoiesc că voi deschide adesea această „casetă de bijuterii”, pentru a revedea un inel, o agrafă, un colier. Şi, de bună seamă, aş fi foarte bucuros dacă autorul ar recidiva cît de repede.”

Liviu Antonesei

 

Când este în toane bune cucul


- M-am săturat de viaţă, nu plânge, i-a şoptit Afinia lui Sergiu Pop. Capul parcă i se topea în perna imensă, transpira, o transpiraţie rece, dar zâmbea. Cu o lună în urmă împlinise 94 de ani. De când o ţinea minte, era cocârjată ca un semn de întrebare. La discuţii, din cauza diformităţii coloanei vertebrale, era nevoită să-şi privească interlocutorii dându-şi gâtul pe spate. Sergiu îi evita ochii. Se uita spre fereastră, spre ghivecele de flori de pe pervaz şi se prefăcu că are nevoie să-şi sufle nasul în batistă.
- Sergiule, am trăit destul, mi-a ajuns, a auzit şi a simţit mâna Afiniei peste a sa. Cât am trăit…
Afinia n-a fost niciodată căsătorită. Nu era adepta conformismelor. Era prietenă din tinereţe cu bunica lui Sergiu, iar cu Sergiu se purta ca şi cum i-ar fost nepot. Când el era mic, mergeau toţi trei în excursii mai în fiecare duminică. Adesea se hotărau unde să plece doar când ajungeau în gara veche a Deaniei. Excursiile au fost pricină de scandaluri nenumărate, părinţii lui Sergiu erau revoltaţi că nu li se spunea unde plecau, iar bunicul lui Sergiu, care întotdeauna stătea acasă, era nevoit, pe post de paratrăsnet, să îndure reproşurile fiicei lui când se nimerea să-i viziteze duminica şi ei erau duşi. Atunci Victoria, mama lui Sergiu, ameninţa invariabil că n-o să le mai lase nepotul în grijă. Însă asta nu s-a întâmplat, Sergiu a stat până la intrarea în liceu la bunici.
- Mai fumezi, Sergiu?, se interesă, ca şi altădată, Afinia.
- Da.
- Tot Claudia ţi-e prietenă?
- S-a terminat. Emilia.
- O să mor. Răceala asta o să mă doboare.
- Vorbeşti prostii, tanti. Soiul rău este răzbătător. Nu mori, că trebuie să-mi dai bani să merg la fete. N-o să mă laşi lefter.
- Şi băncile dau faliment, apoi oamenii…, Sergiu.
Sergiu se străduia să pară că glumeşte.
- Mai ai doi ani şi gata liceul, o să fii chiar bărbat. O să-ţi aduci aminte de mine?
- Trebuie să merg la toaletă. Sergiu nu ştiu cum a ieşit din cameră, iar în baie, după ce s-a spălat pe faţă, a tras apa la toaletă. Stătea şi se uita în oglindă şi-şi dădea seama că nimic n-o să mai fie ca până atunci. Ştia c-o să moară Afinia, l-a auzit pe doctor când a vorbit cu bunica lui. Se străduia să se gândească la ce-a visat în noaptea trecută, ca să-şi reprime tristeţea. Trebuia să dea teză, iar profesoara le-a dat subiectul “Când este în toane bune cucul”.
- Du-te la dulap. Pe a doua poliţă, sub cămăşi, e un plic. Scrie numele tău pe el. Sunt marea parte a economiilor mele. Cheltuie banii cum vrei… Sunt ai tăi. Nu spune nimănui de ei, este secretul nostru.
- Tanti… Sergiu se aplecă s-o sărute pe obraji pe Afinia. Se străduia să nu plângă.
- Poţi să plângi, dacă-ţi face bine, nu e ruşine, adevăraţii bărbaţi şi plâng…
Vorbea cu Afinia despre orice, de parcă-i era colegă de şcoală. Afinia îl învăţase primele înjurături.
Când a murit Afinia, cei apropiaţi au fost curentaţi, ai zice. Se împiedicau unii de alţii, nu pune aia acolo, pune-o dincolo, sună în stânga, ba în dreapta, cheamă popa, comandă coroanele, vorbeşte cu groparii, pentru sicriu, anunţă prietenii, am uitat ceva?
După ce doctorul Chiorean a certificat decesul, au spălat-o pe Afinia şi au îmbrăcat-o cu haine noi. Sergiu, întrând în cameră, revenit de la magazin, a observat că pe talpa pantofului drept al Afiniei a rămas o etichetă galbenă.
Spre seară, doi haidamaci au adus sicriul.
- E o treabă, cucoană, i s-a adresat unul cu început de chelie bunicii lui Sergiu.
- Ce treabă?
- Nasoală, a naibii, nu merge capacul, se băgă în discuţie şi celălalt, cu măsura de cel puţin 47 la bocanci.
- Dar pentru o sticlă de palincă o dăm gata…, reluă primul.
Sergiu se uita nedumerit, toţi din familie au ieşit, de el au uitat. A văzut cum cei doi o aşază pe Afinia pe podea, pe covorul înflorat, cu faţa în jos, cum cheliosul îi pune sub faţă o pernă cu broderii. Apoi, cum haidamacul cu 47 la bocanci s-a lăsat cu greutatea unui picior pe coloana vertebrală a Afiniei, de mai multe ori, până când oasele au pârâit. Haidamacii au băut câte un gât de palincă.
- Tanti, azi - noapte eram disperat cu o teză, îşi aminti Sergiu că murmurase după ce s-a întors de la toaletă. Ce vis… Profei i-a căşunat să scriem despre “Când este în toane bune cucul”.
- Şi ai sfeclit-o, bănuiesc…
- Sigur, m-am trezit disperat, ud leoarcă.
- Eşti o figură, Sergiule, auzi, o teză despre toanele cucului… Cucul… Mă rog, asta-i…
- Tanti Afinia…
- Lasă…
Ajutaţi de haidamaci, bunicul şi bunica au reuşit să pună corpul îndreptat al Afiniei în sicriu. Acesta era cum a fost, poate, doar în tinereţe.
- A trebuit să ajungă după moarte ca alţii, la linie, că vie le avea pe-ale ei, spuse bunica lui Sergiu, iar el privea de pe scaunul maro, unde-i plăcea să şadă Afiniei. Cei maturi tot nu păreau să-i simtă prezenţa. Iar pisica Afiniei i s-a urcat în poală.
- Când este în toane bune cucul, i se întoarseră lui Sergiu cuvintele, ca un bumerang, în urechi.

Bogdan GHIU

Contracriza

În curs de apariţie la Editura Cartea Românească

 Bogdan Ghiu este poet, eseist (literatură, media, artă, urbanologie) şi traducător („French Theory” şi literatură franceză). A tradus peste 50 de lucrări din filosofia franceză contemporană (Bataille, Foucault, Deleuze, Derrida, Bourdieu, Baudrillard etc.) şi din literatura franceză (Sade, Baudelaire, Artaud, Duras etc.). Cele mai recente eseuri publicate: Telepitecapitalism. Evul Media 2005-2009 (Idea, 2009) şi Eu(l) Artistul. Viaţa după supravieţuire. Cod de bare pentru viitorul monstruos al artei (Cartea Românească, 2008). A finalizat eseurile Dadasein şi Inconstrucţia. Pentru o arhitectură etică. Este coautor al proiectului Performing History, care va reprezenta România la Bienala de Artă de la Veneţia (iunie-noiembrie 2011), şi curator al expoziţiei internaţionale de arhitectură Fluenţe (Timişoara, octombrie 2011). Este redactor la revista Idea arte+societate, colaborator permanent al revistei Arhitext Design şi titular de rubrică la LiterNet („Evul Media”), Luceafărul de dimineaţă („Politica lui Bartleby”) şi Radio România Cultural („Unde ne oprim în Bucureşti”).

 Bogdan Ghiu nu încetează să-şi surprindă cititorii. Cunoscut în primul rînd ca poet, dar şi ca analist media şi traducător de filosofie franceză contemporană, după un neaşteptat manifest retroactiv despre arta zilelor noastre, Eu(l) Artistul. Viaţa după supravieţuire (publicat tot la Cartea Românească în 2008), iată-l acum provocînd din nou receptorul cu un eseu-jurnal-manifest despre Criză, adică despre capitalismul contemporan.

În viziunea umanistă a scriitorului, Criza nu este un accident sau rezultatul unor infracţiuni individuale, ci modul sistemic de funcţionare al capitalismului actual. Care însă nu poate fi stabilizat, ca mod de guvernare specific, decît prin aşa-zise măsuri politice de „Anti-Criză”, menite a contribui decisiv tocmai la disocierea istorică a capitalismului de democraţie. Fatalului angrenaj Criză-Anticriză, societăţile nu-i pot răspunde decît prin Contracrize, adică prin extinderea, rafinarea şi consolidarea democraţiei, prin reafirmarea omului ca subiect politic creator.

 

Am fi putut fi liberi? Cine ştie!

(amintiri impersonale)

20 decembrie 2009

              Un singur lucru mi-a plăcut, era reconfortant în comunism: comunismul pe dos, în oglindă, contra-comunismul. Faptul că ne era cald împreună, strîngîndu-ne unii în alţii, laolaltă, pentru că făcuseră unii, aiurea, frig, creînd nişte popoare abstracte, de igloo. Altfel spus, că aveam clar, fără dubii, dreptate (singura chestie pe care o „aveam”), şi că nu eram deloc singurul ocupant al acestei poziţii: mulţi, la limită toţi aveam dreptate. Exista noi, iar acest noi era de partea adevărului, în adevăr. Ceilalţi erau detestabili pentru că nici măcar nu se (mai) minţeau, nu se (mai) iluzionau (dacă o făcuseră vreodată, ceea ce nu prea cred), erau rupţi, blocaţi, fără interioritate: un fel de existenţe pur spaţializate, de „instalaţii” de fiinţă (precum megamecanismele lui Tinguély), de construcţii inutile şi impracticabile, asemenea edificiilor industrializării forţate, de pură paradă.

Repetam comunismul, realizam comunismul pe dos, în oglindă: „anti-comunism” de fond în formă, dacă nu comunistă, măcar „comunitaristă”.

Dublă iluzie deosebit de periculoasă pentru o fiinţă tînără în formare, cum eram eu, „noi”, pe atunci. Ba chiar triplă: 1) să fii sigur că ai dreptate, că deţii adevărul; 2) să ştii că nu eşti singur, ci că formezi un „noi”, o forţă (momentan fără putere, în afara puterii); 3) să fii o forţă colectivă contra. Să ai, deci, nu numai biologic, ci şi istoric, deci la fel ca în poveştile pioase, ca în hagiografia comunismului, viitorul de partea ta. Comunismul ne contra-„comuniza”, impunîndu-ne o formă, un mod de autoconcepere deja falimentar, care, chiar dacă opus, avea să piară odată cu comunismul, dat fiind că-i era mimetic. Eram anti-comunişti copiind comunismul. Capcana oponenţei: trebuie să-ţi copiezi adversarul pentru a i te opune.

De fapt, nu. Sau nu în totalitate. Ceea ce ne-a salvat, cît de cît (ambiguu, duplicitar), întîrziind însă eliberarea, dar pregătind, dacă nu aservirea, măcar naivitatea ulterioară, a fost tocmai faptul că nu ne-am organizat, că nu am copiat comunismul pînă la capăt, că nu ne-am contra-comunizat în totalitate, rămînînd indivizi. Dar nu era ego-comunismul românesc un elogiu al hiper-individului suprem?

20 de ani: poate că voiam altceva. Obligatoriu, inevitabil: nu ştim ce vrem. Cînd gîndeşti „comunistarist” anti-comunismul nu ai cum, după spulberarea, după retragerea comunismului (căderea comunismului a fost o retragere, o demisie, o non-intervenţie, o paralizie), să nu fii victimă, pradă sigură.

Poate că am rămas să urîm comunismul tocmai pentru că ne-a abandonat, pentru că a promis şi nu s-a ţinut de cuvînt, pentru că ne-a minţit, pentru că a fost doar o toană mimetică de putere a unor nepricepuţi, a unor ageamii tocmai din nepricepere, din prostie, din neputinţă criminali. Cine ştie!

*

De ce ne place, de ce atîta lume iubeşte, caută, azi, la 20 de ani de la Căderea Zidului, Berlinul, neieşind, de fapt, din fostul Berlin de Est? Berlinul e, azi, un model inconştient, utopie instinctivă, reflexă, spontană: socialism subvenţionat de capitalism, Est întreţinut de Vest, democraţie de tip occidental trăită în condiţiile de precaritate şi de sobrietate eroic-umanizante, morale, ale Estului.

După revoluţiile din 1989, am fi vrut, poate, să fim, „est-germanic”, subvenţionaţi, întreţinuţi de capitalism, dar fără a deveni capitalişti. Cine ştie!

Voiam, poate, democraţie fără capitalism. (Sau invers.) Azi, globalizarea, adică recuperarea fostelor zone periferice sau excluse şi întoarcerea lor împotriva „Centrului”, împotriva „Occidentului”, înseamnă tocmai, obiectiv, disocierea capitalismului de democraţie. În 1989, noi ne doream, poate, disocierea democraţiei de capitalism. Democraţie sau capitalism? Pot fi ele disociate? Fantasmatic şi în moduri opuse, da. Ca intenţie, ca iluzie. Cine ştie!

*

Perspectivism salvator: capitalismul e atractiv, popular dezirabil numai din perspectiva dictaturii, a totalitarismelor, a comunismului.

Urăsc comunismul pentru că m-a făcut să-mi fac iluzii cu privire la capitalism.

Sînt anti-comunist pentru că, după ce ne-a abuzat, făcîndu-ne să credem: 1) că avem dreptate împotriva lui; 2) că sîntem „noi”, adică o forţă gata pentru putere – comunismul ne-a abandonat, ne-a predat legaţi fedeleş, dar cu porii deschişi, capitalismului, făcîndu-ne să ne iluzionăm nu numai în ceea ce îl priveşte (în cazul, eventual, al unor generaţii anterioare), ci şi în ceea ce îl priveşte pe „duşmanul” său, capitalismului. De-asta sînt anti-comunist: pentru că a fost o glumă, o farsă sinistră, o prostie inutilă. Cînd există capitalismul (ceea ce numim, generic, astfel), ce nevoie mai e de comunism? Cine ştie!

„Modelul” (postcomunist) Berlin: un capitalism care nu poate să întreţină socialism, comunism, nu există, nu este demn de acest nume şi de pretenţiile pe care le tot emite.

*

„După 20 de ani”: reafirmarea unei vulgate. Pentru mine: consumarea unei iluzii. 20 de ani: traversarea unei iluzii. Iluzia capitalismului democratic creată, întreţinută în/de către comunism. Iluzie de perspectivă.

Pică extrem de nasol, de jenant aniversarea a 20 de ani de la căderea comunismului în plină criză a capitalismului! De-asta se şi pune accent, în discursurile oficios-oficiale (politico-mediatice), pe latura negativă, anti, referenţial-semantic-retrospectivă (căderea comunismuliui).

Comunism: lipsuri, nevoi false, artificiale. Capitalism: dorinţe, satisfaceri false, artificiale. Avantajul capitalismului faţă de comunism: artificialitate pozitivă, nu negativă. O artificialitate – continuitate de regim – a venit s-o „combată”, s-o „vindece” pe cealaltă. Să profite de ea. Am înlocuit o artificialitate (politică) negativă cu o artificialitate (economică) pozitivă. Privarea de identitate, de propriu, cu fabricarea de „identitate”, de „propriu”.

Comunismul producea în mod artificial, fals (privativ, negativ) adevăr (nevoi reale); capitalismul produce pozitiv, real, falsitate, artificialitate, identităţi-proteză.

Aici sîntem, asta am petrecut, ca „istorie a fiinţei”, în ultimii 20 de ani, asta a însemnat „sfîrşitul istoriei”: sfîrşitul „istoriei” bazate pe iluzia „adevărului”, a „comunităţii”, a subiectului colectiv deţinător al adevărului, proprietar (inevitabil „în efigie” prospectivă: comunismul, utopia, în general, ca efigie prospectivă, ca anticipare a viitorului-mort). Am fost contra-proletariatul.

Comunismul a fost o ambiţie, o invidie mimetică, opusă tocmai pentru că în oglindă, a unor indivizi improvizaţi, nepricepuţi, marea vină a comunismului, care i-a şi atras răzbunarea, pedeapsa, fiind aceea că, din nepriceşere, a scos puterea din ea însăşi, a făcut vizibil (a dat în spectacol) adevărul despre putere. Comunismul a denunţat puterea patologizînd-o inevitabil, şi pentru asta chiar merita pedepsit.

Avem privilegiul gnoseologic de a fi trăit această istorie.

*

„20 de ani”: iluzia unei epoci, ceea ce acest inter-val nu e. E între epoci, spaţiu de eveniment, numai că perspectiva s-a inversat: „tradiţional”, „istoric”, evenimentul era fulguraţie, moment, cezură, aproape nu exista, era insesizabil; „post-istoric”, nouă ni se pare că nu mai există evenimente, că însăşi noţiunea, categoria de eveniment a dispărut, a fost depăşită. De fapt, invers: „epocă”-eveniment, nu eveniment-între-epoci. De-asta nu mai percepem evenimentul: pentru că, acum, s-a făcut epocă. O epocă de schimbare. Apocalipsa? Epoca-lipsă.

Abia acum, după 20 de ani, încep să înţeleg (mai cinstit: începe să mi se pară că înţeleg) ce s-a întîmplat în aceşti 20 de ani: RECUPERARE.

Am numit, au fost numite revoluţie nişte evenimente retrospective, de încheiere, de închidere, de sfîrşit: denumirea, titulatura de revoluţie, acordată generic, cu epitete de nuanţă, diferenţiatoare, evenimentelor din 1989, a avut un sens retrospectiv, de marcare a sfîrşitului unei pulsiuni neconsumate: era Revoluţiilor. În 1989 au avut loc revoluţii-sfîrşit, menite a satisface o aşteptare, o neîmplinire, o frustrare, şi frustrînd, ocultînd, în schimb, tocmai sensul de schimbare, de deschidere spre noutate al revoluţiei. Revoluţiile din 1989 au fost doar, literal, semantic, referenţial (adică cu faţa spre trecut: orice semantică, orice referenţialitate este cu faţa spre trecut), o închidere, o recuperare, o revenire. Menite, tocmai, a bloca invenţia, noutatea, în golul produs de o ruptură. Revoluţii conservatoare, li s-a spus. Revoluţii aservite, funcţionalizate, le spun eu. Revoluţii castrate, revoluţii-poliţie, revoluţii-razie etc. Revulsii.

Poate că voiam ceva nemaivăzut, altceva, dar n-am ştiut – şi nu vom şti niciodată – ce-am vrut, ce vrem. Nimeni nu ştie ce vrea. Nu ştim niciodată ce vrem.

În 1989, am fost eliberaţi nu ca să scăpăm, ca să evadăm, ca s-o luăm razna, ca să inventăm altceva, dînd curs, atent, adevăratelor dorinţe profunde, ci ca să fim RECUPERAŢI, pentru ca, în felul acesta – „manevră” epocală –, capitalismul (care, ca atare nici nu există, e „cîmpul”, „fondul” însuşi) să se relanseze din neant pe spinarea noastră, actori fără să ştim.

Comunismul a însemnat cel mai bun dresaj privativ pentru capitalism.

În 1989, am fi putut fi liberi. Dacă dorinţele nu ne-ar fi fost imediat codificate. Dar ne-am lăsat, normal, recuperaţi. Democraţia ne aştepta ca o marfă, căci aşa ne fusese, sub comunism, reprezentată.

Cine ştie ce oroare, sau ce minunăţie doream, de fapt. Ce fugă sau ce regresie necontrolată. Am scăpat din ţarc în lume, de 20 de ani nu încetăm să purtăm „ţarcul” la nivelul lumii (globalizare).

După „sfîrşitul istoriei” şi dispariţia „metanaraţiunilor”, 20 de ani pentru a reface o nouă „Mare Naraţiune”: capitalismul era sfîrşit, iar Occidentul, societăţile occidentale, ajunsese(ră) la conştiinţa (reflexul) acestui „fapt” metaistoric. Intelectualii critici, de fapt, au învins, Occidentul e(ra) intelectual, e(ra) critic: conştient de caracterul nu doar finit, ci şi terminat al capitalismului, care trebuia să pună capăt istoriei şi să (se) recupereze (relanseze) geografic.

Repet, trebuie repetat (arta nu copiază, dar repetă) acest lucru: intelectualii critici, cărora nu degeaba li se cîntă, azi, cu jubilaţie, prohodul (cînd nu li se organizează de-a dreptul parastase), avuseseră, de fapt, succes; întregul Occident devenise, ca reflex, critic, mai exact circumspect, reţinut, disociind (analitic) capitalismul de democraţie (nu invers).

Numai din perspectiva Estului, a periferiilor, a zonelor mărginaşe excluse, capitalismul mai putea fi confundat cu democraţia. Roma trebuia să cadă, devenind prizoniera Imperiului. Occidentul trebuia luat prizonier al „lumii”. Occidentul a devenit prizonierul „lumii”, al tuturor Esturilor reunite, recuperate.

Aceasta este meta-, macro-naraţiunea actuală, povestea evenimentului-epocă inaugurat, ca relansare în alt fel a istoriei, acum 20 de ani. Asta am trăit, (în) asta trăim.

În Occident, capitalismul era sfîrşit, adică „tendenţial” împlinit.

Estul, Esturile trebuia să fie recuperate pentru a fi întoarse împotriva Vestului, disociindu-se capitalismul de democraţie, făcînd democraţia captiva capitalismului, condiţionînd capitalist democraţia.

Nu tocmai de aceea este China singura (contra-)putere actuală, pentru că a reuşit să disocieze singură, prin ea însăşi, „Estul” de „Vest”, realizînd şi prefigurînd capitalismul fără democraţie, ca adevărata epocă postcomunist-postistorică? 

Din 1989 încoace, Estul, Esturile, pe care comunismul, totalitarismele, dictaturile, ca evadări-autonomizări aberante ale fenomentului puterii (cînd puterea, de fapt, nici nu există, e-n toate), nu reuşiseră să le desprindă decît negativ, adică mimetic, în oglindă, au fost recuperate, pentru a se încerca, epocal, disocierea capitalismului de povara, de încurcătura democraţiei: „capitalismul e democraţia”!

Capitalismul s-a relansat post-istoric/geografic recuperînd „Esturile” (pămînturile din afară). În Occident, graţie victoriei intelectualilor critici (pe care vulgata actuală ni-i prezintă ca fiind învinşi, pe drept, căci erau vinovaţi), capitalismul era sfîrşit.

După 20 de ani, trebuie să reînvăţăm să strigăm, primordial, prim, adică negativ, LIBERTATE.

Trebuie să reluăm, să reformulăm, din lagăr socialist în cîmp global, opera disidenţilor. Are din nou sens, abia acum are sens să fii literal – şi global – disident.

Nu e(ra) nevoie de comunism, nu e nevoie, în general, de dictaturi pentru a domina: iată ce nu încetez să învăţ, să mă învăţ minte de 20 de ani încoace. Comunismul n-a fost decît o criminală carantină pentru un capitalism reuşit, debarasat de democraţie, pentru relansarea capitalismului sfîrşit. Est cu Est am fost uniţi!

Cel mai mult, în comunism, mi-a plăcut capitalismul. Cel mai mult mi-a plăcut capitalismul în/din comunism. Comunismul a fost peştera în care ni s-a proiectat filmul „Victoria Capitalismului”.

Wall Fall... Wall Street... Wall Street Fall... Wall Fall Street... WWW... M-am săturat să tot fiu convocat la reconcilieri „dialectice”. M-am săturat să tot fiu la nesfîrşit mediul de trecere, locul de pas, golul de salt, de torsiune, de „traducere”, de minciună al „dialecticilor”. Tocmai de aceea prefer, caut să elaborez amintiri impersonale: ca să am din ce să mă extrag.

În 1989 am ratat, poate, libertatea. Cine ştie!

DARK TRANQUILLITY 

ŞI METALUL DE GOTHENBURG

VIN LA BUCUREŞTI

 

Joi, 19 mai 2011, clubul Silver Church se deschide pentru a întâmpina cum se cuvine formaţia Dark Tranquillity. Trupa revine în România la un an de la concertul incendiar din Sibiu, din cadrul ARTmania Festival 2010. Cu 14 albume până în prezent, pionierii metalului de Gothenburg oferă o experienţă intensă, puternic marcată de rădăcinile lor scandinave.

Suedezii propun o muzică elevată în stilul lor personal, rafinat până la forma actuală în peste 20 de ani de carieră. În 1989, Mikael Stanne (voce şi chitară) şi Niklas Sundin (chitară) formează trupa Septic Broiler. La scurt timp după aceea, li se alătură Anders Fridén, Anders Jivarp şi Martin Henriksson, iar în 1990, după înregistrarea primului demo, trupa îşi schimbă denumirea în Dark Tranquillity.

Membrii In Flames şi Dark Tranquillity sunt pionierii unui stil deosebit care combină melodicitatea noului val de heavy metal britanic cu intensitatea death metalului, numit “Gothenburg Metal”. Odată cu trecerea timpului şi alte trupe au fost incluse în aceeaşi categorie chiar dacă nu au trăit în oraşul suedez Gothenburg: Insomnium, Arch Enemy sau Eternal Tears of Sorrow.

“Skydancer” se numeşte primul album produs în 1993 cu vocea actualului solist In Flames, Anders Friden, chitări acustice şi voci feminine interpretate de colegele lor de şcoală. “The Gallery” este considerat un album clasic al metal-ului de Gothenburg prezent în topul revistei Decibel din aprilie 2010. “Projector”, cel de-al patrulea album Dark Tranquillity, a primit o nominalizare la Premiile Grammy din Suedia şi a marcat o schimbare de abordare a muzicii: 1999 a fost anul din care Dark Tranquillity a început să adauge stilului său dur o interpretare vocală mai nuanţată, accente de pian şi viori. “Damage Done” revine la clasicismul genului. “Character” (2002) şi “Fiction” (2007) sunt ultimele albume înregistrate cu Michael Nicklasson la bas înainte a fi înlocuit de Daniel Antonsson. În 2010, Dark Tranquillity a lansat albumul “We are the Void”, la trei ani după “Fiction”.

Dark Tranquillity va concerta în clubul Silver Church, joi, 19 mai 2011, la ora 20:00. Biletele, în valoare de 60 de lei în luna martie, sunt disponibile exclusiv pe shop.artmania.ro urmând ca din aprilie să fie distribuite şi în reţelele eventim şi myticket prin magazinele Germanos şi Diverta la preţul de 75 de lei în luna aprilie şi 90 de lei în luna mai. Oferta este valabilă în limita a 200 de bilete pentru primul presale și 300 pentru următorul.

Un eveniment ARTmania.