O fo'

Mihail VAKULOVSKI

The Cranberries show

Ieri, pe 20 iunie, formaţia The Cranberries, reunită după o pauză de şapte ani, a avut un spectacol la Zone Arena din Bucureşti. Concertul a făcut parte din turneul „The Cranberries European Tour 2010”, după care formaţia irlandeză va lansa şi un nou album. Cei patru The Cranberries (Dolores O'Riordan - voce, Noel Hogan - chitară, Mike Hogan - bas şi Fergal Lawler - tobe) au cîntat piesele care au atins vîrfurile tuturor topurilor anilor ’90, super-cîntece pe care publicul le ştia cap-coadă, vocalista Dolores O'Riordan a fost în cea mai bună formă şi cred că a cucerit şi publicul foarte tînăr, nu „doar” i-a încîntat din nou pe cei care îi erau deja fani înfocaţi. Unele formaţii mari sună mai bine pe CD-urile înregistrate în studio, iar pe altele trebuie să le vezi. The Cranberries este o astfel de trupă, care n-o să te dezamăgească în nici un caz într-un concert live şi asta datorită lui Dolores O'Riordan. Cîntăreaţa are o voce unică, asta ştiam şi de pe albume, fireşte, dar cînd o vezi şi o asculţi de la cîţiva metri parcă nu-ţi vine să crezi ce poate face femeia asta cu vocea ei, încîntătoare mai ales cînd îşi cîntă acele interjecţii şamanice. Apoi, Dolores are o prezenţă scenică electrizantă, dansurile ei sportive şi mişcările care par desprinse dintr-un joc de calculator plus gestica feţei cucerind publicul ireversibil. Fireşte că punctul cel mai fierbinte al spectacolului a fost pe piesa „Zombie”, cîntată de (aproape) toţi cei din public, dar şi alte piese au avut succes maximum: Animal Instict, Free To Decide, Ode to my family, Just my Imagination, Salvation, Linger etc. A fost un concert fain, intens, frumos, plăcut, de care cred c-o să ne mai amintim din cînd în cînd cu plăcere.

Concert The Cranberries

Zone Arena, Bucureşti, 20 iunie


Mihail VAKULOVSKI

Peninsula 2010: Korn, The Rasmus, Europe, Therapy?, Ska-P…


Ediţia din acest an a festivalului Peninsula a avut loc între 26 şi 29 august la Tîrgu-Mureş, în complexul sportiv Weekend, unde pe lîngă concerte mai poţi face multe altele – să înoţi, să vizionezi filme, să practici sporturi tradiţionale şi obişnuite, dar şi sporturi extreme, să-ţi desenezi singur tricoul, să te uiţi la piesele de teatru care au avut loc în cadrul festivalului sau să te distrezi la Stand Up Comedy.

Dacă această ediţie a festivalului Peninsula ar fi ţinut o singură zi, oricum ar fi meritat să facem drumul pînă la Tîrgu Mureş. Prima zi a festivalului a fost deschisă de Persona şi ungurii veseli de la Paso, apoi pe scena mare, Weekend Main Stage, a urcat Tudor Chirilă şi Vama, care au avut un concert frumos, cu un public sufletist şi nostalgic după perioada Vama Veche, Vama fiind cei mai în măsură să le potolească această sete cultural-biografică, o formaţie adevărată, care merge înainte, nu invers, ca Trupa Veche. Imediat după ce-au coborât de pe scenă Vama, la Terasa Kiss au intrat în atmosfera festivalului clujenii de la Kumm, care nu s-au dezminţit nici de data asta, fireşte, făcînd un show prietenos şi inteligent, o formaţie pe care te bucuri s-o asculţi oriunde şi oricînd. Apoi a urmat spectacolul serii, ceva greu de imaginat dacă nu vezi cu ochii tăi aşa ceva. E vorba de super show-ul spaniolilor de la Ska-P, reprezentanţii ska-punk-ului european. Cine nu i-a văzut – să se oftice, că are motive serioase. Ce fac ei pe scenă e greu de comparat cu show-ul altor formaţii, seamănă cumva cu trupa Kultur Shock, care au cîntat la Stufstock, Gogol Bordelo (care au avut mare succes în România), Haydamaky, ucrainenii care în anul trecut au cîntat în acelaşi timp cu Prodigy, sau Zdob şi Zdub, doar că Ska-P... e altceva. Cîntă doar în spaniolă, folosind alte limbi doar pentru a lua la mişto unele formaţii sau piese celebre, umorul şi ironia fiind trăsături caracteristice pentru Ska-P, care-s totodată direcţi şi foarte duri, această ironie şi critică tăioasă fiind adresată făţiş unor personalităţi ale momentului, cum ar fi actualul papă de la Roma, căruia i-au şi dedicat o piesă mai mult decît sugestiv jucată scenic, sau atacă frontal o idee, fiind clar pro sau anti, anti-fascişti, pro legalizare a marijuanei, anti-imperialişti, pro-revoluţionari, anti-război, pacifişti activi şi stîngişti convinşi, multe dintre piesele lor debutînd cu o mică explicaţie. Muzica Ska-P este plină de viaţă şi energie, punk-ul lor fiind susţinut, chiar dacă ironic, de ritmurile spaniole tradiţionale, irlandeze, scoţiene, ska-punk-ul lor transformîndu-se uneori în hardcore spaniol sau cu ritmuri din America Latină, introducînd şi jocul scenic, folosind inteligent şi multe alte influenţe în piesele Ska-P(unk). La Ciuc Party Stage Harry Tavitian & Cserey Csaba erau una cu instrumentele lor, te şi întrebi cum pot ieşi astfel de sunete ireal de fermecate doar dintr-o pianină şi nişte tobe. Secretul e la Tavitian & Csaba, care au fost şi cu alt repertoriu la Peninsula, la fel de aplaudat ca şi acesta, în care-i auzim mai mult decît atunci vocea lui Tavitian, în mare formă şi acum, ca de fiecare dată, un concert deosebit, foarte frumos, de suflet. Seara s-a încheiat (pentru mine, că DJ-ii au prestat pînă dimineaţa, dar eu nu pun botu’ la aşa ceva) cu un concert extraordinar al nord-irlandezilor de la Therapy?, care au cîntat două ore în continuu, minusculele pauze fiind rezervate doar pentru comunicarea cu publicul. Trioul de metalişti cu atitudine mai degrabă de punk-eri a electrizat publicul, rarefiat după Ska-P, suficient de mult, însă, pentru ca toată lumea să se simtă minunat. O zi foarte frumoasă, poate de neuitat.


A doua zi a festivalului Peninsula a început perfect, cu Blazzaj şi soldaţii funk din faţa scenei, pe care Vita, vocalistul Blazzaj şi Implant pentru Refuz, a străbătut-o în lung şi-n lat şi a sărit şi pe gardul dintre formaţie şi public, aşa cum a făcut şi acum cîteva zile la Stufstock, cînd a cîntat cu IPR. Este incredibil cum un artist poate cînta atît de bine cu două formaţii care au stiluri muzicale total diferite. Caracteristicile comune ale celor două trupe timişorene fiind profesionalismul, calitatea, dragostea faţă de muzică şi respectul faţă de public. Concertul a fost extraordinar, cu mesaje sociale, existenţiale şi culturale spuse în stilul Blazzaj - haios, relaxat şi inteligent. După Blazzaj au urmat Parov Stelar Band (A), care s-au tot îndemnat unul pe altul să intre pe scenă, asta vreo 20 de minute, cel puţin, apoi a apărut un DJ cu laptopu’ care a tziki-tziki-it pînă am hotărît să (le) zic pa(s) stelar (nu chiar paroxist... totuşi). Dan Helciug a mai pus ceva muşchi pe el şi a hotărît să mai adauge Spitalului de Urgenţă nişte accente mai metal. Helciug ştie să facă show, doar că n-are cum să se transforme ţac-pac în Andy Ghost, asta e limpede. Concertul zilei a fost susţinut impecabil de finlandezii de la The Rasmus, care au mai cîntat la Peninsula acum cîţiva ani, cînd au lăsat aceeaşi impresie. Formaţia a adunat multă lume în faţa scenei principale, iar adolescenţii erau în extaz (chiar dacă Rasmus sînt de 15 ani pe scena muzicală). Concertul a fost bine susţinut de la un capăt la celălalt, accentele emo ale vocalistului n-au supărat deloc urechile celor care au venit în primul rînd pentru Korn. Surprinzător pentru mine a fost numărul foarte-foarte mare al publicului de la Gorillaz Sound Sistem (UK), despre care nici măcar nu ştim dacă putem s-o numim formaţie. Gorillaz au refuzat orice întîlnire cu ziariştii, au interzis categoric fotografierea şi filmarea, au tras o pînză peste scenă şi au dat drumu’ la sunetele electro-laptopiste, pe pînză apărînd din cînd în cînd imagini din desenele-animate din videoclipurile lor. Ca experiment, Gorillaz Sound Sistem merită toată atenţia, dar ca spectacol live mi se pare o jignire a inteligenţei publicului. Păi nici măcar nu ştim dacă s-a cîntat live (he-hm) sau au venit (?) trei neni care s-au strîmbat la laptop după pînza copilului ştirb. Noaptea planeta Marte cică trebuia să se vadă ca şi Luna, iar soarele a răsărit pe ritmuri Şuie Paparude; o zi cam prea electro pentru un festival rock, înrudit cu Sziget-ul.


A treia zi a festivalului a început cu formaţia clujeană Grimus, apoi peninsularii s-au distrat cu Che Sudaka, o trupă spaniolă formată din artişti care au emigrat din America de Sud care s-au distrat pe scenă la fel ca spectatorii. O formaţie punk cu puternice influenţe sud americane – din toate p.d.v. Sarmalele Reci şi-au început spectacolul mult mai devreme decât în program şi au cîntat cît pentru două formaţii, iar simpatizanţii SR au avut o surpriză neaşteptat de plăcută, putînd asculta foarte multe piese, din toate perioadele SR. Phoenix a venit cu o nouă formulă, dintre phoenicşii adevăraţi fiind prezenţi doar Nicu Covaci şi Ţăndărică. Ca şi-n primele două zile, şi acum concertul zilei a fost penultimul de la Weekend Main Stage – joi: Ska-P, vineri – The Rasmus, iar sîmbătă Europe. Suedezii au avut un concert exemplar, combinînd hit-uri vechi cu noi piese de pe ultimul lor album („Last Look at Eden”), lăsînd pentru încheiere celebra „The Final Countdown”, piesă pe care cred c-a auzit-o orice om cît de cît activ de pe planeta asta. Cum a zis vocalistul (în română!): a fost „Foarte tare! Tare!! Mulţumim”. După concertul suedezilor valul de oameni s-a îndreptat direct spre Terasa Kiss, unde-şi începea reprezentarea Tricky şi simpatica sa formaţie (mai mult feminină). Un concert relaxant, muzică de atmosferă, care-ţi creează o stare intimă, chiar dacă nu aveai loc nici să te întorci. Cred că la Tricky a fost cel mai mult public posibil la scena Kiss, unde sigur s-a vîndut cea mai multă bere (n-am văzut cozi mai mari la bere nicăieri, iar unele terase rămăseseră doar cu sucurile). Tricky nu e ca la televizor, dar poate că şi din cauza asta există concerte: ca să poţi vedea cîte ceva şi din ce reprezintă omul din spatele măştii de artist. Au urmat formaţii pentru un anumit tip de public: Omega (Hu), Gojira, Buterflies in my stomach, Hernan Cattaneo, Huli Buli, a huli...


Ultima zi a festivalului a fost, oarecum firesc, cea mai aşteptată. Venea pentru prima oară în România o formaţie foarte mare – KORN –, care a adunat public mult (& select), printre care am zărit muzicieni, artişti, scriitori, m-am întîlnit cu prieteni şi cunoscuţi datorită acestei formaţii americane de nu metal. Ziua a început cu un concert al lui Puya, care a pus mult suflet în cîntare, apoi Taxi ne-a cîntat piese mai vechi, mai noi şi foarte noi, cum e şi cîntecelul despre artişti şi despre coada la care trebuie să stea aceştia („la coadă, bă, artistule! Beligan – la coadă! Manolescu – la coadă! Cărtărescu – la coadă! Morgenstern... lăsaţi-o în faţă, că e o doamnă!”). Subscribe au făcut un super show, ca de obicei, alergînd în continuu pe scenă, sărind şi comunicînd mereu cu publicul numeros şi aproape la fel de energic ca ei, Subscribe molipsindu-te cu energia lor parcă nelimitată. Partizan n-a mai sunat chiar ca înainte, dar Artanu ştie să-şi atragă fanii cu orice formaţie ar cînta (oricum, Timpuri Noi i se potriveşte cel mai bine). Zdob şi Zdub au înfierbîntat publicul la maximum, cred c-ar fi fost mai potriviţi pentru spectacolul dinaintea concertului Korn, pe care-l aşteptau şi ei cu nerăbdare, pentru că au crescut cu Korn, a spus Roman Iagupov, vocalistul Z&Z, care era chiar în faţa scenei la spectacolul Korn.

Membrii formaţiei americane au întîrziat mult la conferinţa de presă, venind abia după ce s-a terminat concertul Zdob şi Zdub, cred c-au stat la concert, altfel e greu de înţeles de ce au venit doar după vreo două ore. La conferinţa de după concert, zdubii au povestit de cele două albume pe care le înregistrează în Berlin, unul pentru piaţa rusească, „Vin roşu, vin alb”, şi unul pentru Europa şi România (vor fi două variante, una pentru România şi una pentru Europa, au spus), album care încă nu are nume, dar care – clar – va fi o mare surpriză pentru toată lumea, a spus Mihai Gîncu. Conferinţa de presă a început cu o întrebare pentru Roman. „Cum a fost concertul de la Peninsula?”, a fost întrebat Iagupov, care a răspuns prompt: „A fost pizdeţ!” Şi chiar aşa a fost concertul! Formaţia maghiară Tankcsapda sună foarte bine, dar înainte de Korn am ascultat Mike Godoroja & Blue Spirit feat. Marius Mihalache împreună cu băieţii de la Subscribe, care erau în public la fel de neastîmpăraţi ca pe scenă. Apoi a urmat cel mai aşteptat concert al ediţiei Korn!!! A fost un spectacol super profi, muzica Korn a sunat impecabil, membrii formaţiei au dat totul pe scenă, publicul a fost exploziv şi a cîntat & dansat în continuu alături de Jonathan Davis (vocalist), James “Munky” Shaffer (chitară), Reginald “Fieldy” Arvizu (bass) şi Ray Luzier (drums). Davis n-a stat deloc în bătaia obiectivului, s-a agitat mereu, făcîndu-şi dansul obişnuit, mult mai sportiv decît în videoclipuri, ceilalţi fiind la fel de activi. La sfîrşitul concertului Jonathan Davis a spus că s-a simţit al dracului de bine să cînte „în ţara asta”, James “Munky” Shaffer a spus: „Mulţumim, România!”, apoi au aruncat cadouri în public şi au dispărut, pentru că se grăbeau să nu piardă avionul. Oricum, oricît de mult ar fi cîntat, concertul ni s-ar fi părut scurt, dar aşa, de o oră şi 20 de minute, a fost un spectacol foarte, foarte intens şi foarte scurt pentru noi. O încheiere extraordinară pentru un festival, o ediţie a festivalului Peninsula de neuitat.


Mihnea BLIDARIU

O zi in alta lume: Sonisphere Festival, Bucuresti


In ciuda titlului, nu m-am simtit “in alta lume”, totusi, decat prin prisma a ceea ce inseamna productia unui asemenea eveniment, de la tiruri de scule, backline-uri, tobe, schelaraie si pana la dressing room, organizare si paza. In rest, va spun sincer ca m-am simtit “acasa” sporovaind cu William DuVall, vocalul din Alice In Chains, schimband impresii cu Mike Inez, povestind cu Anathema despre revolutie si prima lor vizita in Romania sau dand noroc cu Till Lindemann, la micul after-party improvizat dupa concerte. La un moment dat m-am trezit nas in nas cu Corey Taylor pe holuri, pe cand se cara spre hotel si i-am spus simplu “nice show, man”, si el mi-a raspuns la fel de simplu “thanks, man”. Cand spun “acasa” nu vreau sa se inteleaga ca pun Luna Amara pe acelasi nivel cu trupele cu care am impartit scena, ci mai degraba ca acesta este nivelul de relaxare, amicitie si respect pe care ne-ar placea sa-l simtim la orice fest si concert din Romania. Cu totii erau niste profesionisti, dar cu totii erau cel putin politicosi cu toata lumea, chiar si taciturnul de Lindemann sau seriosul de Jerry Cantrell.

Dar sa o iau cu inceputul. Am ajuns la 12 la Romexpo, ca asa zisese Ady Rugina, sa ajungem la timp si sa ne punem pe pandit scena, in speranta ca echipa Rammstein n-o sa se intinda foarte mult si o sa apucam sa facem line-check si poate si un pic de soundcheck. Primul lucru care ni s-a spus cand am pus piciorul pe scena, in cautarea stage manager-ului, a fost “no smoking on the stage today!”. “why, man?”. “well, you know, there a lot of chemicals and piro here today, so we wouldn’t want to blow it up, right?”…right. scena, vazuta de aproape si din mijlocul ei, arata ca o combinatie intre un platou de filmare de la Saw 1,2,3,4,5,6 si un laborator de experimente interzise. Cel mai tare m-au distrat ceva tzevi ruginite, parca erau aduse din ceva subsol de bloc romanesc. In sfarsit, am reusit sa urcam pe scena cand deja se dadea drumul la lume, am facut mai mult soundcheck, ca nenea ala de la monitoare, nu stiu cum, da’ stia cam exact ce ne trebuie. Am urmat cuminti indicatiile lui Mitza si ne-am miscat repede. Buuun. Hai pana la dressing room. Mergem, ne schimbam, fumam o tigara, stresati si emotionati. Suna Lenti: haideti la scena. Hai. Ne urcam sus, in dreapta si asteptam. Vine stage manager-ul: ok, go, guys. Despre restul va las pe voi sa ziceti ce si cum. Oricum, am spus-o si pe scena si o repet: prezenta noastra acolo vi se datoreaza, in primul rand, voua celor care ati venit la concerte ani de zile, ati cumparat albumele si ne-ati motivat sa continuam. Eu m-am simtit extraordinar si tin sa precizez ca noua mea iubire tehnologica se numeste WIRELESS. Am fugit pe scena aia cat n-am fugit in ultimii doi ani. Nici macar problemele cu amp-ul ale lui Mihnea mic n-au reusit sa-mi umbreasca cheful de concert. Terminam. Coboram, mega transpirati, cu niste zambete care riscau sa ajunga la cefe.

Vine si Petra. Strangem si o luam agale spre dressing room. La intrare dau de Hefe. “Frate, vezi ca te asteapta Cantrell la Press room!”. Haha. “Nu, pe bune, sunt acolo toti”. Eu si Mihnea mic ne ingalbenim amandoi si o luam glont spre camera cu pricina. Chiar sunt acolo: Alice In Chains. Mihnea mic vrea autograf pe chitara de la Jerry Cantrell. Eu astept ca Inez si DuVall sa termine un interviu. Ma apropii: “hello, guys, can we take a picture? sorry for the smell, we just played”. “Oh, yeah, sorry we didn’t catch your set, man”. Du-te, bai, Inez, ce dracu tot vorbesti acolo? “No problem, Mike, what’s important is that I’m SURELLY gonna catch your set!”. Mihnea mic nu prea se poate apropia de Cantrell, care e pazit de un bodyguard descris, de acelasi Mihnea mic, cu acuratetze, drept “un fel de Axl Rose pe steroizi”. Pana la urma, a reusit sa primeasc, pe chitara, semnatura lui Jerry. A, si avem toti pene de chitara cu semnatura lui.

Au urmat concertele. Nu am vazut deloc Anathema, oricum nu sunt pe gustul meu, desi ca oameni sunt extrem de simpatici si volubili. Stone Sour au fost misto, sunet bun si un Corey Taylor care a facut ce a vrut cu publicul, inclusiv cu ala care nu era prea familiarizat cu muzica lor. ALICE IN CHAINS mi-a depasit imaginatia complet. Dincolo de subiectivismul evident, trebuie sa subliniez faptul ca sunetul a fost incredibil de clar. Clar si tare, exact cum imi place mie. Interpretarea a fost impecabila, am putut sa “urmaresc”, auditiv, fiecare solo de chitara, vocile au fost de vis, feeling-ul total. Prin comparatie, sunetul la Metallica mi s-a parut o gluma buna. I-am spus asta si lui DuVall, la after-party si a ras, spunand ca o sa-i zica sunetistului lor asta, pentru ca “it will make his week, man!”. Rammstein e un tur de fortza, evident. Ma asteptam sa fie mai tare sunetul, sincer, dar a sunat curat, oricum. Rammstein e mai mult show, totusi, muzica nu ma da pe spate. Au fost piese pe care m-am bucurat sa le aud, insa au fost si momente in care numaram flacarile si artificiile. Dar, ca productie, jos palaria.

Am ajuns si la un fel de after-party, improvizat in gradina din spatele dressing room-ului. Erau acolo Rammstein, DuVall si Anathema, eu & Petra, Mihnea mic & Iulia, Mitza si Kiwi, organizatori si niste…individe, culese, am impresia, din public, pe sistemul “suntem gods of rock, hai sa ne clatim ochii cu ceva”. Repet, e doar o impresie, insa prea erau toate la indigo, blonde, cu un vag look goth industrial. In fine. Petra se emotzionase tare, Rammstein sunt printre preferatzii ei, dar Lindemann n-a vrut sa faca poza, motivand ca asta il face sa se simta ca o maimutza. Ma rog, n-as putea spune ca e un motiv prost, partzial il inteleg, insa la urma urmei era o atmosfera relaxata, intr-un cadru mai intim, in care era clar ca nu avea nimeni de gand sa sara de gatul lui…Am mai baut niste beri si ne-am retras la hotel, la un nani profund, fara vise. Care, oricum, se indeplinisera in ziua aceea…=)

Cam asta a fost, pentru mine, Sonisphere. Un scurt clasament personal:

Concertul festivalului – ALICE IN CHAINS.

Show-ul festivalului – RAMMSTEIN.

Bla-bla-ul festivalului – James Hatfield, pentru textele cu “do you feel what I feel, this is history making, the big four, baby”, etc etc.

Cel mai hilar moment al festivalului – vocalul de la Manowar, pentru textul rostit intr-o romana cu accent american, pe care il citez, aproximativ, din spusele unui prieten din presa: “ati rezistat aici 2000 de ani, in spatiul carpato-danubiano-pontic, in fatza invadatorilor, pentru a merita sa primiti…heavy metaaaaaaal!!!”. Sau asa ceva.

Afirmatzia festivalului – Mitza, sunetistul nostru, catre mine, in timp ce asteptam in spatele scenei sa intram la soundcheck: “ba, eu ma simt ca un vierme aicea!”…

Nataraul festivalului – un individ de la zona VIP, genul de rocker de la jumatea anilor ‘90, cu tatuaje varza, mut de beat, la bustul gol, care i-a convins pe niste nemtzi sa se duca jos, in fatza parapetului, ca sa il prinda in timp ce el se arunca de sus (vreo 3 metri), in timpul recitalului Slayer. Nemtzii, 3 la numar si de gashca, s-au pozitzionat, cu bratzele intinse. Dar nataraul a sarit fix pe langa…

Cel mai prietenos & relaxat artist – Mike Inez (Alice In Chains)

Cel mai simpatic fan – Catalin, fratele lui So (si vocal la Skullp), care era ca iepurashul Duracell prin backstage si nu mai reusea nicicum sa se opreasca din vorbit de emotzie.

Cea mai trista faza – presa romaneasca de…specialitate, sa zic asa, care, in afara de Music Chat si Radio Lynx, nu s-a sinchisit sa ne arunce nici macar o singura intrebare despre prezentza noastra la Sonsiphere, desi ne-am oferit disponibilitatea de a da interviuri. Chiar a fost unul din putzinele momente in care m-am gandit la mine SI ca la un roman ce se afla pe acea scena. Dar probabil ca sunt eu idealist…

Multzumesc MITZA (asa, cu litere mari, cine stie, cunoaste de ce!), Kiwi, Petra, Ady Rugina si, evident, dragilor mei colegi de trupa.

Vreau sa multzumesc atat Tuborg, cat si D&D Entertainment (Sonia, Lenti & Denise). In ciuda a ceea ce au crezut si au afirmat unii, LUNA AMARA a cantat la Sonisphere doar pentru ca asa au ales organizatorii, inclusiv cu aprobarea celor de la sediul central din Londra.

Libertate si respect,

Mihnea

 

Foto: De la stanga la dreapta: Mike Inez, Vava (fratele lui Mihnea mic), Mihnea mic, Mihnea mare, William DuVall

Veronica D. NICULESCU

ARTmania, şi mai multă artă

Cu the sisters of mercy şi Serj Tankian capete de afiş, ARTmania Festival 2010 de la Sibiu a făcut o demonstraţie. Şi-a întins aripile dincolo de Piaţa Mare, invitîndu-şi spectatorii şi în alte zone ale artei. Colaborările ingenioase de anul acesta au arătat cum se poate dezvolta un festival chiar şi într-un an de criză, cu efort (aparent) minim, dar cu imaginaţie şi dorinţă de a dărui.

Pe lîngă cele trei zile de concerte, ARTmania a însemnat o serie de evenimente alternative, care au creat o adevărată atmosferă de festival în centrul oraşului, chiar şi pentru cei care n-au mers la concerte.

Muzee, biciclete şi cercei

Şaptezeci de biciclete au putut fi închiriate gratuit pe durata festivalului, din Piaţa Mare. Iar cu biletele şi abonamentele la concerte s-au putut vizita gratuit sau la un preţ infim toate muzeele din cadrul Muzeului Naţional Brukenthal şi Complexului Muzeal Astra, unsprezece la număr. Astfel că purtătorii de tricouri negre şi brăţări colorate au migrat ziua, pe jos sau pe biciclete, din centru, tocmai pînă pe aleile muzeului din Dumbravă.

O altă noutate a fost scena din Piaţa Mică, unde au cîntat trupe româneşti, în concerte gratuite de-a lungul zilei: Act, Tiarra, Lost, Sign of Agony, 9.7 Richter, Grimus. Tot în Piaţa Mică a rulat, înainte de concertul the sisters of mercy, filmul „Punksters & Youngsters”. Şi tot aici a avut loc a treia ediţie a Art Boutique, un tîrg de obiecte lucrate manual, realizat de această dată în parteneriat cu ARTmania.

Schimbare de mentalitate

Codruţa Vulcu, directorul executiv al ARTmania, a explicat tendinţele de dezvoltare a festivalului: „Pentru mine, sibiancă fiind, dezvoltarea festivalului şi a colaborărilor sale este spectaculoasă la a cincea ediţie. Schimbarea de mentalitate este excepţională”. Absolventă de Arte Plastice, iniţiatoarea ARTmania s-a arătat încîntată în special de colaborările cu muzeele, dar şi de cea cu autorităţile locale. „La primele ediţii au existat reticenţe din partea autorităţilor, în privinţa publicului rock, dar s-a demonstrat că nu există probleme”, a spus Codruţa Vulcu, precizînd că festivalul se bucură acum de o extraordinară deschidere din partea altor instituţii culturale şi de sprijinul municipalităţii. De altfel, primăria sibiană a contribuit la bugetul festivalului cu 36%, adică 300 de mii de lei. „Mă bucur că după Capitala Culturală Europeană 2007 în Sibiu se investeşte în continuare în cultură, în turismul cultural”, a spus tînăra organizatoare a festivalului de la Sibiu.

O trupă cult şi una în plină ascensiune

Pe 13 şi 14 august, în Piaţa Mare au cîntat şase trupe, cîte trei în fiecare seară, toate fiind pentru prima oară în România.

În prima seară au cîntat Swallow the Sun, Kamelot şi the sisters of mercy. Iar în a doua, cu un public mai numeros, Sirenia, Dark Tranquility şi Serj Tankian. Miile de spectatori, majoritatea veniţi de departe, şi-au etalat tricourile cu trupele favorite, au petrecut pauzele pe la băncuţele unde se bea bere, cine a vrut s-a interesat cum să-şi facă un tatuaj sau a încercat vreo chitară Fender, fiindcă n-au lipsit standurile cu astfel de distracţii.

Concertul the sisters of mercy a fost o încîntare pentru cei care nici n-au sperat ca această trupă cult să poată fi văzută pe la noi. Cu doar trei albume de-a lungul carierei ce se întinde pe treizeci de ani, trupa a intrat în 1993 în „greva împotriva East West”, casa lor de discuri. O grevă îndreptată, de fapt, tuturor caselor de discuri. Nu mai scoate albume, apare doar în concerte şi continuă să ocupe locuri importante în topuri. Solistul dintotdeauna, Andrew Eldritch, a venit alături de chitariştii Chris Catalyst şi Ben Christo şi a şocat necunoscătorii la începutul concertului, cînd el nu s-a lăsat văzut aproape deloc, cîntînd cîteva piese învăluit în abur gros. Jurnaliştii frustraţi că nu au putut fotografia s-au împrăştiat repede, iar Andrew a apărut din ceaţă doar pentru fani, care au vibrat la „Temple of Love” sau „Vision Thing”, care au sunat dumnezeieşte. Un concert fantastic, de pus la suflet şi păstrat acolo.

Cu ajutor românesc

Dark Tranquility şi Kamelot au bucurat alte categorii de spectatori. Iar Serj Tankian a ajuns la Sibiu în plină glorie, încheind festivalul cu cel mai numeros public, într-un show puternic încărcat de mesaje sociale şi politice. Fostul solist al System of a Down a venit cu primul său album solo, „Elect the Dead”, împreună cu trupa sa numită The F.C.C. şi cu opt muzicieni din zona clasică, pe care îi alege de fiecare dată din ţara unde concertează. Aşadar, opt români. Pînă şi cei doi chitarişti de la the sisters of mercy s-au amestecat în public şi au ascultat concertul de final al festivalului, alţi muzicieni ascultînd din fotoliile aflate în zona VIP.

ARTmania a reuşit, în 2010, cel puţin două performanţe: să aducă cele două trupe care au ţinut capul de afiş al celor două seri – o trupă cult şi una aflată în plină ascensiune – şi să se dezvolte în direcţii neaşteptate, cu colaborări locale în zona artei şi ecologiei.