10 Dialoguri Tiuk!

„The Kids Are All Right”/”Copiii sunt bine mersi”

Concepţie, scenariu și producție

Interviu cu

Lisa Cholodenko (regizor, co-scenarist) & Stuart Blumberg (scenarist)

 

- Cum a fost perioada în care ați scris scenariul pentru „The Kids Are All Right”/”Copiii sunt bine mersi”?

 

Stuart Blumberg (SB): Am fost foarte apropiaţi în timpul scrisului. Ne-am urât unul pe celălalt. Ne-am plăcut unul pe celălalt. Am dormit împreună când oboseam.

 

Lisa Cholodenko (LC): A fost un proces foarte lung. Ne-a luat aproape patru ani.

 

SB: Am reuşit împreună...

 

LC: Povestea este aşa: ne cunoşteam de câţiva ani de prin New York...

 

SB: Întotdeauna ne-am înţeles bine. Am întâlnit-o pe Lisa printr-un prieten comun şi am devenit buni amici...

 

LC: Ne-am întâlnit într-o cafenea din Los Angeles, şi Stuart m-a întrebat la ce lucrez. I-am spus că am început să scriu un scenariu dar că m-am blocat şi că nu ştiu ce să fac. Cel de-al doilea lungmetraj regizat de mine („Laurel Canyon”) tocmai fusese lansat. Lucram atunci la o televiziune, dar ceea ce voiam să fac era să scriu un scenariu original, al meu. Toate scenariile pe care le primeam îmi arătau că nu aceea era direcţia în care voiam să merg. Simţeam că începusem deja procesul acesta în care ceea ce faci devine ceva mai personal şi aş fi vrut nişte scenarii cu personaje mult mai bine conturate.

 

SB: Mi-a zis: “Vreau să scriu un film mainstream despre un cuplu de lesbiene care au copii de la taţi- donatori!”. Iar eu i-am zis: „Asta e amuzant, pentru c eu aş vrea să fac ceea ce faci tu, adică mai degrabă filme independente”.

 

LC: Practic, i-am prezentat ideea. El avea propriile lui motive pentru a fi interesat...

 

SB: Am fost donator de sperma când eram la colegiu...

 

LC: Am mulţi prieteni care s-au identificat cu un personaj sau altul al poveştii. Eu şi prietena mea chiar încercam în perioada aceea să avem un copil. Au fost multe poveşti despre copii concepuţi de la taţi-donatori - în The New York Times, la TV – iar copiii aceştia se apropie acum de vârsta maturităţii. E o lume necunoscută pentru viaţa de familie în general. Aşa că, în timp ce Stuart se gândea că ar fi interesant să punem accent pe latura indie a filmului, eu am vrut să aducem în proiectul asta pe cineva cu mai mult simţ al comercialului. Până la urmă, a fost o combinaţie reuşită.

 

SB: Niciunul dintre noi nu mai scrisese scenarii împreună cu altcineva până atunci.

 

LC: Ne-am întâlnit chiar a doua zi şi am decis să încercăm.

 

- Aţi început direct prin a scrie scenele sau aţi avut o altă abordare?

 

SB: Am stat câteva luni până când am schiţat intriga, apoi au mai trecut câteva luni până când am scris prima varianta de scenariu. Fiecare scenă, fiecare personaj au fost rescrise de cel puţin zece ori.

 

LC: Am început de la bază. Ne-am pus reciproc întrebări despre personaje, le-am dat o formă, le-am pus în antiteză unele cu celelalte. Când simţeam că povestea devine superficială sau prea „politically correct”, o luam de la capăt.

 

SB: Procesul ăsta a avut o dinamică deosebită, tocmai pentru că bărbaţii şi femeile sunt atât de diferiţi. Mi-a plăcut să lucrez cu Lisa. Câteodată stăteam la computer şi îi spuneam: „Ok! Suntem în criză de timp, aşa că hai să începem!” În schimb ea îmi zicea, “Nu, nu, nu! Mai bine zi-mi ce-ai făcut în weekend!”. Eu insistam „Trebuie să începem!” Şi ea: “Nu, nu! Trebuie să mai procesăm!”

 

LC: Când mă plângeam prietenei mele că nu ştiu dacă scenariu e bun de ceva ea îmi zicea: „Continuă să scrii până când povestea te va emoţiona pe tine. Dacă tu însăţi rezonezi la ea, înseamnă că eşti pe drumul cel bun!” Scriam deja de un an şi jumătate împreună cu Stuart, timp în care eu am rămas însărcinată. Credeam că vom putea face filmul înainte să nasc. Asta a fost prima variantă. Să facem filmul în 2005-2006. Nu prea s-a putut. Până când am obţinut finanţarea, eram deja prea însărcinată să-l mai pot face. Aşa că am născut, după care, în următorii ani, am încercat să petrec cât mai mult timp cu fiul meu. Dar am continuat să scriem. Rescrierile au dus la un scenariu şi mai bun. Pentru că am lucrat la el atât de mult timp am ajuns să-l văd în imagini.

 

- De ce ați ales să filmați pe peliculă?

 

LC: Împreună cu directorul de imagine, Igor Jadue-Lillo, am folosit pelicula de 35 de mm. Iubesc pelicula şi n-am vrut senzaţia aia grea, mult prea realistă, pe care ţi-o dă digitalul. Am vrut să văd granulaţia peliculei, ca în filmele cu care am crescut.

 

- Aţi vrut ca prin filmul vostru să transmiteţi un mesaj spectatorilor?

 

SB: Nu există vreun mesaj special legat de căsătoriile homosexuale. E doar ceva în genul bancului aceluia: „Persoanele gay merită să se simtă la fel de mizerabil într-un mariaj ca heterosexualii.” Ne-am concentrat pe oameni, nu pe subiecte politice şi sociale delicate.

 

LC: Nu sunt o persoană foarte implicată politic. Relaţia mea cu subiectele politice şi sociale este una mai degrabă creativă şi artistică. Ştiu că unii vor vedea în primul rând asta: „O, uite o familie neconvenţională, două mame şi copiii lor.” Noi încercăm să zicem doar : „Hei, uite o o familie. Punct.”

 

SB: E vorba despre o familie care a dus o viață liniștită până acum, însă noi le surprindem într-un moment de cumpănă.

 

LC: Povestea se vrea a fi o explorare a ceea ce toate familiile trăiesc, mai devreme sau mai târziu, mai ales familiile cu copii: neliniştea, comedia şi durerea de a vedea cum familia ta se schimbă, se transformă. Că eşti gay sau hetero sau singur sau într-o relaţie cu cineva de altă rasă, toată lumea trebuie să facă faţă genului ăstuia de provocări. Ce decizii iei în momentele grele şi cum poţi scăpa situaţia de sub control - asta încercăm noi să explorăm.

 

SB: Familia din povestea noastră e la fel de minunată, tulburată şi imperfectă ca orice familie.

 

LC: Când am decis că vreau să fac filme, ceea ce m-a convins au fost filmele pe care le-am văzut când eram tânără, filme care aveau un sens puternic al comediei şi tragediei. Acele filme în care simţeai umanitatea şi complexitatea personajelor.

 

SB: „The Kids Are All Right”/”Copiii sunt bine mersi” este o poveste în care „un personaj nou apare într-o stare de lucruri pre-existentă şi dă o nouă dinamică situaţiei”. Mark Ruffalo aduce foarte mult rolului. Reuşeşte să fie profund, dar şi amuzant în acelaşi timp. Îmi aduce aminte de unele roluri pe care le-a făcut la începutul carierei sale.

 

LC: Paul e un personaj foarte bogat, foarte plin de nuanţe în interpretarea lui Mark. A avut oferte pentru filme cu bugete mai mari, dar cred că unii actori mari găsesc plăcerea de a face film în producţii mai mici în care se pot implica total. Julianne Moore a fost nemaipomenită pentru că, după ce i-am spus că îl vreau pe Mark, i-a dat un telefon înainte.

 

- Julianne Moore a fost prima alegere pentru rolul lui Jules?

 

SB: Sigur! Am scris personajul Jules gândindu-ne la Julianne. Este nemaipomenit să-l vezi pe actorul la care te-ai gândit cum îşi spune replicile pe care i le-ai scris.

 

LC: Pe platou, Julianne era gata pentru orice, inclusiv pentru scenele de sex. Ne-am întâlnit prima dată în urmă cu zece ani, după care am mai vorbit întâmplător. Într-o zi mi-a spus „Scrie ceva pentru mine!” I-am trimis o primă variantă de la „The Kids Are All Right” şi a spus „Da!”. A spus „Da!” chiar din 2005, când filmul trebuia să fie produs, dar nu s-a mai făcut. A rămas fidelă proiectului de-a lungul anilor. Între timp, am vorbit mult despre personajul ei, aşa că Julianne a ajuns să-l cunoască pe măsură ce acesta a evoluat în cadrul scenariului.

 

SB: Ne-am gândit că o să fie ceva deosebit de ce a făcut ea până acum. Julianne joacă de obicei femei puternice. Nu că Jules n-ar fi puternică, dar, în relaţia dintre cele două mame, personajul lui Julianne este mai vulnerabil.

 

- Lisa, pentru Jules ai scris gândindu-te la Julianne Moore de la bun început. Dar, personajul Nic, pentru care nu aveai pe nimeni în minte la început, cât de mult este inspirat din tine?

 

LC: Sunt părţi din mine în Nic, bucăţi din personalitatea mea, dar nu eu sunt cea care pune pâine pe masă în familia mea... Pentru Nic, aveam nevoie de cineva mai decis, mai puternic. Ştiam că vreau o actriţă peste 40 de ani, puternică, sexy şi cunoscută. Am vorbit cu Julianne despre o listă scurtă de actriţe şi ne-am concentrat pe Annette Bening, pe care amândouă o adoram. Julianne i-a trimis un mail cu propunerea şi i-a scris „Mi-ar plăcea mult dacă ai accepta!” A fost ca o căsătorie aranjată. Amândouă ştiau că au fost alese una pentru cealaltă şi că trebuie să facă lucrurile să meargă. Le-a şi plăcut provocarea asta de a explora psihologia unui cuplu gay.

 

SB: Annette e uimitoare. În fiecare zi, pe platou, era incredibilă. Şi ce hotărâre dă personajului său! Practic, „s-a instalat” în personajul Nic!

 

LC: Pentru că Annette era în L.A., împreună cu ea şi cu Stuart am revizuit de câteva ori scenariul. Pentru Anette lucrul la scenariu e foarte important, iar ea e foarte bună la treaba asta: e incisivă, inteligentă şi metodică. Pentru ea a fost uşor să abordeze personajul, pentru că ea însăşi este foarte implicată în viaţa copiilor ei.

 

- În ce fel au reuşit să vă suprindă actorii tineri din distribuţie?

 

SB: Mia Wasikowska poate părea genul de puştoaică ajunsă celebră peste noapte dar, în realitate, este incredibil de lucidă şi calmă. A reuşit să transmită personajului Joni acea seriozitate absolut necesară în contextul poveştii. Josh Hutcherson a fost minunat şi el. Mai ales că în viaţa reală nu e deloc precum personajul Laser pe care îl joacă. E un tip extrovertit, care însă a reuşit să redea perfect un Laser interiorizat şi frământat.

 

- Care a fost reacţia spectatorilor la primele proiecţii? Filmul a fost prezentat în premieră în ianuarie 2010 la Sundance şi la Berlin.

 

LC: …nu eram pregătiţi pentru asta. La Sundance, la premiera mondială, am arătat o variantă neterminată. Cu toate astea, filmul a avut parte de o primire extraordinară şi peste aşteptările noastre. Cred că oamenilor le-a plăcut să vadă ceva realist şi complicat, dar în acelaşi timp amuzant. Filmul te duce într-o călătorie cinstită printre adevărurile pe care le simţi, o călătorie plină de surprize care se termină într-un punct în care îţi dai seama că speranţa nu moare.

 

 

 

The Kids Are All Right - o familie de 4 plus 1.

Interviu cu cei cinci actori

 

Annette Bening [Nic]: Într-un film, totul pleacă de la scenariu. Pentru mine, „The Kids Are All Right”/”Copiii sunt bine mersi” este o poveste excelentă şi zguduitoare despre o familie care trece prin ceea ce trec foarte multe familii, încercări care ne sunt foarte cunoscute şi care fac parte din experienţa noastră, a tuturor. Este foarte mult suflet în povestea asta, şi nu e nimic dulceag sau prea serios. Altfel, ar fi plictistoare.

 

Julianne Moore [Jules]: Unul dntre motivele pentru care am rezonat cu scenariul ăsta foarte amuzant este că descrie atât de bine acea relaţie de lungă durată în care mai ai şi copii. Şi eu şi Annette am avut parte de căsătorii lungi, amândouă avem copii şi ştim ce înseamnă să fii părinte. Când vine momentul ca unul dintre copii să plece de acasă, e o schimbare care îi va afecta pe toţi membrii unei familii.

 

Mia Wasikowska [Joni]: Dinamica unei familii se schimbă când copiii cresc şi încep să ia viaţa pe cont propriu.

 

Annette Bening: Fiecare personaj are parte de o călătorie în această poveste. Nic şi Jules sunt două mame foarte bune. Şi-au crescut copiii într-un mediu din care nu lipseşte dragostea şi grija. Cu toate astea, sunt oameni ca noi ceilalţi şi ca cei din familiile noastre. Cele două femei sunt foarte diferite, iar asta mi-a plăcut mult la acest scenariu.

 

Julianne Moore: Personajul meu a încercat tot felul de joburi. A făcut arhitectură, a avut afacerea ei, iar acum încearcă să fie designer în peisagistică. Problema e că ea a fost cea care ramânea de obicei cu copiii acasă şi avea grijă de ei peste zi aşa că, pentru ea, ideea că Joni se va muta de acasă e ceva foarte serios. În filme, personajele au o idee clară despre direcţia pe care vor s-o urmeze. În viaţă, vedem că foarte mulţi oameni habar nu au. Asta am vrut să joc prin Jules; drama ei vine din faptul că nu poate să meargă nici înainte, nici înapoi. Se simte blocată, iar partenera ei de viaţă, Nic, trebuie să facă faţă acestei situaţii. Trebuie să găsească o soluţie împreună, ele două.

 

Annette Bening: Am simţit că o înțeleg pe Nic, personajul meu. Am văzut-o ca pe o femeie raţională, echilibrată şi inteligentă care trebuie să se confrunte cu dilema în faţa căreia este pusă în acestă situaţie extremă. Una dintre bucuriile actoriei este să te transpui cât mai mult posibil în viaţa personajului şi să încerci să vezi lumea prin ochii lui.

 

Mia Wasikowska (Joni): Nic şi Jules provoacă în Joni reacţii diferite. Pentru mine, Joni este o persoană foarte puternică, decisă şi ambiţioasă care abia așteaptă să aibă rezultate foarte bune la şcoală. E o tânără cerebrală şi serioasă, foarte puţin interesată de lucruri de care alte fete de vârsta ei ar fi interesate, moda, de exemplu.

 

Josh Hutcherson [Laser]: Laser se întelege foarte bine cu cele două mame ale sale, dar întâlnirea cu Paul este extraordinară tocmai pentru că nu a avut o influenţă masculină asupra lui până atunci. La începutul poveştii el este cel care vrea să-şi cunoască tatăl. Lisa, Julianne, Annette, Mia şi cu mine am avut o discuţie pe tema “Ce-ai face dacă ar fi copilul tău? L-ai lăsa să-şi vadă tatăl biologic?”

 

Mark Ruffalo [Paul]: Lui Paul îi surâdea ideea de a prelua îndatorirea de părinte din punctul în care cele două mame au unele probleme în a face faţă situaţiei. Laser se aşteapta la un tată tradiţional, însa Paul e ceva mai complex. Paul nu renunţă total să mai comunice cu el însă preferă să se orienteze către Joni, care este mai emoţională şi mai directă cu el.

 

Josh Hutcherson: Laser este ceva mai precaut faţă de Paul, însă Joni relaţionează mai bine cu tatăl ei.

 

Mia Wasikowska: La început Joni este destul de temătoare, fiindcă este o relaţie în care se trezeşte peste noapte.

 

Mark Ruffalo: Paul nu a reuşit niciodată să se lege emoţional de o femeie. Pentru el sunt doar partenere de sex. Când află că este tatăl unor copii concepuţi din sperma pe care a donat-o în urmă cu mulţi ani, cred că începe să se simtă mândru puţin. Are fantezia asta: „Poate aş putea începe să fiu tată acum!“ Nu e ca şi cum ar trebui să aibă grijă de un copil mic, copiii lui sunt deja mari.

 

Julianne Moore: Nucleul familiei îl reprezintă relaţia dintre cei doi părinţi. Cel mai interesant lucru despre relaţia dintre cele două femei este firescul acesteia. În scenariu, se menționează că Nic era medic rezident la UCLA, iar Jules a venit la spital, probabil era studentă atunci. S-au întâlnit şi au întemeiat apoi o familie.

 

Annette Bening: Aceşti doi părinţi şi-au petrecut împreună toată viaţa lor de adulţi, lucru destul de comun. Nu simţim nicăieri că povestea s-ar forţa să scoată în relief prezenţa cuplului de femei în sine - iată punctul ei forte, în opinia mea. Detaliul este doar unul din ingredientele care formează această familie aparte.

 

Mark Ruffalo: Pentru Paul, Jules este cucerirea supremă;  nu numai că e măritată, dar este şi lesbiană (râde). Fructul oprit, un fel de tabu. Devin rapid intimi fiindcă ceea ce îi leagă este copilul pe care îl au împreună. Am mai jucat cu Julianne înainte (în „Blindness”), aşa că există un raport între noi. Scenele de sex au fost foarte uşor de filmat tocmai datorită prieteniei noastre. Plus că (râde) Julianne e prietenă cu soţia mea, ceea ce e de mare ajutor.

 

Julianne Moore: M-am bucurat că ne cunoşteam aşa bine de dinante, asta a făcut ca lucrurile să para mai puţin ciudate. Toată echipa este extraordinară, şi ceea ce i-a atras pe toţi a fost forţa scenariului „The Kids Are All Right”/”Copiii sunt bine mersi”. Prima dată m-am întâlnit cu Lisa la un eveniment din seria „Femei în film”. Am văzut lungmetrajul ei de debut, „High Art”, şi mi s-a părut genial. I-am şi spus: „De ce nu mi-ai arătat şi mie scenariu ăsta?” Este o scenaristă şi o regizoare minunată, şi am păstrat legătura. Mi-a trimis scenariul pe care ea şi Stuart l-au scris, am zis „Da!” şi astfel a început un proces foarte lung până când acest film a devenit realitate. Am rămas dedicată proiectului pentru că eu cred foarte mult în Lisa şi am sperat mereu că va ieşi un film din acest scenariu minunat.

 

Josh Hutcherson: Mie mi-a plăcut foarte mult al doilea lungmetraj al Lisei, „Laurel Canyon”, iar în scenariul de la „The Kids Are All Right”/”Copiii sunt bine mersi” am găsit aceeaşi emoţie şi acelaşi ritm. Când am citit scenariul am avut nişte reacţii foarte emoţionale.

 

Mia Wasikowska: Când am citit scenariul am descoperit foarte multe lucruri în Joni cu care mă puteam identifica. Când am jucat, am repetat practic doar imaginea care mi se formase în minte, după lectură.

 

Mark Ruffalo: Scenariul scris de Lisa şi Stuart a fost foarte bun. Erau foarte multe indicaţii în el. Lisa înţelege foarte bine actorii şi am fost foarte bucuros să lucrez cu ea.

 

Julianne Moore: Lisa a fost foarte bine pregătită. După ce a aşteptat atât timp să facă filmul ăsta, s-a bucurat de fiecare moment şi a exploatat fiecare secundă la maximum.

 

Annette Bening: Petrecerea de la masă la care se discută despre Joni Mitchell a fost scrisă perfect, dar Lisa ştia deja cum va dramatiza bucata aceasta pentru personajul meu, Nic. Ştia deja unde va pune camera şi care melodie se va cânta în acea scenă. Este ca un romancier care-ţi dezvăluie povestea. E foarte calmă şi receptivă la tot ce se întâmplă pe platou. Regizorii buni ştiu că au luat deja cea mai importantă decizie când au făcut castingul şi sunt dispuşi să aibă încredere în instinctul tău de actor când vrei să schimbi ceva. Asta chiar dacă ştie foarte bine ce vrea.

 

Josh Hutcherson: Lisa este dispusă să colaboreze, dar în același timp are propria vizune a poveştii, viziune pe care o respectă.

 

Mia Wasikowska: Atitudinea calmă şi serioasă a Lisei a molipsit toată echipa. Pe unele platouri de filmare poţi simţi tensiunea, dar Lisa a reuşit să stabilească o atmosferă destinsă, ceea ce e o mare realizare.

 

Julianne Moore: Echipa a fost fantastică şi toată filmarea a fost o plăcere. „The Kids Are All Right”/”Copiii sunt bine mersi” s-a filmat în 21 de zile, dar am avut şi câteva zile înainte în care am citit scenariul.

 

Annette Bening: Am discutat despre relaţia lor în detaliu, iar unele bucăţi din discuţiile noastre despre relaţia celor două au ajuns chiar în scenariu. Lisa şi Stuart au fost foarte atenţi şi au continuat să modifice scenariul pe parcursul filmărilor, ceea ce pentru mine e minunat, pentru că înveţi foarte multe lucruri noi după ce începi să filmezi. La un moment dat, micile detalii pot face diferenţa, fie că este vorba despre un unghi de filmare sau despre felul în care cineva alege să joace o scenă anume. Lisa ştie să creeze o atmosferă în care poţi spune că actorii nu joacă, ci mai degrabă se comportă ca personajele.

 

Julianne Moore: A fost foarte uşor pentru noi să ne simţim ca o familie. Mia şi Josh lucrează de mulţi ani cu actori profesionişti şi e o plăcere să lucrezi cu tineri actori atât de experimentaţi şi entuziaşti.

 

Annette Bening: Şi Mia şi Josh au înţeles că a fi bun în faţa camerei înseamnă să asculţi, să primeşti şi să laşi povestea să curgă firesc. Când îți spui replicile nu ştii cum va arăta asta în film, la final. Aşa că tot ceea ce poţi face este să te implici cu totul în momentul respectiv. Da, nu eşti tu, e doar un rol, şi cu toate astea vrei, pe cât posibil, să fii surprins de ce va ieşi la final.

 

Mia Wasikowska: Să poţi fi pe platou cu Julianne Moore şi Annette Bening, să le urmăreşti şi să înveţi din felul în care lucrează ele este o experienţă nemaipomenită.

 

Josh Hutcherson: A fost uimitor. Când am început să joc, nu m-am gândit că voi fi într-o scenă cu două actriţe care au șapte nominalizări la Oscar împreună!

 

Mark Ruffalo: Cred că este bine să intrii cu cât mai puţin orgoliu într-o echipă în care trebuie să înveţi să iei, dar şi să dai, în aceeaşi măsură. Este mereu o sărbătoare să fii pe acelaşi platou cu cineva ca Annette. Actorii ca ea iau lucrurile foarte în serios.

 

Annette Bening: Cred că oamenii se vor regăsi în aceste personaje. „The Kids Are All Right”/”Copiii sunt bine mersi” îţi dă acea senzaţie de viaţă adevărată: complicaţii, bucurii, dezamăgiri, nervi, intimităţi.

 

Julianne Moore: „The Kids Are All Right”/”Copiii sunt bine mersi” spune o poveste universală într-o maniera unică, inedită. Vorbeşte despre ce înseamnă să faci parte dintr-o familie. Ăsta este un lucru pe care toţi îl înțelegem, indeferent de locul de unde provenim, indiferent cărei generaţii îi aparţinem.

 

Mark Ruffalo: Sunt foarte mândru de filmul acesta. Este un mod foarte frumos de a portretiza o familie, şi e și amuzant...

 

Actorii și echipa. Biografii

 

 

ANNETTE BENING (Nic)

 

Născută în Topeka, în Kansas şi crescută în San Diego, Bening a studiat la un colegiu local, timp în care s-a angajat ca dansatoare într-un show prezentat înafara San Diego-ului, la renumitul Teatru Old Globe. Acest pas a dus la apariţia într-o producţie shakespeariana şi în două piese la Teatrul Repertory din San Diego. Absolventă a Universităţii de Stat din San Francisco, Annette Bening avea să fie acceptată de Teatrul Conservator American din San Franciso, unde a studiat actoria, pentru ca ulterior să joace în cadrul acestei companii. A luat parte la festivalurile shakespeariene de vară şi a apărut în producţii locale, până când cariera sa a purtat-o spre New York. Acolo, Bening avea să primească o nominalizare la premiile Tony şi să câştige premiul Clarence Derwent pentru Cel mai remarcabil debut al sezonului, pentru rolul său din „Coastal Disturbances”, jucat iniţial la Second Stage, apoi pe Broadway.

 

Cea mai recentă peliculă în care a jucat Annette Bening a fost remake-ul englezesc „The Women”/„Femeile”, al scenaristei-regizoare Diane English. Actriţa apare alături de Meg Ryan, Eva Mendes şi Jada Pinkett-Smith. Înainte de această peliculă, în 2006, ea primeşte o nominalizare la Globurile de Aur, pentru rolul din „Running With Scissors”/”Alergând ca apucaţii”. Următorul său proiect va fi „Mother And Child”, în care apare şi Naomi Watts, un film al scenaristului-regizor Rodrigo Garcia.

 

Pentru Sony Pictures Classics, Annette a fost Julia Lambert în „Julia”/”Julia”, rol ce i-a adus a treia nominalizare la Oscar. Pentru această interpretare, National Board of Review a numit-o Cea mai bună actriţă. Annette a câştigat Globul de Aur pentru Cea mai bună actriţă într-un film de comedie  şi a primit o nominalizare la Scren Actors Guild Awards (SAG), de asemenea, pentru Cea mai bună actriţă. Bening a jucat şi rolul principal din „Mrs. Harris”/”Doamna Harris”, alături de Ben Kingsley, film produs pentru HBO, personaj pentru interpretarea căruia a primit câte o nominalizare la premiile Emmy, SAG şi la Globurile de Aur.

 

Câştigătoare a numeroase premii de teatru, Annette Bening şi-a petrecut, totuşi, cel mai mult timp pe platoul de filmare. A jucat în extraordinarul „American Beauty”, pe care critica de film l-a iubit, şi pentru care actriţa a fost nominalizată atât la Oscar, cât şi la Globurile de Aur pentru Cea mai buna actriţă într-un film dramatic. Rolul i-a adus un Screen Actors Guild Award şi un premiu BAFTA. Alte pelicule din filmografia ei sunt “In Dreams”, în regia lui Neil Jordan şi “The Siege”/”Stare de asediu”, alături de Denzel Washington şi Bruce Willis.

 

Bening a primit Premiul pentru întreaga sa carieră, la festivalurile de film din Boston, Palm Springs şi Chicago, precum şi Premiul Donostia, la Festivalul internaţional de film de la San Sebastian. A câştigat premiul pentru Actriţa anului la Festivalul de film de la Hollywood şi a primit distincţia Montecito, la Festivalul de film de la Santa Barbara.

 

Prima sa nominalizare la Premiile Academiei, rol pentru care a fost numită Cea mai buna actriţă într-un rol secundar de către National Board of Review, a fost interpretarea din „The Grifters”/„Escrocii”. De asemenea, Annette a primit o nominalizare la Globurile de Aur pentru Cea mai buna actriţă într-o comedie pentru rolul principal din „The American President”/„Dragostea unui preşedinte american”, regizat de Rob Reiner, în care joacă alături de Michael Douglas. Bening a avut roluri secundare în „Mars Attacks!”/”Atacul martienilor!”, al lui Tim Burton şi în adaptarea lui Sir Ian McKellen după „Richard III”, de W. Shakespeare. Filmografia ei mai cuprinde „Love Affair”/”Poveste de dragoste”, alături de Warren Beatty, actualul său soţ, lungmetrajul „Bugsy”, regizat de Barry Levinson, tot alături de Beatty, film pentru care a primit o nominalizare la Globurile de Aur pentru Cea mai bună actriţă într-un film dramatic, „Regarding Henry”/”Viaţa lui Henry”, regizat de Mike Nichols,

 

cu Harrison Ford, apoi „Guilty by Suspicion”/”Lista neagră”, în care joacă alături de Robert DeNiro, „Valmont”, regizat de Milos Forman şi „Postcards from the Edge”/”Salutări din Hollywood”.

 

Bening şi-a făcut debutul în lungmetraj în comedia „The Great Outdoors”/”Război în familie”, cu Dan Aykroyd şi regretatul John Candy.

 

Rolurile sale din teatru includ „The Cherry Orchard”, de Cehov, montat la Mark Taper Forum din Los Angeles, în 2006 şi „Talking Heads”, de Alan Bennett, la Teatrul Tiffany din Los Angeles. De asemenea, a jucat rolul principal în „Hedda Gabler”, de Henrik Ibsen, în martie 1999, la Geffen Playhouse din Los Angeles. Cel mai recent rol  într-o piesă de ateatru a fost în „Medea”, la UCLA, iar în curând va juca în „The Female of the Species”, tot la Geffen Playhouse.

 

                                    

JULIANNE MOORE (Jules)

 

Julianne Moore face parte din grupul celor unsprezece actori care au primit două nominalizări la premiile Oscar în acelaşi an. În 2002, a fost nominalizată atât pentru rolul din „Far from Heaven” (regia Todd Haynes), cât şi pentru partitura din „The Hours” (regia Stephen Daldry). Pentru „Far from Heaven” a primit titlul de cea mai bună actriţă din partea Independent Spirit Awards, National Board of Review, Los Angeles Film Critics Association şi Broadcast Film Critics Association. A primit, de asemenea, nominalizări la Globurile de Aur şi la premiile Screen Actors Guild Awards.

 

Rolul din „The Hours” i-a mai adus încă două nominalizări de Screen Actors Guild Award. Ulterior a fost nominalizată la premiile Academiei Americane pentru interpretarea din „The End of the Affair” (regia Neil Jordan) şi pentru cea din „Boogie Nights” (regia Paul Thomas Anderson). Pentru cele două pelicule a fost din nou nominalizată la Globurile de Aur şi la premiile Screen Actors Guild Awards. Anul acesta, Julianne Moore a fost remarcată pentru rolul din „A Single Man” (regia Tom Ford), care i-a adus două nominalizări, la Globurile de Aur şi la Critics’ Choice Award.

 

Filmografia ei include pelicule de excepţie, cum sunt „Magnolia” (regia Paul Thomas Anderson), pentru care a fost nominalizată la Screen Actors Guild Award, „Safe” (regia Todd Haynes), pentru care a primit o nominalizare la Independent Spirit Award şi „I’m Not There”, regizat tot de Todd Haynes. „Short Cuts”, al lui Robert Altman,   i-a adus încă o nominalizare la Independent Spirit Award și un Glob de Aur întregii echipe. A urmat „Cookie’s Fortune”, tot în regia lui Altman și „Blindness” (regia Fernando Meirelles), unde a jucat alături de Mark Ruffalo. Filmografia ei cuprinde și lungmetrajele „Chloe”, în regia lui Atom Egoyan, „The Private Lives of Pippa Lee”, al Rebeccai Miller, „Savage Grace”, regizat de Tom Kalin’s, „Freedomland”, al lui Joe Roth, „Children of Men”, filmul lui Alfonso Cuarón, „The Prize Winner of Defiance”, „Ohio”, în regia lui Jane Anderson, sau „Hannibal”, al lui Ridley Scott. Pentru rolul din „An Ideal Husband”, al lui Oliver Parker, Julianne Moore a fost nominalizată din nou la Globul de Aur. Au urmat „The Big Lebowski”, al fraților Coen, „The Lost World: Jurassic Park”, al lui Steven Spielberg, „Surviving Picasso”, în regia lui Merchant Ivory, „Vanya”, regizat de Louis Malle,” The Hand That Rocks the Cradle”, în regia lui Curtis Hanson și „The Myth of Fingerprints”, „World Traveler” și „Trust the Man”, regizate de Bart Freundlich.

 

Julianne Moore a primit distincția Excellence in Media Award, în 2004, urmat de The Actor Award, în 2002, la Gotham Awards și Tribute to Independent Vision Award, în 2001, la Sundance Film Festival.

 

În prezent filmează alături de Steve Carell şi Kevin Bacon pentru un lungmetraj regizat de John Requa şi Glenn Ficarra.

 

După ce a studiat actoria la Universitatea din Boston, Julianne Moore şi-a început cariera pe Broadway. Printre piesele de teatru în care a jucat se numără “Hamlet”, al lui William Shakespeare, regizat de Garland Wright, și „The Vertical Hour”, în regia lui Sam Mendes, care peste câţiva ani avea să devină celebru pentru „American Beauty”.

 

 

MARK RUFFALO (Paul)

 

Actor, regizor, producător şi scenarist, Mark Ruffalo s-a remarcat jucând alături de Laura Linney în „You Can Count on Me” (regia Kenneth Lonergan). Rolul i-a adus nominalizări şi premii la Independent Spirit Award, distincția the New Generation Award din partea Los Angeles Film Critics Association şi premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul defilm de la Montreal, în 2002. Pentru debutul său regizoral cu „Sympathy for Delicious”, în care Ruffalo și joacă alături de Orlando Bloom, Laura Linney și Juliette Lewis a fost recompensat cu Premiul special al juriului la festivalul de la Sundance, în 2010.

 

A mai jucat în „Zodiac” (regia David Fincher), „Eternal Sunshine of the Spotless Mind” (regia Michel Gondry), „Collateral” (Michael Mann), „What Doesn’t Kill You” (regia: Brian Goodman), „Where the Wild Things Are” (regia: Spike Jonze), „The Brothers Bloom” (regia: Rian Johnson), „Reservation Road” (regia: Terry George), „My Life Without Me” (regia: Isabel Coixet), „In the Cut” (regia: Jane Campion), „13 Going on 30” (regia: Gary Winick), „Just Like Heaven” (regia: Mark Waters), „All the King’s Men” (regia: Steven Zaillian), „xx/yy” (regia: Austin Chick), „Windtalkers” (regia: John Woo), „The Last Castle” (regia: Rod Lurie), „Ride with the Devil” (regia: Ang Lee). Recent, l-a avut ca partener pe Leonardo DiCaprio în filmul lui Martin Scorsese, „Shutter Island”.

 

Originar din Wisconsin, Mark Ruffalo a studiat la Stella Adler Conservatory înainte de a-şi începe cariera în teatru. Recent, actorul a primit o nominalizare la prestigioasele premii Tony, echivalentul Oscarurilor pentru actorii de teatru.

 

 

MIA WASIKOWSKA (Joni)

 

Una dintre tinerele actriţe în plină ascensiune în acest moment, Mia Wasikowska lucrează în prezent la producţia „Jane Eyre”, o adaptare modernă a romanului clasic cu același nume. Actrița a putut fi văzută de curând pe marile ecrane în rolul titular din filmul lui Tim Burton, „Alice în Wonderland”, alături de Johnny Depp, Helena Bonham Carter şi Anne Hathaway.

 

Mia a renunţat la balet în favoarea actoriei, meserie în care a debutat în ţara sa natală, Australia.

 

Debutul în Statele Unite a fost unul de senzaţie. Ea a reuşit să impresioneze în serialul „In Treatment”, unde îi dă replica experimentatului Gabriel Byrne.

 

Următorul său proiect este noul film al lui Gus Van Sant, „Restless”.

 

 

JOSH HUTCHERSON (Laser)

 

Josh Hutcherson devine foarte repede unul dintre cei mai doriţi tineri actori de la Hollywood. A terminat de curând filmările la thriller-ul „Red Dawn” şi la drama „Carmel”, iar după ce a jucat alături de Brendan Fraser în blockbuster-ul „Journey to the Center of the Earth”, Josh va apărea şi în continuarea acestui film.

 

Tânărul actor a avut roluri importante în „Cirque du Freak: The Vampire’s Assistant” şi în „Firehouse Dog”. De asemenea, Josh şi-a împrumutat vocea pentru filmele de animaţie „The Polar Express” sau „Howl’s Moving Castle” (regia Hayao Miyazaki).

 

 

LISA CHOLODENKO (regizor și scenarist)

 

Lisa Cholodenko a descoperit filmul lucrând ca asistent de montaj la lungmetraje ca „Boyz N the Hood”, alături de regizorul John Singleton sau „Used People” (regia Beeban Kidron). A studiat regia şi scenaristica la Columbia University, unde a regizat numeroase scurtmetraje premiate la festivaluri internaţionale.

 

Lisa a debutat în lungmetraj cu „High Art”,peliculă care i-a adus în 1998 un premiu pentru scenariu la festivalul de la Sundance. Al doilea său film, „Laurel Canyon”,cu Kate Beckinsale, Christian Bale, Frances McDormand şi Alessandro Nivola, a avut premiera mondială în 2002 la Cannes şi a fost nominalizat la mai multe categorii la Independent Spirit Award. La fel s-a întâmplat şi cu al treilea său lungmetraj, „Cavedweller”, cu Kyra Sedgwick şi Aidan Quinn, care a primit premii la festivalurile de la Seattle şi Karlovy Vary.

 

 

STUART BLUMBERG (scenarist)

 

Stuart Blumberg a scris şi a produs „Keeping the Faith”, în care joacă Edward Norton, care este şi regizorul acestui film, Ben Stiller şi Jenna Elfman. Blumberg a semnat şi scenariul pentru „The Girl Next Door”, cu Emile Hirsch şi Elisha Cuthbert. În 2009, el produce documentarul „By the People: Alegerea lui Barack Obama”. Produs pentru HBO, documentarul a rulat şi în cinematografe.

The Kids Are All Right. Actorii și echipa

 

 

Distribuția:

Jules                JULIANNE MOORE

Nic                  ANNETTE BENING

Paul                 MARK RUFFALO

Joni                  MIA WASIKOWSKA

Laser               JOSH HUTCHERSON

Tanya               YAYA DaCOSTA

 

Echipa:

Regia: Lisa Cholodenko

Scenariul: Lisa Cholodenko și Stuart Blumberg

Produs De: Gary Gilbert, Jeffrey Levy-Hinte, Celine Rattray, Jordan Horowitz, Daniela Taplin Lundberg, Philippe Hellmann

Imaginea: Igor Jadue-Lillo

Scenografia: Julie Berghoff

Montajul: Jeffrey M. Werner

Musica: Carter Burwell

Costumele: Mary Claire Hannan

Casting: Laura Rosenthal

Disribuitor internațional: Inferno Entertainment

 

Titlul original: The Kids Are All Right

Titlul filmului în România: Copiii sunt bine mersi

Durata: 106 minute

Țara: SUA

Limba: engleză

Sunetul: Dolby Stereo SR/SRD/DTS

Imaginea: Aspect Ratio: 1:85/1

 

Distribuit în România de Independența Film, 2011

Interviu cu Florin DUMITRESCU

realizat de Mihail VAKULOVSKI

  

Florin, în primul rînd felicitări pentru „ÎNcîntece”, al doilea tău volum de poezie. Cum ai ajuns la acest titlu? Ce variante ai mai avut?

- Mulţumesc Tiuk-ului, care m-a încurajat în ultimii ani, în momente de cumpănă. Am scris această carte şi cu sprijinul vostru.

Ideea titlului mi-a venit într-un rar moment de auto-teoretizare. Am credinţa că forma pură a poeziei este cîntul... sau cîntecul... Baudelaire e mai sigur pe el cînd spune “de la musique avant toute chose”... Practica muncii de textier mi-a arătat că încercarea de a recupera sincretismul muzică/poezie este imperfectă, limitată, poate chiar o himeră. Atunci am căutat să definesc teritoriul versurilor mele “de citit” (nedestinate muzicii), ca un limb al cantabilităţii interioare şi totodată al încîntării, al forţei incantatorii a sunetelor. I-am zis ÎNcîntece şi am văzut că titlul a prins şi că oamenii se întrec să-i dea explicaţii... dintre care unele mă surprind şi pe mine! Variante provizorii de titlu au fost: Gina are pere (ca un fel de ripostă matură, peste ani, la volumul de tinereţe Ana are mere...) şi Mă uit în rai cu binoclul, după unul dintre poemele incluse în culegere. Un timp m-am temut că titlul ÎNcîntece are un fason prea patetic, prea clasic, prea... şaptezecist (mai există un volum de poezie Încîntece din anii ’70, al lui Ion Pachia Tatomirescu, cu prefaţă de Miron Radu Paraschivescu). Dar, sfătuindu-mă cu Mugur Grosu, redactorul cărţii (şi autorul copertei), am hotărît să mizez pe onestitate şi pe intuiţia dintîi. A rămas ÎNcîntece - titlul cel mai sincer şi, prin urmare, cel mai adecvat.

  

- De la „Ana are mere” (volumul de debut) la „ÎNcîntece” a trecut ceva apă pe Dîmboviţa. Cît de greu a fost să publici noul volum de poezie?

- Eu sînt în primul rînd textier şi, în aceşti treisprezece ani, în care n-am publicat volume, am publicat... albume! Treaba e că primul volum de versuri, Ana are mere, a fost premiat, întîmpinat foarte bine de critică şi de publicul tînăr; astfel că am rămas cu un soi de obligaţie faţă de toţi oamenii care m-au îndemnat să scriu „poezie de citit” şi care m-au răsfăţat cu laudele şi cu atenţia lor. O simţeam ca pe o aşteptare pe care întîrziam s-o onorez. Între timp a apărut un public nou, mai înclinat către poezie, către lectură în general, în comparaţie cu publicul din anii ’90. Mi se pare important să rezonez cu posibilii cititori, să le propun viziunile mele şi totodată să mă alimentez cu viziunile lor. M-am învăţat rău, cu nărav, să fiu strunit de ceilalţi şi să aştept aplauze. Poate că poeţii adevăraţi sînt asemeni lui Emily Dickinson: mai închişi în propria lume, ca să nu zic autişti. Eu însă n-aş putea scrie dacă n-aş sesiza o minimă comandă publică.

 

- Eşti cunoscut mai mult ca textier al formaţiilor Sarmalele Reci, Timpuri Noi şi Direcţia 5. Practica asta ţi-a schimbat cumva viziunea asupra poeziei? Întreb asta pentru că poeziile tale sînt foarte… orale, să zic aşa…

- Poezia s-a născut orală. Druizii, aezii, rapsozii Vedelor şi Upanişadelor nu ştiau ce e ăla cuvînt scris. La şcoală învăţăm că tradiţia poeziei e marcată de legăturile cu muzica, mai mult sau mai puţin manifeste de la o epocă la alta. E ceea ce putem constata şi azi, pe viu, urmărind un poet precum Chris Tănăsescu, în performance-urile cu trupa Margento sau în recitaluri solo. Şi sînt toate celelalte genuri de sincretism rodnic, de la creaţiile cantautorilor, pe care le etichetăm îndeobşte folk, pînă la poetry slam şi alte forme de virtuozitate lirică din zona hip-hop...

La mine e o experienţă aparte: eu sînt un textier specializat să compună versuri după muzică, pornind de la varianta de cîntec cu la-la-la. Trebuie să ţin seama de metrică, accente şi ritm; de fineţuri precum deschiderea vocalelor, raportul între consoane şi diftongi etc. Este o caznă care te căleşte în meşteşugul versificării. Marele farmec al muzicii – şi totodată marea lecţie pe care o putem învăţa de la muzicieni noi, literaţii, este realizarea acelei stări de plutire, de lejeritate, de implicare a întregii fiinţe: glas, respiraţie, trunchi, membre, buric, sex... Poate poezia ne-cîntată să atingă aceste performanţe? Eu zic că măcar poate năzui... Marele paradox e că acea lejeritate şi suavitate muzicală se obţine cu mare trudă. Sînt poeme de o mare simplitate, uşor de recitat şi chiar de memorat, care te fac să crezi că-i vin poetului natural, fără efort. Secretul e că tocmai acea naturaleţe se obţine cu efort şi meşteşug – şi asta e încă o învăţătură a colaborării cu muzicienii.

Pe de altă parte, să recunoaştem. Poezia destinată cititului poate îngloba mai bine idei, sensuri complexe, formule elaborate... Ea se pretează mai degrabă meditaţiei dense; în timp ce versurile cantabile îi par cititorului contemporan mai diluate ideologic. Eu cred totuşi că, în modernism, s-a pierdut o anumită dimensiune inefabilă a poeziei, un anumit tip de meditaţie suavă, eterică, adresată – să zicem – mai mult sufletului decît minţii. ÎNcîntecele mele aş dori să se situeze undeva la mijloc. Ele îşi propun, printre altele, să recupereze această pierdere; şi să vorbească pe alocuri despre ea.

 

- Eşti unul din puţinii poeţi actuali încă tineri care mai folosesc rima, e adevărat că altfel decît ceilalţi – cu umor, ironie, hîtru şi postmodern. Ce rost mai poate avea rima în actualitate? E greu să scrii cu rimă în mileniul III şi să nu cazi în ridicol?

- Există critici care m-au descurajat să folosesc rima altfel decît cu intenţie ironică, parodică, dezvrăjită. Altminteri – mă avertizau ei – mă pîndeşte ridicolul. Există însă şi oameni (cu unul dintre ei discut chiar acum) care m-au încurajat să-mi urmez capriciul de a scrie „desuet”, anacronic. Îmi permit să mă consider îndeajuns de stăpîn pe sculele mele, retorice şi ideologice, încît să nu mă scufund în penibil.

Rima are o înţelepciune a ei, pe care oamenii, mai ales contemporanii noştri, o ignoră. Chiar şi pretenţioşii care strîmbă din nas la rime poartă cu ei, în adîncurile conştiinţei, ghicitorile şi numărătorile de copii, ca să nu zic cîntecele de leagăn şi de dezmierdare, care le-au marcat venirea pe lume (o lume a rimei)... Azi sîntem critici faţă de rimă, dar tînjim în secret după rimă, după ritm, după aliteraţii şi homeoteleute... în general, după acea potrivire a sunetelor cu sensurile care ne armonizează percepţia lumii; după ceea ce lingviştii numesc „caracter motivat”.

Ce fac eu este manierism, OK, e eticheta pe care o accept şi mi-o asum ca pe un stindard: sînt un manierist care face uz de tropi clasici, de concetism şi arguţie, dar fac asta – printre multe altele – tocmai ca să obţin surpriză şi încîntare, ca să evit plictiseala şi previzibilul. Este ceea ce mă păzeşte poate cel mai mult de ridicol – zic eu.

 

- După apariţia primului volum de poezie te-ai îndepărtat de lumea literară. Se deosebeşte tare viaţa literară de atunci, cînd erai student, apoi profesor, de asta de acum, cînd eşti acaparat de reclame şi publicitate? Cum se vede lumea literară mai dintr-o parte?

- Azi citesc mai puţină beletristică. Mi-e de multe ori jenă să vorbesc cu autori pe care nu i-am citit decît sumar, pe net, sau nici atît. Înainte eram mai updatat; azi am impresia că am scăpat pedalele de sub picioare.

Pe de altă parte, privind dinspre lumea publicităţii, sînt mai conştient de importanţa pe care a căpătat-o marketingul şi PR-ul în literatură, în lumea editorială. E de-a dreptul o axiomă: azi, ca să te citească lumea, trebuie să apari la televizor. Tot mai mulţi critici conştientizează rolul de copywriteri pe care îl capătă tot mai mult în campania cîte unei cărţi, a cîte unui scriitor, a cîte unei edituri... Apoi se vede importanţa pe care o dobîndesc tîrgurile, evenimentele de lansare, moda cărţilor date cadou împreună cu ziarele etc. Nu spun dacă e bine sau e rău ce se întîmplă, cu atît mai puţin pot să fac asta din perspectiva negustorească a unui copywriter, a unui lăudător de mărfuri.

 

- Ce influenţe – literare sau nu neapărat – ai simţit de-a lungul timpului? Ce scriitori ţi-au plăcut în copilărie?

- Sînt lucruri de care îmi dau seama în calitate de tătic, de cumpărător de cărţi pentru copiii mei şi de gestionar, mai mult sau mai puţin implicat, al lecturilor lor. Cel mare citeşte destul de mult, comparativ cu ceilalţi din generaţia lui. Şi văd că are o anumită deviaţie faţă de preferinţele mele din copilărie. Mie mi-au plăcut Legendele Olimpului, le-am recitit de nenumărate ori cu nesaţ. El le-a citit anevoie, fără chef... În schimb şi-a împrumutat de la bibliotecă cele două volume Apolodor, pe care le-a devorat, fără ca eu să-i dau nici cel mai mic îndemn. Mie în schimb nu mi-a plăcut Apolodor, ceea ce m-a făcut să pierd startul în receptarea lui Naum (spre deosebire de mulţi din generaţia noastră care îl divinizează). Eu am crescut cu Arghezi, Coşbuc, Topîrceanu, Nina Cassian... Un autor care mi-a marcat copilăria este Octav Pancu-Iaşi: prozator pentru copii, dar plin de un lirism modern, pe alocuri de-a dreptul dadaist. Schiţele lui doldora de spirit ludic mă făceau să rîd isteric. Cred că mi-au dat dependenţă faţă de un anume umor absurd, pe care l-am redescoperit mai apoi în Caragiale, Urmuz şi Ionescu. Totul însă din perspectivă copilărească, naivă, prilejuind uimire. Pancu-Iaşi mi-a deschis pofta pentru jocul cu iraţionalul. E un autor pe care îl aşez cu drag în panteonul meu.

 

- În afară de formaţiile pentru care scrii textele pieselor ce muzică-ţi mai place? Ai putea să scrii texte pentru formaţii care nu-ţi plac?

- Sînt deschis către tot felul de muzici, încerc să-mi păstrez urechea proaspătă şi să mă feresc de prejudecăţi şi sectarisme. Există anume cîntece care nu-mi plac... Există muzicieni pe care îi respect, deşi nu sînt un fan al lor. La o adică, aş putea să scriu cîntece şi pentru aceştia, dacă m-ar tocmi. Un cîntec care-mi displace – aş putea să găsesc eu o perspectivă din care să mi-l apropii, astfel încît să-i dau un sens interesant prin text, să-l fac pînă la urmă să-mi placă. Mi s-a întîmplat, dimpotrivă, să refuz o trupă super-favorită, din inhibiţie şi din teama că nu voi putea scrie ceva la nivelul ei. S-a petrecut acum cîţiva ani, cînd Partizan lucra la al doilea album: Artanu m-a solicitat să îl ajut cu texte. L-am refuzat pe loc: mi-am dat seama că eu sînt prea raţional, prea logic, poate prea conformist pentru stilul lor de versuri, de o naivitate imaginativă care frizează profeticul. I-am spus lucrurile astea, înecat de emoţie, dar cred că nu s-a transmis prin telefon şi el a rămas cu impresia că am găsit un pretext ca să-l refuz. Acum cred că am făcut o greşeală. În fond, orice colaborare ne îmbogăţeşte, orice comerţ spiritual ar trebui să ne fie binevenit.

 

- Cum crezi că poate să trăiască un scriitor din scris? E posibil aşa ceva în România?

- Sînt mulţi scriitori care cîştigă din scris; e drept, nu din literatură, nu din ce reuşesc să vîndă în librării; ci din prestaţia în aşa-numitele „stiluri funcţionale”; adică scriu pentru media, publicitate, PR... sau diverse alte domenii mai lipsite de glorie. Pe de o parte, e păcat că nu au la dispoziţie timp şi burse, care să le favorizeze creaţia: poate că aşa rămîn nescrise multe cărţi bune... Pe de altă parte, cred că, pe undeva, aceste eforturi le priesc scriitorilor; că undeva, cîndva, în creaţia lor „cultă”, se va simţi experienţa căpătată chiar şi în cel mai anost cubicul în care au redactat taloane de concurs... sau formulare de înscriere... sau subtitrări pentru filme de protecţia muncii...

Noi, românii, dăm un sens poate prea înalt termenului scriitor: i-am păstrat o aură romantică, înălţătoare. În engleză, writer e şi redactorul de ziar; şi scribul de discursuri politice; şi ultimul co-co-scenarist al unui sitcom... Cînd lucram, acum vreo cinsprezece ani, la o agenţie multinaţională, un şef de-al meu englezoi îmi zicea „writer”, ceea ce (făcînd eu traducerea în maximalistul termen scriitor) îmi punea la încercare modestia: „No, I’m not a writer, I’m a copywriter!” – i-am replicat eu o dată. La care el: „Yeah, you’re a writer!” – pînă cînd m-am dumirit că, la ei, e într-adevăr acelaşi lucru dacă eşti scriitor de opere nemuritoare sau scriitor de invitaţii pentru nuntă. Această perspectivă relaxată, tipică marilor culturi, ar putea să ne dea de gîndit nouă de aici, din marginea imperiului...

 

- Oare ce-i face pe scriitori să scrie în continuare, deşi nu au de cîştigat absolut nimic concret din asta, doar poate ceva popularitate?

- E adevărat, dacă vedem în scrierile literare exclusiv nişte opere de artă, acestea se dovedesc nerentabile şi autorii lor ne apar ca nişte artişti utopici. Dar literatura are încă o dimensiune - una mai dinamică - aceea de comunicare, de vector al interacţiunii sociale. Cred că asta îi animă pe scriitori să scrie în continuare: dorinţa de a lansa mesaje, dorinţa de a participa la marile dezbateri ale epocii.

 

- Ce hobby-uri ai? Am citit că-n călătoriile tale ai rămas fără maşină. Ce poţi păţi în activităţile culturale?

- Eram în concediu la bulgari, în 2009, cu familia, cînd ne-au furat maşina. Între timp ne-a fost găsită, dar acum tot nu putem circula cu ea, pentru că este blocată prin Interpol de mai bine de un an (şi nu i se poate face inspecţia tehnică periodică etc.). Aşa că sînt constrîns să practic tot mai mult cultura bicicletei...

 

- Acum ce scrii? Sau încă te bucuri de „ÎNcîntece”?

- Deja se ştie prin tîrg: Dan Mircea Cipariu ne-a convocat, pe Sorin Gherguţ, Bogdan O. Popescu, Dan Pleşa şi pe mine, să scoatem Marfă II, care nu va fi o reeditare a antologiei Marfă din ’96, ci un volum distinct, cu versurile noastre de maturitate. Ni se vor alătura doi poeţi excelenţi, din aceeaşi pleiadă cu noi, pe care însă nu-i dezvălui acum: vor fi atuurile noastre secrete. Cartea ar trebui să iasă cîndva, la primăvară. Fiecare dintre noi, vechii „marfari”, a evoluat mult în aceşti cincisprezece ani... Mă rog, Gherguţ era de atunci un poet desăvîrşit; încă de atunci am văzut în el un maestru. Acum cred că sîntem în stare să revenim cu un volum colectiv mai închegat, mai consistent, mai demn de interes pentru publicul din 2011. Eu unul pregătesc pentru acest volum ceva binişor diferit de ÎNcîntece, deşi tot în aceeaşi zonă stilistică.

Între timp, da, analizez receptarea ÎNcîntecelor. În acest volum am lansat unele experimente, ale căror rezultate le aştept, le urmăresc, le savurez...

Sper ca anul ăsta să termin un poem epic de proporţii mai semnificative, la care lucrez de trei ani în mare secret.

Dacă se vor concretiza şi alte proiecte, cititorii Tiuk-ului promit să fie primii care să le afle.

„Dacă ţelul e comun, atunci totul merge mult mai uşor”,

interviu cu Mihnea BLIDARIU

realizat de Mihail Vakulovski

 

- Salutare, Mihnea. Aţi sărbătorit 10 ani LUNA AMARĂ prin muncă, să zic aşa, printr-un turneu prin toată ţara. Cum a fost acest turneu aniversar?

- Servus, Mihai! Turneul a fost tare fain, am avut parte de un public excelent, in general sunetul a fost mulţumitor, locaţiile ok. Câteva concerte au ieşit în evidenţă, cel de la Iaşi, în primul rând, unde au fost 600 de persoane (cel mai numeros public de club din acest turneu), dar şi cele de la Braşov, Cluj, Bucureşti (Fire Club), Suceava sau Craiova.

 

- Ce-aţi mai făcut în legătură cu 10 ani lunatici, în afară de turneul prin ţară?

- Noi suntem o trupă de live şi asta oferim cel mai bine publicului. Aşa că nu ne-am agitat prea mult în rest. Am mai făcut un mic concurs prin care ofeream unor fani şansa de a cânta cu noi pe scenă o piesă Luna Amară care le place şi a ieşit destul de haios treaba asta. Ah, am mai făcut, bineînţeles, o serie de tricouri aniversare care, din câte ştiu, aproape s-au epuizat…

 

- Îţi mai aminteşti cum au fost primele concerte Tanagra Noise (cum se numea la început formaţia)? Dar primele concerte cu numele Luna Amară? Aveţi fotografii de la acele concerte?

- Da, primul concert a fost într-o formulă bizară, cu 2 chitare acustice, una electrică şi tobe. Fără bass. Şi asta se întâmpla în 1999, la Balul Arhitecturii, prin decembrie. După aceea am cântat în deschidere la Ada Milea, în Music Pub din Cluj. Apoi în deschidere la Vama Veche, pe platoul Sălii Sporturilor, cu mii de oameni în faţă – ne-am stresat foarte tare atunci! Cred că mai sunt ceva foto de atunci pe la fostul nostru manager prin arhivă… Numele trupei s-a schimbat în 2000 şi îmi aduc aminte când am cântat în deschidere la Iris, tot la Sala Sporturilor, şi căutam basist nou şi atunci l-am văzut prima dată pe Sorin, care părea un domn foarte „alternative”, deşi băga cu Acces. Ne-am dus glonţ la el după concert şi l-am chemat la probe: se vedea de la un kilometru că ar fi vrut să cânte altceva decât pop-rock!...

 

- Acum, după 10 ani de activitate intensă şi deosebit de fructuoasă (cred că sînteţi formaţia cu cele mai multe concerte live din România, dar aţi editat şi 3 albume etc.), sînteţi mulţumiţi de punctul unde aţi ajuns? Sau încă nu trageţi concluzii? La debut (cum) vă vedeaţi peste 10 ani?

- Nu prea suntem genul care să tragă concluzii. Oricum, nu încă – noi considerăm că am mai avea ceva de spus pe scena asta rock. Când o să se termine, atunci vom trage şi concluzii. Pe de altă parte, chiar şi involuntar, nu poţi să nu tragi nişte linii sau să faci un bilanţ. 10 ani e ceva! Mie, unuia, mi-ar fi plăcut, poate, să mai fi existat încă vreo 2 albume până acum… dar sunt mulţumit că există şi astea. Oricum, sunt de părere că pentru o trupă nedispusă la compromisuri de creaţie, care a renunţat la casa de discuri, fără manager de 4 ani, am ajuns destul de departe. În 2010 am deschis pentru Ozzy Osbourne şi am cântat pe aceeaşi scenă cu Alice In Chains şi Rammstein, în 2009 am deschis pentru Faith No More şi exemplele pot continua – turnee făcute de noi, album scos semi-independent, etc. Eu cred că ne-am cam descurcat....

 

- Cum i-ai caracteriza pe colegii din formaţie, pe fiecare într-o singură propoziţie? Şi pe foştii membri, pls.

- Uai, e complicat… hmm… hai să încerc. Răzvan este înţeleptul metronom, iubitor de haribo şi filme horror vechi. Sorin este basistul spongios, pentru că absoarbe cu repeziciune tot ce apare nou în muzică. Mihnea mic e tot ce înseamnă tinereţea: avânt, energie, încăpăţânare, obrăznicătură cu 14 chitare. Nick e margine şi mijloc, urlet şi tăcere, acustic şi electric la un loc. Foştii membri… nu are rost, au trecut ani de atunci şi oamenii se mai schimbă…

 

- Albumele voastre – deşi seamănă între ele, fireşte – se şi deosebesc, al treilea CD fiind chiar altfel decît „Loc lipsă” şi „Asfalt”. Diferenţa de stil înseamnă stări diferite sau cum se explică?

- Da, uneori starea de spirit se „traduce”, cumva, în piesă. Însă nu toate traducerile sunt… clasice, ca să zic aşa… Uneori furia se poate transpune şi într-o piesă liniştită, aşa cum iubirea poate căpăta forme muzicale extrem de dinamice. În general, eşuăm în a explica de ce piesa cutare sau albumul cutare au ieşit cum au ieşit. În afară de „aşa ne-a venit” nu prea mai ştim ce să zicem… e un demers artistic pe care îl dăm oamenilor şi îi lăsăm pe ei să extragă ce vor şi ce pot din el.

 

- Am văzut recent o filmare cu o formaţie rock rusească la o repetiţie, unde a izbucnit un conflict care s-a terminat cu bătaie. Voi aţi avut neînţelegeri majore în decursul anilor? E greu să ai acelaşi drum cu alţi patru oameni 10 ani de zile?

- Ha-ha, nu, la bătaie nu s-a ajuns. Deşi e adevărat că unul din trupă a aruncat cu un cuţit de plastic după Richard (fostul manager), la un fest de motoare, şi Richard a fost foaaaarte marcat de asta! Dar cum cuţitul era de plastic, nu a suferit nimeni, hi-hi. Normal că au existat neînţelegeri, şi cele majore au avut ca rezultat plecarea lui Petru, a lui Vali sau a lui Richard. Cu Petru n-am mai vrut noi să lucrăm, ceilalţi doi au plecat din proprie iniţiativă. E greu să ai acelaşi drum cu cineva atunci când ţelurile sunt diferite. Dacă ţelul, scopul e comun, atunci totul merge mult mai uşor.

 

- Ce vă ţine împreună? Faptul că fiecare dintre voi cîntă şi-n alte formaţii cum se poate explica din interior?

- Întotdeauna, cu toate certurile sau opiniile diferite sau problemele personale ale fiecăruia, am ştiut că ceea ce ne leagă este muzica. Chiar şi atunci când prieteniile dintre noi păreau să se destrame, muzica a fost cea care nu le-a lăsat. Şi asta şi vrem: să facem muzică bună şi să o cântăm. Orice altceva este adiacent ori secundar. Că ajungem să cântăm pe lună sau tot în cluburile din România – muzica noastră e aceeaşi şi o iubim. Şi nu există nimic care să susţină şi să închege mai bine un demers artistic decât sinceritatea. Nu am făcut nimic altceva decât să fim sinceri…

Nu fiecare dintre noi cântă şi-n alte formaţii. De fapt, la ora asta, numai Mihnea mic are un proiect clar, RoadKillSoda. Nick lucrează la albumul lui solo şi cam asta e tot. A, ne mai băgăm noi în tot felul de chestii, cum ar fi tributul Nine Inch Nails, unde participă Răzvan şi Mihnea mic, sau concertele acustice de cover-uri, unde eu şi Nick cântăm alături de Puiu Andrei (Chilli Familli) – dar astea sunt fie proiecte temporare, fie lucruri făcute exclusiv din plăcerea de a cânta, fără să ne gândim la perspective sau bani sau altceva…

 

- Cînd aţi apărut pe piaţa muzicală v-a susţinut (concret) cineva din lumea muzicală? Mai aveţi prieteni din lumea culturală din acea perioadă?

- Da, au fost câţiva, cei la TopT Buzău ne-au apreciat foarte mult, Tolea Postovei şi Florin Silviu Ursulescu. Alex Revenko, de asemenea. Trebuie neapărat să-i amintesc pe Hefe şi Kirk (CityFM), Adi Irimia (Radio Bucureşti). Şi, bineînţeles, Gianini Munteanu (Rebel Music).

 

- Cum vă împăcaţi cu băieţii din alte formaţii? La festivaluri, de exemplu, în afara concertelor sînteţi tot împreună sau fiecare are prietenii lui cu care comunică?

- Am fost şi suntem prieteni cu cei din Kumm, IPR, Blazzaj şi Travka – asta vorbind de cei din generaţiile mai vechi. Mai de curând, ne-am împrietenit cu cei din Alternativ Quartet, Rain District, White Walls, Tep Zepi, The Others. Fiecare are prieteniile lui, bineînţeles, destul de rar ne nimerim să stăm chiar toţi la aceeaşi masă; dar aşa e normal, nu suntem genul de trupă care să se deplaseze „în gaşcă” peste tot…

 

- Ce formaţii româneşti îţi plac?

Care te enervează?

- Mie, personal, îmi place Travka foarte mult. Îmi mai plac mult Alternativ Quartet, Fluturi Pe Asfalt, Toy Machines, Blazzaj, Radical din Val,  Arc Gotic, Celelalte Cuvinte. Mă enervează tot ce înseamnă dance, disco pop şi manele, dar şi „legende” rock care atârnă de acelaşi registru stilistic de 30 de ani încoace…

 

- Care e ultimul album ascultat care te-a impresionat (pozitiv sau negativ)?

- Alice In Chains – Black Gives Way To Blue.

 

- Ultima carte citită care ţi-a plăcut?

- Philip Roth – Umilirea.

 

- Cum merge treaba la noul album? Cîte piese noi aveţi? I-aţi găsit titlul?

- Intrăm imediat în studio, în câteva zile. Sunt, cu totul, vreo 16-17 piese, din care vom alege 12, cred. Toate sunt noi, cu excepţia lui „Bathtub Glory”, pe care o cântăm de o bucată bună de vreme. Încă nu am găsit titlu, dar asta de obicei, la noi, vine la final…

 

- Mihnea, tu în afară de muzică eşti virusat de literatură. După cele două cărţi de poezie ai publicat şi un roman, „Playlist (pentru sfîrşitul lumii)”. Cum a fost facerea acestui text-manifest?

- A fost simplă şi fără stres. S-a întins pe vreo 2 ani de zile, pentru că, oricum, nu mă împingea nimeni de la spate… chiar a fost un proces foarte plăcut şi interesant.

 

- Cum are loc receptarea romanului „Playlist”? Am auzit că lansările sînt cu cîntec?...

- Mă bucur să constat că romanul are parte de o receptare pozitivă, în mare. Iniţial nici nu eram convins că are sens să-l public şi nici nu eram convins de valoarea lui literară. Este, totuşi, prima mea proză lungă; mai mult eram interesat să mi se spună ce nu fac bine şi, când colo, m-am trezit cu el publicat şi lăudat… Da, lansările de la Cluj şi Bucureşti au fost, de fapt, concerte în care, alături de Chilli Familli şi invitaţii (Grimus, Byron, Travka, Nick şi Mihnea mic), am cântat o parte din piesele-titluri de capitole ale romanului. Şi îmi pare bine că am avut ocazia să fac acest experiment, îl consider unul reuşit.

 

- Aţi imprimat ceva în studioul lui Nick? Apariţia acestui studio ar cam trebui să vă ajute ca formaţie, vor fi următoarele albume marcate de faptul că aveţi studio propriu?

- Deocamdată am tras doar tobele la „Pietre în alb”. Nick a lucrat intens la proiectul său solo. Şi au mai fost câteva trupe care au tras acolo, printre care Alternativ Quartet şi Respect. Da, apariţia acestui studio este, clar, un pas înainte, mai ales că este un studio foarte performant, în care Nick a investit foarte mult. Ne va ajuta să avem un sound mai apropiat de standardele internaţionale şi ne va ajuta să compunem şi să înregistrăm mult mai relaxaţi…

 

- La Mulţi Ani, Mihnea, abia aşteptăm noul album Luna Amară, dar şi următoarea ta carte!

- La Mulţi Ani şi vouă şi sperăm să vă placă noul album LUNA AMARĂ! Ne vedem la concerte!

 

(21 ianuarie 2011)

Interviu cu Cosmin Covei/ŢAPINARII,

realizat de Mihail Vakulovski

 

- Salutare, Cosmin, iată că aţi însemnat anul care abia a trecut, 2010, cu un album de colecţie, „2010 ani de folk alternativ”. Ce însemnă acest album pentru ŢAPINARII?

- Ne-am dorit foarte tare să fim acolo, printre legendele alese de Jurnalul Naţional pentru ediţii de colecţie. Am fost cea mai tânără trupă care s-a bucurat de această onoare. La capitolul tineri artişti am fost învinși de Cleopatra Stratan.

 

- Începeţi 2011 cu deja tradiţionalul turneu Anti Valentine’s Day, anti-eveniment pe care-l susţineţi deja de 10 ani plini de viaţă şi… iubire intelectuală… Ce vă face să nu abandonaţi proiectul?

- Faptul că an după an vin tot mai mulţi plătitori la această serie de concerte. S-a pornit de la o ediţie în Bucureşti, apoi a urmat Braşovul, Clujul, Constanţa şi, iată, de anul trecut s-a transformat în Săptămâna Anti Valentine’s.

 

- Vă mai amintiţi cum a început Anti Valentine’s Day? Cum a fost prima ediţie?

- A fost în barul în care am lansat primul disc, în Teatrul Luni de la Green Hours şi l-am avut alături pe prietenul nostru Florin Chilian.

 

- ŢAPINARII încep concertele cu salutarea intelectualilor din oraşul în care cîntaţi. De ce credeţi că muzica voastră e ascultată doar de intelectuali?

- Am păstrat salutul de la începuturile noastre, când veneau bineînțeles doar prietenii apropiaţi la concerte şi glumeam spunând că ne-am strâns toţi intelectualii din oraş. Însă chiar avem o strategie perfect încadrată in mişcarea alternativă. Nu mergem la Zilele Oraşului, la Festivalul Berii, la Acces Direct, la Poveştiri de noapte şi lista vă daţi seama că este foarte lungă.

Nu vrem sub nici o formă tipul ăsta de promovare si atunci da, credem ca noi şi publicul nostru suntem speciali.

 

- Ai piese preferate Ţapinarii? Ce cîntec de-al vostru îţi place să cînţi? Ai piese pe care le cînţi doar de plăcere?

- Din 7 discuri am ales cam 20-22 de piese pe care le cântăm doar din plăcere. Nu există nici cel mai mic compromis în show-ul nostru. De multe ori suntem rugaţi sa cântăm piese mai vechi, dar le explicăm frumos că nu mai fac parte din playlist. La anul vom veni cu un album nou nouţ şi îi vom supăra din nou, renunțând la câteva piese.

 

- Cît de important e pentru voi textul?

- Este totul. Dacă cineva mă întreabă cu ce mă ocup, răspund: trăiesc din cuvinte.

 

- Cum ţi se par piesele care nu au mesaj, gen „aiahi, oioho” sau „la vară, la mare…”?

- Abia aştept ziua în care vom putea să fim apreciaţi internaţional şi pentru o piesă care să aibă cuvinte profunde, care să îţi rămână peste timp.

 

- Ce formaţii româneşti îţi plac?

- Florin Chilian, Şuie Paparude, Alexandru Andrieş, Luna Amară, Daniel Iancu, Travka, Fără Zahăr, Kumm, Urma.

 

- Ce album al vreunei formaţii româneşti ai recomanda unui prieten din altă ţară?

- Toate albumele Kumm şi Urma. Ei ar fi trebuit şi ar fi meritat să ne reprezinte afară.

 

- Care-i ultimul album pe care l-ai ascultat şi ţi-a plăcut?

- Aici rămân fidel italienilor. ORA – JOVANOTTI.

 

- Ultimul album ascultat care te-a dezamăgit?

- Merg la sigur. Evit dezamăgirile.

 

- Crezi că există „lume muzicală” în România? „Showbiz”?

- Dacă nu ar fi Bănică şi Fuego aş zice nu.

 

- Ce-ţi place să faci în afară de muzică? Care-s hobby-urile tale?

- Glume proaste pentru femei deştepte.