Bun de tipar

Mitoș MICLEUŞANU

Molima

  După cum vedeţi, la noi totul este aranjat frumos, chestiunile uşurele mai la îndemână, cele grele mai la umbră. Se putea şi invers, dar ce se dă uşor, uşor se uită. În afară de asta, încercăm şi noi să protejăm cărţile vulnerabile. Iată şi scăriţă pentru rafturile de sus. Nu, îmi pare rău, acolo accesul este restricţionat, se lucrează! Aerisirea nu mai merge de câteva zile şi duhneşte sinistru! De când s-a ars generatorul principal, n-a mai mers nici aparatura de resuscitare şi ne-au murit vreo zece mii de titluri. Avem rafturi întregi în descompunere şi încă vreo cinci mii de titluri pe moarte. Este oribil! Anul trecut abia ne reveniserăm după molima care ne-a atacat coperţile, a mutilat titluri, nume de autori, n-am cuvinte, un coşmar total! Cărţi agonizând, umflate de eczeme, hârtie plină de bube, cuvinte dispărute, cotoare pline de răni, scurgeri de litere şi emanaţii pestilenţiale. Vreau să vă spun că am îngropat un camion de cărţi până acum, iar ele mor în continuare. Pe unele le-am îngropat de vii, fiindcă nu mai aveau nici o şansă, dar cel mai trist a fost cu cele de rugăciuni! Ele pur şi simplu au ignorat epidemia! Unele, îngălbenite peste noapte şi deformate în ultimul hal, au început să scuipe capitole întregi, pasaje infectate, cheaguri de litere, altele chiar s-au lichefiat, dar cele mai multe n-au acceptat nici un tratament! De la evanghelii n-am reuşit să extragem nici o mostră pentru reeditare, pur şi simplu n-au vrut să se mai deschidă, de parcă au fost înmuiate în clei şi lăsate o lună la soare! Dar să vedeţi ce-a fost la dicţionare! Dumnezeule, nu mi-am imaginat niciodată că un dicţionar pe moarte se umflă şi fermentează cu un soi de zumzet înfundat! De parcă ar fi plin cu bondari. Iar tratatele de filosofie, nu vreţi să ştiţi ce emană! Eu personal era să leşin de câteva ori. Totuşi, am observat că proza scurtă, deşi pare mai firavă, moare mai încet decât nuvela sau romanul. Probabil compartimentarea cărţii joacă vreun rol... Cum e şi cu dinţii, dacă am fi avut dinţii neîntrerupţi, o singură carie le-ar veni de hac la toţi, dar ce mai contează, sub pământ un dinte sănătos e ca un exhibiţionist pe-o insulă pustie.
 Doamne, cum duhneşte! Spunea cineva că literatura este nemuritoare. Să treacă pe la noi, să vadă aici nemurire! Nu-mi plac oamenii care aruncă metafore gratuite şi confundă realitatea cu poezia. Apropo de poezie, culmea, n-am înregistrat nici un deces printre cărţulii! Măcar atâta bucurie! Dar e foarte straniu, poezia intră în letargie şi nu mai răspunde la stimuli. În schimb, o poţi răsfoi liniştit, fără să te umpli de puroaie, aşa cum bunăoară se întâmplă cu tratatele de medicină.
  Ce să mai zic, suntem depăşiţi. Am vorbit aseară cu un bibliotecar pensionat şi mi-a spus că pe vremea lui, cărţile fie mureau de moarte bună, fie erau ucise. Molime nu prea erau, decât anemii, tensiune ridicată, palpitaţii, nevroze şi adesea automutilări. Acum, spre exemplu, cărţile nu se mai închid în sine ca pe vremuri, dar molimele s-au înmulţit şi se transmit mai uşor. Se vede că imunitatea literaturii a scăzut în general. Sau poate n-am dreptate, fiindcă dicţionarele nu sunt literatură, dar cad la pat instantaneu şi mor pe capete alături de manualele şcolare!  Pe de altă parte, compendiile farmaceutice n-au nici pe dracu! Nici la albumele de artă n-am observat vreo depresie! Iar ziarele simulează în ultimul hal, zac îngălbenite de zici că au ciroză! Şi când te gândeşti la hârtia lor subţire de care nu se prinde nici o eczemă! În timp ce ditamai coperţile blindate se scofâlcesc şi se înmoaie de la te miri ce viroză! Mda, cărţile sunt nişte fiinţe paradoxale.
 Să vă mai spun ceva, dar rămâne între noi. Odată, un prieten de-al meu legist mi-a povestit cum a decurs autopsia unei biblii. Apropo, bibliile sucombate conţin   pasaje care îţi taie respiraţia. De exemplu, bucata cu „totul e deşertăciune” duhneşte mai tare ca o groapă comună de tratate nihiliste! Toate drăcoveniile lui Sartre, sunt parfum pe lângă Ecleziastul! Şi credeţi-mă, eu am înţeles de ce! Vedeţi dumneavoastră, dacă totul e deşertăciune atunci inclusiv deşertăciunea e o deşertăciune, nu? Şi dacă deşertăciunea e o deşertăciune, atunci se anihilează, implodează, nu mai rămâne deşertăciune nicăieri, nu-i aşa? Unii spun că totul este iluzie! Păi dacă totul este iluzie şi iluzia este iluzie, nu? Şi dacă iluzia este o iluzie atunci e o minciună! Toate chestiunile astea preţioase cu iz de înţelepciune sunt nişte minciuni! Mă rog, cât mă duce şi pe mine mintea în condiţiile astea. Dar vă spun, paradoxul duhneşte cel mai grotesc! Nu există aşa ceva, iluzie, deşertăciune, nimicul... Prostii! Totul este totul, nu nimic! Dar să vă povestesc cazul cu autopsia! Cum spuneam, legistul s-a trezit cu o biblie la morgă! Până aici nimic deosebit. A pregătit instrumentele şi când să aplice prima tăietură pe lângă crucea de pe copertă, biblia a tresărit. Exact ca în filmele proaste. Legistul s-a speriat, a chemat un asistent, au cercetat amândoi Cartea Cărţilor, dar n-au descoperit nimic.  Până la urmă au aplicat tăietura, au pătruns printre foile râncede, iar de acolo, de undeva din interior, dă să iasă ceva. Se simte cum împinge, se aude, bolboroseşte! Şi ce credeţi că poate ieşi dintr-o biblie moartă? Dar nu vă gândiţi la prostii! Ştiu că mintea înclină spre blasfemie, ce să-i facem, suntem şi noi traumatizaţi că e la modă! Vă spun eu, n-a ieşit nimic! Doar senzaţia foarte clară că uite, vrea ceva să iasă şi te-ai putea aştepta la multe, la o sabie de foc, la o limbă de gheaţă, un cârlig, o ţeapă încinsă, o mână, un prunc diform sau alte arhetipuri ceva mai blânde, o floare, un porumbel, un puiete de măslin. Dar nu s-a întâmplat aşa! Până la urmă au dat foc bibliei şi pe lângă un muget prelung biblia a scos o flamă strălucitoare, ca în partea a doua a filmului prost, iar legistul a rămas fără gene! Despre injecţia sfântă aţi auzit? Sunt prelevate file dintr-o biblie pe moarte, sunt macerate în lichid amniotic, apoi injectate în aortă. O doză minimă este suficientă pentru a inocula Nebunia întru Cristos, singurul vaccin care previne atacul temporalităţii! 
 Ce chestie, v-aţi gândit vreodată că lumea arată cum arată astăzi datorită unui morman uriaş de cărţi arse şi a unei moviliţe de cărţi reabilitate? Poate că focul a mistuit o lume mai bună sau dimpotrivă, o lume mai sinistră. Cărţile ne-au modelat gândirea, iar gândirea a modelat lumea. Sunt convins că au fost ucise mai cu seamă cărţile importante. Unele au fost interzise, altele distruse, iar pe rafturile noastre au ajuns în principiu cele mai speriate cărţi. Cele care s-au conformat binelui general valabil. Nimic nu este mai odios decât binele general valabil! Dar asta e o poveste complicată! Văd că nu mai aveţi stare, vă las să căutaţi ce doriţi, dar acolo nu intraţi! Vă mulţumesc! Revin imediat!   

Veronica D. NICULESCU

 

Jur!

 

Prrrriii!... Cristoase, deja?

Nadia bîjbîie prin întuneric şi nimereşte în cele din urmă claponul roşu Aradora de pe noptiera metalică. Trage zăvorul, blochează limba criminală a ceasului care bătea năucitor în cele două clopote de metal. ...iiing! Patru şi un sfert. Încă un minut de dezmeticeală pe întuneric, apoi se dă jos din pat.

– Du-te tu prima... Mnu aprinde încă...

Natalia, doar o voce răguşită în patul de sus. Papucii Nadiei lipăie în beznă, broasca se răsuceşte, uşa se deschide, o geană de lumină se strecoară din holul cu baia comună pentru cele două camere de cămin, apoi iar întuneric, foşnete, susurul apei în duş.

În cămaşa ei de noapte cu şoricei, Natalia se mai leagănă un pic în braţele lui „Forever Young”, reminiscenţă de la discoteca de aseară, apoi dă deoparte cearşaful şi se ridică în capul oaselor. Cald. Deja cald. Bîjbîie cu degetele de la picior pe colţul sertarului lăsat deschis, două table în care se mai tăiase. De cîte ori nu i-a spus... Se propteşte atentă cu tălpile în salteaua de jos, sare pe linoleum. Aprinde lumina. Susurul apei s-a oprit, sunete înfundate acum, o săpunieră căzută pe ciment. Patru şi douăzeci şi cinci.

Pe scaune, hainele de aseară. Fustiţa roşie cît o palmă a Nadiei, tricoul cu un urs panda ronţăind bambus, un cadou adus din China de cumnat, alături sandalele Leonardo de lac, luate cu ghionturi de la Cocor. Dincoace, ale ei: fusta cu dungi roz şi albe, ultimul răcnet, făcută de mama după o Burda de-acum numai doi ani, iulie 1985, tricoul cu ochi de pisică, espadrilele cyclamen cu talpă împletită.

Uşa se deschide, Nadia intră ţinîndu-şi sînii drăgălaşi în prosop ca pe nişte puişori de o zi. De parcă nu i-ar şti Natalia prea bine. Un sfîrc cît moneda de un leu, celălalt cu doi lei mai bogat. Patru şi jumătate, la naiba, deja.

– Haida!

Haida. Nu mai e vreme de duş. Duşul înseamnă, oricum, să stai aproape lipită de perete, ferindu-te de jetul de apă, aducînd apa rece în căuşul palmei, încălzind-o astfel o idee şi atingîndu-te cu grijă în locurile transpirate peste noapte. Natalia leapădă cămaşa, iese pe hol în chiloţi – o mînă de om, doar clavicule şi falange –, se spală la chiuvetă pe faţă, pe gît, pe la subţiori, se piaptănă trecîndu-şi degetele prin părul lung, ondulat.

– Hai, măi, hai, hai!

– Hau, hau.

Din dulapurile înguste se ivesc hainele de zi, camera de cămin începe să semene cu o pajişte pîrjolită de secetă. Fetele îşi pun cămăşile kaki direct pe piele, îşi închid nasturii de la mînecile lungi. Apoi pantalonii cu nasturi pe-o parte, la şold, iată-le pe amîndouă deodată diforme, umflate pe dreapta. Centurile grele, ţăcănind una după alta. Şi, ultima redută, bonetele. Două agrafe pentru Nadia, la tîmple. Cu părul Nataliei, zeci de agrafe n-ar putea face treabă bună. Dar ea se străduieşte, încă. Oricum, e ultima oară. Cîte o clamă după urechi, două la ceafă, apoi alte două prinzînd boneta peste claia întru cîtva supusă.

Cinci fără un sfert. Sertarele noptierelor ca nişte talgere, spulberînd noaptea. Un pic de negru pe la ochi, estompat cu buricele degetelor, un pic de rimel doar pe vîrfurile genelor, un pic de ruj tamponat cu un petec de hîrtie igienică.

– Hai...

Broasca scoate iarăşi limba, fetele pleacă. Cinci fără zece, o oarecare întîrziere. Opt etaje în jos cu liftul, salutul portarului, nelipsitul Tătaru şi privirea lui de peşte oceanic în sala de aşteptare cu geamuri cît peretele, apoi iute spre staţia lui 16. Somnoroase, fetele folosesc în loc de cuvinte priviri, uneori ghionturi. Uite tramvaiul, hopa sus, uite-un loc, stai tu, bine, eu am stat ieri. Spre Armenească, alături de alte studente costumate la fel, cămaşă, pantaloni cu nasturi pe-o parte şi bonete, totul kaki, bocanci grei cu şireturi înnodate acolo unde s-au rupt, şi cald, deja cald, tălpile încep să se lipească de cartonul ferfeniţit dinăuntru.

Cine sînt ele? Nadia e şefă de an. Nu vă închipuiţi vreo tocilară. Craioveanca asta, veselă şi cu un deosebit simţ practic, a fost desemnată şefă fiindcă a intrat prima la facultate, avînd mereu în minte înaintea admiterii o deviză de împrumut, un tot înainte ce nu-i aparţine. Prima sau deloc. Semnat, sora mai mare, mereu fruntaşă în toate, acum bucureşteancă. Plus un cumnat căruia i se dă mereu socoteală pentru note într-un apartament de la Obor, fie notele la matematici, la rusă sau la cunoştinţe politice. Altfel cum să prinzi, ca ei, o repartiţie în Bucureşti? Bucureşti sau nimic. Dar Nadiei nu-i sînt străine petrecerile, nici cele de lux ale bucureştenilor, nici cele de cămin, ale machedonilor rugbişti îmbrăcaţi în tricouri aduse cu vaporul. De deviza cu împrumut nu se poate însă dezbăra, orice-ar fi, o ghiulea legată de minte care o trage ba înapoi, ba înainte. Că o fi mai mult frică, mai mult jenă, nici ea nu ştie. Pînă se va dumiri, va continua să conducă adunările de an, lungi şi plicticoase dări de seamă începînd invariabil cu „Scopul adunării noastre de astăzi...”, făcînd-o pe Natalia să chicotească în pumn, în ultimul rînd. Natalia, care în fiecare seară precedentă şedinţelor îi spune în cameră, maimuţărindu-se cu o riglă în mînă şi umplîndu-şi boticul de cuvintele lipicioase, să nu mai înceapă aşa: „Scopuladunării...”. Dar Nadia tot aşa zice de fiecare dată, ţinîndu-se dreaptă, metehne, metehne...

Natalia. Medieşeancă visătoare, rătăcită la o facultate exasperantă după un liceu de mate-fizică, incapabilă să schimbe la jumătate de drum, drum îngust şi chinuitor, luptînd pasiv cu depresiile şi deloc cu drumul greşit, confruntîndu-se cu somnul cotropitor ce-i plumbuieşte pleoapele în amfiteatre ticsite cu ecuaţii monstruoase, înaintînd depresivă către absolvirea pe care n-o vede decît ca pe o condamnare înceţoşată, aşteptînd de nicăieri o minune care poate că se va şi petrece, aşteptare în care scrie uneori poezii, pititindu-le în sertarul noptierei metalice sub cutiile cu farduri şi cercei coloraţi de pe Lipscani, de cînd Nadia îi furase una din foi şi fusese rîndul colegei atunci să îşi rotunjească gura pronunţînd titlul, „Polei”, ca pe-un titlu de odă, doar o literă decorticată vocal şi gata hohotele de rîs, şi gata şi cu poeziile la vedere. Natalia, din patul ei de sus visînd la un John Lennon de Slobozia, coleg miop în faţa sentimentelor ei.

Armenească! O duzină de brazi ţîşneşte din tramvai, coteşte la stînga şi traversează prin faţa acestuia, soldăţoaicele aleargă să prindă troleul ţinîndu-şi cu o mînă bonetele şi cu cealaltă catarama grea a centurii, care altfel te loveşte necruţător peste burtă. Pe scară, strivite, o bară în coaste şi un cot în ficat, Nadia şi Natalia merg spre Rosetti. Nici o altă colegă din anul lor, ciudat. E un pic mai tîrziu, dar încă e bine, se încadrează. La Rosetti se face zilnic popasul la cantina Arhitecturii, unde se bifează pe o listă prezenţa odată ce-ţi ridici tava cu ceaiul, feliile de pîine şi caşcavalul. Băutul ceaiului e obligatoriu. Butelca şefă, tovarăşa brad suprem, locotenenta, le însoţise în primele zile, asigurîndu-se că îşi vor bea şi ultima înghiţitură din licoarea amară şi îngrozitor de fierbinte. Ceaiul fierbinte, explica ea la nesfîrşit lîngă fiecare masă, cu guşuliţa tremurîndu-i, ceaiul fierbinte te face să suporţi mai bine arşiţa din poligon. Un chin, aşadar, te scuteşte de altul. Şi caşcavalul! Caşcavalul sleit, cu unsoarea plutind printre fibrele ţesăturii destrămate. Acum cîţiva ani, acasă, şezînd cu capul în poala mamei şi răsfoind o Burda, Natalia oftase privind o reclamă: „Oare o să mai mănînc vreodată în viaţa mea caşcaval?”. Privirea căuta răspuns rătăcind în găurile negre din pagină, maţele îi răspundeau categoric, mama tăcea şi dădea pagina, apărea o Jane bronzată, întinzîndu-i lui Tarzan un baton de Bounty, ghinion! De nu i s-ar mai fi îndeplinit dorinţa, mama lui de Dalia care-ngroaşă talia, definiţia greţei din toate zilele astea cumplite de armată, fiindcă acelaşi caşcaval a fost dus în cîmp şi ţinut în soarele crunt zi de zi, de trei săptămîni încoace, şi înghiţit la prînz zi de zi, de trei săptămîni încoace.

În cantină îşi zăriră colegele din cămin deja terminînd masa, pregătindu-se să plece. Să le aştepte şi pe ele, exclus. Nici măcar Zăbavă, medieşeancă de-a Nataliei, cea care de obicei dimineaţa li se înfiinţa la uşă, un triunghi mofluz cu baza în jos şi vîrful nespus de ascuţit la bonetă – „Mergeţi?” –, fiindcă şi ei îi e ruşine să meargă pe stradă aşa, da, nici măcar ea nu le poate aştepta acum, ziua asta e mult prea importantă, iar ea s-a cuplat acum cu Popeasca, şi cu Popeasca n-ai de ce te teme în principiu, ea e mai mare cu vreo trei ani şi mai e şi vîlceancă, pe toate le ştie, de toate te fereşte.

Ultimele înghiţituri le spală limba opărită şi pleacă şi ele. Natalia îşi simte maţele deja revoltîndu-se, ar trebui să piardă nişte minute dincolo de uşa aceea soioasă, dar e cinci şi douăzeci şi cinci, urmează alt troleibuz, apoi un autobuz, apoi rata, staţii nenumărate pînă la Cernica, nu-i vreme, şi deja e cald, cămăşile li se lipesc de ceafă cu bentiţele lor albe, de plastic tăios, cusute pe interiorul gulerului, în cap furnicături pe sub bonetă. Locuri libere pe scară, ţuşti, doar două-trei staţii, s-ar putea să le prindă pe fete apoi, cînd schimbă maşina.

La staţia de schimbare, atenţie mărită. Oraşul e nespus de periculos cînd eşti îmbrăcată aşa, mult mai periculos decît cu fustiţa de-o palmă de-aseară, în discoteca de pe malul Lacului Tei. Fiindcă aici poţi da nas în nas tocmai cînd nu te aştepţi cu vreo altă cămaşă kaki, şi-atunci trebuie să te-opreşti, să iei poziţie de drepţi, să saluţi tu prima purtătorul de caschetă – şi cel mai probabil de mustaţă –, „Să trăiţi, tovarăşe...” şi-aici ar trebui să urmeze gradul, dar cine-a-nvăţat gradele, asta e ceva mai complicat decît algoritmii dătători de somn ucigaş. Şi uite-l! Pînă să apuce să-l evite, ofiţerul le-a şi reperat, doar un deget ridicat şi sînt ţintuite pe loc, bălmăjind o încropeală de salut, apoi nevoite să raporteze de unde sînt şi unde se duc, muştruluite, anchetate: cum le cheamă, cum o cheamă pe tovarăşa Butelcă, ofiţereasă care nu le-a instruit ca lumea în tot acest an, care e numărul căminului şi ia ziceţi voi şi numărul camerei, nu minţiţi, ce dezastru, cureaua ceasului se lipeşte de încheietura palidă a Nadiei în timp ce turuie toate datele cerute, iar Natalia înghite tăcută reproşurile, ameninţările, aluziile, ce ghinion pe sub felinarele portocalii, şi uite şi maşina cum a plecat fără ele.

Ţuşti apoi în autobuzul care din fericire vine imediat după cel ticsit, şi uite chiar şi două locuri libere, ha, Natalia la fereastră, Nadia la margine, aproape cinci fără un sfert, hai că dacă avem noroc...

Natalia se deschide la guler, îşi dezlipeşte cu două degete cămaşa de piele, stă un pic aplecată în faţă, să-i zvînte curentul de la ferestrele crăpate spinarea pe care îi înfloresc picături.

– Stai liniştită, oricum azi plecăm, unde să ne mai caute, o îmbărbătează Nadia.

Dar nu de asta-i pasă Nataliei acum.

– Mi-e cam rău, ştii...

Asta era. Noroc că Nadia îi ştie metehnele. Nu trebuie acum decît să tacă o vreme. O să se concentreze şi-o să-i treacă. Drumul e lung şi-o să i se liniştească revolta din stomac, o să-şi revină după cîteva staţii, autobuzul nu-i plin, destul de lejer ultimul drum, chiar neaşteptat, iar dacă nu, o să ajungă la unitate şi-o să se salveze acolo în vreo toaletă mizerabilă, oricare, toaletă să fie, apoi jurămîntul şi drumul înapoi la cămin, unde bagajele sînt ca şi făcute, din două mişcări adună totul şi gata.

Natalia strînge în palmă bara metalică, în răcoarea ei îşi caută salvarea. Pe după blocurile Pantelimonului răsare soarele, scăldat în lumină stacojie va fi în curînd 23 August, autobuzul se umple tot mai mult staţie după staţie, burduf burduşit, ce bine că au prins loc în colivia asta, e ideal aşa, primele locuri la scară, cu tăblie la picioare şi bara rece în palme, nesperat de bine. Apoi, înspre capăt, călătorii o să dispară, vor coborî cîrduri-cîrduri mergînd la serviciu, deja transpiraţi, deja obosiţi.

– Crezi că reuşim să ajungem la timp?

– Şi cinci.

– La întoarcere, zic.

– Ah, da, neapărat. N-o să fim singurele.

– Doar n-o să închidă căminul înainte.

– Deşi habar n-au dacă mai e cineva de venit.

– O să fim multe, facem cumva.

– Hai, că pînă la unu ajungem.

– Trebuie să plecăm măcar pe la unşpe jumate.

– Şi doişpe e bine. Nu mai mergem la cantină.

– Doişpe-i la limită.

– Ce-o să facem cinci ore?

– Păi, văzuşi...

– Unşpe jumate, scăpăm.

– Fugim!

Capăt de linie, Nadia şi Natalia coboară şi-o iau la fugă înspre staţia cealaltă, unde rata deja fornăie nervoasă pe la ţeavă. Îşi dau duhul, uite-le-n faţă şi pe Zăbavă, şi pe Popeasca, uite-le pe Ramona, Doina şi Ionela, piteştence de treabă, şi nedespărţitele Vera şi Ligia, uite şi bucureştencele, Cristina, vai, dragă, şi Botticelli şi Tiriplic, nici măcar astea nu s-au putut scuti de armată. În fiecare marţi, de-a lungul întregului an, orele de armată s-au ţinut în spatele laboratorului de hidro, într-o sală pipernicită, unde trebuiau să o asculte pe tovarăşa Butelca tot cuvîntînd din cuvîntările lui Ceauşescu, tot decretînd din decrete, tot dînd ordine conform ordinelor, dar şi să înveţe din nebănuitele taine ale armelor – pe hîrtie – despre dezamorsarea minelor şi despre inamici, şi să îndure laolaltă cu astea linguşirile nemăsurate ale celor mai tembele colege care purtau conversaţii graţioase cu Butelca despre rujuri, spray-uri, nuanţe ale vopselei de păr Gerocosen, uitînd că sînt toate doar nişte brazi smulşi dintr-o pădure şi aruncaţi de-a valma într-un laborator de beton, cu identitatea rătăcită sub oricîte farduri, echipate în cămăşi cu manşete tocite, în mantale chintalate de postav împuţit, uitînd de centurile greoaie din taliile devenite insesizabile, rîzînd umed în ciuda tuturor acestora, cochetînd cu epoleţii locotenentei guralive, pentru ce, pentru ce? Apoi urmaseră astea trei săptămîni petrecute în convocare, rămăseseră în căminele părăsite doar fetele de anul întîi şi trei, zi de zi trezindu-se la patru şi-un sfert ca să ajungă la şase şi jumătate la Cernica, dezamorsînd mine şi ochind inamici în locul cărora ar fi trebuit să fie Butelca şi supremul ei conducător. Nadia şi Natalia reuşiseră însă cumva să se transforme chiar ele în inamici, cum de se întîmplase una ca asta, de unde pînă unde le ura Butelca atîta? Poate fiindcă ele rîdeau pe-nfundate ca nişte veveriţoaice, cînd alte fete îi lăudau permanentul penibil, poate fiindcă ele se tolăneau sub un copac atunci cînd ea dădea pe loc repaus pentru cinci minute, iar ele, deja fluierînd descălţate, mai pierdeau încă o dată pe-atît ca să se-ncalţe cu bocancii, să-şi lege şireturile putrede care se rupeau de fiecare dată. Poate fiindcă doar visătoarea Natalia făcea gafe enorme, cum ar fi cea de atunci cînd s-a strigat pentru prima oară „Culcat!” iar ea s-a întins pe iarbă cu faţa la cer şi-o mînă sub cap. Dar probabil mai ales de cînd Natalia refuzase nu foarte subtil să completeze la clasă fişa cu toate rudele de gradul unu şi doi de afară, zicînd – ce tupeu! – că nu ştie pe de rost toate adresele şi locurile lor de muncă şi, mai ales, că nu i-ar ajunge cele trei coli cu rubrici, întreaga familie a mamei e plecată în RFG. Ar fi înnebunit Butelca de furie să audă ce-au auzit monedele de unu şi trei lei rostogolindu-se în telefonul public de la colţ, cînd Natalia îi turuia mamei blestemînd printre lacrimi ce date îi trebuie, şi apoi înjurătura scurtă şi pur românească de la celălalt capăt, şi vorbim acasă, nu aşa, tu, copilă! Şi pînă ca ea să ajungă acasă cu foile la completat şi la cumpătat, ideea cu rudele se topise, nu se ştie de ce Butelca nu le mai ceruse fişele, se schimbaseră ordinele. Însă le avusese de atunci în vedere, pe amîndouă. Zi de zi, ceas de ceas, întru propăşirea...

E loc de toate astea în vieţile a două fetişcane de nouăsprezece ani? E loc de toate astea cînd trec şi ele în fugă strada spre unitatea militară, pe urma mai vrednicelor colege care rup pămîntul? Se face, se face...

– Fuchi-o, băi!

– P-aia blonda!

– Blonda, pfiiuuu-iiit, blonda!

– Cristina, Cristina, te iubesc, făăăi!...

Tablagiii de după garduri le întîmpină ca-n fiecare dimineaţă, cu dragoste.

Cristina, dacă chiar îi interesează, Cristina nu-i blonda, e roşcata cu un buchet mare de gladiole, atît de mare încît trebuie să-l ţină ridicat şi îndreptat înainte, ca pe-o spadă. Dar pentru ei poate fi şi blonda, la fel cum şi pentru ele toţi soldaţii nu-s decît nişte tablagii.

La atac! Şase şi douăzeci şi opt, cînd grupul de brăduţi intră pe poarta unităţii. Sînt vreo douăsprezece, asta le dă curaj, o turmuliţă înaintînd vitejeşte, plus buchetul de flori, plus drăgălăşenia lui Botticelli. Cincizeci sînt cu toate. Restul sînt deja pe gazon, sporovăind nebuneşte. Chiuie cînd ultimele se apropie, ah, uite-o pe Ursanca ce tunsoare şi-a tras, măi! Ursanca e o brăileancă negricioasă, cu nas mic şi dantură perfectă, mereu tunsă ultimul răcnet şi mereu purtînd un briceag în geantă. Îşi ridică părul din spate, rotunjit ca o cască de motocicist, şi le-arată şi noilor venite cum de îi stă aşa arcuit: pe dedesubt o semilună de deasupra cefei e aproape rasă. Uaaa! Şi boneta îi stă minunat, fără agrafe!

La şapte, sporovăielile continuă netulburate, de-acum în mijlocul lor se află şi locotenenta, frecîndu-şi mîinile emoţionată, căutînd să dea ultimele indicaţii, întreruptă de limbuţele harnice. Superbă coafură, tovarăşa Butelcă, ah, o nemica toată, doar un pigde fixativ, ştiţ cum se face fetelor, cu apă ş-un pigde zahăr la zulufi, o, chiar aşea, o, da, şi nuanţa patru vă prinde grozav, grozav, da’ voi mi-aţ învăţat jurămîntul, repetaţ toate odată, nu carecumva să-m greşiţ, nu-i numărul patru, e cinci, absolut superb, acaju-ju-ju, juraţ din suflet, acaju deschis, juraţ, cu ce vă rujaţi, sss, au venit!

La opt, ofiţerii îşi ocupă locurile în tribune. De jur împrejur, într-un U uriaş, plutoanele-s aliniate, inimioarele tremură pe sub cămăşi, doar un pic mai răcoare acum, un pic de oboseală în spinări şi în tălpi, ei, hai că imediat. Un U ca un gard viu, sînt aici toate boboacele de la Construcţii, plus cele de la Arhitectură, cîteva sînt puse să îşi scoată cerceii, podoabele mari şi colorate sînt adunate într-o caschetă, le recuperaţ la urmă de la poartă. Pe margine, în planul al doilea, băieţii, soldaţi cu burtică şi început de chelie răsărind de sub bonete, cei care fac armata după facultate, cu soţii şi copii acasă unii dintre ei, săracii, lasă că ăştia-s piloşii care s-au scutit înainte, uite ăla-i drăguţ, Roşu, gura mică, dar ce-am făcut, ştii tu ce mi-ai făcut, astăz trebui să daţ totul, fetelor, vîrfu-ntins, pasu-apăsat, să nu mă făceţ de ruşine, c-am uitade zilele frumoase petrecute împreună, hai, drăguţele, pieptu-nainte şi privirea la dreapta cînd treceţ pîn dreptul tribunei. Oare reuşim să ajungem la timp? O să fim multe. Care se-ntoarce la cămin? Nu ieşiţ din rînd! Ce zice? Zăbavă i-a lăsat cheia lui taică-su, o s-o aştepte în maşină cu toate bagajele înăuntru, chiar dacă închide. Cum, nu ştiaţi că se-nchide la unu căminul? Ba... Cum, tu ţi-ai dus totul de ieri la mătuşă-ta? Totuşi, care se-ntoarce la cămin? Se-ntoarce careva la cămin? Aţi lăsat lucrurile acolo? Păi, se-nchide la unu! Ce zice?

La nouă, soseşte generalul. Cele mai frumoase flori pentru tovarăşul general. Piuit în microfoane, discursuri, o durere ascuţită-n spinare, hai, că ajungem.

La zece, fetele bat pas de defilare răscolind praful roşu din faţa tribunei, Butelca e rumenă, gata să plesnească de emoţie.

La unsprezece, Jur! Jur! E uşor să mimezi. Dar e greu să spui altfel decît în gînd rima atît de repetată în cameră. Nadia şi Natalia, un colţ de gard viu, în rîndul din spate, repetă jurămîntul rupt în fărîme, cel puţin buzele lor par că repetă. Doar o clipă se privesc cu coada ochiului la momentul crucial, dar nici una nu îndrăzneşte nici măcar să zîmbească acolo unde se lipea rima cu pupatul în dos. Jur! Să slujesc, să servesc, bine, bine, tot ce vreţi voi, numai să se termine. Şi-i gata.

– Ziseşi?

– Ei, zisei... Nu zisei, mă făcui...

– Hai, taci!

– Hai, că data viitoare o să fii sublocotenent.

– Depinde care locotenent...

Unsprezece şi douăzeci, normal că acum le arde de rîs.

– Ajungem!

– Să trăiţ!

Cu rata înapoi, pîr-pîr, şi iar autobuzul şi iar troleibuzul, tramvaiul, garda jos, cui îi mai pasă, de-acum e vacanţă, hopa, păzeşte verdele la dreapta, uite-l, aha, ha, ha, l-am fentat, doamne, scăparăm, am scăpat, zici că n-ai zis, nu zisei, cum să zic, tu ziseşi, n-am zis, doar ţi-am zis că nu zic şi n-am zis dac-am zis că nu zic, zici că nici tu nu ziseşi, zău că nu...

Leoarcă, stoarse, sleite, ajung la cămin. Nu s-a închis! Cît pe ce. Nu mai e nici portarul, nici Tătaru, doar încă o mînă de rătăcite, ca ele, uşurate, dînd buzna în căminul pustiu. Liftul nu merge. Brăduţii, cu bonetele-n mîini şi pletele desfăcute, pornesc atacul pe scări. De la etajul patru în sus, Nadia şi Natalia rămîn singure. La cinci, începe descheiatul cămăşilor. La şase, se desfac centurile.

– Şi juri că nu ziseşi?

  Jur!

– Să mă pupi în cur!

La şapte, în hohote de rîs, cu cămăşile-ntr-o mînă şi cu cealaltă ţinîndu-şi pantalonii să nu le cadă, îşi deschid nasturii de pe şolduri.

– Prima la duş!

– Ba eu!

– Care-ajunge!

Curbă strînsă pe coridorul de la opt, umăr în umăr, atac demn de machedonii din echipa de rugby, Nadia depăşeşte, e mai viguroasă, Natalia e cît pe ce să se prăbuşească de rîs, umezeşte tencuiala cu umărul, apă le curge pe spinări şi genele le sînt grele de-atîta hohotit, nici nu mai văd înainte, dumnezeule, ce mişto! Dumnezeule! Doamne!

Uşa se leagănă. În locul yalei, o gaură rugoasă. Inimile le sînt străpunse de schijele de lemn. Mute, cu cămăşile-n mînă şi pantalonii căzuţi spre genunchi, înaintează precaute. Camera-i spartă.

– Doamne, ce naiba...

Fuga la sertar: banii de tren sînt acolo, cerceii de aur la fel, şi inelele, uite şi buletinul, carnetul, uite calculatoarele de buzunar pe birou, uite şi casetofonul Orwo la locul lui.

– Ce naiba?...

– Ce naiba!...

– Săpunul Fa!... Fată, mie-mi luară săpunul Fa din săpunieră, era aici...

– Mie dermatograful verde! Ăla metalizat!

– Băi, crema mea!

– Ş-ăla gri!

– Şamponul Palmolive de la Ela!

– Ş-ăla negru!

– Oglinda mea cu păun!

– Oja mea poloneză!

– Implusul meu!

– Rexona mea!

– Fată, îmi luară toate fardurile! Toate!

– Doamne, fusta de pe scaun! Fată, fustele!

Uşi de dulap lovite de perete.

– Şi-ale mele! Toate! Ş-aia verde.

– Sandalele!

– Espadrilele!

– Tricoul cu panda!

– Ştrampii plasă!

– Bichineii!

– Blugi!!!

– Ah!

În mijlocul camerei se prăbuşiră fetele jefuite, învinse, plîngînd în hohote, tremurînd în pielea goală, cu pantalonii de armată în vine, sugrumate de lacrimi, lacrimi prelingîndu-se de pe obraji în josul gîturilor firave, unindu-se în medalion între sînii mici care tresaltă, tresaltă.                                                                                                             

 (noiembrie 2010)

Iubirea e amintirea unui viol

de Leonard Ancuța

 

 

 

De cele mai multe ori poeţii care trec la texte narative scriu o proză lirică. “Iubirea e amintirea unui viol” de Leonard Ancuţa pare o carte de poezie scrisă de un prozator. O poezie cu multă acţiune, narativă şi ideatică, făcută din gînduri („gîndurile-mi sunt îngrămădite unele în altele ca maşinile / într-un accident în lanţ pe autostradă”). Poeziile sale-s la trecutul imediat, chiar şi cele de dragoste. Nu întîmplător cele mai reuşite pasaje din textele lui Leonard Ancuţa sunt descrieri – chiar dacă-s descrierile unor stări („cînd te îndrăgosteşti eşti la fel de fericit ca atunci cînd înveţi să mergi / pe bicicletă şi bucuria e caldă în tine, înţeapă în trup şi-ţi vine să faci / cu ochiul soarelui. e ca şi cum o femeie s-ar tunde zero doar pentru tine”). Poeziile sale, fie declarative, fie narative, din cînd în cînd te lovesc cu idei („viaţa e o reclamă la moarte”), idei-stări („fără moarte n-ar exista nici dragoste pînă la moarte / nici artă”), îndemnuri („aşează-te lîngă mine şi hai să rotim butonul / să ascultăm un post mai bun decît viaţa”), imagini-stări („ce frumoase pot fi femeile care pleacă / cît de frumoase atunci / cînd renunţă / cît de frumoase!”) sau alăturări imposibile, dar puternice („un coş apărut pe obrazul unui mort // dragostea mea îşi caută o nouă gazdă”)… O poezie sinceră şi făţişă, care se pare că nu are în plan să ajungă vreodată în manualele şcolare. Citindu-l pe Leonard Ancuţa te gîndeşti că ai în faţă un poet care chiar scrie cum gîndeşte şi deşi nu exagerează cu cuvinte „din alea” (care nu lipsesc, însă), zice chestii pe care lumea le evită sau chiar fuge de ele, ceea ce te face să-l crezi un avangardist fetişist sau un existenţialist mizerabilist. Un poet altfel, o poezie ca iubirea din titlul volumului pe care-l ţii în mîini.

 

Mihail Vakulovski

 

 

INTRO: Poemul viol

Capitolul 1: azinoapte am făcut dragoste cu toate femeile din lume

Capitolul 2: viața e un sindrom cu transmitere sexuală

Capitolul 3: liga poeților extraordinari

Capitolul 4: postulatele iubirii pure

Capitolul 5: iubirea e amintirea unui viol

 

 

poemul bătrînuluitrăgător

acesta nu este un poem de dragoste
fiindcă dragostea nu poate fi sculptată
pictată
cîntată
nici măcar înţeleasă
în întregime
acesta este doar o poveste scrisă cu scoici pe o plajă departe
acolo discul soarelui e ieşit jumătate din apă
& nu se ştie dacă răsare sau apune
iar valurile rescriu povestea de fiecare dată
cînd se topesc în fiinţa de nisip ca o linişte
într-o inimă pregătită de moarte


staz ebene

dacă viaţa ar fi o lamă de cuţit
aş sîngera pînă la moarte

dacă dragostea ar fi o insignă
aş fi un emo veritabil
mi-aş înfige un milion direct în piele

dacă te întrebi cine sunt
nu ştiu ce să-ţi răspund
sunt un om care atunci cînd se întinde pe iarbă
cu mîinile întinse / faţa spre cer
trăieşte senzaţia că duce tot pămîntul în spate
departe de soarele putred

sunt omul care nu poate fi imponderabil
atras tot timpul în gol de o forţă colosală
ceva care mă face dintr-o dată
mai înţelept
mai bătrîn decît tataia şi ai lui din sat
cînd le creştea via din pămîntul purtat sub unghii


staz traum

într-o noapte regele viselor nevisate mi-a arătat adevărul
stătea la o masă rotundă fără centru de greutate
la fel de rotundă precum dragostea nespusă nepictată necîntată
o altă perspectivă a cinei în care s-a născut taina care ne ţine împreună
indiferent de vreme de timp de spaţiu

atunci am luat vorbele poetului care spunea nu vă aplecaţi în afară
în afara fiinţei voastre în afara cuvîntului

le-am răsucit precum o mie de sfori ca pentru o funie trainică
de aruncat pe celălalt tărîm


staz eins

nu-ţi fie teamă
leagă-te în jurul mijlocului
apoi sari în prăpastie
dragostea e un bungee jumping fără sfîrşit


staz zwei

teama de iubire e la fel ca teama de moarte
trupurile sunt doar pijamale
păşiţi dincolo de buzele fiinţei
aruncaţi-vă cu braţele, cu pieptul înainte
inimile oamenilor adevăraţi sunt asemenea găurilor negre
se deschid brusc
te absorb cu o putere uriaşă
călătoreşti prin cosmosuri neştiute prin tunele în care
fiecare secundă trăită se multiplică la infinit
precum o muzică perfectă
care se propagă în vid
căderile se termină doar pentru o clipă
în inima ta
– e momentul acela în care simţi că zilele se fac tot mai lungi & că pe spate
îţi cresc aripi ale durerii, mari şi neputincioase, – ai încredere, cazi mai departe
dincolo de îmbrăţişări
dincolo de sărut
dincolo de efemer
dincolo de timp

dacă te întrebi ce e dincolo de timp, dincolo de toate
lasă vorbele poetului deoparte
urcă piscul cel mai apropiat al unei inimi
apoi aruncă-te în ea


staz tod

cînd călătoreşti cu viteza iubirii
zilele se fac din ce în ce mai mici pînă dispar
spaţiile dintre oameni se curbează
apoi dispar
acesta este punctul în care trecem peste senzaţia relativităţii
ca atunci cînd trăieşti în continuare în umbra unei inimi
căreia îi asculţi tahicardiile ca pe nişte armonii de orgă cu aburi
dar ea a încetat demult să mai bată


staz irrlicht

putem învinge bolile luminii
nu trebuie decît să ne imaginăm că suntem fiecare
altcineva
altundeva
trăind la nesfîrşit
aceeaşi poveste de dragoste


staz freilicht

nu te speria
dacă înoţi contra sîngelui naturii
obişnuinţa lucrurilor e un cîntec de ondină
durerea e stînca pe care aşteapţi precum Loreley
ea are răbdarea dragostei tale
îţi pune la încercare inima
aşteaptă să se tocească piatra
să cobori în mine
să pluteşti în mine
să fi absorbită în mine
ca de un vîrtej
atunci împreună vom naviga în derivă pînă în locul în care
peştii înoată în aer, soarele luminează sub ape,
stelele din cer sunt stele de mare iar luna îşi arată ambele feţe

în grădini de alge vei asculta cîntecul mut al ciocîrliilor cu branhii
& îţi voi spune poveşti minunate despre o lume altfel
în care soarele apune ca şi cum ar răsări pentru dragoste


staz achtung

nu vă aplecaţi în afara dragostei, spunea poetul
nu crede în vorbele sale
iubirea nu are altă margine decît iubirea
& nu există mai mult de o iubire
ascultă îndemnul meu
păşiţi dincolo de dragostea voastră
mergeţi dincolo de marginea prăpastiei
iubirea e ca un pod nevăzut sub tălpi
un pod cu ambele capete înfipte în fiinţa noastră
un pod de pe care putem sări fără teamă
acesta este podul peste rîul iubirii
ce se varsă în marea iubirii
unde ne putem scufunda la nesfîrşit într-o fosă
către adîncul absolut al iubirii
acolo unde pămîntul de sub ape întîlneşte străfundurile cerului
pentru a crea o nouă linie a orizontului care ne înconjoară

der Sieg

acesta este regatul meu
acesta este pămîntul pe care l-am cucerit pentru tine

 

 

te tăvălești în mine ca iepele în iarbă

 

”în pizda ta se-adună toți fluturii din lume”

azi n-am făcut nimic între țigări
mi-am adunat cu grijă părul de pe piept
căzut cînd mă gîndeam la tine

fără regret sau teamă, fir cu fir
în scrumieră l-am aprins
cum aș fi dat foc fostelor iubite
cearșafurilor murdare de obsesii

sunt zile cînd ochii mi se topesc
în palmele încinse de labă
de-ai fi aproape te-aș fute cu ei
pînă ți-ar zemui miezul coapselor

dar numai pereții băii mă ating azi
apa-mi înmoaie picioarele și pula
îmi plînge în palmă

fumul sprijină stelele
mult prea arse de așteptare mai cade
cîte una lăsînd o dîră de spermă pe cer
la tine-n vagin mai multe lumini și căldură

iarna ne-a făcut zăpadă apa dintre buze
și întunericul a terminat de ros carnea
de pe ultimul bec din cartier

și-n seara asta vor veni toți fluturii din lume
să-și lase solzii aripilor pe
bărbătescul meu dar

și-n ocna labiilor tale
ca un diamant va străluci
neobositul tîlhar


”în gură-ți putrezește sperma ce-ai supt ieri”

și-aici și între noi
e-atît de iarnă - e iarnă și atît
ca-n palma-mi fierbinte-n care îngheață visul
sînilor tăi cu bumbi de peruzea

de ți-aș uita numele aș fi singur pe marginea patului
ca pe malul lacului acoperit
de spermă din cer întărită și rece
pentru el ridic un falnic nămete plin de candoare

apoi mă strecor în mine fără costum de protecţie
mă violez singur cu ochii la stele
pînă în strigătul vintrelor mele
ți se aude numele și mă așez lîngă el

să privim cu genele îmbrățișate
cum se-așază tăcut zăpada tristeţilor
pe catafalcul micului univers
ce-l voi umple de tine

și-atunci în toți gîții mi se oprește chemarea
iar peştii toți - absolut toţi
vor sări din adîncul așteptărilor coapte
să urle ca o haită la lună

de vei privi spre cer
o să-ți ningă în gură


”iubito cîte pule-n viață ai supt/atîția crini ți-aduc”

fără tine am pula inutilă ca un fular
la gîtul unei gonflabile sparte

sub pielea scrotului coloşii din insula paştelui
îşi taie venele
să-ţi hrănească macii din obraji

iubito, sufăr de sindromul lui magellan
dorind cu precizie să ne întîlnim în acelaşi punct
după o rotaţie completă

şi asemenea lui de fiecare dată simt
cum înfig osul
pe un alt tărîm

iubito, ai atîta vlagă în tine încît mîine
vor greși toți pariurile la cursele de cai-
mă privești cuminte ca o școlăriță
cu lecția-nvățată

dar pieptul îți bate pînă-și dă drumul
în mine
strînge-ți picioarele în jurul duhului sfînt
cînd în strîmta-ți floare pecetea închin.

în seara asta pornește crunt măcelul
ce desfătare cînd sînii ți-ating talpa
lui dumnezeu și-a iubirii
atunci te zmulg vîrtos de pe oricare buze

și-ți voi spăla iubito preaminunatul crin
cu fragă și smîntînă și dragoste și vin

 

Emilian GALAICU-PĂUN

 

“Ibi sunt leones...”

(fragment de roman)

 

                                                Tonul: “Scappa, che arriva la patria!

                                                            Ţărancă italiană către fiul său, sec. XIX

 

            Ziua de lumină îşi aşterne caligrafia de umbre, pe curat, în formularul de solicitare a unei vize SCHENGEN descărcat de pe www.ambafrance.md – faute de l’électricité, de când cu războiul energetic al Moscovei împotriva Ch-ăului, se vede silit să-l completeze până la căderea întunericului –; pe linia stingerii, literele de tipar iau poziţie de drepţi; cele de mână, pe loc repaos, aidoma unor soldaţi la apelul de seară în curtea unităţii. Strigarea numelui – NOM BĂJENARU (originea slavă a numelui luat trebuie că trădează şi pericolul, vorba vine: bâja!, în faţa căruia personajul corespundea chemării de ducă) – antrenează ecoul – AUTRES NOMS (nom à la naissance; alias, pseudonyme; noms portés antériorement) ŢĂRANU (de prisos să mai spunem că pseudonimul ales este mănuşa întoarsă pe dos a numelui primit la naştere; bucuros ar fi răspuns şi la RAC MOZGOV – Rac după zodie, Mozgov de la Durere de minte –, doar să-l fi chemat cineva, undeva) – pentru a se stinge în surdină în PRENOM …N (după moartea bunicii E…, prenumele-i seamănă cu un cavou ce-o adăposteşte, la fel cum păstrează cutia de rezonanţă a viorii muzica acesteia şi după ce ultimele acorduri s-au desprins pentru totdeauna de instrument, singur N-ul final – nu i-ar ajunge o viaţă să crească până la Iniţiala Ei! – îi aparţine sută la sută, ca un răspuns avant la lettre la cea de-a patra întrebare a formularului, SEXE. Că tot veni vorba, anume bunica fu cea care i-a dat prima – şi cea mai concisă – lecţie de sexologie. Să fi avut pe-atunci vârsta micuţului Volodia UIianov de pe insigna de octombrel... Era încă un înger, când o fetiţă din vecini se aşeză în pirostrii chiar în faţa lui şi, fără a se ascunde sau a schiţa vreun gest de ruşine, făcu pipi. Fascinat de privelişte, nu-şi putea rupe ochii dintr-acolo, unde nu zări nimic, dar absolut nimic. În panică de comprehensiune, alergă într-un suflet acasă, strigând din poartă, să audă toată mahala: “Mamăăăi, da’ Snejana n-are puţă!!!” Bunica se făcu toată numai zâmbet şi, mai mult pentru sine, îl linişti băbeşte, cum crezu ea de cuviinţă: “...să te mai aud cum ai să-i ceri să-ţi deie ceea ce n-are şi pot muri liniştită”. Puţin înainte de a se prăpădi, bătrâna îşi văzu visul cu ochii – pe linia bărbătească a familiei îşi făcea intrarea prima fetiţă, şi tocmai fiica nepotului ce-i semăna întru totul, de la înfăţişare la onomastică (semn că i-a dat, nu Snejana – cine trebuie!); fiindcă nu-i putea reţine numele strănepoatei, dar mai ales fiindcă trebuia să poarte un nume cum nu s-a mai auzit, bucuria ochilor ei se chema Puţana mamei, puţană). Ori de câte ori răspunde la DATE ET LIEU DE NAISSANCE – 22 IUNIE 1964, U-EŞTI –, reacţia celor din jur se rezumă de regulă la exclamaţia: “Într-aşa o zi!...” (de bună seamă, nu-i a bine să ţi se pomenească ziua de naştere într-un cântec de cătănie : “La 22 iunie/ S-o stârnit război pe lume”), o reacţie altminteri firească pentru, încă mai ieri, cetăţenii unei ţări care reuşiseră să transforme o sărbătoare oficială, 9 Mai, Ziua Biruinţei – cu nelipsita paradă militară şi masele truditoare defilând de bună voie şi nesilite de nimeni în Piaţa Roşie, ca pentru a-i da un plus de culoare, sub privirile îngăduitoare ale conducătorilor matusalemici ieşind pe jumătate din tranşeele de granit ale mausoleului Lenin şi mătăhăind tot timpul din mâini ca pentru a arăta tuturor că nu se masturbează acolo, sub prima tribună a ţării – într-un guleai de suflet, cu muzică de alămuri, ieşiri la iarbă verde şi vodcă pe borâte. Imaginaţia o ia razna în momentul în care, ajuns la punctul nr. 6, PAYS DE NAISSANCE, realitatea se dovedeşte a fi – de la regele Carol citire – cu luntrea în doi curi: patru generaţii de Băjenaru s-au născut în acelaşi sat, dar în patru state diferite, după cum urmează: buneii au văzut lumina zilei în Imperiul Rus, părinţii în România Mare, subsemnatul în URSS, şi fiică-sa în RM (chiar dacă la scurt timp de la proclamare RM se va diviza, la rându-i, în alte 3 entităţi nu atât etnice, cât politice, cu pretenţie de subiecţi de drept internaţional, a nu se confunda cu substantivul comun “râma”, de la care, zice-se, ne şi tragem, unii şi... alţii îi zic din principiu Mda, adică “mda”, ceea ce poate să însemne şi “da”, şi “nu”, şi “da şi nu” în acelaşi timp). Ce mai, o adevărată familie de... neokantieni (despre autorul Criticii raţiunii pure se ştie că nu şi-a părăsit niciodată în viaţă oraşul natal, cu toate acestea a ajuns, la 142 de ani de la moarte, din Konigsberg în Kaliningrad, bineînţeles fără a se fi clintit din loc). Între noi fie vorba, mereu e ceva în neregulă cu acest număr 6 (pe de-o parte, Madona Sixtină înfăţişând un îngeraş cu şase degeţele la o mână; pe de-alta, Iosif Stalin având şase degete – două concrescute – la un picior); altminteri, destrămarea URSS-ului (Nota Bene: a şasea parte de uscat a lumii) tot de la articolul nr. 6 – ăla în care se stipula rolul conducător al partidului unic, PCUS – al Constituţiei începuse. O dovadă în plus că, indiferent de limbă (inclusiv cu sensul arhaic de popor, neam, etnie), cuvintele atrag realitatea, dacă nu cumva o şi fac, după chipul şi asemănarea lor.

            Nu are cuvinte pentru ceea ce şi-a pus în gând; cele care-i vin pe limbă nu duc nicăieri. Ca Cel de-a zis: “...căci vorba şi limba mi-este încurcată”. Răspunsul lui Moise (în traducere – Scos; nume predestinat), în realitate o palidă tentativă de a se eschiva, îl determină pe Dumnezeu să-i dea un frate – am scris “să-i dea un frate” ca şi cum ar fi vorba de o femeie oarecare; or, despre mama lui Moise se spune că “Un om din casa lui Levi luase de nevastă pe o fată a lui Levi. Femeia aceasta a rămas însărcinată şi a născut un fiu...” (Exodul, 2,1-2), ca apoi să aflăm că “Moise era în vârstă de optzeci de ani, iar Aaron de optzeci şi trei de ani, când au vorbit lui Faraon” (Exodul, 7,7); ceea ce înseamnă că, între timp, femeia? Dumnezeu? i-a făcut lui Moise un frate mai mare despre care, până la momentul oportun, nu s-a ştiut nimic – Aaron, Levitul, care “vorbeşte uşor”; la fel, autorul, îşi născoceşte un personaj căruia “îi (va) vorbi şi(-i va) pune cuvintele în gura lui”. Or, pentru ce şi-a pus în gând, ar avea nevoie de cuvinte-cămile (“...fiindcă mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea acului...”); nu poate face rost decât de cuvinte-măgari, şi acestea adeseori de împrumut/de furat, călcând astfel porunca a zecea: “Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui...” Cuvântul-măgar slujeşte pe toată lumea; el este, vorba vine, calul Troian prin care Vechiul Testament  – “Moise şi-a luat nevasta şi copiii, i-a pus călare pe măgari, şi s-a întors în ţara Egiptului” (Exodul, 4,20) – , intră în Noul Testament – “Isus a găsit un măgăruş, şi a încălecat pe el, după cum este scris: «Nu te teme, fiica Sionului; iată că împăratul tău vine călare pe mânzul unei măgăriţe» (Ioan, 12,14-15; vezi şi Matei, 21,1-7; Marcu, 11,1-7; Luca, 19,33-35). Altfel spus, cuvintele nu atât atrag, cât trag realitatea, o duc în cârcă, o mută dintr-un loc în altul, descărcând-o din gura celui care vorbeşte în urechile celui care ascultă. După cum este scris: alde/al lui cutare “şi-a luat nevasta şi copiii, i-a pus călare pe măgari...” – SITUATION DE FAMILLE marié CONJOINT (Nom) xxx prenom xxx date et lieu de naissance xxx nationalité(s) xxx ENFANTS nom xxx prenoms xxx date et lieu de naissance xxx nationalité(s) xxx NOM ET PRENOMS DES PARENTS xxx – şi a ieşit din ţara de origine. Nu, nu merge. Ieşirea lui se înscrie, cel mult, pe distanţa dintre NATIONALITE(S) d’origine şi actuelle(s) (Istoria este mult prea grăitoare ca să fie trecută sub tăcere. Prin anii ’90, când Germania proaspăt reunificată acorda cetăşenie/drept de şedere victimelor regimului nazist & urmaşilor acestora până într-al treilea genunchi, un ins din Ch-ău şi-a ieşit din piele să-şi găsească vreo bunică, mătuşă sau tanti evreică. Mai mult decât atât: odată (re)descoperită originea sa semitică, a trebuit să se taie împrejur – rabinul care i-a făcut circumcizia era probabil văr drept cu doctorul Ciomu, operaţia inflamându-se şi ameninţând să ducă la amputarea singurei dovezi palpabile a iudaităţii sale tocmai redobândite! –, ceea ce l-a ţinut la pat câteva săptămâni. Alte câteva săptămâni, dacă nu chiar luni, s-au dus pe alergături pe la tot felul de birouri, instanţe, ministere etc., etc., în vederea obţinerii foii de repatriere. Urma să locuiască în sudul Bavariei, la Augsburg. Metodice cum sunt, autorităţile germane s-au îngrijit până şi de transportul noilor-sosiţi : împreună cu alte câteva familii, ai lui urmau să zboare cu cursa Ch-ău – Timişoara – Munchen, de unde vor fi preluaţi de comitetul de primire. De precizat că până la acea dată nici capul familiei, nici nevastă-sa nu fuseseră mai departe de Odesa, la mare, şi doar în bază de buletin, iar acum iată-i cu paşapoarte & vize permanente. În febra pregătirilor, omul nostru vinde tot ce are, casă, maşină, fazendă – la preţuri derizorii –, ţinând-o într-o petrecere până la data plecării. În sfârşit, călătoria propriu-zisă – prima pe calea aerului pentru cei doi copii ai lui –, la capătul căreia urma să-şi cunoască ţara de adopţie, a decurs normal, stropită cum se cuvine cu câteva beri, pe durata zborului, şi alte câteva, în sala de aşteptare a aeroportului timişorean. Nu alcoolul însă, ci educaţia de homo sovieticus – care a privit filme cu ruşii şi nemţii, s-a jucat de-a ruşii şi nemţii, iar mai târziu a spus bancuri (politice !!!) cu ruşii şi nemţii – grăit-a atunci când, la aterizare pe aeroportul internaţional din Munchen, bărbatul îşi aruncă mâna dreaptă în faţă şi-i salută pe membrii comitetului de primire cu singura formulă din limba germană pe care o ştia dintotdeauna: “Heil Hitler!”. În aceeaşi clipă, fu îmbarcat – cu căţel, cu purcel – la bordul navei şi trimis, cu cursa de întoarcere, de unde a venit. O vreme, putea fi întâlnit la cafeneaua Fulguşor din Ch-ău, bându-şi – pe banii cui se oferea să-i plătească berea – amarul şi făcându-i pe toţi nemţii pe-un cap “faşâşti”…). Şi atunci, nu-i rămâne decât să ridice (verb cu rezonanţe mai degrabă dramatice, decât apostolice) cuvinte-pedestre – “...în număr de aproape şase sute de mii de oameni cari mergeau pe jos, afară de copii” (Exodul, 12,37) –  pe care urmându-le, s-ar alătura celor 600.000 de cetăţeni ai RM (conform statisticilor oficiale, cifra reală fiind cel puţin de două ori mai mare) care îşi câştigă existenţa peste hotarele ţării.

           

           

            Linie punct (de n ori): frontiera acestei ţări este trasată de-o sută de mii de fecioare dormind una-n alta pe-o parte ce şi-au dezvelit în somn naşterea. Având atâta geografie cât să-şi strângă genunchii la gură, în poziţie de foetus, şi atâta istorie cât să vină pe lume înainte de termen, prin cezariană, ea este ceea ce mai rămâne dintr-însa după ce toată lumea a (re)cunoscut-o, în sens laic sau biblic, fiştecare după cum i-au poftit purceaua de inimă. Dat fiind natura-i schimbătoare, nu poate fi localizată decât cu aproximaţie, undeva între râurile N-u şi P-t, de jur împrejurul metropolei Ch-ău, buricul pământului al acelor ţinuturi, la intersecţia meridianului “până a nu să mărita era nevastă” cu paralela “iară măritându-să, au ieşit fată”. “Ubi bene” pentru localnici, de vreme ce n-au părăsit-o, “Ibi sunt leones” pentru peţitorii străini, atât timp cât n-au dat peste ea, se cheamă că s-ar numi Patrie-mamă dacă ar fi de faţă; cum însă maştera (de la “naşterea mă-si!”, când ţi se răsuceşte anevoie limba-n gură) îşi petrece nopţile prin mahalalele continentului, noi, copiii ei, îi spunem Cleopatria. Dacă o întrebi: “A cui-s, mamă?”, pe loc te gratifică: “Faraonule!”, dar şi fără să ne-o spună de la obraz ne simţim copiii nimărui (în acest sens, catrenul unei fetiţe de numai 10 ani, Angela Ciobanu, redă cum nu se poate mai bine acel contradictoriu sentiment al dragostei de ţară: “Patria este mama,/ Patria este tata;/ Şi chiar dacă nu e aşa,/ Eu îmi iubesc patria mea”). Singura schimbare demnă de luat în seamă vine odată cu intrarea în lumea celor adulţi: brusc, nu ţi se mai zbiară în ureche “Faraonule!”, ci “dobitocule!” (e ca şi cum după ce te-ai simţit stăpân peste Egiptul copilăriei tale, cineva te-ar scoate cu de-a sila din delta natală, cu căţel şi purcel, cum scrie la carte, ca pe nişte “turme însemnate de oi şi boi”). Dovadă că ai crescut suficient de mare pentru “pro patria mori” care, fii sigur, nu-i va scăpa din vedere. După cât s-a murit pentru patrie, ţara aceasta ar fi trebuit să-nconjoare de trei ori planeta; după cum trăiesc urmaşii celor în numele cărora s-a murit, impersonal şi pe-un cap, n-ar mai avea loc pe faţa pământului. Văzută de la înălţimea zborului de cuc, seamănă cu urma desculţă a unui picior, stângul, cu degetul mare mult îndepărtat de celelate patru, ca şi cum n-ar fi fraţi sau ar arăta zi şi noapte “V”[ictorie], asta în cazul în care nu l-a despicat cu bună ştiinţă, după exemplul deţinuţilor GULAG-ului care lucrau la tăiat păduri hotărâţi să-şi procure, cu preţul automutilării, două-trei săptămâni de concediu medical, uneori salvatoare, încât îţi vine să-ţi mobilizezi bruma de latină pentru a întreba, patetic sau pur şi simplu scârbit: “Quo vadis, Republica?” “În cur”, vine răspunsul atunci când te aştepţi cel mai puţin la un răspuns. Istoria patriei este viaţa de zi cu zi a unei femei bătute de omul ei peste gură; când judele l-a cercetat pe acesta de ce nu-i dă şi el, ca toată lumea, la cur, bărbatul i‑a răspuns senin: “Dacă de cur îi bună, de gură-i rea!” Ceea ce înseamnă c-am ajuns exact acolo de unde am pornit. Linie punct (de n ori): frontiera acestei ţări trece prin naşterea [mă-si!] a celor o sută de mii de femei care dorm una-n alta pe-o rână cu curul în străinătate.

            Ar trebui să şi-o scoată din cap, cu nepăsarea ţăranului care-şi scobeşte pământul de sub unghii, dar cum? Oricât ar împărţi-o pe îndelete în pătrăţele, la scara de 1 x  131, după numărul de locuitori pe km2, nu are atâta memorie încât să-şi aducă aminte, pentru fiecare în parte, de toate câte urmează a fi date uitării. Gândirea lui tridimensională refuză să-şi închipuie cum 131 de oameni abstracţi, înarmaţi cu roabe şi lopeţi, videază un km2 de spaţiu, lăsându-l gol-goluţ, ca un pătrăţel alb din caietul de aritmetică. Lucrurile se complică în progresie geometrică odată cu luarea în calcul a factorului timp: fiecare petec de pământ devine pe loc un adevărat şantier arheologic – şi atunci: “sapă, frate, sapă, sapă...” –; fiecare ungheraş al naturii are legenda lui, transmisă din gură-n gură – câte guri, atâtea legende – ; fiecare cărămidă – Remember: ieşirea israeliţilor din robie începe atunci când, fără a li se da “paie pentru facerea cărămizilor”, dar cerându-li-se “acelaşi număr de cărămizi, pe cari le făceau mai înainte”, “Poporul s-a răspândit în toată ţara Egiptului, ca să strângă mirişte în loc de paie!” (Exodul, 5,12) – este o carte de lut, cu paginile netăiate, pe care desfăcând-o, buchiseşti: “Cartea neamului lui (cutare), fiul lui (cutare), fiul lui (cutare)”. Dar cei care-i dau peste cap toate calculele hârtiei sunt – n-ar mai fi! – cetăţenii acesteia: peste 4.000.000 de curriculum vitae x 66 de ani de speranţă de viaţă x 365 de zile pe an etc., etc. Astfel ecuaţia uitării se transformă pe neprins de veste într-un exerciţiu de rememorare; e ca şi cum ai arunca peste oameni, locuri şi vremi năvodul unei cifre cu multe-multe zerouri – plasa nu-i decât o colecţie de goluri cusute unul de altul cu aţă albă –, în speranţa de a scoate la mal o... ficţiune geopolitică; nici măcar ficţiune, blasfemeie (joc de cuvinte datorat lui Horaţiu, pentru care prostul gust s-ar traduce prin a termina o femeie frumoasă într-o coadă de peşte; în original: “Desinit in piscem mulier formosa superne”). Şi – la care mal? Când cele două maluri se îndepărtează ca picioarele unei femei pe scaunul de naştere: nimeni niciodată nu vine pe lume de bună voie. A împinge – verb care rezumă procesul de apariţie a vieţii, de la: “El/ea m-a împins la păcat”, cu varianta autocritică: “Şi m-a împins păcatul...”, la îndemnul moaşei: “Împinge! împinge!” – realitatea până-ntr-acolo unde Nimeni nu e patria. Nici măcar călăreţul semeţ (înfăţişându-l pe Suvorov, de pe celălat mal – nota cititorului autohton) pentru a întoarce pagina. Punct. Nu, punct şi virgulă: P-t şi N-u.

            Sau, din contră, să şi-o bage-n cap, o dată pentru totdeauna! Nu-i nevoie să-şi închipuie căpăţâna în formă de puşculiţă – purcică sau pisoi de porţelan –, cu tăietura în crucea capului; suficient s-o evoce pe profa de geografie. Lecţiile acesteia debutau, invariabil, cu “b-beni cu cap pătrat” pentru a se încheia, la fel de previzibil, cu “băgaţi în cap”. Până-ntr-o zi de aprilie – 22 aprilie, o zi roşie în calendar – când băieţii dintr-a X-a “A” s-au prezentat la oră, toţi ca unul, tunşi la zero, şi asta într-o perioadă de expansiune scăpată de sub control a mişcării beatnicilor pe întreg teritoriul lagărului socialist – ovale, craniile lor formau o cifră de ordinul milioanelor –, iar Pâslaru, febleţea ei de fată bătrână (nu mai târziu de-alaltăieri lăsă să-i treacă pe lângă urechi răspunsul lui în doi peri – “Cu cine doreşte!” – la întrebarea : “Cu cine se învecinează Uniunea Sovietică?”), îşi tatuase pe creştetul ras la sânge emisfera nordică a globului. Cazul ar fi fost trecut sub tăcere dacă, din pură întâmplare, ochiul scrutător al profesoarei n-ar fi remarcat absenţa de pe hartă a “respublicii noastre”, în favoarea “ţării vecine şi prietene”, absenţă explicabilă prin ignoranţa politică a pictorului de circumstanţă care preluase modelul dintr-un atlas din perioada interbelică. La consiliul pedagogic convocat în după-amiaza aceleiaşi zile directorul – tot el, veteran de război şi secretar al organizaţiei de partid – ceru în mod expres capul copilului, nu înainte însă de a-l obliga să refacă “harta”, în hotarele anului 1949; în cele din urmă diriginta a reuşit să-l păstreze, cel puţin teoretic, în şcoală, cu precizarea că “elevul Pâslaru va avea voie să frecventeze lecţiile abia atunci când îi va creşte părul la loc” (citat din procesul verbal). Cu toate acestea, nu a fost admis la examenele de absolvire, pe motiv de boală mentală, în realitate ca să nu i se dea atestatul de 10 clase, cu care ar fi putut intra în orice instituţie de învământ, la ce cap avea pe umeri, iar în toamna aceluiaşi an – tocmai împlinise “optsprezece primăveri” – fu înrolat în rândurile glorioasei Armate Sovietice şi iarăşi tuns chilug. De prisos să mai spunem că unul din cosângenii săi, altminteri băiat bun, cu ceva ştiinţă de carte – trei ani de Litere –, îl denunţă cu prima ocazie sergentului; reacţia acestuia sună ca un ordin: “Riadovoi Pâslari, tutje otrasti volosî!”1 Cât despre profesoara de istorie, dânsa s-a stins prematur, la un an şi ceva de la “incidentul naţionalist”, aproape cheală; cu toate acestea pe numele ei (pe adresa şcolii) continuau să sosească scrisori din armată, de la, cine altul? soldatul Pâslaru, fiecare misivă descriind cu lux de amănunte, iar uneori făcând uz de “grubâi soldaţkii iumor” – Un singur exemplu : Ora de instruire politică în unitatea xy. Ofiţerul scoate din raniţă o cărămidă roşie şi o pune pe masă. “Soldat Ivanov, la ce te gândeşti privind această cărămidă?” “La construcţia comunismului!” “Foarte bine! Tu, Petrov?” “La unitatea de nezdruncinat a poporului sovietic”. “Bravo! Şi tu, Sidorov?” “La p-dă!” “De ce la p-dă?!!” “Da’ eu numai la p-dă şi mă gândesc!” –, aşa, ca să se ştie ce viaţă duce un “lâsâi globus” departe de casă, şi încheindu-se, invariabil, cu “SLUJU SOVETSKOMU SOIUZU!”2. Jos, semnătura – Pâslă siberiană. N-a avut tărie de caracter să-i răspundă; lecţia însă o însuşise pentru câte zile – vai, numărate! – i-au mai rămas de trăit.

            Altfel spus, să-şi facă proces de conştiinţă, la fel cum şi-ar atrage asupra capului cele zece plăgi biblice. Prima – prefacerea apei în sânge – s-a întâmplat oarecum de la sine, în doi timpi, prin simplul fapt de a fi fost botezat creştin: oare Christos nu transformase apa în vin, la nunta de la Cana Galileea, iar apoi vinul în sânge, la Cina cea de Taină? De broaşte nu se teme. Dar cine-ar fi crezut că, la oraş, cu apă – rece şi fierbinte – în casă, în anul de pomină 2000, îl vor năpădi păduchii?!! Îi încuibase, nici vorbă, la ţară, după o săptămână in-ter-mi-na-bi-lă de şedere la neamuri cu care, altminteri, nu are nimic în comun, decât sângele, acum supt de aceiaşi paraziţi. Îi percepu ca atare, păduchii: semne de punctuaţie – în alertă – ale unui mesaj divin fără nici un echivoc: “Fute-o de-aici!” (n-avea nici un haz să aştepte celelalte 7 urgii, cu atât mai mult cu cât ultima – moartea întâilor născuţi – îl viza în mod direct). Zis şi făcut, doar că “aici” e pretutindeni; de fiecare dată când ajungi “acolo”, te pomeneşti “aici”. Şi atunci, nu-ţi rămâne decât să pleci (în sensul de: “A plecat dintre noi...”), cu destinaţia nicăieri. Pe-ntuneric (ca un cărturar blestemat ce te afli: “... iar cine va fura această carte, să aibă mâncare fără sare şi moarte fără lumânare”). Cum ai viola frontiera de stat şi tot nu te-ai îndura s-o laşi, patria. Cum ai fugi de acasă cu ţara în braţe sau între picioare. Între picioarele ei, vreau să zic, între Tigrul şi Eufratul paradisului pierdut şi – ori de câte ori pui un băţ – regăsit. Disponibilitatea-i în materie de întorlocare o întrece până şi pe cea a fraţilor cine-cunoaşte-Masculinul-şi-păstrează-Femininul. Cum, n-aţi auzit de renumiţii gemeni din Siam, frate şi soră, acrobaţi desăvârşiţi şi dansatori nepereche pe sârmele – paralele, ca de troleibus –întinse la nu mai puţin de 40 de picioare înălţime, care, în goana nebună după unitate, au cutreierat lumea-n lung şi-n lat în căutarea jumătăţilor lor, precedându-şi de fiecare dată intrarea într-un oraş sau port necunoscut prin anunţul – invariabil – publicat în Gazeta de seară locală: “Fraţi siamezi, el şi ea, vor întâlni fraţi siamezi, el şi ea, în vederea întemeierii unor familii heterosexuale”? Impresarul lor, nimeni altul decât tatăl biologic, care-i şi vânduse unui circ ambulant pe când fraţii aveau doar câteva luni şi – cum se va constata mai târziu, prea târziu... – încă puteau fi separaţi fără riscul de a-l pierde pe vreunul, el însuşi angajându-se ca supraveghetor, iar apoi dresor al acestora, îşi punea mari speranţe în reuşita acestei afaceri matrimoniale cum nu s-a mai văzut. Mare admirator al lui Platon, credea că recunoaşte în odraslele sale pe cel despre care se spune că “doar numele a mai rămas dintr-însul”; întocmai ca androginul, “aveau patru mâini şi tot atâtea picioare; aveau şi două chipuri, exact la fel, (...) patru urechi, două organe de procreaţie şi, în sfârşit, toate celelalte pe care, prin comparaţie cu acestea, le puteţi reconstitui lesne”. Se hotărî, aşadar, să-i însoare/mărite, nu atât pentru a le umple singurătatea – altminteri iluzorie, de vreme ce nu puteau merge, unul fără altul, nici măcar până-ntracolo unde şi regele se duce fără garda de corp –, cât dintr-un calcul asemănător celui de-acum douăzeci de ani, rezumat în două cuvinte prin panem (pentru sine) et circenses (pentru ceilalţi). Ideea îi veni cu pas de “mergere împreună a bărbatului cu femeia”: va monta Banchetul, mai exact sublimul pasaj în care fiinţele acelea minunate “când se întâlneau, se prindeau în braţe şi se strângeau atât de tare, că-n dorul lor de contopire uitau de mâncare şi de tot...”, cortul circului slujindu-le drept baldachin al – de fiecare dată ca pentru prima oară! – patului nupţial. Nu-i lipsea decât altera pars; când, într-o bună zi, îşi făcu apariţia în hallul singurului hotel ca lumea al orăşelului în care se opriseră pentru doar câteva reprezentaţii, o pereche nedezlipită – cum scrie la carte: “de-a pururea împreună, unul alături de celălalt” –, nefericitul peţitor realiză ce cursă monumentală i-a întins, cu mâna lui, destinul. Cum anunţul nu preciza poziţia gemenilor unul în raport cu altul, se prezentară exact copia răsturnată (în oglindă) a copiilor săi. Puşi faţă-n faţă, se îndrăgiră reciproc: ei înde ei şi ele înde ele! (Întocmai, ţările, două câte două, dacă doi câte doi nu-i de unde: Moldova – Basarabia va întâlni Republica Moldova – Republica Moldovenească Nistreană, în vederea...)

            Alţii şi-o exorcizează desenând hărţi din capul lor, cu îndemânarea agentului de circulaţie care îmbracă în contur de cretă – fărâmicioasă, are ceva din friabilitatea rochiei de mireasă – corpul neînsufleţit al victimei. Le schimbă, hărţile, cu frecvenţa bandajelor însângerate; Patria-mamă traversează, o dată pe lună, marea interioară – Marea Roşie –, recăpătându-şi pofta de mâncare, dragostea de viaţă şi, bineînţeles, proverbiala-i virginitate de mândră crăiasă/ a lumii mireasă (Vechea poveste a Sultanul(ui) Babiloniei (care) îşi dă copila de nevastă regelui din Garbo şi i-o trimite pe-o corabie; fata, prin felurite întâmplări, în timp de patru ani încape pe mâna a nouă bărbaţi şi în cele din urmă, fiind înapoiată sultanului ca fecioară, chipurile, e trimisă din nou de nevastă regelui din Garbo, sau, mai nouă, a virtuoasei fătuci-lăptuci (de la cruditatea frunzelor de salată, lactuca sativa? de la câţi lapţi – şi nu neapărat de peşte – va fi supt, de pe la 14 ani în sus?!) care reuşise – cum? numai curul ştie ce ascunde gura! – să ajungă în noaptea nunţii fecioară, după ce trăise cu unul timp de şapte ani, iar odată retrasă în odaia mirilor îşi apărase cu dăruire de sine bastionul castităţii până-n zori când, prefăcându-se sfârşită de oboseală, ridică steag alb... Cearşaful zbătându-se adăuzea în curtea casei (“de piatră”!) devenea astfel blazonul unei familii-model a doi tineri care s-au luat din dragoste). O prind bine mai ales hărţile datate, din cuprinsul cărora teritorii întinse se desprind exact ca morala basmelor cu înstrăinarea copiilor  – “doi feţi-logofeţi cu totul şi cu totul de aur “ – de mamă: “Apoi (boierul) legă pe ţigancă de coadele cailor, împreună cu un sac de nuci, şi le dete drumul să se ducă în lume, şi unde cădea nuca, cădea şi bucăţica...” Întâmplător sau ba, toate marginile şoselelor din ţară sunt plantate cu nucari, o dovadă în plus că ţiganca supusă supliciului este o reîncarnare a logodnicii din legenda cavalerului plecat în cruciadă care, din spirit de sacrificiu, îşi dete pentru doamna inimii sale un ochi; aceasta, impresionată de gestul iubitului, îşi dete pentru el o ureche; aflând de curajul fetei, cavalerul îşi dete pentru ea un braţ; nici ea nu fu mai prejos, dându-şi pentru el un picior; el – patru coaste; ea – un sân; el, ea...; când, în sfârşit, a fost să se întâlnească, din el rămăsese o p-lă, ea nu era decât o p-dă: dându-se la ea, p-la se dezmembră – în virtutea procesului de dezintegrare, acum de neoprit – ca un tun pe care-l lasă roţile în mijlocul drumului; pregătindu-se să-l primească în patul conjugal, p-da se desfăcu – în replică – în două, căzând de-o parte şi de-alta a golului. Nu sunt de aruncat la gunoi nici hărţile administrative alcătuite de curând; jocul de puzzle al autonomiilor teritoriale se practică în doi, în trei, apoi în cadrul unor negocieri cvadripartite: câştigă cel care reuşeşte să întoarcă, fără a fi prins de mână, cât mai multe cărţi ale adversarului cu faţa în jos, tot atâtea chasse gardée d’outre mer pe care scrie: “Ibi sunt leones...” Dar cele care te emoţionează până la lacrimi sunt hărţile gospodinelor: fiecare foiţă de ceapă scoate în relief chintesenţa de Vale a Plângerii (citeşte naşterea mă-si) a planetei oamenilor. Şi n-am spus nimic de hărţile “teine” – cum altfel s-ar numi acele pete de infuzie de ceai negru, omniprezente pe toate manuscrisele sale, inclusiv acesta? – după “relieful” cărora, montan sau de podiş, posteritatea va judeca despre nopţile albe ale autorului. Propunându-şi într-o bună zi să le scrie legendele, se pomeni că redactase o

 

            Lecţie de recapitulare despre Marea Migraţie a popoarelor

 

            Măreaţa operă de armonizare a geografiei & istoriei naţionale cu politica demografică a început, mult înainte ca termenul de geopolitică să fie pus în circulaţie, odată cu colonizarea unor ţinuturi anexate ale căror populaţii băştinaşe fie au fost trecute prin sabie, fie au trecut de bună voie – cu arme şi bagaje – de partea colonizatorilor. Ceea ce hărţile strategilor nu au reuşit să acopere, vor desăvârşi aşternuturile – petele umane, ale “sucurilor comune”, iau locul petelor albe; sângele se varsă tot mai rar şi doar – cu puţin noroc! – în noaptea nunţii; unele cearşafuri ajung să dea şi câte două recolte pe an. Nu atât centnerele de grâu (orz, popuşoi, struguri, sfeclă de zahăr etc., etc.) la hectar, cât numărul de locuitori pe kilometru pătrat face bogăţia ţării; câte ţări, atâtea buzunare, cu fiece neam în buzunarul cui îl are sau trecând dintr-unul în altul, parţial sau fără rest. Cusute unele de altele, acestea formează harta geopolitică a omenirii; (nu) se ştie în care din ele-şi (va) ţine Dumnezeu mâinile. Şi dacă nu cumva, majoritatea buzunarelor fiind sparte, oriunde şi le-ar fi băgat, tot poporul ales şi-l ţine (ca) în palmă. Întoarse pe dos, fiecare prezintă, pe lângă valuta naţională, mărunţişul mai mult sau mai puţin semnificativ al altor neamuri, despre care se afirmă – de regulă, în momentele de criză – cum că ar rupe buzunarele. Numeroşi cetăţeni vigilenţi, trăind de la salar la sala(za)r, sunt gata să pună mână de la mână pentru convertirea minorităţilor, chiar dacă la un curs de schimb mai puţin convenabil majorităţii. În cazuri cu totul şi cu totul excepţionale, Mersul Trenurilor, şi acela dat peste cap – de la “trenurile morţii” spre Auschwitz, de tristă amintire, la neuitatul slogan al anilor ’90 : “Чемодан – Вокзал – Россия!” (numeroasele “trenuri ale prieteniei” nu se pun la socoteală) –, (dacă) mai ţine de curs valutar. Tot aşa, după ce că au pierdut/şi-au luat unul altuia figurile/damele de pe tabla de şah, adevăraţii jucători continuă partida mutând pătrăţelele albe şi negre – câte pătrăţele, tot atâtea potenţiale mişcări, la puterea a patra, după numărul punctelor cardinale –, până când reuşesc să împingă jocul în prelungiri, iar pe tablă nu rămâne nicio pătrăţică albă, iar negre şi mai puţine.

            Dar măreaţa operă de aşezare a omului în ţara lui şi a patriei între frontierele naţionale nu se încheie aici, şi asta deoarece, de cele mai multe ori, omul nu-şi află locul, iar patria nu-şi încape în piele – omul, între semeni; şi patria, de alte ţări. Şi atunci Prestidigitatorul Suprem îşi aduce aminte de tabla de şah de mai sus – una şi aceeaşi pentru numeroase jocuri – şi se întreabă în sinea lui: „Din două, una: fie schimb figurile? fie schimb tablele?” Iar Încurcă-n-Lume, fratele său geamăn, îi răspunde fără să-l fi întrebat cineva: „De ce nu două în una: tot omul să-şi părăsească ţara lui pentru o alta, o dată în viaţă, iar patriile să-şi lepede hotarele-n ţărână, ca şerpii pieile lor vechi, o dată la o generaţie?!” În cele din urmă, după ce-au făcut skandenberg o veşnicie întreagă, fără să iasă nimeni învingător, cad la învoială, sfârşiţi: pe mâna oricui s-ar merge, celălalt să-i dea o mână de ajutor. Ceea ce, în termeni practici, se traduce – cum altfel?! – prin a-i da peste mână. Cât ai bate din palme, se face recensământul populaţiei de pe glob, şi totodată se calculează suprafeţele ţărilor, câte vor fi existat la acea oră, apoi se stabileşte: o dată la o generaţie, fiecare naţiune va primi o patrie pe măsură, în funcţie de numărul de locuitori pe kilometru pătrat. De fapt, va trebui să se deplaseze pentru a o lua în primire – şi astfel începe Marea Migraţiune a popoarelor. La data stabilită, toată lumea cu mic cu mare/ cu căţel cu purcel se pune-n mişcare – rotindu-se-n jurul axei sale, planeta-i iese înainte/pământul îi fuge de sub tălpi –, şi merge, şi tot merge (Ca Cel de-a zis: „Aşa mergeau ei; nu era nimeni în faţă şi nimeni în spate, nimeni la dreapta şi nimeni la stânga”), iar când, la capătul puterilor, ajunge la destinaţie şi se aşează pe trai, tocmai atunci vine ordinul de mobilizare şi se indică o altă adresă. S-o urmeze – riscă să nu parvină la timp a-şi ocupa locul pe-o altă hartă; să rămână acolo unde este – riscă să fie dislocuită de oricine-şi va revendica făcutul locului aceluia ca fiind pământul făgăduinţei. Cum însă schimbarea frontierelor ar duce la şi mai mari deplasări de populaţie, ca să nu mai amintesc de iminentele pierderi colaterale, în vieţi omeneşti şi bunuri imobiliare, toată lumea se conformează: neamul (cutare) se ridică-ntr-un suflet ca un singur om şi o ia la sănătoasa – dacă nu de bună voie, atunci ridicat de neamul (răscutare) şi dus să i se piardă urmă/să nu i se mai întoarcă nici numele. Toate mijloacele sunt bune în lupta pentru pace – anticoncepţionalele versus stimularea natalităţii; „copilul unic” versus „unul al mamei, altul al tatei şi al treilea pentru ţară”; „îl spălăm pă ista…” versus „sau facem altul?!” –, de când cu războiul demografic al fiecărei naţiuni împotriva tuturor celorlalte. Oricum, la data scadenţei, pe-un talger al balanţei se pun cetăţenii, exprimaţi în numărul de locuitori, pe celălalt talger, ţările, exprimate în kilometri pătraţi – Încurcă-n-Lume urmăreşte ca Prestidigitatorul Suprem să nu amăgească la cântar! –, apoi se pune mâna pe abac şi se împarte – acum Prestidigitatorul Suprem are grijă ca Încurcă-n-Lume să nu se încurce în socoteli – suma la arie, fiecărei ţări/populaţii revenindu-i cât poate duce/stăpâni. Nu are nici o importanţă că-n urma acestei împărţeli unii trebuie să se strămute peste mări şi ţări, iar alţii peste drum – dreapta judecată se bazează exclusiv pe cifre: fiecare naştere e luată în calcul/nici o palmă de pământ nu-i scăpată din vedere. Uitate titlurile de nobleţe, ereditare sau cumpărate, abolite gradele militare, desfiinţate partidele, puse la index mişcările separatiste/unioniste – arpentorul şi moaşa fac de-acum înainte politica acestei lumi.

            Şi tocmai când măreaţa operă de punere în pagină, sub formă de Magna Charta Libertatum, pe două coloane interşanjabile – ţările de-o parte, naţiunile de alta: fiecare în dreptul celeilalte –, a omenirii se apropie de sfârşit, unul din cei doi, ăl cu din două, una, rosteşte ca pentru sine: „Lumea asta nu-i a mea, cealaltă nici aşa”, iar celălalt, ăl cu două în una, în replică: „’te-n pula mea/’te-n pizda mă-ti!”

           

Ca să nu rămână literă moartă, trimisese textul într-o doară („mă doară-n cur!”) celor două publicaţii situate pe poziţii diametral opuse, Mda Suverană şi Ţara; prima i l-a respins din oficiu pe motiv că ar fi subminat statalitatea RM, cealaltă, că ar lovi în idealurile unioniste. Ubi bene-le amândurora este mai presus de orice îndoială, astfel încât ibi patria (unde ibi doar se scrie latineşte, dar de citit se citeşte ruseşte: “иби свою – дешевле обойдется!”3, în bună tradiţie a “bilingvismului armonios”) poate dormi liniştită: după două decenii de contrabandă neîntreruptă, “Ţara” – nu fie de deochi! – n-a ajuns la fundul sacului, iar “Suveranitatea” – vezi bine – nu dă peste margini. La fel, P-t (via D-a) şi N-u se varsă în Marea Neagră, dar marea nu creşte pentru a avea, ca pe vremi, ieşire la Ţara de Jos, şi nici râurile nu scad, chiar dacă atâţia se prind, cu martori, să le soarbă dintr-o-nghiţitură. Punct şi de la – care?! (întrebare deloc gratuită pentru neamul ce-a inventat căruţa cu două oişti) – capăt.

            Nu-i nimeni să-şi pună capul pentru ea, nu neapărat urmându-l pe Constantin Brâncoveanu şi Fiii, şi nici, odată intrat în horă, prinzând din mers jocul de picioare al maimuţei dansând pe tobă (semn că otrava cadaverică încă nu i-a ajuns la creier şi deci comesenii se pot înfrupta în voie din cupa calotei craniene), ci răspunzând chemării lui John Fitzgerald Kennedy: „ask not what your country can do for you ask what you can do for your country”; uşor de spus, chiar şi-n engleză, greu de tradus în fapte, câtă vreme Patria este o afacere a tuturor nechemaţilor. Şi nici cu ea; cel mult – să i-o pună, pierzându-şi capul, şi încă de faţă cu toată lumea. Nu c-ar fi indecentă – n-are unde! Iar unde are, mai stau două. Trei fete stând cu chirie într-un apartament cu două camere, una de trecere. Chiar dacă reuşeşte s-o trimită pe rusoaică la film, găgăuza tocmai s-a întors acasă, acuzând o durere de cap, şi atunci fata noastră trebuie să-şi conducă oaspetele drag la bucătărie, aşa că ia-ţi tu gândul de la dormitor. Schimbarea de decor nu aduce şi o schimbare de dispoziţie, după ce că dorinţa i-a întors cu cheiţa ei fermacată pentru o partidă de sex. Cum însă n-au încontro, spirala se răsuceşte-n gol; estimp fata pune de-un ceai, întrebând-o peste perete pe colega de cameră dacă să-i facă şi ei unul, nu că n-ar putea de grija ei, cât să repereze exact din care colţ al apartamentului vine răspunsul, ceea ce-i dezleagă mâinile oaspetelui drag – că doar nu-i de piatră! – s-o înghesuie într-un ungher. Acum sunt două animale-n călduri, împărţind perimetrul aceleeaşi cuşti, doi paşi juma între aragaz şi frigider, un pas între masă şi dulăpiorul de vase, totul într-o atmosferă din ce în ce mai încinsă. Când apa-i pe punctul să dea în clocot, găgăuza brusc se răzgândeşte şi deci va trebui să adauge o cană, ca să le ajungă la trei. (Bucuroşi s-ar lipsi de ceai în favoarea nesimţitei dracului ce-i fierbe de juma de oră la foc mic, arde-ar cu pară albastră!) „Cine-a comandat un ceai de mentă?” (pronunţă: „…un ceai, dementă”), o ademeneşte fata noastră; cum însă găgăuza n-are chef de nimic, nici măcar să le strice lor cheful, îşi face apariţia doar ca să se eclipseze cu ceaşca-n mână în camera de alături, unde se trânteşte pe divan pornind televizorul. „Doamne, Maica Domnului, fă-o să dea peste o telenovelă ceva…”, se roagă în sinea lui oaspetele, gura fiindu-i astupată de sărutul fetei, la rându-i dându-şi ochii peste cap: „Acum de nu mi-ar veni rusoaica!” Peretele despărţitor devine ceea ce se presupune c-ar fi fost dintotdeauna, un timpan; totul e să ştii dacă doar ei doi trag preventiv cu urechea la ce se întâmplă în camera de-alături sau şi găgăuza îi spionează discret. Dincoace, nu se aude decât televizorul dat tare, iar de dincolo doar linguriţele lor mestecând în ceai. Oricât te-ai sili să faci conversaţie, când capul (prost, de pulă) îţi stă la dragoste, vorbele nu se leagă, iar ceea ce iese pe gură sunt balonaşe de chewing-gum cu aromă de spermă/cu iz de П… Zdelca-i făcută şi parafată – cuvintele sunt tot atâtea gloanţe oarbe, trase în direcţia adversarului de după uşa lăsată – strategic! – întredeschisă, în timp ce ei doi se aruncă-n lupta corp la corp. Felul în care fata i se aşază-n braţe, ridicându-şi fustiţa pentru ca oaspetele drag să-i simtă bucile goale – chiloţeii ce-i intr-n fund sunt cât o aţă de mămăligă! –, aduce a declaraţie de război; de pe scaunul lui, bărbatul ţine sub observaţie uşa de la intrare, estimp mâinile-i înaintează pe două fronturi, pe sub T-short căutându-i sânii, cu dreapta, şi urcând pe linia interioară a coapsei, pe calea mâinii stângi. La rândul ei, c-o mână îşi ridică părul de pe ceafă, ca să-i simtă respiraţia fierbinte pe gât şi, tot atunci, şi vârful limbii scoţându-şi melcul la plimbare, cu alta-i caută fermoarul blugilor, cât să deschidă cel de-al treilea front. Nici ale lui nu stau degeaba, iar măsurătorile pe care le-au făcut pe teren arată că („…doream să ne despuiem de veşmintele patriilor noastre” – de la Pacientul englez citire), umflându-se peste poate, sânii au ieşit din cupele sutienului, şi nici chiloţii nu i-au rămas la fel de uscaţi. „Să nu mă picuri cu fierbinte!”, zice el a haute voix, ca şi cum ar fi vorba de ceai, iar fata înţelege exact ceea ce trebuie şi se mută pe scaun, mai şi ridicându-şi un picior, ca pentru a-i oferi cea mai bună perspectivă înainte de asaltul final. Prin batistul semitransparent se citeşte pe buze: „Viens! Viens!”, dar şi fără să-l cheme el o fute din priviri. Este momentul de cumpănă, când zeii îşi râd de muritori: fie că se opresc la jumătate de cale, cu regretul de a fi semnat un armistiţiu ruşinos; fie că şi-o pun cu neruşinare, chiar sub nasul colegei de cameră, cu riscul de a fi surprinşi în flagrant delict. El votează pentru cu capul (prost, de pulă) iţindu-i-se de după elasticul chiloţilor; ea se răsuceşte o ultimă dată spre uşă, apoi îşi dă jos bikini: „Pune-ţi miere, cât nu s-a răcit…” Stau atât de aproape, cu genunchii întrepătrunşi, încât nici nu-şi dă seama când se pomeneşte cu degetele-n fagurii ei, trupul fetei zumzăie de nerăbdare ca un roi fără matcă. „Fă ceva, numai fă-mi!”, răcneşte copila fără sine direct în microfon, strigăt mut, cu gura pe glandul lui. De unde oaspetele se simte ca într-o piesă de Durrenmatt, Don Juan şi dragostea de geometrie, frică i-i să nu sfârşească precum eroul lui Italo Calvino din Pe covorul de frunze luminate de lună, capitol pe care fata l-a ghicit din prima ca fiind preferatul lui din Dacă într-o noapte de iarnă un călător. Şi atunci face cea mai inteligentă mişcare cu putinţă în situaţia dată – nu o trage spre el, cum stă pe scaunul de lângă geam, ci păşeşte cu fata-n braţe spre mijlocul bucătăriei, de unde s-o poată vedea, răsfrântă-n uşa întredeschisă, pe găgăuza moţăind în faţa televizorului. Cu o mână sigură, îşi răsuceşte partenera, la rându-i atentă la mişcările lui, poruncitoare şi tandre în egală măsură, ferm convinsă că el ştie ce face, şi că orice i-ar face o să-i fuck-ăăă plăcere. Lăsându-se înainte, cât s-o ţină de braţe ca pe-un pod suspendat deasupra hăului, în doi închipuie un sistem de poids-contrepoids, al cărui echilibru stă în chiar puterea lui de a conduce lucrările de asamblare. Când în cele din urmă o pătrunde, pe la spate, îşi simte vergeaua intrând într-o adevărată topitorie de aur („Ce are ea unsă cu aur?”, se întreabă la un moment dat femeile ale căror soţi sunt în limbă după eroina lui Gabriel Garcia Marquez din Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet); foalele pompează, din două părţi, aer fierbinte; biela-manivela – „animalul cu două spinări” – „unde iaşte de tărăgănat mai tărăgăneşte-o, unde iaşte de scurtat mai scurteaz-o”! O herghelie de cai-putere galopând dintr-un corp într-altul, motoarele ambalându-se până ating, în doar câteva secunde, suta de km/oră, combustia dorinţei în plină explozie pregătită de comun acord şi totuşi necontrolată, dragostea-i o cursă de Formula 1 pe contrasens, când nu doar bolidul aleargă mâncând pământul, ci şi pista-i iese în întâmpinare. Termină amândoi odată, gonind într-un suflet, unul din acele (puţine) cazuri când graba nu strică treaba, ci (nici nu graba, viteza!) dă vertijuri. O clipă rămân sudaţi, ea primindu-şi lăpticul de matcă pe ziua de azi, el plin din cap până-ntre picioare de mierea-i sălbatică; „fug să mă spăl…”, se răsuceşte ea către urechea lui stângă, unde-i întâlneşte buzele: „Futu-te-aş!” Văzută dintr-o parte – în general, nu şi în cazul de faţă – punerea unui băţ nu duce nicăieri, cel mult la un schimb de ştafetă; abia trăită pe propria piele, capătă dimensiuni fabuloase, strigându-şi până la Dumnezeu la joie de vivre. „Puţină lume ştie că poveste Reginei din Saba începe mult înainte ca ea să intre-n scenă, îşi întâmpină oaspetele gazda primitoare întoarsă de la baie, şi anume atunci când Regele Solomon a început construcţia Casei Domnului la Ierusalim. Cum însă muncitorii nu reuşeau să taie blocurile uriaşe de piatră, iar sculele lor s-au sfărâmat rând pe rând, Solomon a trebuit să apeleze la…– cum s-ar traduce палочка-выручалочка? – ...bagheta lui magică, nimeni altul decât Dumnezeu. La sugestia lui Yahve, porunceşte vânătorilor să captureze un pui de pasăre Ruhk, pe care-l pune într-un vas de alamă, astfel încât aripile acestuia au ieşit în afară de sub vas şi l-au ridicat de la pământ. Între timp pasărea-mamă Ruhk s-a întors la cuibul ei şi, negăsindu-şi puiul, zboară roată deasupra pământului, până în cele din urmă-l descoperă sub vasul de alamă, dar nu are putere să-l înşface. Disperată, se înalţă-n tării până la Paradisul Domnului, în partea de răsărit a Edenului, unde dă de o bucată de lemn care fusese aruncată acolo anume ca ea s-o găsească. Culege lemnul, pe care-l aduce în Ierusalim şi izbeşte cu el vasul de alamă – prin puterea lui Dumnezeu, acesta se desface eliberându-i puiul. Martori al miracolului, Solomon şi copiii lui Israel trag învăţătura. Mai departe scrie-n carte: Şi pe loc Regele Solomon le-a ordonat constructorilor să ia bucata aceea de lemn sfât şi binecuvântat şi, după ce-au însemnat şi au măsurat stânca pe care voiau să o despice, să pună bucata de lemn pe locul marcat. Şi după ce au făcut aceasta, prin puterea lui Dumnezeu stânca s-a despicat oriunde au vrut ei s-o despice…” „Cum ar veni, sare ea cu gura, Cap-ra cal-că pia-tra. Pia-tra cra-pă-n pa-tru. Cră-pa-i-ar ca-pul cap-rei…” „Întocmai, căci Regina din Saba – regina-fecioară! – avea un picior de ţap, din care cauză n-a vrut să se mărite cu niciun bărbat. Trec peste călătoria Reginei la Ierusalim; iat-o aşadar la poarta Templului, a cărui curte este umplută cu apă, din porunca lui Solomon ce vrea astfel să se convingă de justeţea zvonurilor despre piciorul de ţap al acesteia. Cum nu poate intra în Casa Domnului călare, Regina din Saba descalecă şi, sumecându-şi poalele rochiei, păşeşete prin apă, astfel dezvelindu-şi picioarele fără ca Solomon să-i ceară acest lucru. Or, în clipa în care piciorul de ţap al Reginei a atins lemnul sfânt adus de pasărea Ruhk, cu care s-au despicat lespezile de piatră, iar apoi s-a podit curtea, Puterea lui Dumnezeu s-a arătat şi acesta a devenit la fel cu celălalt. Ascultă ce frumos zice textul arab: Şi de îndată ce a înţeles Puterea aceea grozavă care pusese stăpânire pe ea, o mare teamă şi cutremurare a pogorât asupra-i.” Prinsă-n vraja mitului, fata află despre şederea Reginei la curtea Regelui Solomon, şi cum acesta a reuşit s-o aducă-n aşternutul lui, după ce că biata femeie era să moară de sete, încât ea rămâne gravidă cu el; cum întorcându-se-n ţara ei, a dat naştere unui copil de parte bărbătească, pe care-l numeşte David, după numele bunicului său; cum, crescând mare, tânărul vrea să-şi cunoască tatăl, în ciuda împotrivirii mamei sale, care-i aruncă la un moment dat: „A trebuit să mă stric ca să te fac pe tine!” (cuvinte de întemeiat o dinastie: „Vorbiţi acum şi juraţi pe cerescul Sion că nu veţi mai face niciodată pe femei regine şi nu le veţi mai aşeza pe tronul Etiopiei şi că nimeni altcineva decât partea bărbătească din David, fiul lui Solomon, nu va mai domni peste Etiopia”), şi întreprinde o călătorie la Ierusalim, unde Regele Solomon îl recunoaşte şi imediat i-a pus coroana tatălui său David pe cap şi l-a pus să stea pe tronul lui David, tatăl său, iar trompetele au sunat şi heralzii au strigat tare, spunând: „Aceste este David, fiul lui Solomon, fiul lui David, Regele lui Israel!”; cum, la plecare, acesta i-a cerut Tabernacolul Legământului lui Dumnezeu, şi primind refuzul Tatălui, fură Chivotul Legii, şi odată cu acesta şi gloria lui Israel, astfel încât regatul lui David, transferat de la Ierusalim în Etiopiei, să fie veşnic… „Выходит Пушкин потомок Царя Давида?!”4, uimirea rusoaicei apărute-n prag din senin nu are margini, şi nici a lor: „Bei un ceai de mentă?” (pronunţă: „…un ceai, dementă”).

 

            A face tabula rasa din ţara aceasta doar pentru a-i scoate pe tapet – veronică a unui mesia care întârzie să se reveleze – întreaga-i nimicnicie. A se sluji de matriţa Exodului pentru a-i turna, în forma goală a unui story din care nu ne-a parvenit decât suspansul, legenda, cu singura deosebire că, de data aceasta, nu veneticii, ci băştinaşii ies din ţara lor de origine cu ţară cu tot, fiecare cât poate duce. A visa cu ochii deschişi cum, la un semn, toată lumea, cu mic cu mare, ca un singur om păşeşte peste frontiera trasată de-a dreptu-n ţărână, cu degetul arătăror, şi, de cealaltă parte, se întoarce-ndărăt – ah! această chemare irezistibilă a originilor; ah! acest glas al sângelui: “Torna fratre torna” –, atât cât s-o şteargă de pe faţa pământului cu vârful bocancului, nu înainte de a-i arăta limba: “Acum, cată-i urma”, ca răspuns la nedumerirea legitimă a grănicerului: “Kto spizdil Rodinu, mat’ vaşu?!”5. Infinitivele însă nu duc nicăieri: istoria nu se face în poziţie de drepţi. A mai fost, “poziţia de drepţi”: e ca şi cum s-ar tăia la obraz, în momentul în care a sunat telefonul, pentru a şti unde s-a oprit cu bărbieritul. Scrisul crestează pagina formularului – exişti pe măsură ce înaintezi de la NOM la Signature du demandeur; cele 25 de policioare ale chestionarului constituie garderoba ideală a unui gentleman după paravanul căreia te schimbi pentru a ieşi în lume –; câte familii, atâtea formulare. Câte formulare, atâtea blazoane de familie. Cu mână (sigură, tremurândă, nervoasă etc., etc. – a se consulta Marin Bucă, Dicţionar de epitete al limbii române) fiecare îşi coase cadavrul biografic în sacul de pânză al formularului standard pentru a-şi salva pielea; măestria scrisului constă în a trage toate aţele înăuntru, fără a da de bănuit organelor abilitate că se pune la cale o evadare în masă, operaţia Patriam fugimus, ceea ce înseamnă că tu şi mortul din sac sunteţi una, pânză epică pe care s-a imprimat cu cerneală tipografică Made in... Unde-a rămas? La PAYS DE NAISSANCE. Aşadar, nu URSS, nu RM, nici măcar Mda... Şi atunci? atunci numele ei fie ŢI-OI DA UNA DE N-AI S-O POŢI DUCE. Într-un cuvânt, PUŢANA.

 

  1. (rus) „Pifan Pâslari, imediat lasăţi părul lung!”
  2. (rus) „SLUJESC UNIUNII SOVIETICE!”
  3. (rus) „fute-o pe-a ta – te va costa mai ieftin!”
  4. (rus) „Reiese că Puşkin este urmaşul Regelui David?!”
  5. (rus) „Cine-a ciordit Patria, mama voastră?!”