TiuKestionar

TiuKestionar

Emilian GALAICU-PĂUN

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

De-a Omul Negru, jucat pe la chindii (entre chien et loup, cum ar veni), într-un sat de la nordul Moldovei înconjurat de trei păduri, din care n-am ieşit până la vârsta de 7 ani. În adolescenţă, mi-a plăcut De-a v-aţi ascunselea, jucat într-o curte închisă cum era cea de pe strada Armenească din Ch-ău, unde nu prea aveai unde să te piteşti. Ei bine, eu unul găseam!

Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Despre… nimic, şi asta deoarece ne vedem foarte rar, ca să nu zic niciodată – iar lumile noastre sunt atât de diferite, încât cele câteva cuvinte pe care le schimbăm, în loc să ne apropie, pun o şi mai mare distanţă între noi.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

O vreme – mai exact, pe când juca Steffi Graf – am urmărit tenisul feminin (sau poate, pe Steffi?!), cu mare plăcere. Sigur, mă uit la unele meciuri de fotbal, din când în când la cele de rubgy, fără a pune mare pasiune. Bref, exact ca personajul lui Kafka, din Un artist al foamei, pot să afirm că nu s-a inventat încă sportul pe care mi-ar fi plăcut să-l practic.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

N-aş violenta, nici sub ameninţarea cu moartea, o femeie – şi tocmai asta face, adevărat contre coeur, personajul meu… din romanul Ţesut viu. 10 x 10, în capitolul al 7-lea, Decamiron şi frumoasa fără corp. Sigur, o face din dragoste, dar tot a viol aduce!

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Baci în munţii Rodnei, de-o vorbă – cel puţin cât să merg în transhumanţă cu oile! Nu există fericire pământească mai mare decât a crea, astfel că prefer să rămân scriitor.

Ce sentimente/stări te enervează?

Sentimentul neputinţei, când toate-ţi stau împotrivă, deşi tu ştii foarte bine că ai fi în stare să faci cutare sau cutare lucru.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi?

Naşterea fetiţei mele, Rareşa, în 4 aprilie 1988, m-a întors cu faţa la viaţă, ca să zic aşa, de unde eram (rău!) pornit să închei cât mai curând socotelile – dacă ar fi să mă laud cu ceva, ei bine, acel ceva e chiar numele ei, pentru care a trebuit să dau o adevărată bătălie, funcţionara (rusoaică!) de la oficiul stării civile recomandându-mi insistent s-o numesc… Raisa (ca pe nevasta lui Gorbaciov). Peste ani, m-am bucurat să aflu că şi băiatul lui Ioan Moldovan se numeşte Rareş.

Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Bănuiesc că au fost mai multe, eu fiind de fapt un copil cuminte, dar firea părinţilor mei nu le-a permis să-şi exteriorizeze bucuria. În schimb, tata n-a pregetat nicicând să se arate nemulţumit, cu sau fără motiv, de orice manifestare publică a mea, fie că am publicat o carte de poeme, fie că am tradus un nou volum de Pastoureau sau Barthes, fie că mi s-au tradus Yin Time în germană, fie că am câştigat titlul de magistru la jocurile intelectuale „Ce? Unde? Când?” etc., etc.

Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Dacă aş cânta rock (o ador pe Janis Joplin!!!) sau jazz (lista-i prea lungă, ca să le dau numele tuturor interpreţilor mei iubiţi), nu că n-aş accepta să cânt manele, nici măcar pe muzică pop n-aş pune gura, chiar dacă ar fi să mor de foame. Ca scriitor, fiecare carte nouă a mea a fost mai bună decât precedenta – mai bine nu mai public în veci decât să cobor cu o treaptă.

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decât cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

L-aş felicita pe cel de pe locul doi, spunându-i franc că e mai (la fel de) bun, dar cum nu eu mi-am atribuit premiul –, martor mi-e Dumnezeu, niciodată n-am tras sforile, şi nici nu mă pricep la aşa ceva – respect decizia juriului.

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Să fi avut pe-atunci un an şi puţin – încă singur la părinţi, ţin minte că am surprins-o pe mama în pragul casei, jeluindu-se soacrei sale, bunică-mea Emilia. Sigur, nu înţelegeam ce-i spune, dar un fel de intuiţie fulgerătoare mi-a spus că toată viaţa mea de până atunci urma să fie dată peste cap. Maică-mea era gravidă, în primele luni, cu frate-meu. Este cea dintâi amintire din copilărie a mea, şi cea mai dureroasă – mi-a trebuit circa 45 de ani ca s-o pun pe hârtie, în cel mai personal poem, sang d’encre (vezi mai jos), dacă vrei nodul gordian, alias ombilical, al creaţiei mele.


sang d’encre

neam de neamul tău, unul mai întunecat decît altul, nu a cultivat decît doar

întuneric, sub numele de cernoziom, aşteptînd să răsară (de la răsărit), i-

luminarea. cum ai scăpăra un chibrit ca să vezi dacă nu ai uitat, peste noapte, lumina aprinsă,

tot aşa ţi se-arată vedenia: capul golit pe din interior, ca de halloween, iar din creştetul capului

atîrnînd ca un bec de o sută, copilul-minune, cînd stins cînd mai strălucitor ca

niciodată, cu care te baţi cap în cap: băieţel-decreţel, după anul de naştere.

— cum te cheamă, minune cu voie de la primărie născut?

— dacă numele

s-ar lua de prea multă rostire, eu unul n-aş vrea să ajung niciodată pe buzele

tuturora, dar nici chiar aşa (şi arată cu degetu-a “fă-te-ncoa!…”). spune-mi

după tată…

— al cui eşti, păcatule?

— al nimănui!

.

neam de neamul tău, unul mai (la) răsărit decît altul, nu are

ochi să-l vadă decît prin monoclul eclipsei de soare, decît doar

prin pince-nez-ul eclipsei de soare şi lună, şi-atunci de departe, de parcă privirile li s-ar

pierde-n zare ca sîrmele de tensiune înaltă, şi-avînd doar un gînd: cum ar face să-i ardă

filamentul, cum i-ar (ră)suci, nu de dragul retoricii, gîtul — şi numai să-l schimbe cu lampa

lui ilici! dacă nu cumva el este cel care, sub abajurul calotei craniene,

se slujeşte de tine ca de-un reflector, să le pună lumina în ochi.

şi atunci toată lumea îşi lasă privirea-n pămînt.

şi atunci tuturor li se pune pe ochi cernoziom.

iar ţărîna-şi desface, uşoară, larg braţele a bun venit.

iar ţărîna îşi îndepărtează picioarele: “…nu vă uitaţi că sunt neagră!”

.

“să ne ţinem de neamuri!”, exclamă şi unii şi alţii, cei întunecaţi împotriva

celor mai răsăriţi, deopotrivă de-ai tăi. om cu scaun la cap, într-un glas te poftesc să iai loc în

capul mesei. şi după, să urci în picioare pe masă — copilul-minune

vede lumea de-a cura-n cap; nu te uita-n ochii lui ca să nu te răstoarne! — şi dacă

nu-l ajungi, să te urci şi pe scaun, că d’aia ai fost invitat, şi abia după ce-l ai la mînă

cei de jos pot să-nceapă-a roti, după acele ceasului, masa, pe cerc: “ora unu

a venit, omu’ negru…”, la capătul numărătorii aflînd cu uimire că-n loc să-l coboare cu tălpile

pe pămînt, ei sunt cei care urcă la cer, fluturîndu-şi picioarele-n aer ca nişte ţarţamuri.

ciucuri-ciucuri, cei întunecaţi laolaltă cu cei răsăriţi, prinşi cu mîinile

de tăblia lucioasă a mesei, ca la parastas, şi pe care o leagănă-a veşnica lui pomenire!

ca o cină de taină luată pe sus, cu apostoli cu tot, şi purtată în slăvi. ridicată —

ce se vede de jos nu sunt mîinile împreunate, pe faţa de masă, în rugă, ci

cum îşi trag, pe sub masă, la gioale — la scara de unu la zece,

de unu la sută,

de unu la mie…

.

şi acum, că şi unii şi alţii s-au dus de pe capul tău, tocmai de ce ţi-a fost frică mai tare nu scapi:

stai cu fundul pe scaun, la masă, cu capul în aura lui de o sută, pătată de muşte,

aşteptînd să se termine cu pregătirile — becul clipeşte complice, copilul-minune şi el radiază

de plăcere, încît îţi răsare pe frunte un punct luminos, ca şi cum te-ar

fi luat la ochi un lunetist —, să înceapă odată şi-odată proiecţia. stingerea.

pe-un cearşaf alb, întins între maternitate şi morgă, cuvîntul SFÎRŞIT ţine locul

celui care-l citeşte, acum şi cu ochii închişi. pe-ntuneric.

după, titrele (rude, prieteni, un grup de tovarăşi). de-a-ndoaselea,

viaţa ta în descreştere. alte cearşafuri în care-ai rostit alte nume, iar unele s-au şi-ntrupat.

albituri de schimb. nume pe care nu le-ai reţinut. prima oară.

nesfîrşite nopţi albe în care-ai visat o femeie şi n-ai avut parte decît de

(filmuleţul alb-negru se rupe din cînd în cînd. chiote! fluierături!…)

doi pe-un pat, tu şi fratele. una la doi, niciodată a voastră doar, mama.

la braţetă, de mînă, mînuţă, în braţe… nici n-ai prins de veste că, iată,

vă uitaţi la un film cu desene-animate. că altcineva frunzăreşte albumul

de familie: “vai! ce copil minunat…” şi copilul s-a — zis şi făcut — minunat.

.

să fi fost tu copilul acela? să ţi se fi ţie minunea?

.

stai în mijlocul casei, în fundul gol. nu te ia nimeni în seamă. eşti — încă unul

la părinţi — ca un dinte de lapte legat de o clanţă, cu ochii pe uşa

de intrare, cînd brusc cineva trage uşa şi — blitzlicht — rămîne în prag.

o femeie, în contre-jour — soarele-i suflă în aur profilul —, prin care

te prevezi se desface de plîns că

nici un vraci n-a putut să… “şi ce mă fac, mamă, cu doi?!”

niciodată n-ai tras o mai crîncenă spaimă. din spaima aceea cumplită se trage

conştiinţa de sine, izbindu-te-n moalele capului: “altul sunt eu!”

.

data. anul. semnat: băieţel-decreţel

http://bibliotecadepoezie.wordpress.com/

TiuKestionar

Vasile LEAC

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

În copilărie mă jucam cu pietricele, am inventat un fel de joc: pietricele norocoase şi pietricele lipsite de noroc. Dacă te întrebi cum arată o pietricică fără noroc, atunci trebuie să ştii că o astfel de pietricică nu-şi schimbă culoarea în funcţie de luminozitate. Deci, e neschimbătoare, banală şi fără noroc în viaţa unui copil.

În adolescenţă eram mai pe margine, mă jucam mai rar, de obicei jucam hopîc (un joc asemănător cu oina).  O să vă spun într-o zi cum se joacă.

Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Comunic destul de greu cu ei. Ultima dată a fost ceva de groază, adică simţi că s-a rupt ceva, acel ceva nu se mai poate lipi – asta te face să te simţi, atunci cînd te întîllneşti cu ei, uşor timorat (îmi vine să mă ascund sub masă); ştii exact că ar fi fost mult mai bine dacă nu v-aţi fi întîlnit. Vorbim ca să nu ne simţim şi mai penibili. Vorbim despre trecerea timpului.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Mi-ar plăcea să fiu scafandru, asta într-adevăr m-ar face fericit. Să nu auzi nimic (numai zgomotul bulelor de aer, se zice că fac un mic zgomot), să stai în podişul de corali înconjurat de peşti coloraţi şi stele de mare etc., etc. Asta aş vrea să fac – o fac în imaginar, dar nu este suficient – poate cîndva o să ajungă  şi sport.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Politică şi contabilitate nu aş face niciodată, mai bine paznic decît contabil. Am un personaj, un contabil care vorbeşte pe cîteva pagini despre importanţa profesiei – un monolog în genul lui Ignatius Reilly.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Profesia mea mă face aproape fericit. Dacă nu pot fi scafandru e bine şi bibliotecar.

Ce sentimente/stări te enervează?

Mă enervează ţînţarii, poşta română şi C.F.R-ul.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi?

Acum cîţiva ani am întîlnit un tănăr grăsuţ în trenul Iaşi-Timişoara, era aşa de jovial şi plin de viaţă. A început să-mi vorbească despre credinţă şi despre forţa ei. Mi-a spus că are cancer, că merge la Arad la o tipă care are puteri miraculoase şi că e ferm convins că tipa asta o să-l vindece. În gară i-am propus că dacă îi convin condiţiile poate să stea la mine. Nu poate să fie atît de rău, a zis. A locuit o săptămînă. Mergea cu regularitate la şedinţele doamnei guru, seara se culca imediat spunînd că-i obosit, nu prea vorbeam. Nu am aflat niciodată ce s-a întîmplat cu el, nu ştiu dacă s-a vindecat sau nu, sper că-i bine. Mai tîrziu am aflat că doamna guru a fost arestată, iar fiul ei a avut un accident groaznic în timp ce gonea cu BMW ultimul răcnet.

Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Nu-mi aduc aminte, trebuie să-i întreb pe ei cînd merg acasă.

Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

La întrebarea aceasta au răspuns alţii (sincer, nu-mi place întrebarea); o să răspund la a doua. Nu-mi plac bărbile şi linguşelile. Am asistat la momente de genu’ şi e penibil rău.

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Acum cîţiva ani cînd am primit l-am împarţit cu Khasis, atît cît a mai rămas din el. În viitorii ani nu cred c-o să mai primesc, aşa că nu-mi bat capu’.

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Cu timpu’; lipsă ieşire la mare; lipsă costum de scafandru.

http://bibliotecadepoezie.wordpress.com/

TiuKestionar

Gabriel DALIŞ

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

Am multe jocuri preferate, rămase din copilărie. Primul joc se referă la praştia cu scoabe. Eram profesionist la rupt ciorapii fini ai vecinelor cu scoabele pe care le perfecţionam cu patentul. Ţinteam şi cu ochii închişi fără să am vreun regret. Acum, îmi pare rău pentru ce am făcut.

Al doilea joc era „de-a bucătarul”, avîndu-l complice pe Constantin, prietenul meu din copilărie. De regulă, în fiecare vară, venea în vizită la o vecină în vîrstă nepoţica ei pofticioasă Mariana, alintată Marinica. Eu şi Constantin o abordam pe Marinica şi, după ce schimbam cîteva gume Turbo, convingînd-o pe săraca fată că are dubluri, cînd ea nu avea nicio dublură, începeam un dialog despre inventate dulciuri, desfrîuri cu zahăr în cozonaci, clătite, ciocolată de casă, dulceţuri, prăjituri cu nucă şi stafide, mere coapte şi compot de struguri şi alte feluri de bunătăţi care, vezi Doamne, ne oboseau burţile deja ticsite. Marinica se uita la noi cu ochii ca două mari guri deschise şi înghiţea în sec, apoi ţipa brusc cu lacrimi ajunse milimetrice sub bărbie: „Bunicăăăăă, vreau cozonac!” Însă bunica Marinicăi, mereu nervoasă, îi răspundea cu un gest obscen, exclamînd: „de aici îţi dau. Cum vii la mine, te apucă toate poftele. Poate eşti gravidă şi nu ştiu eu.” În final, Marinica lua o bătaie bună şi era închisă în casă.

Al treilea joc era Sperietoarea. Smulgeam un arac înalt dintr-o grădină, puneam în vîrful lui o căciulă şi mă plimbam în aşa fel încît umbra căciulii să bată pe geamurile caselor pînă vedeam că se aprinde lumina prin dormitoare.

Al patrulea joc era Tarzan. Urcam în vîrful unui copac mai firav, apoi mă lăsam în aer, cît vîrful copacului să se arcuiască pînă la pămînt. Iar eu, ca un zeu coborît din copac, aşteptam aplauzele. Vorba latinului, Vocatus atque non vocatus, Deus aderit.

Mă jucam şi de-a bandiţii, de-a doctorul, de-a mama şi de-a tata, făceam cununii şi înmormîntări…

În adolescenţă, a fost trist. Am jucat biliard, poker şi la loto. Degeaba.

Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Vorbim despre prezent, apoi ne amintim lucruri din trecut, cu detalii.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Îmi place mult jogging-ul, îl practic din adolescenţă. La speed nu mă întrece aproape nimeni, la skanderbeg cîştig dacă pariez. Mi-ar plăcea să înot mai bine.

Din sporturile urmărite la TV, aş vrea să practic scrima, pentru că pare un joc din care moartea îşi ia palme.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Pînă acum, nu am pus pe nimeni să facă ceva ce eu n-am făcut sau m-am ferit să fac. Fie el şi personaj.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Nu ştiu. Cînd vine vorba de fericire, crezi că mă gîndesc la o profesie?

O profesie hobby… cred că paznic într-un muzeu de artă. Să mă uit la tablouri pînă adorm în picioare.

Ce sentimente/stări te enervează?

Mă deranjează superstiţioşii, gălăgioşii, clovnii, duplicitarii, miloşii peste măsură, încrezuţii şi gurmanzii. Mă deranjează şi cînd tupeistul se jură că este paznicul cuminţeniei.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Am salvat un cîine de la înec, dar asta nu i-a bucurat prea tare pe părinţii mei, pentru că pe atunci nu ştiam să înot şi riscam să mor în apele crescute ale rîului Suceava.

Părinţii mei erau bucuroşi la fiecare sfîrşit de an şcolar că luam coroniţă şi la şedinţele unde, de regulă, eram lăudat şi dat exemplu de diriginte.

Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Bineînţeles că aş accepta. Maneaua este un limbaj schizoid care umileşte muzica. Dar înjurătura, oare, ce este pentru vorbirea elevată? Sau bîrfa sau limbajul dublu? Zece ani, cît am stat departe de viaţa literară, nu a fost un fel de abdicare? Nu am cîntat manele în tot acest timp? Îţi spun eu că da.

Ca scriitor n-aş accepta să scriu voit prost. Între paranteze fie spus, aş fi foarte interesat să citesc o antologie cu titlul „Poeţi care nu au confirmat”, mai ales în contextul în care, din cîte am observat, aproape toate adjectivele relative şi absolute au fost deja epuizate în receptarea critică a unora.

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

L-aş primi mulţumind juriului şi apreciind public calităţile scriitorului situat pe locul al doilea.

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Acceptînd să trăiesc nu oricum.

Foto: Radu Afrim

http://bibliotecadepoezie.wordpress.com/

TiuKestionar

Florin PARTENE

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

Fotbalul, desigur.  Am însă şi o poveste. Jocul meu preferat e posibil să  sune aiurea. Mă jucam cu Ofelia de-a mama şi de-a tata. Ai mei se mai certau. Ai ei mai beau. Ăsta era jocul nostru, căci ne certam şi beam. Era un joc.

Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Despre prietenie. Chiar cu primii despre nimic. Evităm graţios să vorbim despre prezent. Primii prieteni susţin că m-am schimbat. Vi se pare cunoscut?

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Se numeşte echitaţie, cred, sărituri cu calul. Au costume frumoase şi cai înţelegători. Pentru că îmi plac aceste animale, caii, pentru că am fost la arat cu ele şi bănuiam eu că sunt bune şi la altceva.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Eu nu deţin personaje. De fapt, a fost unul demult, se intitula Cosciotoro şi l-am lăsat să facă ce vrea, doar că nu prea a ştiut ce. Vorbim, în cazul meu, totuşi, despre un om care are câteva poezii publicate şi atunci nu prea sunt personaje.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Profesor, cu plăcere, cu elevi, cu salariu şi fericit.

Ce sentimente/stări te enervează?

Cele moi, când omul e afumat. Cele deosebite, care ţin să te facă mai al dracu’ decât ceilalţi. Simplu spus: largi, îndelungi simţiri.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

În faţa fetiţei mele m-aş lăuda cu ea. Şi o faptă ar fi de prisos.

Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Desigur. Eu nu înţeleg muzica nici măcar când mă deranjează. De ce şi de când cerinţa muzicii e intransigenţa?

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decât cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Of-of… l-aş cheltui.

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Aici e aici. Lăsând timpul să tracă şi cu înţelegerea oamenilor dragi. Nu am muncit mult, ci doar mereu pe bani puţini.

http://bibliotecadepoezie.wordpress.com/