A!!

Gilda POPA
 
Neantul în plen. Mineriada postacilor

„Ne-ați ciuruit și ne-ați vândut, ne-ați ucis viitorul copiilor”, scrie, pe plămânii zdrobiți, Adrian Sobaru, electricianul de la TVR care s-a aruncat de la balconul Parlamentului, strivind în cădere discursul de lemn al lui Boc. „Cineva trebuia s-o facă”, articulează omul cu suflarea retezată de impact către parlamentarii îngroziți, strânși buluc la locul „accidentului”. „Libertate!”, strigă câteva mai târziu pe targa SMURD. Da, cineva trebuia s-o facă. Așa cum a făcut-o pietonul cu sacoșe în fața tancurilor de la Tiananmen. Acolo, în piața din Beijing, motoarele tancurilor s-au oprit, pe rând, intrând într-un dialog al tăcerii cu omul cu sacoșe. Scena a făcut ocolul lumii. Este unul dintre cele mai puternice simboluri ale secolului XX. Bărbatul a fost luat pe sus și, se pare, executat câteva zile mai târziu. Sobaru nu va fi executat. Nu fizic, ci simbolic, așa cum s-a întâmplat cu Cristina Anghel, profesoara care a stat în greva foamei timp de 70 de zile. Gestul ei a fost aruncat în derizoriu și irosit. Așa se întâmplă și cu cel al lui Sobaru. Valoarea de protest extrem a mesajului său trebuie anihilată. „Avea probleme personale”, spune conducerea TVR despre Sobaru. „Posturile TV au obligaţia să evite prezentarea imaginilor şocante”, avertizează cu maximă celeritate CNA-ul. „E un gest izolat”, spune un oficial PDL. Reacţia cinică a unor parlamentari din sală nu e însă sancţionată de CNA. „Nu sunt şocat, sunt furios. Sunt şocat parţial de reacţia unor oameni politici de aici din ţară. S-au strâns ca şi cum ar fi făcut o poză de grup (...) Mă uit însă la reacţia reprezentanţilor puterii... Uitaţi-vă cum se bagă sub camerele de luat vederi să-i filmaţi dumneavoastră, că au participat la eveniment. Parcă ar fi o vânătoare”, spune un parlamentar PNL în fața căruia, la distanță de doi metri, s-a derulat toată scena.
La Tiananmen motoarele blindatelor s-au oprit în fața sacoșelor. Nimeni nu a îndrăznit să spună despre omul care a oprit tancurile că ar avea „probleme personale” sau că s-ar fi pretat la un „gest izolat”. La București, blindatele au mers mai departe. Nici nu au terminat bine femeile de serviciu să spele sângele împrăștiat pe spătarele scaunelor de parlamentar și pe podeaua sălii de plen, că parlamentarii PDL și-au reluat activitatea. Practic, gestul lui Sobaru le-a ușurat sarcina de a respinge moțiunea de cenzură pe legea salarizării dorită de FMI, pentru că parlamentarii din Opoziție s-au retras din sala de ședințe. S-au numărat voturile fără dezbatere. Zero pentru, zero contra. Un zero care va intra în istoria ideilor periculoase. Nimicul în plen.
În paralel a fost activată artileria de postaci portocalii pe toate site-urile care au prezentat știrea. O mineriadă furibundă, pe alocuri dementă, de ciomege verbale s-a abătut asupra omului strivit de podeaua Parlamentului. Reproduc unele dintre cele mai șocante comentarii pe care le-am reținut:
„Oare cand va trece Romania la capitalism? daca as sta in nadejdea Statului, as stepta 1000 ani; ala care s-a aruncat trebuie lasat sa m.o.a.r.a, sa ii dispara urmasii; poate ca un al 2-lea job i-ar fi adus bunastarea de care are nevoie; e criza peste tot in lume, iar unii aleg sa se arunce de la balcon; e tare, nu? la fel de i.d.i.o.t. .cum a fost Mircea Badea cand a injurat-o pe udrea; bv lui ca injurat-o dar sa o faca inteligent; acum plateste propria lui p.r.o.s.t.i.e.” (visio, pe siteul Mediafax)
„eu sunt curios cu cat l-au platit pe gigel ala sa se arunce. e clar ca a fost un gest premeditat, daca avea tricoul ala pe el, e clar ca nu e nebun, stia ca daca pateste ceva nu va mai putea sa-si intretina familia... deci? cu cat l-au platit?” (pehash, pe site-ul Hotnews)
„Evenimentul nu are nimic de a face cu actuala guvernare . E un caz in care omul a devenit deprimat, si intr-un moment de nebunie s-a aruncat” (ciprian, siteul Hotnews)
„Omul asta e victima indoctrinarii TV” Cristi (siteul Hotnews)
„Pentru fraierul care s-a aruncat pentru buget ii spun sa mearga o luna sa traiasca in India si o sa-si dea seama ca aici traieste super bine!! Si daca nu o sa se mai uite la antene sau irealitati o sa poata sa-si foloseasca si singur creierul spalat acum de voiculescu si vantu” (dan, siteul Hotnews)
„Presupun ca acest om este o victima a veninului turnat prin ecranele televizoarelor.Cred ca ar fi necesara o analiza sociologica privind influenta nociva a emisiunilor tv asupra sanatatii psihice a privitorilor” (anonim, Hotnews)
„Ma intreb cine l-a platit sa faca stupizenia asta” (sigurros, siteul Hotnews)
„Cine stie cine l-a pus sa sara si daca nu cumva i-au dat si o gramada de bani” (anonim, Hotnews)

Ioana (Chicet) MACOVEICIUC

Jobul ideal e atunci cînd oamenii mari se joacă de-a ce vor ei

Găsiţi lucrurile care vă plac. Unul, două, zece. Lucrurile care vă plac vouă, nu care plac părinţilor, soţului, copiilor, prietenilor, majorităţii, nu lucrurile despre care credeţi c-ar da bine să vă placă. Staţi voi cu voi cîteva minute şi gîndiţi-vă ce vă place să faceţi. Ce-aţi face dacă aţi putea alege să cîştigaţi bani făcînd exclusiv asta. Poate să fie gătitul. Sau mîncatul. Sau cumpărăturile. Sau sexul sportiv. Orice. Unul sau mai multe lucruri. Obligatoriu să vă placă vouă, să nu puteţi trăi fără el, să tremuraţi de nerăbdare cînd în sfirşit puteţi să-l faceţi nestingherit, fără  număr, fără  ruşine. Orice lucru. În cazul meu, de exemplu, e vorba despre scris şi despre oameni. Nu pot trăi fără  scris, sînt dependentă de vorbe, iubesc oamenii şi nu pot trăi fără  interacţiunea cu ei. Cu cît mai mulţi, cît mai diferiţi, cît mai buni şi mai răi, cu atît mai bine pentru mine.

Bun, acum faceţi tot ce vă stă în putere să transformaţi lucrurile astea care vă plac vouă pînă la miez în munca pe care o prestaţi pentru pîinea zilnică. Nu e imposibil, ba îndrăznesc să zic că e foarte probabil. Evident, cu condiția să vă ţineţi de ce vă place. Să căutaţi soluţii să rămîneţi aici. Să nu vă ascundeţi dorinţa în sertarul cu şosete pentru că n-aveţi chef să vă certaţi cu mama sau pentru că aveţi nevoie de bani rapid ori pentru că vă e teamă să încercaţi. O să vă luptaţi o vreme. O să fie frig, teamă, poate şi foame. Dar vă promit că rezultatul merită. De fapt, vă garantez asta.

Pentru că dacă faci ce-ţi place cel mai mult să faci, 10 ore pe zi, de luni pînă vineri, nu oboseşti, nu te superi, nu te frustrezi, nu te prostituezi. Te bucuri de fiecare oră din fiecare zi cum te bucuri de-o tabără la mare în care ziua înveţi să faci mărgele din scoici şi seara dansezi în tălpile goale cu băieţii din cantonamentul de volei. Eu una nu m-am mai distrat aşa bine la o activitate impusă de pe vremea cînd învăţam să developez fotografii la Casa Pionierului şi aveam 7 ani.

Pentru că dacă faci ce-ţi place, eşti bun în ce faci. Simt asta în fiecare zi cînd oameni vin la mine cu fruntea ridată de îngrijorare că avem o situaţie de criză, iar eu zîmbesc şi-i ajut să-şi găsească rapid soluţia potrivită.

Pentru că dacă faci ce-ţi place, în fiecare zi înveţi ceva extraordinar de mişto despre lucrurile care-ţi plac, şi asta te face să tremuri de bucurie la gîndul că iar e dimineaţă şi imediat ce ajungi la job poţi să mai naşti ceva, să pui în lume încă un lucru. Care lucru are şanse foarte mari să fie bun, pentru că e născut din sămînţă de iubire de lucru. Orice lucru.

Pentru că dacă faci ce-ţi place, se vede şi se simte. Şi oamenii îți sînt recunoscători şi aproape, şi asta face cît o mie de salarii la un loc.

Eu fac ce-mi place. Scriu şi lucrez cu oameni. Uneori zeci de oameni noi în fiecare zi. Cu unii mă înţeleg din prima, pe alţii trebuie să-i aştept să se îndrăgostească de mine, alţii mă urăsc şi/sau mă scot din sărite. Pînă şi pe cei din urmă îi iubesc, pentru că şi ei fac parte din ce-mi place să fac, din cine sînt.

Veţi spune că puţini au norocul meu. Iar eu vă voi spune că nu e doar noroc. E încăpăţînare, luptă, renunţare la altele, putere de vrut. Eu am vrut să fac ce fac. Multă vreme n-am ştiut asta, aşa că am căutat. Am fost întîi reporter de teren la o agenţie de presă, apoi am fost şef de producţie la departamentul de ştiri al unei televiziuni, apoi specialist PR la un ziar, apoi copywriter, apoi antreprenor online, după care am devenit project manager şi content developer pe online, în tot timpul asta am scris, zeci, sute de texte în tot felul de reviste şi fiţuici, pentru ca acum un an să intru direct în travaliul de aducere pe lume a unei reviste bune. Da, mi-a luat o vreme. Am făcut diverse, pe mai mulţi sau mai puţini bani.

Cînd m-am angajat la Zile şi nopti, am acceptat postul de redactor şef pe jumătate din banii pe care-i făceam la jobul dinainte. De două ori mai multă muncă, de zece ori mai multă responsabilitate. Dar era exact ce-mi doream să fac. Acum fac şi emisiunea TV, şi broşuri, şi încă o revistă lunară care va ieşi peste cîteva zile. Nu mai am timp nici să-mi dau seama cît de bine mi-e.

În fiecare zi inventăm cîte ceva, eu şi oamenii mei. Nişte titluri, o copertă, o combinaţie de culori, un text bun, un premiu fabulos, mereu altfel. Şi așa se face că după 14 ore de muncă eu ajung acasă zîmbind. N-am nevoie de pauze, de concediu. Mi-e bine pentru că nu muncesc, ci fac ce-mi place, jumătate din zi. Nu-i rău, nu?

Aşa că vă zic: faceţi ce vă place şi faceţi din ce vă place sursa voastră de venit. Poate nu e evident chiar acum care e calea. Poate sînt acolo nuanţe, tonuri, idei neexplorate. Poate criza asta e fix ce vă trebuie. Opriţi-vă o secundă şi gîndiţi-vă bine. Ce vă place să faceţi? Poate fi orice.

http://ionouka.blogspot.com/

Lucian Dan TEODOROVICI

Despre cărţile „controversate”

 

Zilele trecute am răspuns unor întrebări, pentru un ziar central, privitoare la relaţia scriitor-critic. Ca de obicei, numărul de semne pentru încadrarea în spaţiul tipografic fiind dictatorul, n-am avut cum să dezvolt o idee pînă la capăt, aşa încît m-am rezumat, ca mai toţi scriitorii care au răspuns în cadrul respectivei anchete, la cîteva idei apropiate de clişeu. N-are rost să le reiau aici.

Pentru că a trecut destulă vreme de la publicarea celei mai recente cărţi semnate de mine, ceea ce mă scoate, măcar din mintea mea, din bănuiala de subiectivism atroce, ţin totuşi să-mi dezvolt aici o părere despre critica românească. Pornind de la un fel de frustrare, recunosc, pe care îmi permit să cred c-o simt mult mai mulţi scriitori.

Pornind, mai exact, de-aici: indiferent ce se scrie despre cartea sa, un scriitor nu poate răspunde public. Sau poate, dar în opinia majorităţii e un gest deplasat, „nu se face”, e o convenţie ca scriitorul să spună ce are de spus în carte, de-a lungul unui an sau mai bine de lucru, iar criticul să spună ce are de spus în două pagini, de-a lungul unei ore de lucru, plus alte două-trei ore, poate mai mult, pe care şi le-a pierdut citind acea carte. Aşa stau lucrurile, iar dacă stau aşa, e firesc să le acceptăm.

Fiind firesc, le accept şi eu. Dar uneori am dreptul la mai sus amintitele frustrări. Uneori, cînd simt că mi-a fost citită superficial o carte, cînd văd că interpretarea e ridicol de epidermică, necontrazicîndu-mă doar pe mine, ci pe alţi zece critici, să spunem, începe să mă deranjeze convenţia. Pentru că acea cronică, deşi fundamental opusă altor zece, va fi inevitabil citită şi de nişte oameni, poate mulţi, care n-au avut acces la celelalte zece. Oameni ce vor rămîne cu impresia acelei cronici. Oameni care vor refuza să te citească din cauza acelei cronici.

Şi-acum, lucrul pe care nu-l înţeleg. Cei zece critici despre care vorbeam, ca exemplu, scriind pozitiv despre cartea ta, îşi asumă public opiniile. Cînd al unsprezecelea critic vine şi-ţi desfiinţează cartea, problema nu te priveşte doar pe tine, scriitor – tu oricum eşti sub „convenţie”, n-ai voie să reacţionezi. Îi priveşte însă, poate în aceeaşi măsură, şi pe ei, pe ceilalţi zece, ale căror opinii sînt net contrazise.

N-am văzut însă niciodată ca un critic să reacţioneze cînd opiniile îi sînt, fie şi indirect, contrazise. N-am văzut nevoia unei polemici între ei, criticii, avînd ca subiect o carte. Şi ei, spre deosebire de noi, scriitorii, au voie s-o facă! Dar pare, asta e senzaţia mea, că nici un critic nu ţine cu adevărat la ideile sale. A scris despre o carte, şi-a terminat cronica? Perfect, şi-a terminat treaba. Vine alt critic şi-i face praf toate opiniile, într-o altă cronică? Perfect, şi-a terminat şi el treaba. Sînt la poli opuşi? Şi ce? Cu treaba terminată, cei doi critici care au abordat atît de diferit aceeaşi carte trec la altceva. Cîndva, se vor întîlni în idei. Sau nu. N-are importanţă. Fiecare are dreptul să spună orice are de spus.

Aud uneori vorbindu-se despre o „carte controversată”. E atît de impropriu termenul! Nu-mi face plăcere să recurg la DEX, e uşor arogant, condescendent să faci asta, dar acum îndrăznesc. Conform lui, controversă înseamnă „a discuta în contradictoriu asupra unei probleme de principiu”. Cuvintele cheie sînt „a discuta” şi „contradictoriu”. Contradicţia se produce între cronici, e adevărat. Discuţia însă mai niciodată. Şi-atunci, ce-nseamnă „carte controversată”? Aproape că nu există aşa ceva după ’89. Sînt doar cărţi despre care au fost publicate multe păreri diferite. Fără discuţii pe marginea lor.

Din punctul de vedere al unui scriitor, aici apare frustrarea. Bine, eu nu pot spune nimic, nu e elegant. Dar cel care mi-a citit cartea şi a considerat-o bună nu simte chiar niciodată nevoia de a se contrazice cu cel care mi-a citit cartea şi a considerat-o proastă? Orice scriitor ar fi interesat, sînt sigur, de o luptă a argumentelor, orice scriitor ar avea de cîştigat din asta. Numai că, vedeţi, deja am senzaţia că cer prea mult. Deja mi se pare că eu, ca scriitor, mi-am depăşit perimetrul în care am voie să stau. Automat, mă simt prea plin de mine, mă consider prea important cerînd aşa ceva, îndrăznesc nesimţit de mult.

Intervine „convenţia”. Mi-am terminat de scris cartea. Mă aşez cuminte în locul meu şi aştept. Citesc cronicile. Cineva înţelege perfect ce am vrut să scriu într-o anume chestiune, mă laudă. Altcineva nu înţelege deloc, mă face praf. Eu îmi pun întrebarea: dacă a existat cineva care să înţeleagă, înseamnă că am reuşit în demersul meu, nu-i aşa?; înseamnă că problema e totuşi la acel altcineva, nu-i aşa? Dar asta ţine doar de logică. Şi pot să mă raportez cît vreau la logică în colţul meu. Eu cu mine însumi. Altundeva, oamenii şi-au terminat treburile. Îşi văd de următoarea carte despre care trebuie să scrie.

Iar eu, ca scriitor, îmi înghit nodul din gît şi-mi zic: „Eh, nici o problemă. Am scris o carte controversată”. Nimic mai simplu…

Veronica D. NICULESCU

Locul tău de lîngă florăreasă

 

Cîinele meu cu pulover, cîinele meu cu pulover albastru, zadarnic te-am căutat în cea mai friguroasă dintre zile, locul tău de lîngă florăreasă era gol. Dar tu erai undeva. Şi-am tot mers, părul încîlcit, doi crenvurşti Angst în buzunarul pardesiului. Ţi-aş povesti, consider că se cuvine să ştii, că la întoarcere locul tău era ocupat, un necunoscut roşcovan cu trei picioare şi cercel în ureche. Chiar cînd întindeam palma să-l mîngîi pe creştet el s-a lăsat în jos, aşezîndu-se pe rană. Dar scăpasem de Angst, era deja o vreme de cînd frica se mutase în burta cerşetoarei de pe pod. Cîinele meu cu pulover, zadarnic te-am căutat în cea mai friguroasă dintre zile.