O apărut

Lео БУТНАРУ

Песчинка – Жемчужина – Пустыня  

Leo Butnaru. Fir de nisip – Perlă – Pustiu

Editura „Vest-Kasalting”, 2010, Moscova

(Biblioteca revistei „Deti Ra”)

Poezie. Trad. – Chiril Covalgi, Evgheni Stepanov, Viktor Ciudin, Anna Bessmernaia.

 

КНИГА ЭММЫ, ПРАВНУЧКИ КНИГИ ИОВА


 

Израильская сумка

отличается от австралийской сумки

ибо вторая скорей является сумкой кенгуру

а первая представляет собой

просто пластиковую сумку (правда, цветную) в которой

на приёме в «Амбасадоре» (Нептун)

Эмма предложила мне свою книгу. «Напиши что-нибудь», попросила.

 

Вот, наконец, пишу про Эмму и ее книгу

но и про поэта (предполагаю) умершего

от самой простой болезни: отсутствии

друзей. Затем, прости, коллега,

нынче заполночь иду

еще по непроторённому стихотворению

по неписанному в новом дне

думаю и о просвечивающих

тонких как библиофильская бумага

веках твоей соседки девицы мамелючки

с сиротливыми сиськами

и сосками – жаркими сосульками, спрашивая себя

я ли грешней Соломона который

оглядывал бронзовое тело Суламифи

включая местечко где женщина

слегка надтреснута как греческая амфора?

Но как и Соломон (я почти его ровесник)

не склонен впадать в ненасытную нескромность

и если даже лира и постмодернистская лирика не спрашивают

почему не приходишь (не в моде у текущей поэзии)

ты – поскольку я помню –

понимаешь поэзию как семь дорог ведущих в никуда

и как еще семь дорог ведущих повсюду

в этом будучи согласным с профессором по санскриту

и трас-крипции который настаивал что

писатели во вездесущей вездесущности

побратимы. (О, сестра моя, невеста моя,

ты сердце мое обратила в рабство , пел

царь.) Как бы то ни было мы продолжаем верить что

существуют чувствительные сердца которые

между строк поэмы могут прочесть

тайну вечной истинности Поэта

никогда не поддаваясь уверениям что это возможно лишь

золотое сечение цифр

при непознаваемом золотом сечении букв

то есть Поэзии в каковой

Мадам Бовари произнесла бы: «Флобер – это я»

и немыслимо было бы представить финал (альтернативный)

более подходящий для романа которому

не довелось с нами случиться.


 

 

СУМКА


 

Помню кто-то написал что поэзия

это прыжок кенгуру

и я – вроде Фомы

Верующего то есть –

сказал себе что поэма могла бы быть

из разряда сумчатых

на животе метафор неся

детёнышей – этих малышей вроде

двустиший терцин

потом догадывался что именно

о поэме и ее детенышей из сумки

сочинил я когда-то хайку:

Усталый кенгуру

спит без задних ног. В его сумке

поёт кузнечик.


 

УТЕШЕНИЕ


 

В тупиковые дни, когда

я лишь сотая часть самого себя

когда решительно все предметы вокруг меня

кажутся не-музыкальными,

в тупиковые дни, когда я всего лишь

сотая часть себя, великолепного

в один из таких дней

не беря в рот ни капли, ни крупицы дурмана

и не влюбляясь вновь

вижу не один мир а два (по сути

три – учитывая тот свет) в подобный

тупиковый день, когда

я лишь сотая часть себя самого, я говорю

хорошо, что со мной ничего не случилось

ну просто здорово – иначе

я бы из кожи вылез, из самой души

из всего написанного

потому что как раз в день сочинительства

в день поэзии я

вместо одного мира вижу два (по сути

три – учитывая и тот свет) и говорю себе

в такой день говорю

должен я поменять свой образ жизни и

если удастся – даже

смерти, потому что

Ты наделил меня, Господи Боже, кое чем

что в моих силах.


 

 

  

КАК ЧИТАЕТ СВЯТОЙ


 

Как читает святой?

Сначала

от его взгляда

первое слово пылает

которое в свой черёд

своим огоньком

следующее зажигает.

 

Освящая

воспламеняя

третье слово

от которого на странице

четвертое загорится …

 

Именно так читает святой

слова у него светятся и горят,

воспламеняясь подряд

зажигая

именно так –

снова и снова

слово за словом.

не оставляя следов

пепла смысла меж слов

слой такой тонкий

плотный такой

что никто

не знает что все таки

читал

святой…

 

Перевёл с румынского Кирилл Ковальджи

Florin DUMITRESCU

„Încîntece”

Ed. Vinea, 2010


Mă uit în rai cu binoclul

 

Mă uit în rai cu binoclul

Precista îmi face cu ochiul

De dragul meu se-ntrerupe din plîngeri

şi-mi trimite bezele prin îngeri

 

De colo de sus

îmi face cu mîna Iisus

pesemne ca să-mi arate

perluţe-n spini paiete-n stigmate

 

Mucenicii sfinţii şi martirii

îmi surîd cu glanţ în timpul pătimirii

Călăul irodul şi iuda

se simt excluşi îi torturează ciuda

 

Şi uite-aşa mă uit eu la cer

prea fericit altceva să mai cer

prea înţelept ca să plîng

şi ca să rîd prea nătîng

 

Sînt un om norocos

să mă ştiu privilegiat de Hristos

să simt duhul sfînt

peste umărul meu rîzînd rîzînd rîzînd

 

Pentru un singur scop am fost ales

N-am pe pămînt alt interes

decît să spun ce-am aflat de la muze

 

Dumnezeu a creat lumea să se-amuze

 

 

Calc în băltoace

 

Calc în băltoace

e tot ce-mi mai place

să-mproşc cu stropi

să dau în gropi

e maximum de voluptate

pe care-l mai poate

experimenta

fiinţa mea lipsită de-a ta

 

Mă uit la fiecare urmă

ce las în urmă

să văd cum

rămîn rămîn în drum

semnele gemene

ce par să semene

cu ce era cîndva

umbra ta-nsoţită cu-a mea

 

Tomberoanele difuzează izuri fecunde

către pisicile de orişiunde

Florile-n pomi instigă insecte

cu semnale sublim de abjecte

Păsările-n stol dau ocol tuturor dar nu mie

vin sau pleacă cine ştie

primăvara este toamna doamna mea

de cînd lipsim şi tu şi eu din ea

 

 

1988

Alexandru Vakulovski

157 de trepte spre iad

Salvaţi-mă la Roşia Montană

Editura Cartier, Chişinău, 2010

Te plimbi prin liniştea din galeriile din Roşia Montană. Eşti doar tu, piatra şi apa care te înconjoară. Încerci să eviţi noroiul de pe jos, pentru că ştii că dacă te atinge nu-l vei mai putea scoate din haine. Dar degeaba, pentru că noroiul e plin, culmea, de aur, argint, fier, cupru, zinc, arsenic şi nu e doar la picioare, dar şi sus, deasupra capului, de unde îţi curge în cap ca nisipul dintr-o clepsidră.

E o linişte dubioasă, pentru că poţi distinge mii de voci de copii, femei şi bătrâni care vor să-ţi spună ceva, îţi şoptesc la ureche încontinuu, ţipă, le auzi, dar nu le poţi înţelege şi te gândeşti că poate cândva vei putea descifra măcar o singură propoziţie din rumoarea liniştii. Simţi mirosul transpiraţiei morţilor, dacă atingi pereţii le simţi ultimele zvâcniri ale vieţii. Le simţi grijile, disperarea, visele oarbe şi speranţele.

Sunt prea multe aici, aşa că singurătatea nu e o problemă în mine. Din contra, dacă încerci să te protejezi de voci şi de la ce vor să-ţi transmită, oboseşti, de parcă ai fi într-o mulţime gălăgioasă, în care fiecare vrea să spună ceva.

Apoi ca dintr-un uter ieşi afară prin vaginul celor 157 de trepte. Vezi că în tot acest timp deasupra ta au fost pietrele funebre romane, pietrele tale, cioplite cu mult, mult înaintea naşterii tale. Te miri cum de ai reuşit să ieşi, dacă deja aveai mai multe pietre funerare deasupra capului.

Mai sus, şi mai sus, acum vrei să fii deasupra Roşiei. Dar drumul e foarte greu, pentru că pereţii caselor în paragină te apasă, parcă vor să se răzbune înainte de-a fi băgate înapoi în pământ - înmormântare legitimată de plăcuţe albastre bătute în cuie pe pereţi. Oamenii sunt ciudaţi, când te văd se opresc şi te conduc cu privirea, se uită lung, de parcă ar vedea pentru prima dată un om. E ceva obişnuit aici în Roşia. Fiecare om e studiat atunci când apare, gâturile se sucesc de parcă ar vedea o fantomă. Aşa fac şi şoferii, scad din viteză şi te urmăresc chiar şi atunci când deja te-au depăşit.

Treci pe lângă bisericile părăsite: greco-catolice, ortodoxe, unitariene, reformate, romano-catolice… - care încă au altfel de plăcuţe, de monumente istorice, dar oricum, fiind în hora celorlalte case cu plăcuţe albastre, ele cedează, vezi şi auzi cum plesnesc, cum sunt atacate de păianjenii mai vii şi mai activi ca oricând altă dată. Crucile de pe biserici, acolo unde încă au mai rezistat, scârţâie apropiindu-se în fiecare moment de pământ. Golurile din biserici sunt mai apăsătoare decât golurile de sub picioare. Pentru că mergând prin Roşia ai impresia că mergi pe o bulă de săpun, căci sunt peste tot mine. Nu ştii când te poţi prăbuşi.

Mersul prin cimitire e ca o pauză de respiraţie, ca o eliberare. Dar eliberarea scade în loc să crească, pentru că cimitirele din Roşia nu sunt crescătoare, cum ar fi normal, ci descrescătoare, în fiecare zi fiind eliberate de cel puţin un mort-doi…

Tăurile te urmăresc ca nişte ochi atunci când treci pe lângă ele. Din când în când câte un şarpe se opreşte pe oglinda apei şi îţi aruncă priviri scurte. Dacă vei intra în apă te vei simţi ca într-un corp străin care în orice moment te poate înghiţi.

Urmează pădurea. Te bucuri că aici nu vei întâlni oameni, sau - foarte puţini. La rădăcinile brazilor şi pinilor vei vedea pălăriile gălbeneilor şi crăiţelor. Cu cât vei înainta mai mult cu atât vei vedea mai multe mure, pe care le vei strânge între buze, iar seva lor roşie îţi va curge pe barbă şi pe gât.

Sus te vei simţi în largul tău. Căci trebuie să fii ghinionist dacă şi acolo vei da de oameni. În schimb vei fi înconjurat de miliarde de afine. Vei fi la mijloc şi asta îţi va da un sentiment răcoros al libertăţii. Dar sus, cel mai sus, te vei mira când vei simţi un miros pestilenţial şi mii de muşte te vor înconjura. Dar nu tu eşti ţinta, ci alte ciuperci, care atrag prin mirosul sevei pe care o emană roiurile de muşte.

Sunt nişte ciuperci - Phallus impudicus sau buretele pucios - un condiment nelipsit pentru farmecele de dragoste şi nu numai. Denumirea ciupercii spune tot, ciupercile puturoase şi gelatinoase au forma pulelor şi se ridică neobosite, până toamna târziu, când se fleşcăiesc – spre cer.

De sus cobori printre afine şi Phallus impudicus până la punctul zero al Roşiei Montane, centrul comunei. Ca o copertă a unei cărţi, piaţa, dar şi întreaga comună, e încoronată cu peretele unei case ruinate. Da, doar un perete. Nu există nici un fotograf care a trecut prin Roşia Montană şi să nu fi pozat acest perete. Te aşezi pe fereastra peretelui şi nu ştii încotro s-o iei. Spre comună sau înapoi, acolo unde cândva era casa întreagă.