'n curînd

Fragment din

Ion CUCU

Cum ar arăta viața fără fotografie?

volumul I dintr-un interviu de un cristian

Editura Casa de Pariuri Literare

Depășind o jumătate de veac de când fotografiază scriitori, Ion Cucu trece de la portrete și instantanee la povești și amintiri numai de el știute. Primul volum din “trilogia vorbită” a fotografului artist urmează să apară în această toamnă la Casa de pariuri literare și include o serie de portrete neconvenționale.


Am ales pentru început, un Mircea Ivănescu...

Prin anii 80 nu știu cine l-a sfătuit să vină-n București. La centru. Până atunci îl fotografiasem ocazional, de câteva ori, în Sala Oglinzilor, nu schimbasem niciun cuvânt cu el, dar dintr-o dată s-a creat între noi o apropiere ca de la artist la artist. Ne întâlneam deseori la restaurantul Primăvara și îl vedeam cum suferă. Orașul nu-i făcea bine deloc. Mi se confesa. Venea de la revista Transilvania, din minunatul Sibiu. "Ce-ai căutat aici?"- îl întrebam.  De obicei tăcea și parcă îndesea înghițiturile de votcă. În București începuse să bea și-i eram, pentru o perioadă destul de lungă, tovarăș de pahar. Cel mai adesea tăcea.

Când am participat în 1980 la un colocviu a l revistei Transilvania, organizat de Mircea Tomuș, era vorba de întâlnirea criticilor din toată țara, l-am vizitat și acasă. Avea multe pisici. Ca și Dan Deșliu, care era renumit pentru asta. Descoperirea asta a mea și faptul că i-am spus că și Dan Deșliu are multe pisici, l-au făcut să-l aprecieze altfel de poet.

Îi mângâiam pisicile, pentru că și mie-mi plac, de altfel îmi plac toate animăluțele pământului. Dar și caii, mieii și vițeii. În acest timp, fața lui se lumina. Îi văd ochii de dincolo de dioptrii, plin de bucurie. I-am zis: "Mircea, eu n-o fac pentru tine, nu te supăra, o fac pentru mine." Zice: "Unde locuiești?" "La hotelul Traian." "Cât stai? Ți le împrumut. Hai să le ducem acolo pe toate." Erau destule. În timpul nopții care a urmat , după ce mă cinstisem cu el și-i mângâiasem pisicile ore în șir, sunt sigur că până-n zori, prin somn chiar, am mângâiat pisicile lui Mircea Ivănescu și el n-a pus pleoapă pe pleoapă.

După ce s-a reîntors definitiv la Sibiu, l-am reperat tot în Sala Oglinzilor. L-am fotografiat alături de Mihail Gălățanu, de Norman Manea și de alți confrați de-ai lor. Când vorbesc despre MI, când îi privesc fotografiile din fototeca mea, din nou mi-aduc aminte de tata, care atunci când întâlnea o situație sau un om aflat într-o situație favorabilă zicea: "Măi, băiete, de câte ori mă-ntâlnesc cu tine, mi se umple sufletul de bucurie!"

Foto: Ion Cucu & Un Cristian

Julio Cortázar

Pagini neaşteptate

Editura Polirom

Traducere din limba spaniolă şi note de Tudora Şandru Mehedinţi

După o ediţie îngrijită de Aurora Bernárdez şi Carles Álvarez Garriga

Colecţia BIBLIOTECA POLIROM

Volumul Pagini neaşteptate cuprinde texte inedite care ne dezvăluie nenumăratele feţe ale lui Julio Cortázar, de la povestitorul sclipitor şi pasionat la criticul de literatură şi artă cu un fin spirit de observaţie, de la jurnalistul implicat la poetul sensibil.

Publicat cu ocazia împlinirii a douăzeci şi cinci de ani de la moartea scriitorului, volumul Pagini neaşteptate cuprinde texte inedite ale lui Cortázar: fragmente nein­cluse în volumul Poveşti cu cronopi şi glorii, episoade nepublicate din Un oarecare Lucas, un capitol suprimat din Cartea lui Manuel, conferinţe, fragmente critice, texte jurnalistice, poeme, portrete de personalităţi şi cronici de călătorie. Textele în proză, care ocupă cea mai mare parte a volumului, sînt grupate în funcţie de afinităţi: povestiri de scurtă întindere, eseuri cu conţinut prepon­derent politic sau ideologic, comentarii asupra operelor altor artişti.

„Cortázar te cucerea cu elocvenţa şi erudiţia sa, cu memoria incredibilă şi umorul periculos; era un intelectual al vremurilor de odinioară, în cel mai bun sens al cuvîntului. A fost omul cel mai important pe care am avut norocul să-l cunosc.” (Gabriel García Márquez)

„În scrierile lui Cortázar jocul devine o ocupaţie serioasă, de adulţi; aceştia recurg la el ca să-şi mascheze nesiguranţa, teama de o lume pe care nu o înţeleg – o lume absurdă şi adesea plină de primejdii. Personajele sale se distrează jucîndu-se, dar de cele mai multe ori e vorba de distracţii primejdioase, care pot provoca traume, înstrăinări sau chiar moartea.” (Mario Vargas Llosa)

Julio Cortázar (1914-1984), unul dintre cei mai importanţi autori sud-americani, a absolvit cursurile Facul­tăţii de Litere a Universităţii din Buenos Aires în 1937. A debutat în 1938 cu volumul de poeme Prezenţe. A colaborat la revistele Sur şi Realidad. În 1951 pleacă la Paris, unde este traducător oficial U.N.E.S.C.O.; va rămîne aici pînă la sfîrşitul vieţii. În acelaşi an îi apare volumul de povestiri Bestiar, urmat de Sfîrşitul jocului (1956), Armele secrete (1959), Poveşti cu cronopi şi glorii (1962), Toate focurile, focul (1966), Ocolul zilei în optzeci de lumi (1967), Urmăritorul şi alte povestiri (1967), Insula la amiază şi alte povestiri (1971), Octaedrul (1974), Cineva în trecere pe aici (1977), Un oarecare Lucas (1979), Cît de mult o iubim pe Glenda (1980), La vreme nepotri­vită (1982), Autonauţii de pe cosmopistă (1983) etc., care vor impune publicului de pe toate continentele un autor aproape neîntrecut în genul pro­zei scurte. Pe lîngă capodopera Şotron (1963), a mai scris romanele Examenul (1950), Premiile (1960), Fantomas contra vampirilor multinaţionali (1965), 62: model de asam­blat (1968), Cartea lui Manuel (1974). A publicat, de asemenea, volume de poezii, teatru şi eseuri. La Editura Polirom au apărut pînă în prezent: Toate focurile, focul, Manuscris găsit într-un buzunar şi alte povestiri, Şotron, Idolul Cicladelor, Cartea lui Manuel, Bestiar, Cît de mult o iubim pe Glenda şi Un oarecare Lucas.

 

FRAGMENT:

Interviu în faţa unei oglinzi

J.C. în oglindă. — Uite, îţi voi lua personal interviul acesta pentru că am constatat că de fiecare dată când pleci în Cuba, şi până acum ai fost de cel puţin treisprezece ori, cifră pe care o iubesc din motive magice, cei care la întoarcere îţi iau inter­viuri nu se prea interesează despre ce anume ai putut vedea şi trăi în insula‑caiman, ci vor imediat să afle ce crezi despre Conul Sudic, atât în general cât şi în particular, ceea ce sigur că e grozav, iar tu le răspunzi cât poţi de bine, dar totodată mi se pare un fel de escamotare suspectă, un păcat prin omi­siune, de parcă în zilele noastre Cuba ar fi încetat să mai atragă atenţia.

J.C. în persoană. — De acord, şi‑ţi stau la dis­poziţie cu răspunsurile, mai ales că în Europa (ca să nu mai vorbim de SUA) sunt mulţi care iau interviuri sau se lasă intervievaţi cu intenţia deli­berată de a ponegri Cuba, fără ca înşişi cubanezii să le facă faţă. Vezi bine că încep cu o critică ; e una din multele pe care le fac ori de câte ori mă înfiinţez pe meleagurile lor, fiindcă mă dor anumite tăceri ce s‑ar părea că le dau dreptate urzitorilor de minciuni şi calomnii. În multe ocazii Cuba nu‑şi arată autentica realitate aşa cum ar putea şi chiar ar trebui s‑o facă, mai ales pe orbita capitalistă, unde o mai bună cunoaştere a procesului său de dezvoltare pe atâtea planuri ar fi pozitivă pentru toată lumea, de acolo şi de aici.

J.C. în oglindă. — Şi de ce naiba n‑o face ?

J.C. în persoană. Uneori fiindcă e o insulă, cred eu, uneori pentru că cubanezii se simt atât de siguri în privinţa cauzei lor încât nu li se pare necesar să dea explicaţii ; fapt e că asta se traduce într‑o anumită pasivitate din partea serviciilor culturale şi de presă. Cineva mi‑a spus odată : „Ştim că în acest caz avem dreptate şi nu vom răspunde la calomnii“. „Foarte bine“, am zis eu, „şi cum va afla omul de rând din Paris, Londra sau Geneva că voi aveţi dreptate ?“

J.C. în oglindă. — Nu‑i vorba oare de faptul că Cubei îi lipsesc căile de comunicare cu o lume dominată de agenţii de presă de al căror nume nu vreau să‑mi aduc aminte* ?

J.C. în persoană. De bună seamă, dar atunci ar trebui să inventăm alte canale pentru că, dacă nu inventează, o revoluţie se împotmoleşte, iar cubanezii au dat cu prisosinţă dovezi de inven­tivitate pe multiple planuri. De pildă, pe mine mă surprinde că scriitori şi poeţi cubanezi foarte cu­noscuţi, dintre care unii fac incursiuni şi în jurna­listică, scriu aproape exclusiv pentru consumul intern. Dacă şi‑ar dedica o parte din muncă în vederea difuzării în exterior, am avea mărturii incontestabile ale procesului revoluţionar în di­verse aspecte şi la diferite niveluri şi, datorită prestigiului semnatarilor, n‑ar mai exista atâtea dificultăţi în difuzarea lor prin cărţi, reviste şi ziare. Dar adevărul e că arareori dai de o sem­nătură cubaneză la sfârşitul a ceva scris pentru cititorul european, şi cred că asta e o greşeală ce se plăteşte scump ori de câte ori se iveşte un nou val de calomnii şi minciuni, căci acestea apar într‑adevăr din belşug şi mai întotdeauna sub semnătură.

J.C. în oglindă. În fine, gata cu protestele, povesteşte ce‑ai văzut acolo.

J.C. în persoană. — Am văzut multe lucruri noi. Schimbările nu sunt numai perceptibile, ci şi profunde, de la bază până la vârful piramidei sociale, şi să fie clar că piramida asta n‑are nimic egiptean. De exemplu, una din minciunile fundamentale răs­pândite în exterior este aceea că mersul înainte al puterii populare în Cuba e o comedie. Uite ce-i, dacă toate comediile ar fi aşa, eu m‑aş abona pentru tot restul vieţii la teatrul care le prezintă. Vigoarea şi conştiinţa puterii populare se fac tot mai mult simţite şi se simt într‑un fel pe care simplii ideologi n‑ar reuşi să‑l reflecte cu exactitate. Asta e ceva ce trebuie intuit pe stradă, în casele oamenilor, prin cafenele şi la orice întâlnire sau adunare. E ceva ce se reflectă în cuvinte, în atitudini şi purtări. Fervoarea şi încrederea poporului în conducătorii lui au susţinut şi au întărit forţa revoluţiei în primii săi ani ; acum, acelor impulsuri primare ale sângelui şi instinctului le urmează încetul cu încetul alt tip de sprijin, care se naşte din reflecţie, din discuţie şi din capacitatea tot mai mare de a manifesta păreri asemănătoare şi discre­panţe. E uşor să constaţi că aceşti conducători nu numai că ţin seama de conştientizarea realizată în urma unui lung şi dificil proces, care a mers de la alfabetizare până la instituţionalizarea canalelor ce permit exprimarea nemijlocită a vocii poporului, ci vor continua s‑o impulsioneze şi s‑o intensifice prin toate mijloacele.

J.C. în oglindă. Ar fi bine-venit un exemplu după torentul ăsta de cuvinte.

J.C. în persoană. — De acord, îi dau cuvântul lui Raúl Castro însuşi, care a ţinut un discurs la come­morarea ridicării la luptă din 30 noiembrie 1956, unde, după ce a criticat cu asprime lipsurile şi erorile perceptibile atât la nivelul conducerii, cât şi la acela al muncitorilor şi funcţionarilor, a afirmat : „Nu trebuie să punem nici un fel de piedică criticii revoluţionare din partea maselor, ci s‑o stimulăm. Uneori se argumentează că nu trebuie să ne facem publice defectele şi greşelile pentru că astfel le dăm apă la moară duşmanilor. Acesta e un concept cu desăvârşire fals. Ceea ce ne slăbeşte şi le dă apă la moară duşmanilor e lipsa unei asumări curajoase, hotărâte, deschise şi sincere a greşelilor şi defi­cienţelor noastre“.

J.C. în oglindă. Şi asta se realizează în practică ?

J.C. în persoană. — Da, pentru că poporul cuba­nez are memorie bună şi e veşnic gata să‑şi amin­tească acele directive care sunt de folos propriei exprimări şi propriei critici. Rezultatul acestei evidente deschideri în domeniul intelectual şi politic, care cuprinde toate nivelurile de exprimare, de la literatură până la opiniile în orice adunare, se constată de cum intri în contact cu oamenii ; şi asta nu se traduce numai prin opinii, ci şi printr‑o atitudine în faţa vieţii şi lucrurilor, printr‑un mod de a înfrunta cu mai multă încredere realitatea drept ceva ce nu mai funcţionează prin persoane interpuse, ci reiese din abordarea directă şi coti­diană a problemelor şi a posibilităţii de a le găsi o soluţie.

J.C. în oglindă. Dă‑i înainte cu exemplele, dacă mai sunt.

J.C. în persoană. — Pentru a începe, îţi voi arăta reversul medaliei, fiindcă sunt, bineînţeles, unii care se prind ca nişte lipitori de vechile module, şi partea proastă e că sunt oameni situaţi la un nivel la care nu se poate invoca lipsa de cultură şi nici de capacitate analitică. Pe când un Raúl Castro sau un Armando Hart deschid acum un amplu spaţiu critic (fiindcă a sosit momentul s‑o facă, şi nu din pură întâmplare, de asta să ţii seama în faţa a tot ce‑ţi vor spune cei care sunt de partea cealaltă), lipitorile se prind de ceea ce e depăşit şi încearcă să menţină o stare de lucruri care nu mai corespunde în nici un fel posibilităţilor actuale. Eu am aflat‑o de curând pe pielea mea, şi chiar în sfera jurna­lismului, care ar trebui să fie primul în a urma şi stimula acest curent atât de benefic. Dintr‑un discurs pe care l‑am ţinut la ceremonia de consti­tuire a juriului pentru premiul anual acordat de Casa de las Américas, ziarele au suprimat tocmai pasajul unde elogiam deschiderea tot mai mare în domeniul criticii constructive. Lipitoarea de ser­viciu a crezut că e de datoria ei să elimine ceva ce i s‑a părut distonant ; ca întotdeauna, birocraţia zăbo­veşte în raport cu prezentul.

J.C. în oglindă. Şi partea pozitivă, atunci ?

J.C. în persoană. — Ca exemplu invers în acelaşi domeniu, foarte ampla anchetă publicată de Bohemia, în care tocmai ziariştii şi‑au expus în amănunţime criticile, preocupările şi criteriile de reînnoire a mass-media. Dar poate că faptul cel mai important e cel ce se desprinde din experienţa de zi cu zi a vieţii cubaneze. Acum zece ani vorbeai cu oamenii de pe stradă, cu un liftier sau un măturător şi aproape imediat te pomeneai cu fraze gata făcute, cu repetarea oarecum automată de lozinci, lucru inevi­tabil într‑o etapă de conştientizare progresivă. În prezent auzi tot mai mult cum lumea vorbeşte cu propriile‑i cuvinte, ceea ce nu înseamnă nici pe departe distanţare faţă de lozincile revoluţionare, ci capacitatea de a le aplica cu mai multă spon­taneitate, aş spune cu mai multă personalitate.

J.C. în oglindă. Ni se termină hârtia. Con­tinuăm altă dată?

J.C. în persoană. — Dacă vrei, pentru că tema e generoasă...

(1980)

George Orwell

Jurnale

Traducere şi note de Vali Florescu, după o ediţie îngrijită de Peter Davison

Volum aflat în curs de apariţie în colecţia BIBLIOTECA POLIROM


CARTEA

Volumul cuprinde cele unsprezece jurnale păstrate ale lui George Orwell, oferind o imagine personală a vieţii sale, de la aventura pe care a trăit-o în 1931 în lumea culegătorilor de hamei şi pînă în ultimele sale zile, din spital. Ele conţin însemnări cît se poate de obişnuite despre viaţa scriitorului, observaţii despre natură şi evenimentele politice ale vremii sale şi impresionează prin diversitatea temelor abordate, seriozitatea demersului şi curaj, lipsa dogmatismului şi amplitudinea preocupărilor de integrare a realităţii în viitoarea operă. Din aceste sute de însemnări se naşte, copleşitoare, imaginea unuia dintre cei mai profunzi comentatori ai celui de-al Doilea Război Mondial, critic necruţător al falsităţilor şi incoerenţelor sociale şi politice ale vremii sale şi diagnostician fără cusur al caracterului uman. Jurnalele oferă practic o perspectivă din interior asupra vieţii lui George Orwell, unul dintre cei mai inteligenţi scriitori şi vizionari ai secolului XX.

AUTORUL
George Orwell (pe numele său real Eric Arthur Blair) s-a născut în 1903, în India, unde tatăl său lucra ca funcţionar în administraţia britanică. În anii 1917-1921 a studiat la Eton, publicînd în diverse reviste ale colegiului. După absolvire s-a angajat în cadrul Poliţiei Imperiale Indiene din Birmania, experienţă pe care a relatat-o mai tîrziu în romanul Zile birmaneze (1934; Polirom, 2003). În 1933 i-a apărut prima carte, Down and Out in Paris and London. De-a lungul anilor ’30, Orwell a continuat să publice constant, oferind luminii tiparului romane precum A Clergyman’s Daughter (1935) sau O gură de aer (1939; în pregătire la Editura Polirom), însă adevărata recunoaştere i-au adus-o fabula politică Ferma Animalelor (1945; Polirom 2002) şi distopia O mie nouă sute optzeci şi patru (1949; Polirom, 2002), traduse în întreaga lume şi adaptate pentru marele ecran. Orwell s-a stins din viaţă în 1950, la Londra.

FRAGMENT

Fragment din „Jurnal din timpul războiului“ (28 mai 1940-28 august 1941)

28.5.40: E prima zi cînd ziarele nu mai au reclame... Jumătate din prima pagină a ziarului Star, care apare primul, dedicată ştirilor despre capitularea Belgiei, cealaltă jumătate, ştirilor care în mare ziceau că belgienii încearcă să fie optimişti şi că regele e cu ei. Asta se datorează probabil lipsei de hîrtie. Cu toate astea, dintre cele opt pagini ale ziarului Star, şase vorbesc despre curse.

De zile întregi nu mai avem ştiri adevărate şi sînt foarte puţine şanse să deduci ce se întîmplă. Variantele cele mai plauzibile sînt: i. Că francezii tocmai erau pe punctul de a contraataca, dinspre sud. ii. Că sperau să o facă, însă bombele nemţilor au făcut imposibilă strîngerea unei armate. iii. Că forţele din nord erau încrezătoare că vor putea opune rezistenţă şi că se considerase că e mai bine să nu lanseze o contraofensivă pînă cînd nu se consuma total atacul german. iv. Că poziţia din nord nu avea de fapt nici o şansă şi că forţele de acolo nu puteau decît să lupte înaintînd spre sud, să capituleze, să fie complet distruse şi să îşi găsească scăparea pe mare, probabil cu foarte mari pierderi în timpul acestui proces. Acum, doar cea de-a patra alternativă pare posibilă. Comunicatele franţuzeşti vorbesc despre stabilizarea frontului de pe Somme şi Aisne, de parcă forţele rămase izolate în nord nici nu există. Oricît ar fi de cumplit, sper că B.E.F. [ Forţa Expediţionară Britanică] e rasă de pe faţa pămîntului mai curînd decît să capituleze.

Lumea vorbeşte puţin mai mult despre război, dar nu prea mult. Ca şi pînă acum, e imposibil să auzi vreun comentariu pe subiect în cîrciumi etc. Azi-noapte, am fost cu E[ileen] la cîrciumă să ascultăm ştirile de la ora 9. Barmaniţa n-ar fi deschis radioul dacă nu i-am fi cerut noi şi se pare că nimeni n-a ascultat.

______________________________________________

29.5.40: De la o vreme, trebuie să prinzi din zbor veştile cele mai importante, pornind de la cîte un cuvînt sau o aluzie. Ca senzaţie principală aseară, ştirile de la ora 9 au fost precedate de un discurs optimist (destul de bun) ţinut de Duff-Cooper [ministru al informaţiilor], pentru a face să alunece mai bine pastila, apoi Churchill a spus în cuvîntarea sa că va face o analiză a situaţiei curente, la un moment dat, la începutul săptămînii viitoare, şi, spunea el, Camera trebuie să se pregătească pentru „veşti sumbre şi apăsătoare“. Asta înseamnă probabil că vor încerca o retragere, dar nimeni nu ştie dacă „veşti sumbre“ înseamnă victime uriaşe, capitularea unei părţi din B.E.F. sau ce anume. Am auzit ştirile între actele unei piese mai mult sau mai puţin cu pretenţii intelectuale de la Torch Theatre. Publicul a ascultat mult mai atent decît ar fi ascultat într-un pub.

E[ileen] spune că cei de la Departamentul de Cenzură, unde lucrează ea, adună toate ziarele „roşii“ şi consideră că Tribune se află în exact aceeaşi clasă ca şi Daily Worker. Recent, atunci cînd Daily Worker şi Action au fost interzise la export, unul dintre colegii ei a întrebat-o: „Tu ştii ziarele astea, Daily Worker şi Action?“.

Zvonuri curente: Că, de la numirea sa, Beaverbrook [proprietarul unui trust de presă, ministru al producţiei aviatice] a reuşit să mai producă încă 2 000 de avioane funcţionale reciclînd sticlele şi borcanele. Că raidurile aeriene, poate chiar asupra Londrei, urmează să înceapă peste 2 zile. Că Hitler plănuieşte să invadeze Anglia folosind mii de şalupe rapide, ce pot trece pe deasupra cîmpurilor de mine. Că e o lipsă cumplită de puşti (asta din mai multe surse). Că moralul infanteriştilor germani obişnuiţi de pe front e jalnic de scăzut. Că la momentul campaniei din Norvegia, Biroul de Război era atît de prost informat, încît nici măcar nu ştia că nopţile norvegiene sînt scurte şi şi-a imaginat că trupele care au debarcat pe lumină ca ziua vor beneficia de acoperirea nopţii.

______________________________________________

30.5.40: B.E.F. se retrage din Dunkerque. E imposibil nu doar să estimezi cîţi or să scape, dar şi cîţi se află acolo. Azi-noapte, o discuţie la radio cu un colonel ce se întorsese din Belgia, pe care din păcate n-am auzit-o, dar care, după spusele lui Eileen, a conţinut intervenţii ale crainicului însuşi, care înştiinţau publicul că armata a fost subminată (a) de francezi (care n-au contraatacat) şi (b) de autorităţile militare de acasă, care au echipat-o prost. Nicăieri în presă nici un cuvînt despre acuzaţii aduse francezilor, iar emisiunea lui Duff-Cooper de acum două nopţi atenţiona insistent asupra acestui lucru... Harta de azi pare să spună că membrii contingentului francez din Belgia se sacrifică pentru a lăsa B.E.F. să scape.

Borkenau [politolog, membru al Partidului Comunist German] zice că Anglia este acum, în mod categoric, în prima etapă a revoluţiei. Comentînd pe acest subiect, Connolly [editor Horizon] a relatat că, de curînd, dinspre nordul Franţei venea un vas cu refugiaţi la bord şi foarte puţini pasageri normali. Refugiaţii erau în principal copii, care erau într-o stare cumplită, după ce trecuseră prin foc de mitralieră etc., etc. Printre pasageri se afla şi Lady --------, care a încercat să se bage în faţă la coada de la urcarea pe vas şi, cînd i s-a ordonat să treacă în spate, a zis indignată „Tu ştii cine sînt eu?“. La care stewardul a zis: „Nu-mi pasă cine eşti, eşti o caţă cu gura mare. Te rog să te aşezi la coadă“. Interesant, dacă e adevărat.

Încă nu se simte vreun interes al oamenilor faţă de război. Şi totuşi, alegerile parţiale, răspunsurile la apelurile pentru înrolare etc., arată cu precizie care sînt sentimentele oamenilor. Se pare că le e efectiv imposibil să priceapă că sînt în pericol, deşi există motive întemeiate să creadă că în mai puţin de cîteva zile e posibil să se încerce invadarea Angliei, şi toate ziarele o spun. Nu vor să accepte nimic pînă n-or să cadă bombele. Connolly zice că atunci or să intre în panică, dar eu cred că nu.

______________________________________________

31.5.40: Azi-noapte am fost să văd piesa lui Denis Ogden, The Peaceful Inn. O plicticoşenie plină de clişee. Partea interesantă a fost că, deşi piesa se petrece în 1940, nu conţine nici o referire, directă sau indirectă, la război.

Izbit de numărul foarte redus al celor care au fost mobilizaţi, chiar şi acum. De obicei, cînd te uiţi pe stradă, e imposibil să zăreşti vreo uniformă... În multe puncte strategice sînt puse reţele de sîrmă ghimpată, de pildă lîngă statuia lui Charles I din Trafalgar Square... Am auzit din atîtea părţi despre lipsa puştilor, încît cred că e adevărat.

______________________________________________

1.6.40: Azi-noapte, la Waterloo şi Victoria, să văd dacă pot să aflu ceva despre Eric [fratele soţiei lui Orwell, Eileen]. Absolut imposibil, fireşte. Bărbaţii care au fost repatriaţi au ordine să nu discute cu civilii şi, în orice caz, sînt luaţi din gări cît se poate de rapid. Adevărul e că am văzut destul de puţini soldaţi britanici, adică din B.E.F., dar foarte mulţi refugiaţi belgieni sau francezi, cîţiva soldaţi belgieni sau francezi şi nişte marinari, printre care şi unii din marina militară. Refugiaţii păreau în general oameni din clasa de mijloc, de genul comercianţi şi funcţionari, şi arătau destul de bine, cu o sumedenie de bagaje. O familie avea şi o colivie uriaşă cu un papagal. O refugiată plîngea sau mai avea puţin şi-i dădeau lacrimile, dar majoritatea păreau doar bulversaţi de mulţime şi de stranietatea situaţiei. La Victoria aştepta o mulţime consistentă, care a trebuit ţinută în frîu de poliţie, pentru a-i lăsa pe refugiaţi şi pe ceilalţi să ajungă afară în stradă. Refugiaţii erau salutaţi în tăcere, însă toţi marinarii, de orice fel, ovaţionaţi entuziast. Un ofiţer de marină, într-o uniformă care fusese la apă, cu o parte din echipamentul militar asupra sa, s-a grăbit spre un autobuz, zîmbind şi atingîndu-şi casca de oţel, în timp ce femeile strigau la el şi îl băteau pe umăr.

Am văzut o companie de infanterişti marini mărşăluind prin gară pentru a se urca în trenul către Chatham. Am fost uimit de fizicul lor splendid şi de ţinuta lor, de tropăitul bocancilor lor şi de maiestuozitatea ofiţerilor, care m-au dus, toate, înapoi în 1914, cînd toţi soldaţii mi se păreau uriaşi.

Ziarele din dimineaţa asta susţin unul că patru cincimi, altul că trei sferturi din trupele B.E.F. au fost deja retrase. Fotografiile, probabil alese cu grijă sau trucate, arată bărbaţi în formă maximă, cu echipamentul aproape intact.

______________________________________________

2.6.40: E imposibil de spus cîţi soldaţi din B.E.F. au fost cu adevărat repatriaţi, dar datele publicate de diverse ziare susţin că ar fi în jur de 150 000 şi că numărul celor care au intrat în Belgia era de circa 300 000. Nu se spune cîţi soldaţi francezi erau alături de ei. Anumite ziare sugerează că s-ar intenţiona ca aceştia să rămînă în Dunkerque, în loc să-l evacueze complet. Asta mi se pare destul de imposibil fără să legi un mare număr de avioane de acel unic loc. Dar, dacă chiar au fost retraşi 150 000 de soldaţi, înseamnă că e posibil să mai fie retraşi foarte mulţi, în afara acestora. Se estimează că Italia va intra în război în orice moment de după 4 iunie, probabil după ce mai întîi face un soi de ofertă de pace, pentru a avea pretext... Părerea generală e că acum se va face o tentativă de invadare a Angliei, fie şi doar ca diversiune în timp ce Germania şi Italia se unesc pentru a termina rapid Franţa... Mulţi, inclusiv De Valera, cred în posibilitatea unei aterizări în Irlanda. Această idee abia dacă a fost pomenită pînă acum cîteva zile, deşi era una cît se poate de evidentă, de la început.

Mulţimea obişnuită de duminică mişună încoace şi-ncolo, landouri, ciclişti, oameni care îşi plimbă cîinii, cete de tineri ce-şi pierd timpul pe la colţul străzii, fără nici un semn pe nici un chip şi nici un cuvînt care să-ţi spună că oamenii ăştia pricep că în maximum cîteva săptămîni e posibil să fie invadaţi, deşi ziarele de azi le spun toate că aşa stau lucrurile. Răspunsul la apelurile repetate de evacuare a copiilor din Londra a fost foarte anemic. E limpede că motivaţia e „Data trecută n-au fost raiduri aeriene, aşa că n-or să fie nici de data asta“. Şi totuşi, oamenii ăştia se vor comporta destul de curajos cînd va veni momentul, cu condiţia să li se spună ce au de făcut.

Analiză succintă a reclamelor din numărul People de azi:

Ziarul are 12 pagini – 84 de coloane. Dintre acestea, cam 26 de coloane şi jumătate (peste un sfert) sînt reclame. Acestea se împart după cum urmează:

Mîncare şi băutură: 5 coloane şi trei sferturi.

Medicamente: 9 şi o treime.

Tutun: 1.

Jocuri de noroc: 2 şi o treime.

Haine: 1 şi jumătate.

Diverse: 6 şi trei sferturi.

Dintre cele 9 reclame la mîncare şi băutură, 6 sînt pentru articole de lux, total inutile. Dintre cele 29 de reclame la medicamente, 19 sînt pentru lucruri care fie sînt frauduloase (leacuri minune pentru chelie etc.), mai mult sau mai puţin nocive (Kruschen Salts, Bile Beans – laxative) sau pur şantaj („Stomacul copilului tău are nevoie de magneziu“). Cîteva dintre aceste medicamente ar putea fi totuşi eficiente, nu ştiu. Dintre cele 14 reclame la diverse produse, 4 sînt la săpun, 1 la cosmetice, 1 la o staţiune turistică şi 2 sînt reclame guvernamentale, printre care una extinsă, la fondul naţional de economisire. Doar 3 reclame, în total, care au legătură cu războiul.

______________________________________________

3.6.40: Dintr-o scrisoare trimisă de Lady Oxford la Daily Telegraph, pe tema economiilor de război:

„Dat fiind că majoritatea caselor din Londra sînt pustii, nu prea mai ai ce face în oraş... în orice caz, cei mai mulţi sînt nevoiţi să plece cu bucătarii după ei şi să locuiască în hoteluri“.

Se vede treaba că oamenilor ăstora n-o să le intre niciodată în cap că mai există şi restul de 99% al populaţiei.

______________________________________________

6.6.40: Atît Borkenau, cît şi eu sîntem de părere că Hitler va ataca întîi Franţa, şi nu Anglia, şi iată că am avut dreptate. Borkenau crede că toată povestea cu Dunkerque-ul a demonstrat, odată pentru totdeauna, că avioanele nu pot înfrînge navele de război, dacă celelalte au şi propriile lor avioane. Cifrele făcute publice spun că în evacuarea a aproape 330 000 de soldaţi au fost pierdute 6 distrugătoare şi circa 25 de alte tipuri de vase. Probabil că numărul celor evacuaţi e destul de corect şi, chiar dacă ar fi să pui la îndoială numărul de nave pierdute, n-ar fi nişte pierderi atît de uriaşe avînd în vedere proporţiile acţiunii şi faptul că aceasta s-a desfăşurat în condiţii destul de vitrege pentru avioane.

Borkenau crede că planul lui Hitler e să distrugă Franţa, după care să ceară flota franceză, ca parte a termenilor tratatului de pace. După asta, invadarea Angliei cu trupe purtate pe mare ar putea fi fezabilă.

Reclamă imensă pe un autobuz: „PRIMUL AJUTOR ÎN TIMP DE RĂZBOI, PENTRU SĂNĂTATE, PUTERE ŞI REZISTENŢĂ. GUMA DE MESTECAT WRIGLEY'S“.

______________________________________________

7.6.40: Deşi afişele de la tonetele de ziare au fost suprimate [economie de materie primă], vezi în mod frecvent diverşi vînzători de ziare punînd cîte un afiş. Se pare că le-au scos din nou pe cele vechi şi le-au folosit, iar cele cu „Raiduri ale R.A.F.-ului asupra Germaniei“ sau „Pierderi uriaşe în rîndul nemţilor“ pot fi utilizate oricînd.

______________________________________________

8.6.40: În toiul unei bătălii cumplite în care, bănuiesc, mii de bărbaţi sînt ucişi în fiecare zi, ai impresia că nu există nici o ştire. Ziarele de seară sînt la fel precum cele de dimineaţă, cele de dimineaţă la fel precum cele de noaptea trecută, iar radioul repetă ce scrie în ziare. Cît despre sinceritatea ştirilor, probabil că e vorba mai mult de omisiuni decît de minciuni efective. Borkenau e de părere că radioul a ajutat vizibil la această relativă acurateţe a ştirilor şi că singurele minciuni sfruntate de pînă acum au fost afirmaţiile Germaniei despre vasele britanice pe care le-ar fi scufundat. Acestea au fost efectiv strigătoare la cer. Recent, unul dintre ziarele de seară, comentînd declaraţiile nemţilor, a subliniat faptul că Germania a susţinut că în circa 10 zile ar fi scufundat 25 de nave mari, adică cu 15 mai mult decît cele pe care le-am avut vreodată.

Stephen Spender mi-a spus de curînd: „Nu ai sentimentul că, în orice moment din ultimii zece ani, ai putut prevedea evenimentele mai bine decît, să zicem, guvernul?“. A trebuit să fiu de acord. În parte, e vorba de faptul că judecata mea nu e orbită de interese de clasă etc., adică orice om care nu e interesat financiar putea vedea cu uşurinţă pericolul strategic pentru Anglia al faptului că Germania şi Italia au fost lăsate să domine Spania, în vreme ce mulţi dintre cei de dreapta, chiar şi soldaţi de profesie, nu au putut vedea acest lucru, atît de evident. Dar domeniul în care simt că oamenii ca noi înţeleg situaţia mai bine decît aşa-zişii experţi nu este capacitatea de a prevedea anumite evenimente, ci puterea de a înţelege exact lumea în care trăim. În orice caz, am ştiut din 1931 (Spender zice că el a ştiut din 1929) că viitorul va fi catastrofal. N-aş fi putut spune exact ce războaie şi revoluţii se vor petrece, dar nu m-au surprins niciodată, cînd s-au petrecut. Din 1934 am ştiut că va fi război între Anglia şi Germania şi, din 1936, am ştiut-o cu maximă certitudine. O simţeam cu toată fiinţa şi nu m-am lăsat niciodată indus în eroare de pălăvrăgeala pacifiştilor, pe de-o parte, şi de cei din Frontul Popular, care se făceau că se tem că Anglia se pregăteşte de război împotriva Rusiei, pe de alta. La fel, orori precum epurările ruseşti nu m-au surprins niciodată, fiindcă am simţit întotdeauna că lucrul asta – mă rog, nu exact asta, dar ceva de felul ăsta – e implicit în regimul bolşevic. O simţeam în literatura lor.

...Cine ar fi crezut în urmă cu şapte ani că Winston Churchill mai are vreun fel de viitor politic în faţă? Acum un an, Cripps era băiatul cel obraznic al Partidului Laburist, care l-a trimis la plimbare şi chiar a refuzat să audă ce are de spus în apărarea sa. Pe de altă parte, din punctul de vedere al conservatorilor, era un comunist periculos. Acum e ambasador la Moscova, presa lui Beaverbrook fiind cea care a făcut campanie intensă pentru numirea lui. E imposibil de spus dacă e sau nu omul potrivit. Dacă ruşii sînt dispuşi să schimbe macazul şi să intre de partea noastră, probabil că e, dar dacă sînt încă ostili, ar fi fost mai bine să trimitem un om care nu admiră regimul sovietic.

______________________________________________

10.6.40: Tocmai am auzit, deşi nu scrie în ziare, că Italia a declarat război... Trupele aliate se retrag din Norvegia, motivul declarat fiind că pot fi folosite în altă parte şi că, după capturarea lui, Narvikul a devenit inutil pentru nemţi. Însă de fapt Narvik nu le va fi de folos pînă la iarnă; nu le-ar fi fost de cine ştie ce ajutor oricum, atunci cînd Norvegia şi-a încetat neutralitatea, şi n-aş fi crezut că aliaţii aveau suficienţi soldaţi în Norvegia ca să facă ceva. Adevăratul motiv e probabil cel că nu vor să-şi irosească navele de război.

În după-masa asta, mi-am amintit foarte viu incidentul cu taximetristul din Paris din 1936 şi aveam de gînd să scriu ceva despre el în acest jurnal. Dar acum m-am întristat atît de tare, că nu pot scrie despre el. Totul se dezintegrează. Mă crispez la gîndul că scriu cronici de carte etc. într-un asemenea moment şi chiar mă înfurie faptul că se permite o asemenea risipă de timp. Poate că la interviul de sîmbătă de la Biroul de Război voi reuşi ceva, dacă sînt destul de deştept să-l păcălesc pe doctor şi să trec de el. Odată ajuns în armată, ştiu, prin analogie cu războiul spaniol, că o să înceteze să-mi mai pese de evenimentele curente. În prezent mă simt cum mă simţeam în 1936, cînd fasciştii încercuiseră Madridul, doar că mult mai rău. Dar am să scriu despre taximetrist altădată. [ Orwell a scris despre incidentul cu taximetristul parizian în rubrica sa de la Tribune „As I Please“, nr. 41, din 15 septembrie 1944. În cîteva cuvinte, călătoria sa cu taxiul a fost atît de scurtă, încît şoferul s-a înfuriat că „şi-a pierdut rîndul în şirul de taxiuri pentru un drum care, în bani englezeşti, făcea cam trei pence“ – şi pe urmă s-a enervat şi mai tare fiindcă Orwell nu avea mărunţiş. Au avut o „ceartă oribilă“, care „m-a lăsat pe moment mînios la culme, iar puţin mai tîrziu întristat şi dezgustat. De ce trebuie oamenii să se poarte în halul ăsta, m-am gîndit“.]

______________________________________________

12.6.40: Aseară m-am plimbat cu E[ileen] prin Soho, ca să vedem dacă prăvăliile italieneşti etc. au fost cu adevărat distruse, aşa cum s-a spus. Ni s-a părut că ziarele au umflat totul, dar am văzut, cred, trei prăvălii care aveau vitrinele sparte. Majoritatea se grăbiseră să se intituleze „britanice“. Gennari’s, băcănia italiană, era acoperită toată cu pancarte pe care scria „Acest magazin e sută la sută englezesc“. Spaghetti House, o prăvălie specializată în produse italieneşti, se rebotezase „British Food Shop“. Alt magazin se proclamase elveţian, şi chiar şi un restaurant franţuzesc se intitulase britanic. Partea interesantă e că toate aceste pancarte au fost tipărite cu mult timp în urmă şi păstrate la îndemînă, e limpede... Însă, oricît de jenante sînt aceste atacuri asupra unor mici comercianţi italieni, ele reprezintă un fenomen interesant, fiindcă englezii, adică cei de genul celor care ar vandaliza un magazin, de obicei nu manifestă un interes spontan în politica externă. Nu cred că s-a mai întîmplat ceva de genul ăsta în timpul războiului abisinian, iar războiul spaniol pur şi simplu nu a afectat marea masă a poporului. Nici nu a existat o mişcare populară împotriva rezidenţilor germani din Anglia pînă în urmă cu o lună sau două. Probabil că josnicia extremă a declaraţiei de război a lui Mussolini, făcută cu atîta sînge rece, a trezit o reacţie pînă şi la cei care de regulă nu prea citesc ziarele.