Manifeste Tiuk!

Mihail VAKULOVSKI

 

Număoftikismul

 

număoftikismul: încearkă

(I)

 

ţi-ai întins degetele spre mîna –

a mea – de pe masă – ai mîngîiat-o – skurt –

k-un fel de teamă – dar şi k-o voinţă

de rekunoaştere – okii – okii tăi – buzele

– mîinile – degetele – faţa – troleibuzul 69

                         (mierkuri, 28 august, Bucureşti)

 

fireşte kă textul ăsta nu spune, doar prin sine, mare lucru. însă cel kare l-a scris astfel îl poate trăi în kontinuare - aceste kuvinte scrise kît mai puţine îi readuk în şi ku sine atmosfera – starea – anturajul – evenimentul – kauza lokul întîmplării lui etc. textul skiţat pt a nu uita bun pt “lekturile” publice, libere. după ce autorul îşi citeşte - dakă are kef - un asemenea textuleţ kare altfel n-ar transmite cititorului neapărat mesajul pe kare de fapt - îl konţine – el – autorul iarăşi: dakă are kef îl desfăşoară îi re-dă viaţa textului pentru publikul din faţa lui. astfel un text aparent frust kapătă imediat viaţă - apropiindu-l în cel mai direct şi mai sigur mod pe cel kare scrie de cel kare citeşte. textul are de kîştigat şi din alt punkt de vedere: din kauza părţii a doua - cea “orală” depinzînd direkt de starea şi dispoziţia autorului lui de fiecare dată el va fi altul datorită acestei părţi a doua rămînînd totodată acelaşi datorită părţii întîi. încerkaţi şi veţi vedea ku okii voştri kum klubul/cenaklul se transformă în gaşkă, gaşka în kolegi, kolegii în prieteni. hîrtia – ziarul nu poate konţine partea a doua a experimentului – e foarte important ka partea a doua să nu fie scrisă, ci povestită , poate şi de aceea după textul propriu-zis a trebuit să urmeze “teoria” de sub el (sau, dacă vrei, “de mai sus”), kare. la fel ka şi textele despre kare povesteşte – există – iată - numai fiindkă a fost nevoie de ea. prima parte a textului – skurtă cea scrisă kare e startul - punktul de pornire a părţii a doua kare poate să ţină kît vrea “publicul” kare poate să konţină un singur om – prietenul – iubita kolegul de fakultate – de ser-viciu sau poate fi kompus dintr-un grup orikît de mik sau orikît de mare parte kare la rîndul ei se poate împărţi în cel puţin două părţi: una a autorului-skriitor-povestitor şi una a autorilor din publik kare pot interveni aproape orikînd skimbînd kursul textului sau orientîndu-l în direkţia de interes momentan. textul poate dura orikît. orikît, oriunde şi orikînd, aşa kum se poate întrerupe în orice lok şi în orice moment kiar şi aici akum.       

 

 

număoftikismul: mai încearkă

 

am vrut să skriu o proză. înkă n-am uitat despre (ce) şi kum. aveam şi începutul, e adevărat kă nu şi sfîrşitul. am ieşit după o bere. mi-am luat două. am privit sportul la un program apoi la altul – celălalt şi următorul am făcut duş şi. mi-am amintit m-am gîndit – am nici eu n-aş fi putut. aici, singur, adikă.

 

m-am întors după ka de obicei vakanţă. ultima. am mai trecut prin Bucureşti, dar nu te-am kăutat mi-am amintit tot timpul de noi m-am întors în aceeaşi zi în noul meu oraş unde mi s-a promis. ştiu kă. însă. azi iarăşi. dar ţi-am dat un telefon. în drum spre ne-am întîlnit ku. te-ai enervat apoi am mers mai departe. klubul ku bicikleta de sîrmă a la Dan Perjovschi. apoi la o îngheţată - te grăbeai nu ştiu de ce la noua ta kasă (“nu pot, mă aşteaptă”) eu am venit la noi la tine. nu skriu ce-am vrut dar poate kă aşa e mai bine. sau. mă simt de parkă eşti ka de atîtea ori la lucru iar eu înkă nu m-am trezit. aştept să te întorci acasă. te aştept  

 

în primul manifest al număoftikismului (care, trebuie să menţionez, n-are nici o legătură cu poemul citit la festivalul de poezie avangardistă de la Sighişoara, ediţia din 2000, Te iubesc, te iubesc, nu mă oftica) – deşi prevăzusem internetul, komputerul, mă şi gîndisem la tehnikă, progres, etc., dovadă kă am cules ambele număoftikisme în aceeaşi zi – aşa kum le voi trimite în aceeaşi clipă, pe e-mail, lui Nicolae Manolescu – pt România Literară (poate să le publice pe rînd, împreună sau delok, kum are kef)n-am skimbat nimik – spontaneitatea, sinceritatea şi keful fiind f. importante pt număoftikism. textul scris a fost lăsat pe komputerul meu – kare era la prietena mea. după, am rămas – peste noapte - akolo – i-am lăsat astea (alea). kînd m-am întors, peste kîteva săptămîni, după komputer, am găsit – în kontinuarea textului scris de mine – scriitorul – textul ce urmează – kare e un exemplu kum - în  număoftikism – transformarea scriitorului în cititor-ascultător şi invers este posibilă şi kiar aşteptată şi de dorit orikînd. dar kiar orikînd:        

 

tu sunt eu te gandesti. Mi s-a facut dor de aici. Am venit pentru cateva minute si nu mai vreau sa plec. Tot aman. Uite, au trecut doua ore. Asa ca o sa mai stau un pic.

 

Am stat de vorba. Tu ai vorbit, ca de obicei. Eu am obosit. Eram deja obosita sunt rea si obosita si maine mi-au zis sa nu care cumva sa raman in bucuresti. E cutremurrrrrr. Sau ceva. Si centrul pare sa fie asta. cu toate relele din el.

 

Cred ca ti-a placut piatra. Pestera ursilor. Tu nu mai ai nici o piatra?

Vroiam sa-ti scriu intr-o seara. si gandurile si mainile vroiau sa se joace pe tastele astea de care ma desparti. Era cald, intuneric. Cred ca dupa ce am deschis ochii mi s-a parut o prostie si am aprins televizorul.

 

Acum e una din serile alea in care vreau tot. vreau sa fiu singura si sa am tot ce-mi pot imagina. Si sa scriu despre asta. normal ca tie… cu cat mai lunga e scrisoarea…

 

Chiar ca plec. Chiar daca degetele alearga de capul lor pe tastatura. E bine sa scrii. te umpli de regrete si le dai pe toate afara. Nu. te umpli de emotii si le dai pe toate afara. Doamne, asta din ce secol o veni?

 

Daca abia l-am deschis de cateva ori. Si i-am tastat parola cu o pofta nebuna. Cu violenta!!!J vine vineri. Ca-ntr-un cantec prost care n-a luat nici macar cerbu’ de aur ca n-a avut loc de altul si mai prost, si tre’ sa plec. Normal: acum ca vreau sa raman, tre sa plecJ asa cred ca ti s-a intamplat si tie cel putin odata deci trebuie sa stii cam cum ma simt.

 

Imi pare rau ca am scris mai mult ca tine. oricummmm era prea trist si ai mancat niste cuvinte pe care poate vroiam sa le citesc.

 

 

venisem după komputer. data trecuta  fusese de la “am vrut” pînă la “te aştept”. ai citit – am - te-am citit – de la “tu sunt eu”…

mi-e de-a dreptul foame. de tine – kum se zi

– şi d-aia am să-mi pun ceva la foc. am nevoie de o –

dar acum am să mă duk să mănînk ceva – ceva bun şi poate kă. măkar pu, –

kît să.  

pînă la “oricummmm era prea trist si ai mancat niste cuvinte pe care poate vroiam sa le citesc.” deşi e f. simplu de observat kă au scris două persoane: unul foloseşte literele româneşti şi principiul fonetik, de aici – dar nu numai – şi kapa, inclusiv în kuvintele “fonetik”, “kapa” şi “kuvintele”– celălalt deşi scrie cu “î” din “a”,

ş.a.m.d. – vroiam doar să nu uit să vă spun kă număoftikismul poate fi folosit după keful tău – la komputer, celular, internet, pe site, blog, concert, cenaclu, club, pe stradă, în munţi, la mare ş.a.m.d.

nu te oftika şi nu te pliktisi.

dakă ai kef skrie-mi: m.vakulovski@yahoo.com 

 

aici trebuia să înkei să termin – dar n-am kef – astăzi, 24 septembrie (Sandu, pe kare l-am întrebat ce zi e azi, precizează kă nu mai e 24, fiind unu şi jumate) – deci ieri, 24 septembrie 2001, fiind la Braşov – m-a sunat – probabil de la Cluj – Peter Eckstein – şi m-a invitat la Zilele fundaţiei Tranzit, kare va avea loc între 27 şi 30 septembrie, kînd trebuie să fiu – obligatoriu – la Bucureşti – pînă pe întîi oktombrie trebuie să depun la sekţia doktorat avizul katedrei – altfel s-ar putea să fiu exmatrikulat, aşa, pur şi simplu, după 4 ani, kă au ei kef, deşi le-am susţinut toate examenele, deşi le-am dus teza, în trei exemplare (plus două), am de gînd să le plătesk şi cei 200 de dolari, kă aşa trebuie – trebe, mînkaţi-aş – şi, tot pe 27 ar trebui să fiu şi la editură, adikă la serviciu, dar – kînd m-a sunat domnul Eckstein – mi-a venit în kap să mă duk la zilele fundaţiei Tranzit şi să citesc – în premieră –

                               manifestul număoftikismului pînă aici. Kă am kef! GATA!  

 

(de fapt, pt I oară, am citit număoftikismul: încearkă şi  număoftikismul: mai încearkă pe 25 septembrie, ora 2 şi 02, ku Sandu)

kiar gata!

Alexandru VAKULOVSKI

 

Al 7-lea Manifest KLU: Muie editorului român
Pentru urmărire generală: portretul editorului român

 

Tot timpul mănîncă. Nu contează ce. Bagă în el tot ce i se dă. Mai ales dacă e gratis. Poate mînca căcat dacă i se va spune că alţii dau bani pentru el. E ca un porc, fie că e vegetarian, fie că nu. Tot timpul se rînjeşte, e în stare să se rînjească şi la înmormîntare. Crede că asta e cheia succesului. Dispreţuieşte pe toata lumea, dar ce să mai vorbim de edituri? Fie el patronul celei mai penale edituri, va spune că e cea mai bună, că ceilalţi sunt escroci, comunişti, securişti, numai el face banii cinstit şi d-aia editura lui va ajunge cea mai pizdoasă. Iar în timpul ăsta... Trimite la tipografie vreo secretară cu curul gol, cu gura pungă şi cu un coniac între ţîţe. Păi nu? Aşa se mai scoate un tiraj fără impozite la stat, fără să te sîcîie vreun cretin de autor. Iar dacă autorii vor avea tupeul să te întrebe de cărţi: nu se vinde, dom'le, ce să-ţi fac? Nu se vinde, aşa-s eu, nu pot să nu risc şi pînă la urmă tot eu rămîn de oaie...

 

Scrie poezii. Se crede geniu neînţeles. Dar e sigur că după moarte poezia lui aidoma operei lui Eminescu va fi redescoperită şi apreciată la justa ei valoare. Îmi fut, pardon, pierd timpul cu cărţile voastre în loc să scriu, zice. Şi tot eu rămîn de-a oaia...

 

Caută bestselleruri. Vorbeşte despre cărţile, albumele LUI, nu ale autorului. Autorul pentru el nu există. E un 0 care trebuie să semneze o foaie albă, pe care editorul o va completa cu ce doreşte. Dacă autorul va face figuri, iată argumentul forte: dar astfel de contract a semnat şi Breban, şi Adameşteanu, şi Manolescu, şi... ce, te crezi mai bun ca ei? E după modelul francez, dom'le!

 

Nu îi plac autorii care mai întreabă ceva, în loc să-l pupe-n cur că le-a scos căcatul de carte. Sunt complicaţi, zice. Tot eu rămîn de-a oaia, eu, care mi-am riscat viaţa, care am sărit sub tanc şi care am alergat în zigzag prin tranşee, eu, care beau pişat şi mănînc căcat, tot de-a oaia. Eu, care am sărit peste ambrazură...

 

Autorul român nu are drepturi de autor. Şi le pierde nu pe bani, ci aşa, după model francez. Doar vrea să-şi vadă cărţile pe hîrtie.

 

Nu mai daţi cărţile de-a’m’pulii, editaţi-le pe net, scoateţi ediţii underground, lăsaţi mîndria de doi bani, oricum cine trebuie citeşte, dacă e ceva de capul vostru. De ce să rămînă editorul iar de-a oaia? Dă-l în mă-sa. Să-i lăsam să scrie poezii şi să urmeze cursuri de urinoterapie.

 

Editorul excepţie te va găsi, îţi va apărea cartea şi pe hîrtie. Nu vei lua de 3 ori muie la zece mii.

 

Pentru că muie trebuie să ia editorul român.

 

Muie editorului român! Aceşti căcaţi constipaţi, căcaţi în piele şi oase, lingăi ceauşişti care prin sugere de pulă au devenit capitalişti.

 

Fie că au casă de discuri sau editură, metodele lor sunt la fel. Caut ceva bun care să se vîndă şi autorul să nu fie complicat.

 

Complicat.

 

Dragii mei artişti, nu fiţi curve. Au fost destule curve artiste pînă acum. Nu vă lăsaţi futuţi pe doi bani. Voi aţi creat editorul român. Poate că îl meritaţi.

 

Mai bine... mai bine...

 

Autori din toata România, uniţi-vă! Muie editorului român!

 

Să-l lăsăm să scrie poezii şi să-şi scoată singur hîrtia igienică, la urma urmei să-şi sugă singur pula!

 

(Tiuk nr. 7, 2004)

Alexandru VAKULOVSKI

 

ULTIMUL MANIFEST KLU: Minciuni

 

Nu există nimic. Totul pare altceva. Nu există prietenie, nu există dragoste, nu există credinţă. Exişti doar tu. Tu eşti o mare minciună. Un balon umplut cu fum. Cum te umfli, aşa şi te dezumfli. Eşti doar o minciună.

 

Sunt doar o minciună. O minciună idioată şi retardată. Pentru că am mai putut spera, pentru că am crezut că există ceva. Nu am crezut niciodată în mine. Nu dau doi bani pe mine. Sunt doar un suflet futut. Nu am speranţe, nu am viitor, nu am nimic. Nimicul este foarte greu. Tot ce a mai rămas din mine este doar o ură fisurată.

 

Urăsc totul. Toţi oamenii, urăsc dimineţile cînd mă trezesc, cînd îmi beau cafeaua, urăsc soarele, urăsc întunericul, urăsc speranţele şi bucuriile. Toate sunt falsuri. Şi chiar dacă nu ar fi, le urăsc şi mai mult.

 

Prima oară m-am gîndit să mă sinucid cînd eram la grădiniţă. Rîdeam cu băieţii şi vorbeam de moarte. Am zis că aş putea-o face oricînd. Apoi au apărut aţele ce se ţes în jurul tău şi te ţin cu ceva. Te ţine bicicleta, poveştile, colega de bancă, promisiunile.

 

Luasem cred că un şase la gramatică la admitere şi tatăl meu a înnebunit. Animalo! Debilu’ dracului! Curvo! Nu te duce capu’ la nimic etc. etc. De fapt, fratele meu îi spusese că luasem opt. Am tăcut, am căzut undeva foarte departe. Apoi am ieşit plîngînd prin grădină la iaz, să mă înec. Doar nu sunt bun la nimic. M-a ajuns Mihai.

 

Apoi, în Chişinău, mi-am tăiat venele cu cuţitul de fructe. Aş fi vrut din tot sufletul să mor. Pentru că pentru o clipă mi s-au deschis ochii şi apoi nu am mai vrut să văd.

 

Următoarea încercare a fost cu lama. Mă simţeam foarte bine şi mi-am zis că e timpul. Am căzut în pat şi m-am trezit amorţit. Oricum sunt un anemic cretin. D-aia şi n-am reuşit.

 

La două săptămîni de cînd venisem în Cluj, m-am îndrăgostit. M-a întrebat sau, mă rog, te-am întrebat ce ai zice de sinucidere. Hai! mi-ai zis. Căci erai o fire optimistă. Dar am fost prea mult preocupaţi de alte lucruri, apoi au apărut multe-multe ciori şi o telegramă: a murit bunicul. Tata.

 

Apoi mi-am zis că sunt un laş, că ar trebui să încerc să sper. Am sperat. M-am calmat. Am fost fericit, nefericit, fericit. Am luat pastile. Am vrut să sper atît de mult, încît am băgat multe pastile. Pînă pielea mi s-a întors pe dos.

 

Într-o zi fără pastile, cînd lumina a devenit enervantă, liniştea apăsătoare, oamenii – ca de obicei..., soarele – o pastilă crăpată în două, am vrut să sar de pe căminul 16. Ai plîns şi mi-ai spus să sper, că totul o să fie bine. Şi a fost bine.

 

Bine pînă mi-a venit să vărs de atîta bine. Cineva dormea şi nu am vrut să mă mai amăgesc, am mers pe un pod de lîngă parc şi am privit în jos. Eram foarte departe şi nu mă mai ţinea nimic. Apoi m-a ţinut o mînă. Te arunci, m-a întrebat George şi am început să rîdem amîndoi.

 

Poate că au mai fost încercări, nu le mai ţin nici eu minte pe toate. Cea mai grea e însă sinuciderea zilnică.

 

Urăsc literatura. Te fură şi te ţine departe. Cînd te trezeşti e prea tîrziu. De fapt, nu am făcut niciodată literatură. Nu am făcut niciodată nimic. Mi-am vîndut sufletul pe nici treizeci de litere. În loc să deschid ochii – mi i-am acoperit cu nişte hîrtie, cu poveşti dulci. M-am tratat cu jocuri din litere, după jocurile cu fumuri. Nu vreau să mai scriu în viaţa mea, nu mai vreau nimic.

 

Minciuni. Suntem minţiţi tot timpul. Să punem botu’ la vot pentru nişte feţe greţoase. Care să-ţi vorbească, în timp ce te scurmă în buzunare. Sau se scarpină în cur. Muie tuturor politicienilor! Am încercat să fac ceva, am încercat să nu mă mint, să sper că lucrurile exterioare pot fi învinse şi că voi reuşi să înving urîtul, plictiseala, greaţa.

 

Urîtul s-a întors. Să mă mai mint? Nu mai am ce spera, nu mai am ce pierde. Nu mai am nimic. E 31 decembrie, poate voi reuşi, deşi toată viaţa am ratat totul. Mă duc să mă fac varză. Fuck you! Fuck off!

(Tiuk nr. 9, 2005)

Alexandru VAKULOVSKI

 

AL 6-LEA MANIFEST KLU

Cenzura suge pula

 

fuck un pas înainte îmi deschid şliţul

afară îmi iese pula      

îţi curge pe barbă o bală

din codru se aude o rafală

cine îmi suge pula?

(toată lumea:) – cenzura!

 

Revistele literare româneşti obişnuiesc să scrie pe vreun colţ că redacţia nu-şi asumă părerile colaboratorilor bla-bla. OK, foarte mişto. Au trecut ceva ani de la revoluţie, ar fi trebuit să ne îndepărtăm cît mai mult de practicile comuniste, aşa cum această notă ar vrea să spună. Iar acum fac un pas înapoi şi nu spun deloc o glumă: literatura română e o legumă. Redacţiile revistelor au tabu-uri pe care nu reuşesc să le depăşească nicicum, iar dacă cineva se hotărăşte să ignore bolile şi slăbiciunile morbide literare, chiar dacă e cineva care publică relativ constant acolo – cenzurează. Cenzurează ăia care se cred dizidenţi, deşi au pe sub cămaşă epoleţi, cenzurează cei cărora le place să scrie de cenzura comunistă cu o faţă de sfînt martir sau măcar de Claudiu Răducanu.

 

 

Mi-e silă să mai scriu ceva. Mi-e silă pentru că aparent toată lumea e împotriva cenzurii, toată lumea ştie să argumenteze bine. Şi totuşi există CNA, care ne avertizează că consumul excesiv de alcool dăunează grav sănătăţii (ascultaţi CHELOO), apoi îi cenzurează pe Paraziţii, pe Gheorghe, adică pe cei care spun ceea ce gîndesc, există reviste ca Vatra care cenzurează în acelaşi număr în care cu o naivitate absolută se scrie despre cenzura comunistă. Şi asta ce e? Cenzură capitalistă? Pe dracu.

 

 

Deci, cu o sinceritate totală închei acest discurs pozitiv cu: Cenzura suge pula! Muie, bă, căcaţilor în pantaloni şi cu pantalonii în cap. Cred că o să vă placă şi o să faceţi şi voi ca publicul de la un concert Luna Amară care ţipa: Vrem muie! Vrem muie!

 

 

 

 

 

(Tiuk nr. 6, 2004)