Anti-chimbal

Ruxandra CESEREANU

Anti-chimbal 15. Armura aruncată

 

Pasajul care urmează e lung, dar ciudat. Julian Barnes este blând ca un miel și renunță la tot ceea ce a cusurgit până acum. Încă nu e limpede de ce face acest lucru. Dar e sigur că nu se joacă și nu glumește, nici nu vorbește din vârful buzelor. E cât se poate de serios, chiar dacă nu neapărat grav și nu în mod necesar somptuos. Migălește pas cu pas niște gesturi emoționale. Sentimentalismul pare că nu-l mai deranjează. E un anatomist tandru, delicat, dornic de empatie. Lumea i se arată sub forma inimii și a dragostei. Hmmm, parcă nu-mi vine să cred! Parcă e ceva cusut cu ață albă: Mr. Barnes nu lasă niciodată armura deoparte. Și totuși acum și aici, J. B. e altcineva, e altul.

Ea [dragostea, n.m.] este centrul lumii mele. Armenii credeau că Araratul era centrul lumii. Însă muntele a fost împărțit între trei mari imperii, iar armenii nu s-au ales până la urmă cu nimic, așa că n-am să merg mai departe cu această comparație. Te iubesc. M-am întors acasă, iar cuvintele nu mai sunt însoțite de ecoul acela batjocoritor. Je t’aime (cu sifon). Și dacă n-ați avea o limbă prin care să articulați cuvintele sau un limbaj prin care să sărbătoriți evenimentul, ați proceda după cum urmează: v-ați încrucișa mâinile la nivelul încheieturilor cu palmele spre voi, v-ați lipi încheieturile încrucișate pe inimă (mă rog, pe coșul pieptului), după care v-ați deplasa mâinile spre exterior pe o porțiune foarte scurtă și le-ați deschide spre obiectul dragostei voastre. E un procedeu la fel de elocvent ca vorbitul. În plus, imaginați-vă toate modulațiile tandre care sunt posibile, subtilitățile sugerate de sărutarea articulațiilor, de suprapunerea palmelor și de vârfurile jucăușe ale degetelor ale căror pernițe cărnoase și striate poartă pecetea individualității noastre.

Însă palmele suprapuse perfect sunt înșelătoare. Inima nu are forma unei inimi, iată una din problemele noastre. Ne închipuim, nu-i așa, o structură precisă, compusă din două valve, a cărei formă codifică modul în care dragostea contopește două jumătăți, două entități separate, într-un întreg. Ne imaginăm acest simbol precis, colorat într-o nuanță puternică de stacojiu provenită și din felul cum circulă sângele prin mădularul întărit. O privire într-un atlas anatomic nu destramă vraja imediat; aici inima seamănă cu rețeaua metroului londonez. Aorta, arterele pulmonare stângă și dreaptă, arterele subclaviculare stângă și dreaptă, arterele coronariene stângă și dreaptă, arterele carotide stângă și dreaptă … totul pare elegant și bine determinat, o rețea solidă de vase cu program de funcționare non-stop. Ești convins că sângele circulă la timp și fără probleme.

Oare chiar curge sângele fără probleme spre și dinspre inimă? Sunt curioasă și eu de miza lui Julian Barnes care, după acest pasaj, descrie felul în care a făcut o disecție pe o inimă de bivol achiziționată de la măcelărie. Apoi s-a gândit ce mâncare să prepare (dar nu ne mai precizează care a fost opțiunea finală). Una din curiozitățile punctate de autor: după moarte, inima ia forma unei piramide! Uh, nu vreau și nu pot să mă las înșelată, fiindcă sunt sigură că Julian Apostatul pregătește ceva, o tornadă măcar…

 

sauribalic spune:
septembrie 16, 2010 la 2:05 pm |

întotdeauna când m-am uitat la o imagine cu inima, (pe lângă faptul că am tras o sperietură anti-ghiduşă) mi s-a părut că are nişte copci între atrii şi ventricole. dacă dragostea are de-a face în vreun fel (fie vindecată, fie vindecătoare), atunci complicată şi dureroasă a mai fost operaţia prin care am trecut.

mesmeea cuttita spune:
septembrie 16, 2010 la 5:17 pm |

ma gandesc la copcile acelea, cum or fi?

sauribalic spune:
septembrie 16, 2010 la 6:14 pm

pentru o pradă dragoslovită, poate ar trebui să pescuim în copcile acestea

  1.  

dragoslovita? sau numai slovita? cuvantul sfinteste, nu-i asa?

sauribalic spune:
septembrie 16, 2010 la 2:07 pm |

trebuia scris ventricule

ora25 spune:
septembrie 16, 2010 la 2:42 pm |

ce enervant e băieţelul barnes când merge-n vizită la dragoste şi începe să tragă de ciucuri şi să se dea în spectacol cu gesturi şi inimoace de impresionat adulţii naivi.

mesmeea cuttita spune:
septembrie 16, 2010 la 5:20 pm |

suna ca un verdict psihanalitic “baietelul barnes” cu trasul ciucurilor!
eu zic sa nu il punem inca pe canapea, fiindca s-ar putea sa iasa din nou la bataie, chiar daca in stil jam session!

ora25 spune:
septembrie 16, 2010 la 5:30 pm |

în fotoliul cu corset atunci?

bine, am să mă concentrez pe faptul că îl macină problema. mie-mi plac oamenii măcinaţi

mesmeeacuttita spune:
septembrie 16, 2010 la 6:53 pm |

daca ai o rasnita de macinat piper, atunci macina si numele lui j. b. acolo, sa vedem ce iese!

ora25 spune:
septembrie 16, 2010 la 8:23 pm |

am să râşnesc cu întârziere crudă, pe modelul “pedantului în bucătărie”

sauribalic spune:
septembrie 16, 2010 la 7:58 pm |

şi mie mie se pare interesant cum la ecoiubiograf inima are o altă formă (înţeleg că una bolnăvicioasă) decât cea a inimii.

mesmeea cuttita spune:
septembrie 17, 2010 la 1:48 am |

ecoanima nu suna mai adecvat?
mi-e cam greu sa ma gandesc la inima ca la piramida lui keops…:)

valeriu spune:
septembrie 16, 2010 la 9:16 pm |

Doua observatii: comentariul cam plicticos al lui Bartes la formula rituala “Te iubesc” si adaosul lui Eco: “Te iubesc foarte mult” inseamna mult mai putin decit purul si simplul “Te iubesc”.

Inima e privita ca organul principal al iubirii sau ca fiind organul cel mai afectat. Oare de ce? Poate ca iubirea se ascunde in intruvabila glanda pineala a lui Descartes…

mesmeea cuttita spune:
septembrie 17, 2010 la 1:50 am |

cred ca avem cu totii in sange chestiunea aceasta cu comentatul, voila si cazul de acum, atat al lui julian barnes, cat si al subsignatei
nu ne mai saturam de comentat si de vorbit

daca ajungem la glanda pineala, apoi lucrurile se complica filosofic, nu-i asa?

valeriu spune:
septembrie 17, 2010 la 10:52 am |

E vorba desigur de Roland Barthes.

Cit despre complicatiile filosofice ale glandei pineale sint de acord.

mesmeea cuttita spune:
septembrie 17, 2010 la 10:58 am

s-a priceput, dar a fost potrivit joculetul bartes-barnes, chiar daca unul e cavaler cu faima in batalii medievale, iar celalt apostat!

ora25 spune:
septembrie 17, 2010 la 4:42 am |

sau se complică biologic. glanda pineală e truvabilă. cred că descartes era preocupat de iubirea virală (ergo mobilă).

mesmeea cuttita spune:
septembrie 17, 2010 la 8:44 am |

tot de un soi de iubirea virala (virusat-tumorala) e captivat si barnes la atatia ani distanta…

Ruxandra CESEREANU

Anti-chimbal 13. Ping-pong

 

Deci. Julian Barnes își construiește saga interogativă despre dragoste, chestionând aproape exclusiv ca să poată da răspunsuri negative. Are un stil construit de fals inchizitor, doar ca să se joace la masa de ping-pong atât cu cititorul, cât și cu el însuși. Măcar pentru că face acest lucru în chip provocator și inteligent trebuie să îi îngăduim, parțial, negaționismul și spiritul caustic tendențios, care ar merita câte-un liniar peste degete (dar lucrul acesta cred că îl fac chiar eu!). Atunci când cultivă o peripatetică relativ concentrată, stilul lui Barnes este rapid ca o rachetă cu fumigații, adică în rafale. Să-l ascultăm, prin urmare.

Să fie oare vorba despre o mutație utilă, care ajută la supraviețuirea rasei? [Firește, la dragoste se referă, n.m.] Nu văd cum. Să fi fost dragostea inculcată pentru ca războinicii, bunăoară, să se bată mai aprig, având undeva în străfunduri amintirea căminului care-i așteaptă, vegheat de flacăra lumânărilor? Peste poate. Istoria lumii ne învață că factorii decisivi dintr-un război sunt forma nouă a vârfului săgeții, generalul abil, stomacul plin și perspectiva jafului, nicidecum evocarea lacrimală a locului de unde ai plecat și căruia îi spui acasă.

În cazul ăsta, să fie dragostea un lux ivit pe timp de pace, la fel ca țesutul covoarelor? Ceva plăcut și complex, însă neesențial? O dezvoltare accidentală, consolidată prin cultură și tradiții, care întâmplător e dragoste și nu altceva? Câteodată asta cred.

Reiau și sintetizez: va să zică dragostea nu este o mutație de supraviețuire, ci un lux (dar unul neesențial) și un construct cultural (edificat printr-o tradiție sănătoasă). Termenul mutație mi se pare inadecvat în discuția de mai sus. De ce ar trebui neapărat ca dragostea să fie o mutație? Evident, doar ca Mr. Barnes să se poată război cu termenul mutație, care nu își are rostul și care e lansat tocmai ca să poate fi lichidat și aruncat la gunoi. Dragostea e un lux: sunt de acord, este un lux, dar unul esențial, nicidecum minor și pasabil. Cât despre țesutul covoarelor, nu-i ușor, decât dacă ești îndemânatic(ă) și răbdător/răbdătoare față de chestiunea timpului – iar îndemânarea și răbdarea nu le văd deloc ca pe niște defecte (în acest caz). Dragostea e un construct accidental, ivit din și prin tradiție, accentuează domnul Barnes. Dacă e prin tradiție, nu are cum să fie accidental, ci tocmai non-accidental, așa că aici J. B. se contrazice. La finalul pasajului citat mai sus, însă, autorul are o precizare elocventă: Câteodată asta cred. Câteodată. Deci nu întotdeauna, ci doar câteodată. Asta înseamnă că Julian Barnes nu este de acord și în consens cu propria lui teorie expusă mai sus decât foarte rar! Ceea ce-i dă câștig de cauză subsemnatei în pledoaria ei pentru dragoste. Dar luatul la trântă nu s-a încheiat încă, mai este, așa că to be continued

 

matei spune:
septembrie 11, 2010 la 8:28 am |

imi pare ca atunci cand spune ca dragostea ar putea fi O dezvoltare accidentală, consolidată prin cultură și tradiții, Barnes nu se contrazice. Intrucat speculeaza faptul ca dragostea a fost candva un accident, unul care, a fost dezvoltat ulterior, construit de cultura si de traditie. Ca, la rece judecand lucrurile, chiar putem vorbi de dragostea consolidata de cultura, care se poate manifesta in fel si chip, si dragostea consolidata de traditie, care mizeaza mai mult nu pe ridicarea spiritului din carne, ci pe construirea in carne, construire care sa duca la perpetuarea speciei. Asta, in cazul in care credem ca dragostea este principiu unificator, atat in cazul spiritului, cat si in cazul corpului. Acum, desigur, nu-mi inchipui prin corp iubirea pe care o cana de cafea o poate musti pentru masa pe care e pusa ori pentru peliculele de zahar.

Prin Câteodată asta cred, prin acest nu de fiecare data, e ca si cum ar defini ceea ce crede despre dragoste: cand precum un accident (intamplare), la fel ca dragostea, cand precum mutatie (care are scuza lucrului metafizic), ca un cancer galopant, sustinut prin cultura si prin traditie.

mesmeeacuttita spune:
septembrie 11, 2010 la 9:23 am |

sunt de acord fragmentar si intamplator (!) cu spusele ritoase ale lui j. b.

anume – 1. dragostea este/poate fi un lux, dar – repet – un lux esential si extrem, care reclama tot (nu mai reiau celebrele cuvinte ale apostolului pavel)
2. dragostea este/poate fi un construct cultural (dar nu este DOAR asa ceva), daca intelegem prin “cultural” cutume, traditie, educatie, inclusiv deprinderi lingvistice, viziune asupra vietii etc.
3. nu sunt deloc de acord cu ideea ca dragostea este un accident (sau dezvoltare accidentala). ea nu se iveste pur si simplu, ci este conditionata de o intreaga dispozitie sufleteasca, mentala and co.
4. ceea ce face j. b. nu este atat sa defineasca dragostea (sau sa o nege), cat sa infatiseze (intentionat tezist si bruftuluitor) mecanismele de manageriere a acesteia in conditiile in care lumea actuala e in deriva…

sauribalic spune:
septembrie 11, 2010 la 10:08 am |

îmi place cum se potriveşte în română: pe timp de pace, ţesătură la război. dragostea ca o pregătire pentru luptă

mesmeea cuttita spune:
septembrie 11, 2010 la 10:41 am |

sau țesătura la dragoste cu războiul în odaie!

valeriu spune:
septembrie 12, 2010 la 8:18 am |

Julian Barnes pune o problema reala: iubirea nu e la fel de veche ca omul, iubirea apare la un moment dat. Cind insa? Denis de Rougemont a dat un raspuns celebru, in lucrarea Iubirea si Occidentul: iubirea apare abia odata cu trubadurii (secolele XII-XIII).

El a numit acest sentiment: iubire-pasiune.

Fireste: raspunsul lui Denis de Rougemont nu e unicul si nu poate fi definitiv. Dar el are darul de a vadi o mirare veritabila: originea tarzie a dragostei.

mesmeea cuttita spune:
septembrie 12, 2010 la 8:40 am |

cu trubadurii apar DOAR structurile lingvistice (poetice) legate de dragostea ca pasiune.
cum s-ar spune, cu trubadurii se iveste semiotica si retorica dragostei, dar originea ei este mult mai veche si pierduta in timpuri si spatii
(si numai cantarea cantarilor, daca e si altceva decat o metafora ritualica a credintei – si ea este si altceva, pledeaza pentru aceasta)!
m-as simti primitiva si inadecvata daca as accepta ca dragostea s-a ivit doar in secolul al XIII-lea, asa ca no way

valeriu spune:
septembrie 12, 2010 la 12:47 pm

De acord.

matei spune:
septembrie 12, 2010 la 8:23 am |

…nici eu nu sunt de acord ca iubirea ar fi un accident! si da, consider si eu ca este o stare ce depinde de suflet, minte… de viata, de moarte, poate de cate petale are cea mai banala floare, de cati incisivi are cel mai linistit animal pe mandibula inferioara, etc. desi, in unele cazuri, iubirea da senzatia ca ar fi / ar fi fost un accident. Oricum, in spatele fatadei de posibil accident, cred ca exista o structura bine consolidata, numita OM, care se asigura de supravietuirea ei chiar si in epocile scelerate in care suntem si, posibil, vom fi.

mesmeea cuttita spune:
septembrie 12, 2010 la 8:41 am |

ca bine zice matei, vorbind despre epoci scelerate!

Ruxandra CESEREANU

Anti-chimbal 14. Sindromul spartan

 

Ceea ce urmează acum e un potpuriu de citate trunchiate și cusute de mine, ca să evit divagațiile (în afara dragostei ale) lui Julian Barnes. Doar punțile îmi aparține, croiala adică, altfel nu am adăugat nimic. Prin urmare:

Dragostea așa cum o înțelegem nu ne ajută să supraviețuim […] Cu toate acestea ne conferă individualitate și un scop precis. […] Nu avem nevoie de ea pentru extinderea rasei; mai mult, e chiar potrivnică civilizației ordonate. Dorința sexuală ar fi mult mai lesnicioasă dacă n-ar trebui să ne facem griji din cauza dragostei. Căsătoria la rândul ei s-ar dovedi mult mai directă – eventual și mai durabilă – dacă n-am sta ca pe ghimpi în fața dragostei, exultând când o simțim că apare și temându-ne mereu ca nu cumva să se risipească. Dacă studiem istoria lumii, includerea dragostei pare surprinzătoare. E o excrescență, o monstruozitate, o adăugare întârziată pe ordinea de zi. [… ] Tertulian a spus despre credința creștină că era adevărată fiindcă era imposibilă. Poate că dragostea este esențială fiindcă este inutilă.

Cred exact pe dos: dragostea ne ajută să supraviețuim, fiind chiar una dintre pârghiile principale ale supraviețuirii. Firește, am putea să supraviețuim și fără ea, dar ar fi o supraviețuire firavă, nătângă, leșinată, fragilă, ca vai și amar, nonenergetică, nondionisiacă (cititorul să adauge oricâte alte sinonime poftește). Ar fi o supraviețuire derizorie, sărmană. Mr. Barnes îi acordă, totuși, dragostei coronița cu lauri prin faptul că ea conferă individualitate (fiindcă, într-adevăr, suntem ceea ce suntem ȘI prin dragoste, suntem X ori Y ori Z, ȘI pentru că iubim, iar nu pentru că nu iubim)! Nu avem nevoie de dragoste pentru extinderea rasei? Adevărat, nu avem, sistemul de procreație (ridicat la rang de civilizație) se desfășoară și fără dragoste, nu depinde de dragoste. Nu reiese limpede, însă, ce vrea să spună autorul prin faptul că dragostea ar fi potrivnică civilizației ordonate: ori eu nu pricep ce vrea să spună, ori traducerea nu e corectă, ori J. B. e confuz. Durabilitatea și directețea unei căsnicii ar fi sporite, dacă nu ar exista dragostea, crede Julian Apostatul, iar ceea ce s-ar manifesta între partenerii unei căsnicii ar fi doar sexualitatea. La fel, sexualitatea ar fi mai onestă, dacă nu ar exista dragostea. Poate că este așa din punctul de vedere al unei igiene sufletești și mentale spartane (extreme), în care arunci la gunoi tot ceea ce nu înseamnă satisfacție sexuală (arunci la gunoi, adică, bucuria inimii, înflorirea sufletească, împlinirea cerebrală). Eu nu văd lucrurile astfel, dar pot să admit că J. B. vorbește din punctul de vedere al unei jumătăți necredincioase de omenire (să zicem) care se opune viziunii mele credincioase (este vorba de credința în dragoste, nu de credință în sens religios). Dar mi se pare injustă și caricatural-exagerată eticheta negaționistă aplicată asupra dragostei ca excrescență și monstruozitate. Dragostea e o tumoră, adică, o boală mortală, dacă nu e operată și depistată la timp (se deduce). Și când spune că dragostea e o monstruozitate, J. B. este un iacobin în pragul demenței verbale: a spune așa ceva înseamnă să arunci dragostea în arealul nonumanului, neomenescului ori anti-umanului. Desigur, exagerez la rândul meu, ca să iasă jocul de ping-pong și luatul la trântă.

La final, autorul îl amintește pe Tertulian. J. B. se referă la faimoasa afirmație Cred pentru că e absurd. Afirmația îndeobște cunoscută și trunchiată astfel a fost completată puțin mai târziu și explicată de Sfântul Augustin, iar ea sună cu totul altfel: Cred pentru că ar fi absurd să nu cred. Dacă Mr. Barnes ar fi cunoscut și adaosul explicativ augustinian, nu cred că i-ar mai fi ieșit joculețul de final în contextul demonstrației sale. Dacă ne îndoim de ceva că există, aceasta dovedește, spunea Sfântul Augustin, că tocmai prin existența îndoielii afirmăm existența acelui ceva și nu îl putem nega. Așa și cu dragostea.

sauribalic spune:
septembrie 13, 2010 la 12:28 pm |

şi ca o completare ghiduşăreasă: Cred pentru că ar fi absurd să nu cred că e absurd. Asta fiindcă-mi place ping-pongul

mesmeea cuttita spune:
septembrie 13, 2010 la 6:40 pm |

… sau e absurd sa nu cred ca e absurd (totusi nu se potriveste). ping-pong de acest soi este posibil oricat aproape!

literelibere spune:
septembrie 14, 2010 la 2:10 pm |

si ca sa-i dau inainte cu ping-pong-ul, opinia ta despre dragoste imi pare oarecum romantica. mai aproape de realitate cred ca e cea a lui JB.

iar Sf Augustin spunea, ce spunea, pentru ca vroia sa-i respinga pe sceptici, considerandu-i cei mai mari dusmani ai crestinismului.

nu sunt dusmanul dragostei, dar nici nu pot sa cred in ea pt ca altfel ar fi absurd. si nu e spirit de contradictie, doar o simpla opinie, fara pretentii universale

PS. am aflat de blogul tau de pe Lanternativa. interesant.

ora25 spune:
septembrie 14, 2010 la 5:03 pm |

de unde rezultă că romanticul e în afara realităţii! well, convenabil zic eu.

mesmeea cuttita spune:
septembrie 14, 2010 la 5:37 pm |

pai eu ma joc destul aici, credeam ca s-a priceput!
asa ca pe langa presupusul romantism e si destul simtz ludic, speram eu!

fireste ca sfantul augustin spunea ce spunea in contextul respectiv, dar daca julian barnes il foloseste pe tertulian, cred ca am si eu dreptul (hermeneutic) sa il folosesc pe sfantul augustin (fiecare cu jucariile lui speculative)

deci, asa, lanternativa imi face reclama? trebuie sa ii fac vreo vraja poznasa, oare?

mesmeea cuttita spune:
septembrie 14, 2010 la 5:38 pm |

romanticul este parareal sau metareal sau suprareal. corect. de ce nu? convenabil si pentru min

Ruxandra CESEREANU

Anti-chimbal 12

 

Julian Barnes este mai interesat să afle ce NU este dragostea, decât ce este ea, fiindcă i se potrivește mai degrabă un demers prin negație (deducțiile sunt mai ușor de făcut și mai tranșante, fără vreun risc major), decât unul prin afirmație (când precauția trebuie să fie maximă, ca să nu aibă repercusiuni posibil fatale). Să-l ascultăm iar și iar, chiar dacă am fost ispitită să croșetez citatul de acum și să-l las cu găuri, ca un șvaițer, din pricina unor divagații secundare care nu îmi erau utile. Totuși, nu am făcut-o, ci am respectat cuvântul autorului (pe care, în ciuda polemicii mele anti-chimbalice, îl prețuiesc în chip aparte):

Dacă studiem Natura, ne dăm seama unde apare dragostea? N-aș zice. Există câteva specii care se pare că se reproduc doar pentru perpetuare (deși gândiți-vă câte prilejuri de adulter oferă toate acele înoturi migratoare și zboruri de noapte); însă în ansamblu remarcăm doar exercitarea puterii, dominația și comoditatea sexuală. Feministele și misoginii interpretează altfel Natura. Feminista caută exemple de comportament dezinteresat în regnul animal și observă că nu știu ce mascul îndeplinește activități care în societatea umană ar putea fi etichetate drept “femeiești”. Să luăm cazul pinguinului regal: masculul este cel care clocește oul, împingându-l cu piciorul când se deplasează și culcându-se cu pântecele gras peste el ca să-l apere luni în șir de gerurile polare … Hm, răspunde misoginul, dar elefantul de mare? Trândăvește pe plajă cât e ziua de lungă și, cum vede o femelă, cum se avântă sexual spre ea ca s-o posede imediat. Din păcate, se pare că norma de conduită o dă elefantul de mare, nu pinguinul regal. Și dat fiind că îi știu pe cei de același sex cu mine, sunt înclinat să pun la îndoială motivația de suprafață a celui din urmă. E posibil ca pinguinul mascul să fi calculat că, dacă tot trebuie să stai amar de vreme în Antarctica, lucrul cel mai isteț e să rămâi acasă, să-ți vezi de ou și s-o trimiți pe femelă să prindă pește în apa aia rece sloi. N-ar fi de mirare să fi aranjat totul ca să-i fie lui bine.

Și-atunci unde e locul dragostei? Nu e ceva strict necesar, nu? Putem construi baraje și fără dragoste, aidoma castorului. Putem să organizăm societăți complexe și fără dragoste, ca albina. Putem să ascundem capul în nisip și fără dragoste, ca struțul. Putem să dispărem ca specie și fără dragoste, ca pasărea dodo.

La urma urmei ce vrea să spună negaționistul de serviciu care este Mr. Barnes? Că viața, lumea, totul se desfășoară, curge, trăiește și moare ȘI FĂRĂ DRAGOSTE. Că dragostea nu este o condiție necesară și nici esențială pentru nicio formă de viață. Că ea este secundară, la o adică, sau chiar pasabilă. Pilda cu feminista și misoginul (și animalele lor pe post de cobai în demonstrație) sunt doar flori retorice și fabule amuzante cu miză picantă. Dar mai ales autorul vrea să spună că nu ne putem bizui pe Natură și pe reproducerea firească a speciilor, întrucât constructul legat de dragoste este unul care ține de Cultură (deși cuvântul acesta nu este rostit în citatul de mai sus). Iar dacă este vorba despre Cultură, automat avem de-a face, în chip demonstrativ și fundamentalist, cu o speculație. Prin urmare, dragostea este o speculație (speculată) care ține de cultura umană. Nu inima ori afectele contează, ci intelectul speculativ și efectele acestuia în sens cultural. Există un singur impediment, totuși, și nu unul ca oricare, ce bemolează teoria lui J. B.: dacă lucrurile ar sta astfel, s-ar cuveni să nu mai avem trupuri și să nu le mai folosim în presupusa atingere cu sens (mai mult sau mai puțin) de dragoste. Uneori, Julian Apostatul made in UK mă lasă în stare de stupefacție zglobie…

 

ora25 spune:
iulie 30, 2010 la 5:45 pm |

ăştia-s pantofiori de mers pe sârmă!

domnul barnes mă cam supără la faza asta. dat fiind că şi animalele se iubesc dar nu a observat el. şi coniferele cu ciupercile filamentoase se iubesc. doar că nu vorbesc ele pre limbă umană. cât despre exemplul pinguinic nici nu mai zic. pe lângă că-s monogami all life long, pinguinii masculi clocesc ca să le cruţe pe pinguinele foarte sleite de ouat şi foarte înfometate.
să ne bucurăm totuşi: http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/8081829.stm

mesmeea cuttita spune:
iulie 30, 2010 la 8:23 pm |

cred ca-s pantofiori rubinii si stridenti, de impuns cu tocul (exagerat) in crestetul lui julian barnes

domnul barnes e cusurgiu cu tendinta de cand il stim, de ce ne mai miram? doar de aceea ne provoaca in fel si chip, ba chiar ne irita cu pildele sale rostite din varful buzelor. i-ar sta binisor in agora ateniana de odinioara, mai ales daca ar avea un auditoriu care ar arunca in el cu oua si rosii…

ora25 spune:
iulie 30, 2010 la 8:49 pm |

:)))) despre ură nu zice nimic?

mesmeea cuttita spune:
iulie 31, 2010 la 5:40 am |

cred ca are, fragmentar, si ravash despre ura (invidie, gelozie, dementa) pe undeva. dar tema nu l-a preocupat intr-atat incat sa o migaleasca

sauribalic spune:
iulie 31, 2010 la 8:30 pm |

Înţeleg că Julian Barnes vorbeşte despre o moarte de mijloc:)

mesmeeacuttita spune:
iulie 31, 2010 la 8:35 pm |

moartea mediana adica. sau mijlocie. cine stie?!