Antologie Tiuk!

Cristian Robu-CORCAN

Cînd vine vremea gîştelor sălbatice

(roman)

- Geni, ce faci aici?

- Am numărat casetele, răspunde colega mea. Mi s-a părut că lipsesc din ele.

- Păi, e normal, îi explic, multe dintre ele sunt împrumutate.

- Ştiu eu ce-o să iasă la inventar...

E atât de blondă şi de cârlionţată...Dar nu-i spun nimic.

Mi-a adus să mănânc. Este demnă. Pe mâna întinsă ca o tavă zăresc o tartină cu brânză topită. O iau şi muşc din ea, dar nu are gust de brânză, ci de ciuperci. Îmi vine să râd. Şi râd cu poftă, până obosesc. Câteva bobiţe cu gust de ciuperci nimeresc în cârlionţii blonzi.

- Mănâncă frumos, Alexandru! Şi mai încet, nu aşa repede. De aia nu asimilezi şi eşti atât de slab.

&

În iarna lui 1944 nemţii se retrăgeau şi ruşii înaintau. Prin satele înşirate de-a lungul Dunării, în amonte de Brăila, se instaurase frica. Mira avea 19 ani şi un copil în burtă. Locuia singură într-o casă mare. Ilie, bărbatul ei, era pe front. De trei luni, în camera din faţă dormea un locotenent neamţ. Hans Mayer se trezi într-o dimineaţă fără să zâmbească. Nu mai alergă până la Dunăre şi nu-i mai cântă la geam Mirei. Avea pe el o ţinută nouă, impecabilă. Era serios, nu clipea aproape deloc şi trupul îi era ţeapăn. Zâmbetul lui frumos devenise acum o grimasă. La o privire atentă se putea observa o tremurătură scurtă a obrazului, care apărea şi dispărea rapid. Merse cu pas apăsat până la intrarea din spatele casei. Pietrişul scrâşnea sub cizme. Bătu în uşă. Ochii lui nu mai priveau nicăieri. Erau stinşi. Mira deschise uşa şi se opri în prag. Pe cap avea un batic negru, ca văduvele de război.

&

Intră o doamnă care pare că abia a sărit de 40 de ani şi acest hop o indispune total. Geni se repede amabilă şi o întreabă cu ce o poate ajuta. Îi spune că avem peste cinci mii de documente, că împrumutul este gratuit, că poate găsi orice fel de muzică, de la cea barocă până la rockul alternativ. Doamna cere să vadă mai întâi o „ofertă”.

- Aveţi o ofertă?

Este înaltă şi are formă de clepsidră, ceea ce mă duce cu gândul la faptul că este fertilă.

- Nu doriţi puţină brânză cu gust de ciuperci? o întreb.

Este luată pe nepregătite, dar ascunde acest lucru cu abilitate.

- Nu, mulţumesc, ţin regim.

- Atunci un Bach ceva, sau un Linkin Park...

- Nu, mulţumesc, aş dori muzică de relaxare dacă aveţi.

- Sigur, zgomotele pe care le scot bolbocii dintr-o cadă cu hidromasaj. Până mâine, înregistrez o casetă special pentru dumneavoastră.

Geni începe să plângă.

Doamna se întoarce cu spatele la mine, scoate telefonul din poşetă şi formează un număr.

Pur şi simplu mă piş pe mine. Alerg spre toaletă descheindu-mă la prohab din mers.

Dumnezeule!

Zece secunde sunt fericit.

&

Nu vorbesc. Stau de o jumătate de oră unul în faţa celuilalt. Din depărtare se aude huruitul motoarelor şi nechezatul cailor de povară. Vine un miros de iarbă strivită. „Pleacă!”, spune Mira. El nu se mişcă. „Pleacă!”. Îl împinge cu mâna. „Pleacă!”. Îl loveşte cu palma în piept. „Nu pot!”(în germană). Mira nu plânge. Îl mai loveşte o dată. Se repede şi-l muşcă. „Nu pot!”. „Pleacă!”. Îl zgârie pe obraji. „Nu pot!”. Apoi ea cade pe scări. Se zbate. Muşcă din cizmele lui. El nu se clinteşte. Ochii lui nu privesc. Se uită spre niciunde.

În salcâmul din fundul curţii, sute de ciori. Nemişcate. Nici o batere de aripi, nici un foşnet. Par desprinse dintr-un tablou. Îi privesc pe cei doi. Cei doi sunt învăluiţi de vid.

Şşşşşşşşşşt!

&

- Aşa nu se mai poate, Alexandru, se smiorcăie Geni, trebuie să te maturizezi. Deja ai o reclamaţie. Vei fi chemat în Comisia de Disciplină. Şi domna asta cu relaxarea a vorbit cu cineva de la Consiliul Judeţean. Am auzit eu.

- Geni, cum faci tu copii?

Îmi mai întinde o tartă cu brânză topită. De data asta are gust de pizza.

- Mai întâi vorbesc cu soţul meu. Ne sfătuim. El priveşte cu seriozitate lucrurile astea.

- Şi după aceea?

- Alexandru...

Nu renunţ. Îi fac semn să continue.

- Bine, dar nu mai discuţi cu altcineva despre asta.

- Ai cuvântul meu.

- Mai întâi facem curăţenie generală. Apoi aşteptăm să se însereze, ca să facem baie. După aceea, întindem un cearşaf perfect alb. Cearşaful trebuie să fie întins ca un arc, altfel nu putem să facem nimic. Soţul meu ia o monedă şi-i dă drumul în pat. Dacă nu sare în sus, nu-i bine.

- Geni, de ce nu faci pipi niciodată aici, la serviciu? Nu te-am văzut niciodată mergând la baie.

- Alexandruuu...

&

„Verificati întâi curţile”(în ruseşte)

Se înserase.

Trei tătari năvălesc pe poartă.

Ciorile privesc prin noapte. Nemişcate.

Un tătar fuge direct în fundul curţii. Ceilalţi doi intră în casă.

„Întoarce-te cu mâinile sus!” Neamţul nu se întoarce. Mira este întinsă pe scări.

„Întoarce-te cu mâinile sus!”

„Nu pot”, spune Hans Mayer, şi vorbea cu Mira.

Apar şi ceilalţi doi tătari. O cioară se sperie, se loveşte de celelalte, salcâmul prinde viaţă, aripile furibunde scot zgomote infernale. Unul din cei care ieşiseră din casă trage. Scurt, de trei ori. Hans se prăbuşeşte peste Mira. Sângele din el se scurge pe mâinile ei.

„Repede, să luăm vitele şi păsările!”

Cel care-l somase pe Hans rămâne pe loc. Se apropie şi îngenunchează. Nu-şi poate dezlipi privirea de pe chipul Mirei. Şi nici de pe ochii deschişi ai lui Hans Mayer.

&

De cum intră, recunosc genul. Este înalt, bine făcut şi are mustaţă neagră. Este îmbrăcat în ţinută militară şi când calcă vrea să dea senzaţia că tocmai striveşte sub tălpi fiinţe mici, aşa ca mine. Îi zâmbeşte lui Geni şi recunosc şi zâmbetul. Nu are nimic seducător în el, ci poartă un mesaj clar, indubitabil: o să-ţi fac copii frumoşi, graşi, sănătoşi. Se întoarce spre mine şi nu disimulează deloc că vede un găinaţ.

- Ce muzică este pe aici, mă, băiatule?

- Să trăiţi, domnule subofiţer, este multă muzică pe aici.

- Sunt ofiţer, nu subofiţer. Muzică populară este?

- Am înţeles, domnule ofiţer superior de armată...este muzică populară.

- Ce fel de muzică populară?

- De tot felul, domnule ofiţer major de escadron. Ştiţi că Geni, colega mea, nu face pipi aici, la serviciu?

- Mă, băiatule, mă...Te corectez imediat!

- Am înţeles, domnule ofiţer maxim de combatanţă, vă dau populară imediat.

- Mă, derbedeule, mă...

- Am înţeles, să trăiţi, domnule ofiţer-comandor total de război în grad de feldmareşal...

- Mă, golanule, mă...

Am fugit. Altfel, tot ce mai rămânea din mine era o pată umedă pe parchetul laminat.

Când mă întorc, mă opresc la baie să urinez. Nu pot. Oare să am probleme cu prostata? De la vârsta asta? Chestia mă deprimă. În plus, s-au dus dracului şi cele zece secunde de fericire.

Oberführer-ul plecase.

Geni era prăbuşită, cu capul căzut pe bancul de audiţii şi mâinile înfipte în cârlionţi.

- Ce vroia? o întreb.

Aud şoapta unui om sfârşit, un sâsâit prelung:

- Irina Loghin vroia, Alexandru, doar atât...

&

Sunt zile care rămân captive în trupul meu. Se zbat o vreme, apoi se lasă în voia curenţilor sângelui, se lovesc de pereţii placizi. Şi tot acest univers deformat îmi dă târcoale, mă iscodeşte. Sunt zilele în care stau strâns îmbrăţişat cu Celălalt şi nu scoatem o vorbă, şşşşşşşşşşşşt, degetul la gură, să nu spui ceva. Nu te mişca, rămâi în colţul ăsta de cameră, să nu îndrăzneşti să te mişti, rămâi cu capul prins între genunchi. Rămâi aşa toată viaţa, eşti în siguranţă, nimeni nu bagă de seamă. Pe deasupra creştetului tău, în jurul turnurilor prăbuşite, zboară în cerc fiinţe teribile care zăresc şi apucă. Un singur gest şi-l vor înhăţa pe Celălalt, îi vor pune masca de gaze pe faţă...ursuleţule, dacă treci de câmpul ăsta, ai scăpat. Alergi şi nu mai auzi decât propria-ţi fiinţă, bubuind înfundat, ritmic, căutând să iasă din masca de gaze. Şi câmpul este presărat de ace sclipind, sclipind bestial, mii, mii de mii, mii de mii de mii. Priveşti prin tavanul năruit şi alergi. Calci şi nu curge sânge, e doar durerea, mereu durerea, atroce, şi câmpul nu se termină niciodată, nu are sfârşit. Iar la capătul nesfârşitului, herghelii de cai sălbatici în galop, stârnind praful stelar, devorându-se unii pe alţii.

„Bunico, l-ai iubit?”

Ne aflăm în camera oarbă a copilăriei mele.

„Pe cine?”

Să nu pui întrebări în mijlocul câmpului.

„Pe Hans Mayer.”

„Taci, Alexandru!”

Sunt alte zile care se întind pe pielea mea ca marea pe nisip, la flux. Şi când se retrag, seara, rămân unele ore, fluide amare, în crevasele adânci ale trupului meu. Celălalt le adună, picătură cu picătură, le bea şi nu spune nimic, nu se strâmbă, apoi îşi dă drumul pe toboganele de plumb, cade, părul îi rămâne sculat ca o pădure de mesteceni, mai repede, dispari odată cu refluxul, lasă-te înghiţit. Coboară din ce în ce mai mult în adânc, întunericul e din ce în ce mai dens, ai putea să scapi, întunericul e din ce în ce mai solid, uite ce puţine fiinţe sunt pe aici, întunericul s-a făcut ca granitul, de aici doar prin crăpături te mai poţi strecura.

„Unde este îngropat Hans Mayer, bunico?”

„La malul Dunării.”

„Tu l-ai îngropat?”

„Nu, bunicul tău, Ilie.”

„L-ai iubit pe bunicul?”

„Taci, Alexandru!”

Sunt şi zile ce par pierdute, dar ele persistă, ca pulberea pe care o spulberă vântul şi o împrăştie pe sub streşini, pe praguri, prin colţuri de stradă. Şi nu le spală nici ploaia, nici zăpada.

„Şi copilul, bunico?”

„A fost plăpând.”

Câteodată, camera oarbă a copilăriei mele se face ţăndări. Şi cât de greu şi de chinuitor este să aduni ciob cu ciob, aşchie cu aşchie, să le potriveşti şi să-ţi spui: ce fac cu voi acum?

E prima zi în care merg la cimitir, la Mira.

Înot printr-o Brăilă mohorîtă, cu oameni care scuipă flegme gelatinoase, galbene, verzui, ca nişte melci striviţi în palme şi aruncaţi pe trotuare. Las în urmă vechea sinagogă, părăsită, pustie, cu treptele sparte la intrare. Apoi biserica Sfântul Nicolae, cu trupul ei prelung, tatuat pe interior. „Biserica Nouă Apostolică”, aşa scrie pe o casă recent renovată. „Fac tratamente la domiciliu”, mă avertizează un stâlp. „Am opt coaie”, citesc pe un closet ecologic, lipit de barul unei terase, încât mă întreb oare ce legătură tainică poate fi între barmanul spătos, care râde cu gura până la urechi, şi cutia de plastic, plină de pipi şi de caca. Pe Şcolilor, maşinile curg. Mă strecor printre ele, ca să ajung la o florărie din Piaţa Halelor. „Dă-te, mă, maimuţoiule, că te fac poster!” Un poliţai încurcă traficul.

- N-am decât garoafe, îmi spune florăreasa.

- Dă-mi patru fire, îi spun.

- 6 lei.

În timp ce-i întind banii, mă gândesc oare de ce am cumpărat flori. Ce să fac cu ele? Până la cimitirul „Sfântul Constantin” mai sunt vreo douăzeci de metri. Aud surprins: ding-dong, ding-dong, ding-dong. Un bătrân trage de funie.

- Pentru cine baţi clopotele, tataie? întreb.

- Pentru tine, că veneai încoace.

- Nu înţeleg.

- Dă-mi un ban, aşa se face.

Îi întind florile. Le apucă şi le aruncă nervos pe jos. Apoi scuipă. Flegma lui are o culoare maronie. Eu înaintez, nu mă uit înapoi, merg printre gropi. Iat-o şi pe cea a Mirei. Mă aşez la picioarele ei.

Celălalt nu mai are răbdare şi spune:

- Pentru că, bunico, trebuie să-ţi mărturisesc, adevărul este că mi-e scârbă de istorie şi de toate tancurile pe care ni le flutură prin faţă.

Adie un vânt uşurel, alb.

Văd un castan, în apropiere.

(Va urma)

Ioan Es. Pop

 

olteţului 15, camera 305


1. ca o amară, mare pasăre marină,

nenorocul pluteşte peste căminele de nefamilişti

din strada olteţului 15.

 

aici nu stau decît doar cei ca noi. aici

viaţa se bea şi moartea se uită.

 

şi nu se ştie niciodată cine pe cine, cine cu

cine şi cînd şi la ce.

doar vîntul aduce uneori miros de fum şi zgomot de arme

dinspre cîmpiile catalaunice.

 

cînd urci la noi, amice, ai grijă: la uşă o să te întîmpine pă-

duchele de san-josé. e paznic aici, o să ţi se gudure la

picioare, o să-ţi zică dă-mi nene cinci lei să te trec apa, uşa

e-nchisă, ăştia mă lasă tot timpul afară, m-au întemniţat afară.

tu nu-l crede, amice, tu nu ştii, a venit ieri administratorul

l-a făcut şef peste tot palierul, el este cel care cîrmuieşte acum

camera asta, corabia asta blestemată de sub care apele s-au tras

şi a rămas încremenită aici, la etajul trei.

deci plăteşte-i, amice, el e cîrmaciul, se clatină mereu

ca-n vechime cînd vasul sălta peste ape.

iar dacă-njură ascultă-l cucernic: el cînd înjură

se roagă. aşa cum fac toţi aici.

aşa ai să faci şi tu curînd.

 

aici nu stau decît doar cei ca noi.

aici viaţa se bea şi moartea se uită.

 

numai în rare clipe de căinţă şi credinţă, noaptea,

zidurile se subţiază, se alungesc, se înalţă

ca un giulgiu tremurător îmbrăcat de un trup nelumesc.

 

dar nu se trezeşte nimeni şi dimineaţa căminul e iar o

cămaşă boţită din buzunarele căreia ieşim numai noi şi atît,

numai noi şi atît.

 

aici nu stau decît doar cei ca noi.

aici viaţa se bea şi moartea se uită.


 

 

2. fotografia de grup

 

în jurul mesei după cină. poate îngînduraţi. poate doar

sleiţi. căzută pe duşumea, cu cămaşa desfăcută – o

piersică stricată – dănţuitoare lascivă a nopţilor lor.

primul din stînga – zoli. cu barba roşcată spri-

jinită în pumn. cu paharul gol răsturnat peste margine. cu ochii

înceţoşaţi. poate doar sleit. poate îngîndurat. după el

se vede doar gulerul ridicat al hainei mele, în

chip de glugă. mereu uit că nu mă mai pîndeşte nimeni.

mereu umblu ca-nfăşurat în altcineva.

 

la capătul din dreapta – hans. el da. el are

treişopt. are capul căzut pe masă.

a avut bani. o avea pe tereza. are treişopt.

a avut băiatul un amic, amicul a avut-o pe

tereza tereza a avut banii lui hans. hans are

capul căzut pe masă, masa şchioapă, noi cu el.

pe atunci avea 36. acum are 41 la bocanci, viaţa verde şi

ciroza hepatică-l aşteaptă-n pat. dintre noi,

hansi e singurul om realizat.

mitru: de un an cu ocupaţie fără şi bun pentru apostolat.

pripăşit şi el aici că aici e hotel pentru toţi.

a avut cîndva nevastă şi o casă, însă i s-au terminat.

 

la mijloc între noi şade păianjenul cu cruce.

mereu îngîndurat, înfăşurat în giulgiul propriei mătăsi

ca într-o aură de flăcări blîndă.

„vin zorile, se face iarăşi seară, zice,

şi nu se va trezi nici unul să mă vîndă.”

 


3. calvarul

 

z’ce mă, z’ce, am o cutie de chibrituri, le-am luat alaltăseară de la

mătuşă-mea. z’ce mi-am perdut paianjenu, numa acolo poa să fie,

z’ce, la 305. da tu fii atent, z’ce, păzeşte intrarea, fluieră cînd iese, z’ce, e unu aşa

şi pă dincolo, are picioare lungi, umblă numa-n chiloţi, merge, z’ce,

crăcănat, face pă boieru, vorbeşte pă nas, ţese bă neşte cămăşi grozave.

z’ce să ştii că eu pe soră-mea cu el aşa şi pă dincolo. o văd eu azi,

o văd şi mîni, mă duc la ei noaptea. ea, z’ce, era-mbrăcată-n blana pisicii

şi a mieunat. torcea, drăcoaica, z’cea c-o să cred că-i pisică. ş’ăla tocma

lîngă ea în pat. am tras atunci, z’ce, ceasu jos de pă perete ş-am bătut în el

clopotele pînă dimineaţa. ş-au venit ş-au găsit-o ş-au spălat-o ş-au

îmbrăcat-o mireasă. ş’au zis pă el l-ai vrut, pă el l-ai avut. o să fii

toată viaţa nevastă de păianjen. hai, ia-ţi stîrpitura acasă. şi cînd să-l ia,

păianjenu că cîr, că mîr, că el n-o vrea, că elu-i prea tînăr, că nu-i

trebe decît urechea ei, în care el poate să ţeasă pentru ea cămăşi de

mireasă.

 

(ş-a venit ainştain la doamna aia, îi era pretină de-o viaţă.

ainştain era de-acum bătrîn şi-ntr-o ureche. ş-a văzut ainştain

paianjenu, doamna-l crescuse de mic ca pe copilu ei. i-a plăcut

paianjenu lu ainştain şi s-au făcut pretini la cataramă. săraca doamnă.

săraca mamă. a ieşit la bucătărie să-i aducă înaltului oaspe delicatese.

atunci hoţomanu – haţ pe păianjen, îl bagă-n gură degrabă şi-ncepe

să-l mestece de zor. cînd a venit doamna, la colţu’ gurii lu ainştain

rămăsese neînghiţit un picior.

ce-i aia, a zis ea. ce să fie, aripa de la mustaţa mea. niciodată nu s-au

mai văzut după aia. niciodată ea nu l-a mai putut ierta.)

 


4. arcul de triumf

 

asta fac acum: mă întorc pe olteţului 15.

este vinerea şi este seară.

de vineri pînă luni nu mai am la ce trăi.

atunci hans se înfurie şi cumpără spirt sanitar

şi zoli se înfurie şi cumpără spirt sanitar

şi eu mă înfurii şi eu şi zic la ce

şi ei zic la ce şi după asta îndoim

totul cu apă şi-ncepem să fim fericiţi.

 

ei nu mai zic la ce, eu nu mai zic.

de vineri pînă luni nu ne mai auzim.

ne luăm porţia fiecare şi începem să fim

mai puţin nefericiţi. mai puţin vii.

 

şi pînă duminică noaptea totu-i OK.

şi nu mai contează dacă sau dacă nu.

iese hans la geam şi zoli la geam însă

nici o corabie nu mai apare dinspre corint.

şi ei zic nu-i încă luni şi eu zic încă nu.

 

şi pe olteţului e iarăşi veselie mare.

vine vineri şi de vineri pînă luni

e ziua noaptea ziua noastră liberă

şi cîntăm de tremură încăperile –

marinari încercaţi care speră ca-ntr-o duminică să vadă sosind

la orizont, peste blocurile din colentina,

corabia dinspre corint.

 

iar luni, cînd toţi sînt plecaţi, soseşte în sfîrşit

şi aici Fiul ca să mîntuiască:

cu cămaşa murdară, cu ochii umflaţi de nesomn,

cu sticla goală-ntr-o mînă, clătinîndu-se şi lălăind.

se caţără pe scară la treisutecinci, îşi întinde mîinile şi zice:

leagă-mă de lemnul ei, să dorm şi eu puţin, amice.

 


5. botezul

 

e un ceas în cameră pe care hans îl hrăneşte pe-ascuns.

mişcă mai repede, îi şopteşte, mişcă mai repede.

i-a cumpărat cămaşă şi l-a îmbrăcat. îl

spală, îl schimbă, îl îngrijeşte ca pe ochii din cap.

ceasul însă e un somnoros. s-a îngăşat. s-a lăţit

pe toată masa. abia mai stă pe picioare –

ticăitul i-e ca un lătrat.

e un ceas în cameră pe care hansi îl hrăneşte pe ascuns.

 

e şi un pepene roşu pe care hans l-a adus în casa asta de mic

şi pe care-l crede pruncul lui.

ah, pruncul s-a copt şi s-a rumenit.

unul i-a vîrît într-o zi în pîntece un cuţit.

s-a auzit un geamăt şi din prunc a ţîşnit sînge dulce şi parfumat

în răcoarea căruia ne-am botezat.

 


6. am angajat, nene, doi de la camera 24, se

roagă pentru noi zi şi noapte, o să

fim precis iertaţi, pu-

tem bea în continuare.

 


7. patru jnepeni cu bărbi fac înconjurul căminului de nefamilişti.

administratorul aleargă după ei cu foarfecele desfăcute.

noi sîntem preoţi, strigă ei, noi n-avem voie să fim tunşi.

noi sîntem magi, noi n-avem voie.

 

avem trei luni de cînd venim ca să vedem

minunea de la camera treisutecinci –

irod împuţit, noi sîntem magi şi am venit s-adeverim

naşterea lui şi să-l cărăm la ţintirim.

 


8. pasărea hans

a venit o pasăre noaptea prin fereastră

şi am fost sigur că e hans.

era pleşuvă ca el şi moartă de beată.

mă, a zis, ia 50 de lei, du-te peste drum, are un

rachiu grozav. nevermore, i-am răspuns.

 

zice: de cînd m-am dus de la voi, zice, m-au

angajat paznic de noapte la belu. am un

girofar a-ntîia. ziua dorm. lucrez cu

poliţia. am bani să vă-ngrop. sînt bufniţa

minervei. nu deschid ochii decît la lăsarea serii.

 

acum m-au gradat. am însemne mari pe

ficat. asta de cînd încă stam p-a-

cilea cu voi. o! şi încă ranele mă dor.

hai, mă, du-te de ia ceva să sărbătorim.

 

hansi, i-am zis, nevermore.

 

 

 

9. zoli

 

- are, mă, careva dintre voi casă şi masă-n altă parte? buuun,

ăla să iasă dintre noi. ai, mă, părinţi? ai iubită?

ai copii? ai pe cineva să te-nfieze? hai, ăia

valea de-aici. hansi,

tu ai, mă, mamă? cară-te. aveţi, mă, vreunu

să-i fie milă de voi? adio. e cineva să te regrete, băiete?

pa! ai fost bă, careva, fericit la viaţa ta? ciao.

pa!

 

hansi, tîmpitule, aia-i fereastra, uşa-i dincoace.

hai, băiete, sus, că e trei dimineaţa şi vine fericirea

să ne dea la fund de n-o luăm din loc.

încolonarea, băiete. la muncă, băiete. după mine, băiete,

cu pas vioi. din zori în noapte, pînă-n ceasul. hai, că

vine fericirea să dea deşteptarea. hansi, băiete,

fereşte-te de ea ca de dracu, băiete,

pre mulţi i-a pierdut.

 

 

10. mă gîndesc şi acum că puteam s-o iau mai pe de-alături

de cît de pe alături am luat-o.

şi ziua de azi putea să fie tot aia de mîine,

tot aia de ieri. dar a venit păduchele de san-josé

şi-a-mpins pîntecu-nainte, şi-a dus mîinile la spate,

a perorat întreaga zi, am întrebat, a răspuns, am aflat

c-a fost numit peste olteţului 15-mpărat.

 

am aplaudat. am cîntat. pe olteţului 15 se deschide

o vreme nouă. toţi oamenii sînt fericiţi.

avem toţi limbi lungi la bocanci şi la clopote. ca pe

vremea preascumpului nostru gadafi,

care e-n cuba şi papă orez vietnamez

din trestii de zahăr coreene.

 

iar de mîine ni s-a promis cloroform. de mîine lumea va deveni

mai uşoară, mai subţire. se va strecura din noi

ca printr-o pînză de tifon afară.

vom fi mult mai uşori pe masa de operaţie.

adevărul, şi aşa, va sta în spate.

 

or să ne extirpe numai lumea dinafară.

moartea în noi va rămîne intactă.

viaţa în noi va rămîne exactă.

 

iar de mîine promitem să nu mai bem,

să nu mai facem deranj la bloc,

să nu mai folosim fosa sceptică.

de mîine promitem să nu mai bem.

 

numai că mîine iar e azi – dezamăgire,

mîine n-o să fie nicicînd mîine.

Constantin ACOSMEI

ODĂ LA TOATĂ LUMEA

(pietonii care traversează

corect. miliţienii care cunosc

atîtea cîntece şi glume.

bărbaţii care discută aprins

despre chefuri femei.

povestesc din armată.

amanţii care citesc horoscopul

împreună. îşi povestesc

dimineaţa visele. etc.)

Ştefan BAŞTOVOI

PEŞTIŞORUL DE AUR

Omulvacă

de cîţiva ani buni

pescuieşte acelaşi peşte.

Vine dimineaţa pe mal

îşi scoate scăunelul pliant

viermii, undiţa

îşi aprinde foarte calm pipa

şi aşteaptă să vină peştele:

Vreau un trabuc, pălăria,

şi ochelarii lui Sigmund Freud,

zice el adunîndu-şi lucrurile,

şi,

dacă se poate,

un peştişor

pe care să nu-l pot pescui niciodată.