Poveştiuci pe bune

Dan şi Lia Perjovschi expun pentru prima dată în Spania

Centrul de Artă Contemporană din Castellon (Espai d’art Contemporani de Castelló), unul dintre cele mai importante şi ample spaţii dedicate artei contemporane din Spania, i-a invitat pe artiştii români Dan şi Lia Perjovschi sa monteze o expoziţie personală de mari dimensiuni. Dan şi Lia Perjovschi se află în Spania, cu sprijinul ICR Madrid, şi vor participa la vernisajul expoziţiei vineri, 15 octombrie.  Cele doua secţiuni care compun ansmablul expoziţional, “Time Specific – Dan Perjovschi” şi “Knowledge Museum – Lia Perjovschi”, vor fi deschise pînă pe 26 decembrie în Espai d’art Contemporani din Castellon.

 

Dan şi Lia Perjovschi sînt unii dintre cei mai recunoscuţi la nivel internaţional artişti din România. Au devenit cunoscuţi în ţară încă din anii 80, iar după 1989, Dan şi Lia Perjovschi eu expus în cele mai prestigioase spaţii din lume dedicate artei contemporane. Dan Perjovschi este cunoscut pentru desenele sale de mari dimensiuni, în care comentariile asupra realităţilor sociale şi politice se transpun artistic în manieră comică, artistul fiind de altfel cunoscut pentru atitudinea sa civică şi pentru implicarea în viaţa publică. Lia Perjovschi este o reprezentantă de marcă a artei conceptuale şi o pionieră a performance-ului, ca mediu artistic de transmitere a unor atitudini tranşante faţă de realităţile societăţilor post-totalitare.

 

Cei doi artişi români expun pentru prima dată în Spania, proiectul de la Castellon incluzînd şi un video-documentar de 60 de minute care cuprinde performance-urile realizate de Lia şi Dan Perjovschi între anii 1987 şi 2007.

 

După cum declară în prezentarea pentru publicul spaniol, "De aproape treizeci de ani, Dan şi Lia Perjovschi practică o artă fidelă istoriei ţării lor şi lor înşile. Au realizat opere foarte diferite între ele şi, aşa cum se întîmplă cu ansamblul DanLia, şi-au pus în lumină unul altuia semnificaţiile. De asemenea, au colaborat cu alţi artişti români şi au încercat să facă problemele globale mai transparente prin intermediul artei.”

 

Comunicat de presă ICR Madrid

Ciorna scrisorii pe care i-am trimis-o acum 25 de ani lui Mircea Eliade, cu corecturile făcute de dl. Teodor Ionescu.

Mult stimate si iubite Domnule Mircea Eliade.

Ma numesc Harry Tavitian, am 33 de ani si sunt get-beget constantean. Fiind pianist de jazz, la recomandarea domnului Teodor Ionescu, la revista caruia ati publicat în urma cu cîteva decenii, îndraznesc a va trimite aceasta caseta si rîndurile de fata. Caseta contine o piesa pe care am scris-o la începutul lui 1984 si am dorit s-o dedic personalitatii Dumneavoastra, cu care noi toti ne mîndrim, pentru ca ea reprezinta spiritualitatea româneasca la unul din punctele ei de maxima incandescenta.

Pe la începutul anului trecut am fost nevoit sa depun un mare efort de a face abstractie de prezenta Dumneavoastra în mintea si sufletul meu, asta ca sa nu ma mai complexati, si pentru ca astfel sa pot scrie piesa pe care o doream. Ea este formata din doua mari sectiuni.

În prima, mai ritmata, aparent cu mai putina greutate, poate chiar „usuratica“, am încercat sa fixez cadrul, lumea comercialului, a reclamelor, a banului în care – paradoxal poate – va aflati. Ea debuteaza cu o tema cîntata de pian, trompeta si corn, cu un caracter mai degraba jovial, reprezentînd zîmbetul în fata destinului… Urmeaza solo-urile de pian, corn si trompeta. Apoi, solo-ul de percutie face legatura cu sectiunea a doua. Acest solo este punctul de sprijin al întregii lucrari. El începe în caracterul primei sectiuni, dar încetul cu încetul îsi schimba continutul, devenind mai dens, acumulînd tensiune interioara, mocnita. În fine, pare ca cineva ar vrea sa spuna ceva. Finalul solo-ului de percutie marcheaza sectiunea a doua în care brusc, poate chiar violent, se schimba estetica întregii piese. Începem sa respiram aer românesc, sa ducem oile la munte, sa-i zarim pe Blaga, Brâncusi, Enescu. Aceasta parte cuprinde doine, jelanii, dansuri dobrogene si din alte zone omânesti. Prin toate astea am încercat sa scot la lumina ceea ce am crezut ca ascunde sufletul Dumneavoastra, al unui om care, alaturi de alti cîtiva, poarta spiritul românesc prin lume.

Scuzati-ma daca am fost prea didactic… Am îndraznit sa numesc aceasta lucrare „Omagiu lui Mircea Eliade“, în chip de respect si dragoste, ce cu totii vi le datoram.

Înregistrarea trimisa este de la prima auditie, la Sibiu, 31 martie 1984. Reactia publicului a fost uluitoare (ceea ce pentru mine a fost una dintre marile bucurii pe care le-am trait), iar discutiile care au urmat au fost dintre cele mai încinse.

Acum, la sfîrsitul acestor rînduri, o unda de regret ma încearca totusi, cînd ma gîndesc ca ati creat o opera care prin proportiile si substanta ei nu va ramîne mostenire numai românilor, ci lumii întregi. Dar nu-i nimic, nici Shakespeare nu-i al englezilor, nici Bartok al ungurilor, nici Enescu sau Brâncusi ai românilor. Si apoi, ce bine ar fi sa aiba toata lumea astfel de regrete…

Va multumesc, si sa va dea Dumnezeu sanatate.

Cu respect, al Dumneavoastra,

Harry Tavitian



http://harrytavitian.wordpress.com

Scrisoriuci pe bune

Emilian PAL

La revedere, România, oriunde te-ai afla!

Dragă Românie,

Cînd vei citi aceste rînduri să ştii că decizia mea e luată. Tu nu eşti vinovată cu nimic. Vinovat sînt eu pentru că nici la 30 de ani nu pot să-ţi ofer nimic. Nu pot să-ţi ofer siguranţa zilei de mîine, nu pot să-ţi ofer un acoperiş, un loc în care să ne creştem copiii.

Am decis să te părăsesc şi aşa e mai bine. Cînd voi avea hipertensiune arterială, acolo unde voi ajunge, nu voi da vina pe hamburgeri, pe regimul de alimentaţie, pe legumele modificate genetic. Nu voi face studii despre nefericire. Voi da vina pe Piatra Craiului, pe Pietrele Doamnei, pe Defileul Nerei, care vor să-mi iasă din piept. Nu am nevoie de TGV-uri. Voi lua cu mine trenurile tale jegoase puţind a salam şi a ceapă, trenuri care m-au fâcut să văd Ilvele, Crişul, rafinăriile arzînd noaptea.

Draga mea, am obosit. Am obosit ca cetăţean să mă trezesc în campanii electorale şi să-mi zîmbească tot felul de candidaţi lipiţi pe zidul Seminarului ortodox. Am obosit să mi se sugereze la predica de duminică să-mi fac datoria de cetăţean faţă de cel care a sprijinit parohia mea. Am obosit să colecţionez brichete, pixuri, agende, găleţi, cizme de cauciuc, calendare de buzunar. Am obosit să stau la trecerea de pietoni şi să acord prioritate stranierilor cu maşini de închiriat din care răsună la maxim manele. Am obosit să aud limba mea stîlcită în fel şi chip, pocită mai ceva ca un cocoşat de la Notre Damme. Şi asta pentru ce? Să stai la coadă la supermarket şi în faţa ta unul să întrebe como se chiamă pîine în limba romena, apoi să înjure de mama focului că micii sînt expiraţi. Să-ţi botezi copilul Mario, Esteban, să serveşti la nuntă rom Jamaica şi lasgna?

Iartă-mă draga mea. Pentru tine m-am trezit în fiecare dimineaţă cînd a trebuit să mă duc la vot. Te-am vrut pentru mine aşa cum m-am priceput eu. Dar nu m-am gîndit niciodată că vei lăsa capul în pămînt şi te vei duce după cel care îţi spune autoritar "Alora fă".

Te-ai înrolat într-un război care nu e al tău şi te-ai întors în cîrje. Iar cei care sînt acum lîngă tine se bat cu pumnul în piept că vor indemnizaţie de însoţitor. În timp ce noi sîntem verificaţi cu poliţia la domiciliu dacă nu cumva suferim de boli închipuite.

Iartă-mă Românie că nu te-am dus la altar cînd a trebuit. Că poate ceea ce Dumnezeu a unit omul nu ar trebui să despartă.

Tu nu eşti vinovată cu nimic. Tot ce pot face acum e să-ţi arăt lumea prin ochii mei.


Drumuri Tiuk!

Mihail VAKULOVSKI

Balcik, Kaliakra

Nu prea puteam să ne împăcăm cu gîndul că tanti Criza ne-a tăiat din biografie călătoria de concediul din acest an, aşa că atunci cînd am fost acasă am tras o fugă pînă la Odesa, despre care am scris deja, iar acum, cînd am ajuns la festivalul Stufstock de la Vama Veche, am trecut vama pentru palatul din Balcik al reginei Maria şi pentru capul istoric Kaliakra.

Drumurile din Bulgaria sînt şi mai naşpa decît cele din România (ştiu, vi se pare ciudat...), oraşul Balcik e cam varză, dar palatul şi grădina botanică a reginei Maria a meritat tot efortul. Palatul se află chiar pe malul mării şi are în spate frumoasa grădină botanică prin care te poţi plimba cît te ţine portmoneu’, pentru că toate parcările din jur costă, asta pe lîngă preţul de intrare în castel (nu există reduceri, nu există facilităţi pentru ziarişti, Ministerul Culturii din Bulgaria – care şi-a pus sigla peste tot! - exploatînd la maximum munca reginei României şi a artiştilor care au ridicat aceste minunăţii). Palatul propriu zis, pe care-l vedeţi în poze dacă daţi o căutare pe internet, e vila Cuibul liniştit, aia cu minaret. Acum e muzeu şi găzduieşte picturi făcute de regina Maria şi colecţionate de ea, sălile şi camerele în care a locuit regina Maria sînt foarte bine păstrate, aşa cum totul este bine păstrat şi îngrijit, palatul, vilele şi grădina botanică de aici arătînd impecabil. În vila Cuibul liniştit se află obiectele reginei: de la fotografii, picturi, icoane, vase de cupru şi piese de anticariat la patul reginei, vana luxoasă şi instalaţiile de aburi. Din palat se vede marea, plaja, stîncile din apropiere. În jurul castelului, pe lîngă miile de plante rare, sînt multe vile, construite la ordinele reginei pentru artiştii şi ziariştii din anturajul ei, dar şi pentru oamenii de curte, care acum pot fi închiriate, unele s-au transformat în restaurante sau baruri, altele-s acum magazine – de produse de trandafir sau de vinuri. Deasupra palatului e Aleea Secolelor, salonul de fumat (Valul Negru) şi crucea unde regina Maria a vrut să fie îngropată, Mormîntul Mariei, mai încolo e o apă care curge în cascadă, o mică bisericuţă, capela Stella Maris, lîngă care e Izvorul Sfînt, grădina lui Mircea şi cinematograful etc. Un loc istoric liniştit, plăcut, frumos şi legendar (de legendă, dar şi învăluit de legende), gîndit a fi reşedinţa de vară a reginei Maria a României, construit între anii 1924 şi 1927.


Întorcîndu-ne spre Vama Veche am intrat şi-n Kaliakra, nu mai aveam bani de-ai lor, dar au mers şi leii româneşti (e drept că aşa intrarea a fost mai scumpă, dar nu am avut altă variantă). Intri pe limba stîncoasă şi înaltă de 70 de metri, îţi parchezi maşina la intrare, lîngă monumentul amiralului rus Uşakov, după monumentul legendei Kaliakra (femei, una peste alta) şi te trezeşti brusc în altă lume.

Aici se află o cetate foarte veche, numită Tirisis şi care a aparţinut pe rînd tracilor, romanilor, grecilor, fenicienilor, bizantinilor, bulgarilor şi turcilor. Ca şi în cazul palatului din Balcik, şi despre cetatea din Kaliakra circulă foarte multe legende istorice, de la aia despre cele 40 de virgine care au preferat să-şi lege părul între ele şi să se arunce în mare decît să cadă în mîinile turcilor la aia despre tezaurul urmaşului lui Alexandru cel Mare, Lysimah, care ar fi ascuns aici. Chiar dacă ar fi fost doar un loc natural, Kaliakra ar fi atras atenţia turiştilor, fiind o limbă înaltă de stînci în marea din care se spune că apar adesea delfinii, dar aşa, cu o cetate plină de istorie locul pur şi simplu te vrăjeşte. În vîrful capului e o staţie meteo şi o bază militară discretă, în rest e istorie – poarta, poate cea mai bine păstrată din complex, zidurile, ruinele bisericilor, băilor publice, ale caselor şi ale cetăţii, un mic muzeu arheologic săpat în stîncă, statuia unui arcaş şi alte porţi, la care nu prea ai cum să ajungi, mai ales că e interzis. Nu există ghizi, n-am găsit nici vreo broşură, dar nici interdicţii nu există (mai ales dacă nu ştii bulgara – K a văzut o tăbliţă pe care scria „Atenţie, periculos” şi a hotărît că e ceva de văzut şi aşa era – de acolo, din partea stîngă, se vedeau superb stîncile şi o poartă! Altundeva era aceeaşi atenţionare şi de acolo se vedea o altă poartă, în dreapta, pe care nu am fi observat-o dacă nu am fi neglijat semnul). Se înnopta şi ne-am întors în Vamă, după o zi super faină pe teritoriul Bulgariei, chiar dacă oarecum în afara Bulgariei.