10 CineTiuk!

CinemaTiuk

Mihail Vakulovski

 127 de ore între viaţă şi moarte

 

„127 de ore” de Danny Boyle e un film artistic care se bazează pe o întîmplare reală trăită de Aron Ralston, un alpinist american, care e şi scenaristul filmului şi care a scris şi o carte despre această aventură teribilă între viaţă şi moarte la propriu, „Between a Rock and a Hard Place”. Subiectul filmului e simplu: Aron, interpretat magistral de James Franco, pleacă în munţi fără să-şi anunţe familia sau prietenii, fiind fascinat de aventură şi de căţărări cît mai palpitante. În drum spre canioanele sale, se întîlneşte cu două fete dornice de aventuri şi adrenalină, cărora le arată cîteva locuri faine, apoi au intrat între stînci, într-un loc pe care ele l-au crezut fără ieşire. „Întotdeauna există o ieşire din situaţie, le-a zis Aron celor două fete, „şi acum la fel”, a completat el şi şi-a dat drumu’ dintre stînci în apă. Dar chestia asta nu mai părea valabilă atunci cînd o rocă imensă i-a prins mîna între stînci. Urmează 127 de ore de încercare de a se salva, timp în care Aron trece prin toate stările posibile şi imposibile, momente foarte grele inclusiv pentru spectatori, mai ales pentru cei care ştiu că filmul e âo ilustrare a unei întîmplări din viaţă, cu oameni reali. Înainte să vezi filmul poţi să te gîndeşti dacă filmul nu te va plictisi, nu va fi prea static, fiind vorba de un singur actor, o situaţie atît de fără ieşire, acelaşi peisaj… Dar n-o să ai parte de aşa ceva, filmul e impecabil realizat, actorul este foarte, foarte talentat, peisajul e minunat, muzica este incredibil de puternică, iar tu ca spectator vei trăi sentimente asemănătoare cu cele ale actorului, adrenalina va fi la maximum, ca şi concentrarea, de altfel. După ce vede că nu are cum să-şi elibereze mîna din strînsoarea pietrei care s-a blocat între pereţii canionului, Aron îşi zice să gîndească ce e de făcut. După 24 de ore începe să imprime la camera de filmat mesaje către cei dragi. Îşi spune că şansele de a rămîne în viaţă sînt mici. Apoi, după ce opreşte camera: „Nu e totul pierdut”, apoi: „Voi avea noroc”. Între timp rămîne fără mîncare, fără apă, începe să-şi amintească flash-uri din copilărie şi din adolescenţă, cu părinţii, cu sora, cu fosta iubită, se uită la pozele pe care le-a făcut pe drum, pe înregistrări, are coşmaruri şi vedenii, ajunge la concluzia: „Sînt un fel de erou blestemat”. După trei zile îşi zice că piatra asta l-a aşteptat aici toată viaţa, iar el mereu a mers spre ea, prin tot ce a făcut, prin fiecare mişcare, fiecare respiraţie, prin fiecare tresărire. Într-un final găseşte ieşirea din situaţie, dorinţa de a trăi fiind mai puternică decît moarte – îşi taie mîna de la cot cu un briceag şi se eliberează, moment în care muzica ajunge la cel mai înalt nivel de măiestrie, muzica în acea clipă e mai puternică decît orice altceva – tăcerea bruscă din acel moment e cît o operă, e ceva genial! După ce iese dintre canioane şi bea apă din băltoacă filmarea e de sus în jos, asta arătînd cît de mic e omul, ca o furnică şi chiar mai mic, depinde de unghiul de vedere… Ultima scenă e de după ce Aron ajunge acasă, după ce-şi continuă viaţa de zi cu zi. El iese la mal dintr-o apă în care înoată, iar acolo îl aşteaptă, fericiţi, prietenii lui pentru care a filmat mesajele de adio, soră-sa şi părinţii. Iar vocea naratorului ne povesteşte că acum Aron continuă să se caţere pe canion. Doar că acum mereu anunţă unde se duce. O dramă hiperrealistă, existenţială, dar şi educativă în acelaşi timp. Un film extraordinar, pe care-l puteţi vedea în premieră pentru România la Citiplex Braşov, între 18 şi 23 februarie. Vizionare utilă!

 

„127 Hours” de Danny Boyle

Cu: James Franco, Kate Mara, Lizzy Caplan

Cityplex Braşov, 18 - 23 februarie

 

Andra ATODIRESEI

Reţeaua de socializare

O idee locală împrăştiată global

 

„Reţeaua de socializare” este un film artistic despre cum a fost creată cea mai mare reţea de socializare din lume. Sună plictisitor? Dacă ar fi, atunci de ce a provocat o asemenea reacţie?! Mii de oameni au postat pe pagina lui Mark Zuckerberg (părintele Facebook-ului) după ce au văzut filmul. Ca la orice subiect interesant, părerile sunt împărţite, unii considerându-l pe cel mai tânăr miliardar din lume un nemernic, alţii un geniu. Povestea filmului începe la Harvard, când într-un exces de furie pentru că a fost părăsit de iubită, tânărul Mark creează Facemash, cu ajutorul căruia descoperă puterea internetului. Jesse Eisenberg joacă rolul lui Mark şi o face excelent, îţi devine simpatic, după o scenă ţi se face milă de el, iar în 10 secunde te irită la culme, după care iar ţi-e milă de el… Filmul nu este doar despre acea idee ce s-a dovedit a fi genială, dar şi despre prietenie, trădare şi ambiţie. Toţi actorii fac roluri foarte bune în acest film, până şi Justin Timberlake (a cărei prestanţă în filme nu a impresionat până acum). David Fischer a regizat filmul, aşa că după filme precum Fight Club, Strania poveste a lui Benjamin Button şi Zodiac îţi dai seama că şi „Reţeaua de socializare” este făcut cu cap şi talent.

 

Am trăit în ferme, apoi am trăit în oraşe, acum vom trăi pe internet!

Sean Parker, personaj

 

Vladimir BULAT

Deşertarea sensurilor

Trag speranţa că după ce va vedea sequel-ul lui Nikita Mihalkov, Soarele înşelător 2 (Rusia, Cehia, Franţa, Germania, 2010, 180 de min.), gazetarul C.T. Popescu va putea vorbi liber regizorului, fără să-şi citească gîndurile de pe hîrtie, cum a făcut-o pe scena de la Scala, în prezenţa realizatorului. Asta pentru că, în acest film chinuit s-a produs o deşertare a sensurilor.

 

Noul film debutează cu o scenă absolut terifiantă şi halucinantă, în care Stalin stă într-un chioşc pe malul apei şi povesteşte asistenţei cum mama lui cocea "pîine cu propriile mîini", pe care micuţul Iosea o ungea cu unt şi apoi punea peste dulceaţă. Privea îndelung cum dulceaţa se prelingea pe suprafaţa imaculată a untului. Nu înfuleca: îşi exersa răbdarea, voinţa, puterea de a se abţine în faţa ispitei...Vine o albină, pe care Stalin o priveşte cu ochi atenţi, de hienă. Probabil că la fel privea Tătucul pe oricine şi orice?

 

Apoi, i se comunică că-l aşteaptă o surpriză. Un tort cu profilul Tătucului. Nu se încumetă să bage el cuţitul, ci îndeamnă pe cei din preajmă să o facă... dar se pomeneşte sufocat în masa delicioasei creaţiuni.

 

Nu era decît un vis al lui Kotov (acelaşi Nikita Mihalkov) aflat în puşcărie, căruia după arestarea din 1938 i-a fost schimbată condamnarea politică cu una de drept comun, în vara lui 1941. Odată cu începerea războiului Kotov reuşeşte să evadeze din GULAG, şi se pierde în iadul cel mai de jos al războiului. Între timp, colonelul Dmitry Arsentiev (acelaşi Oleg Menşikov) este chemat la vila lui Stalin pentru a i se încredinţa personal găsirea generalului Kotov. Marusea (Victoria Tolstoganova, care a înlocuit-o pe Ingeborga Dapkunaite), soţia lui Kotov, cu care are o minunată fetiţă, Nadejda, a fost cîndva iubita lui Arsentiev -- acum i-a devenit chiar soţie, ştiindu-l pe Kotov mort. Nadejda acum e mare, pionieră şi e mîndră de tatăl său...

 

În general, filmul e cam fără sens, cu o grămadă de scene inutile, forţate, inexplicabile: scena botezului în apele mării, după bombardarea ambarcaţiunii Crucii Roşii, incendierea barăcii cu săteni nevinovaţi, masacrarea inocenţilor, a celor 240 de absolvenţi ai unei şcoli de elită, arătarea sînilor goi soldatului muribund, care-i cere acest lucru fetei înainte să moară (aluzie, iarăşi, la vîrsta fragedă la care mureau tinerii soldaţi) ş.a.

 

De bună seamă, presa de specialitate (din Rusia cel puţin) e descumpănită, şi nu remarcă în discuţii decît secvenţele preluate şi aduse din primul film în ţesătura sequel-ului, remarcă mai mult slăbiciunile decît atuurile acestei super-producţii cinematografice. Aproape că nimeni nu s-a aşteptat ca gomosul şi deloc modestul Mihalkov să facă un film atît de dezonorant, dezordonat şi slab! Din toate punctele de vedere.

 

Un film care a golit de sens orice idee de film.

 

http://ochiuldeveghe.over-blog.com/

Mihail Vakulovski

Morgen

 

„Morgen” este un film românesc despre o problemă internaţională  foarte gravă: emigrarea ilegală (cu toate motivele şi riscurile pe care le atrage după ea). Filmul nu prea are ritm, toată acţiunea şi inacţiunea parcă se petrece astfel ca să nu-l ameţească pe Nelu, personajul central din „Morgen”, un ardelean molcom şi mucalit jucat foarte natural de actorul Andras Hathazi. Nelu este un agent de pază la un supermarket dintr-un orăşel de la graniţa României cu Ungaria, Salonta, şi are o viaţă la fel de monotonă ca şi el – înainte de muncă se duce la pescuit cu o motocicletă cu ataş, doar că în Ungaria, că pe la noi n-ar fi aşa peşte, apoi se duce la serviciu, după care vine în casa lui departe chiar şi de Salonta, moştenită de la socri. Într-o dimineaţă pescuieşte… ceva neobişnuit, pe Behran, un emigrant turc interpretat de un actor turc, Yilmaz Yalcin, care vrea să ajungă în Germania, dar se lipeşte de Nelu nost’, căruia i se face milă de el şi-l cară în căsuţa lui, ascunzîndu-l – inclusiv de soţie – în beciul improvizat. Turcul îi dă nişte bani, ca Nelu să-l ajute să-şi îndeplinească visul german, iar Nelu îşi repară acoperişul de banii ăştia, promiţîndu-i turcului că „morgen”, unicul cuvînt prin care comunică cei doi, care între timp se împrietenesc şi chiar ies la barul satului împreună, se duc la un meci de fotbal în Ungaria ş.a.m.d. Comunicarea nonverbală (fiecare în limba lui, de fapt) e unul dintre procedeele originale ale filmului, care are şi o idee excelentă, dar şi personajele au fost bine prinse. Fireşte că se află despre fapta ilegală a lui… Nelu, care acum devine un fel de complice al imigrantului ilegal, vine şi poliţia, care încearcă să rezolve cazul, româneşte, fireşte, doar că turcul se întoarce în cocioaba lui Nelu ca un fel de bumerang, cerîndu-i acestuia mereu acelaşi lucru – să-l ajute să treacă graniţa. În fine, Nelu îl trece pe acesta ilegal, rupînd nişte baraje, la unguri, filmul terminîndu-se cumva în coadă de peşte, iar după încheierea lui rămîi cu un gust amar, cam supărat şi cam nemulţumit… Marian Crişan spune că exact simplitatea cu care a fost tratat un subiect atît de grav a plăcut publicului şi juriului de la Festivalul din Licorno, care au premiat filmul „Morgen”, debutul în lungmetraj al lui Marian Crişan, premiat şi cu Palme d'Or pentru scurtmetrajul „Megatron”. Un film interesant, dar care nu cred c-o să mulţumească publicul larg.

 

„Morgen” (2010, România),

regia: Marian Crişan

cu: Andras Hathazi, Yilmaz Yalcin

Vitalie SPRÎNCEANĂ

 O nuntă în Basarabia

 

Întâi despre faptul cum ar trebui să vorbim dacă filmul ar avea pretenţia să relateze fidel o realitate.

 - Prea lung – ar fi trebuit să se termine imediat după scena tentativei de ruletă rusească.

 - Nu-i capodoperă, dar nici nu cred ca depăşeşte pretenţia de a pune cap în cap nişte stereotipuri curente despre cele două ţări şi de a le aduna împreună. De a le întâlni, cum ar veni. Întâlnirea a ieşit aşa, frumuşică...

 - Figura Poetului, adică tata socru, e o găselniţă fantastică. În ea încape orice versificator de duzină. Unul de la ”Literatura şi Arta”, bunăoară sau altul din multitudinea de bloggeri, poeţi amatori şi alţi artişti pe apucate ce cred că poezie înseamnă a aduna cuvinte în versuri cu rimă. Andrei Strâmbeanu, de exemplu.

 - Scena cu moartea câinelui şi doliul legat de eveniment apare cel puţin forţată. Că nu mai suntem noi, basarabenii/moldovenii chiar aşa de inimoşi cu animalele. Dovada-s legiunile de câini vagabonzi ce fac plinul străzilor oraşelor republicii ţării noastre...Şi tratamentul general ce li se aplică, de la vlădică (Primar) la opincă (orăşenii).

- Clişeul Johhny n-are vreo treabă cu şmecherii de Bucureşti: aşa crede regizorul Napoleon Helmis că noi basarabenii am crede că ar fi ”jmecherii de pe Dâmboviţa”. Se pliază mai degrabă pe figura lui Ostap Bender din Odesa cosmopolită a anilor 30, decât naţionalistul de show...

- Filmul păcătuieşte prin prea multe credinţe luate la grămadă fără a fi chestionate (minim!): regizorul imaginează aleatoriu şi superficial nişte basarabeni, apoi încheagă în grabă nişte români care arată aşa cum crede el că credem noi că ar fi de fapt românii din România…ceea ce ne scuteşte iar de nişte aprecieri morale…

  - Ruleta rusească nu se practică în Moldova. Oamenii au frică de Dumnezeu. Cei ”neînfricaţi” îşi trag gloanţe în plină stradă, fără chichiţe estetice...

Am uita însă faptul că filmul foloseşte referinţele culturale în calitate de pretext pentru a construi o istorie hazlie, în nici un caz pentru a ţese istorii morale...Cum într-o istorie hazlie, hazul e cel mai important, figurile groteşti, uneori exagerate şi colorate excesiv (cum e Valera cu naţionalismul său de vodă feudal), nu îndeplinesc decât funcţia de a stârni râsul. Aşa-i regula umorului: exagerarea, săritul peste cal... Clovnul poartă haine caraghioase doar  pe scenă, în restul timpului fiind om obişnuit.

Cei care au crezut că-i vreo morală dincolo de adunătura caraghioasă de tipi imposibili – au căutat degeaba. Nu se găseşte morală. Nici moralizări.

Argumentul principal contra criticilor moralizatoare se hrăneşte din faptul că filmul nu face vreo sinteză nouă sau originală a identităţii culturale româneşti (în acest caz judecata morală ar fi cumva legitimată), nici nu creează vreun fel de basarabenitate necunoscută nouă, ci doar pune nişte prejudecăţi să se bată cap în cap...Eu nu prea pricep cum ar arăta o neutralitate într-un asemenea film, pentru că, mi s-a părut mie, românii regăţeni şi basarabenii apar, în acest film, egali în faţa ridicolului...

Despre filmul însuşi (că tot am vorbit despre lucruri inexistente până acum – ba o fidelitate a relatării, ba un conţinut moral) – el agaţă.

Pentru că joacă abil cartea ambiguităţilor culturale între două lumi ce se consideră a fi proxime, dar şi clişeele exoticismului local...Un fel de Balcanism de consum intern. Din acest motiv, intranslabil în alte limbi/culturi. Ideea de a-l trimite la Oscar (născută poate din interesul de a trimite cât mai mulţi oameni în cinematografe) e una deplasată. Filmul n-are nici o referinţă ”universală”, ci doar mâncăruri locale...

Dar e o reţetă internă cu multe-multe variaţii posibile: nunta în România (cu mire basarabean, nuntaşi cu marşutcă, ţigani şi lăutari, vodcă şi urşi, plus un oaspete turc ce aduce în dar tinerilor însurăţei o copie a sabiei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt), nunta în Oltenia/Transilvania (cu unguri şi secui, pălincă), nunta în Italia (cu varză murată, veri primari inventaţi, nuntaşi-gastarbeiteri)...

p.s. Am vizionat filmul furat de pe torrente...n-am cinematograf românesc aici la Washington... nu consider c-am făcut mare ispravă, dar cred c-ar fi timpul pentru un Netflix românesc cu streaming on-line... aşa ar fi corect.