Cinema Tiuk!

Sorin DINCO

Sunt/este "femeile frumoase" un pleonasm? (cronică de film în ritm de blues)

Un fel de distopie posibilă în România anilor ce vor urma, iată un nivel "naturalizat" de lectură prin care te-ai putea raporta la The Dancer Upstairs (2002), al cărui regizor e unicul şi inegalabilul Joooohn Malkovich (cum e şi unicul lungmetraj pe care l-a realizat). Apoi, am mai auzit şi câteva melodii faine în soundtrack (Nina Simone şi Bob Dylan sunt numele pe care le ştiam, restul e cam exotic, un amestec belle epoque, puţin pian clasic şi câteva ritmuri orientale, marcă evidentă a eclecticului Malkovich).

Şi, bineînţeles, femeile frumoase care îl tot însoţesc în filme pe Javier Bardem. Unele naive, "casnice", altele artiste, nebune, solitare - dar toate frumoase. Deşi, politically speaking, "femei frumoase" ar trebui să fie un pleonasm, nu? Chestiunile astea mă zăpăcesc.

Există, în registrul cel mai comun, o adevărată penurie de catalogări feministe ale bărbaţilor. Nu le numesc aici, folclorul urban vă este la-ndemână. În schimb, există o adevărată competiţie masculină, diversificată pe epoci, la rândul lor subdivizate în perioade şi ani, în catalogarea femeilor. Una e şi-n The Dancer Upstairs. El, rătăcit în misiuni detectiviste, aşteptat acasă de soţie cu un mesaj pe robot, o sună pe "cealaltă" ("aproapele"):

"Îmi pare rău că sun aşa târziu,

dar mi-am spus că sunt două feluri de femei...

... cele pe care le poţi trezi cu telefonul în

mijlocul nopţii şi cele pe care nu poţi."

Ştiu că nu mă pricep la oameni decât din cărţi; i-am cunoscut întâi ca personaje, dar literatura nu poate ţine pasul cu realitatea. La femei, nu pot spune că mă pricep, pentru că ar suna vulgar. Dând vulgarităţii ce-i al vulgarităţii, recunosc că nu le pricep pe femei. Banal: ele trebuie doar iubite; "profund": sunt cealaltă dimensiune a bărbaţilor, şi poate de aceea de multe ori ne/le situăm în universuri paralele. Astronomii speculează că între dimensiunile alea cosmice ar exista un punct de comunicare. L-au numit "găuri negre". De ce negre şi nu roze nu ştiu, câtă vreme Hubble nu fotografiază color la distanţe aşa de ipotetice...

La Ciuta, în proiectatul foişor, voi propune turiştilor un joc (idee furată din film, dar schimbată): voi prinde în pereţi fotografii cu femei frumoase, cu biografii reale, voi edita un pliant cu biografiile corespunzătoare pozelor numerotate, iar cuplurile vor concura în potrivirea/ghicirea biografiei cu faţa din poză. În film, Rejas (Javier Bardem) şi Yolanda (Laura Morante) concluzionează, după un astfel de joc, în care sunt amestecate pozele unor criminali, cu ale unor avocaţi, scriitori, poliţişti etc., că, în 50% din cazuri, nu se pricep la oameni.

Rejas: "Ei bine, asta înseamnă că judecăm greşit

jumătate din oamenii pe care îi întâlnim."

În foto (de pe biancamanocomunicazioni.com), Laura Morante (54 ani!!!). Răvăşitoare astfel de întâlniri cu femei din peliculă care, graţie mistificării vizuale, îţi confirmă imposibilitatea de a fi învins înainte de fluierul final. Mi-au vâjâit prin minte câteva vorbe pe care memoria mea le asociază regelui David - nu ştiu psalmul, am căutat, dar nu e! Undeva, regele spune cam aşa: pe valurile mării, ca şi pe trupul femeii, semnele nu rămân. Căinţa e judecata de apoi. Batşeba este aproapele; celălalt care face diferenţa, cealaltă pe care ţi-o apropii pentru a te îndepărta. Niciodată nu eşti mai singur decât atunci când pofteşti: ogarii trupului izgonesc vulpile raţiunii, iar trupul rămâne liber în rătăcirea lui nativă prin lume. Văzându-ne astfel de Sus, El se bucură şi se teme să nu ajungem la acel pom, că o dăm iar în bară.

Cred că am văzut o variantă cenzurată a singurului lungmetraj regizat de Malkovich: doar un sărut furat şi un sân dezvelit. Iar pe final, o replică (poem!) a unui tip către Rejas, care renunţă la carieră pentru a salva. Cu reproşul unui înţelept, tipul îi spune:

"E doar o tânără femeie, Rejas.

72% apă".

Dap’. Dar cum nu putem vedea într-o femeie doar un recipient, apa lucie se înconjoară de parfum înnebunitor şi culori vii.

Vizionare plăcută!

(am găsit varianta asta pentru a vă da ceva din soundtrack-ul de care aminteam mai sus: Madredeus - Viagens interditas:

http://www.youtube.com/watch?v=6AKp7f8ZvAA)

Cinema Tiuk

Mihail VAKULOVSKI

Marioneta


“Marioneta”/ The Ghost Writer este cel mai recent film al lui Roman Polanski, care la festivalul de film de la Berlin a cîştigat Ursul de Argint pentru cel mai bun regizor. The Ghost Writer este ecranizarea romanului lui Robert Harris, care este co-scenarist al filmului, alături de Polanski. Un thriller politic interesant şi captivant, care te introduce în lumea necunoscută şi de multe ori misterioasă a oamenilor politici de cel mai înalt nivel. O dramă istorico-biografică actuală, care te prinde încă de la primele cadre, scenariul fiind beton, ca şi regia, fireşte, iar jocul actorilor e foarte, foarte bun, inclusiv al actorilor episodici, cum e bătrînul de pe malul mării sau acel muncitor care se străduieşte să adune în fiecare dimineaţă frunzele din curtea vilei lui Adam Lang (Pierce Brosnan), un fost prim ministru britanic. Frunzele, fireşte, sînt luate de vînt, vila situîndu-se pe-o insulă, pe malul oceanului, iar scriitorul (Ewan McGregor) care vine să scrie memoriile lui Adam Lang înţelege că munca lui e la fel de complicată ca şi strînsul frunzelor de pe malul mării pe furtună. Asta pentru că începe să înţeleagă că Adam Lang este o persoană controversată, află că „marioneta” dinaintea lui a murit într-o situaţie neelucidată, iar un fost şef de cabinet îl acuză că ar fi autorizat arestarea şi predarea către C.I.A., pentru a fi torturaţi, a unor suspecţi de terorism, ceea ce constituie o crimă de război. „Negrul” află tot mai multe şi mai multe, din manuscrisul celui dinaintea lui, care cifrase cumva biografia, dar şi pe cont propriu, astfel devenind şi mai periculos, de data asta nu doar pentru duşmanii lui Lang, ci şi pentru Lang, dar îşi pune în pericol şi propria viaţă. V-am spus că naraţiunea şi multitudinea de detalii cinematografice ţine mereu spectatorul în priză, dar n-am să vă povestesc mai multe, ca să nu vă răpesc din plăcerea descoperirii, pentru că “Marioneta” e un film care merită văzut. Un film la care vor fi mult mai puţine piţipoance cu floricele şi cola, dar nu vor lipsi, fireşte, dacă vedeţi filmul la cinematograf. O să rînjească exact unde nu e de rîs, aaaa, şi o să se entuziasmeze zgomotos la scena aia… erotică… Am ieşit din cinematograf gîndindu-mă la „Frost / Nixon”, alt thriller excepţional despre politica la cel mai înalt nivel, dar nu prea are rost să le comparăm, ăla fiind o dramă psihologică, iar ăsta fiind un film despre trădare şi nesiguranţă la toate nivelurile – personal, familial, politic, literar.

“Marioneta”/ The Ghost Writer, 2010 (Franţa, Germania, Marea Britanie)

Regizor: Roman Polanski

Cu: Ewan McGregor, Pierce Brosnan…

Cinema Tiuk!

Mihail VAKULOVSKI

Concertul


„Concertul” de Radu Mihăileanu e un film atît de bun încît după vizionare (re-ascultînd concertul lui Tchaikovsky) te întrebi dacă poate fi considerat românesc, aşa cum s-au întrebat mulţi dacă Herta Muller a cîştigat Nobelul pentru literatură şi pentru România sau… nu tocmai… Filmul este în limba rusă şi pe alocuri în franceză şi e foarte bine realizat, foarte bine gîndit, are un scenariu extraordinar, actorii îşi joacă perfect rolurile, în special rusul Aleksei Guskov şi franţuzoaica Melanie Laurent, dar şi Vlad Ivanov se înscrie perfect în peisaj, povestea este emoţionantă şi te prinde din prima. Meritele sînt în primul rînd ale regizorului şi scenaristului Radu Mihăileanu, francez de origine română. Subiectul face din „Concertul” un film de artă, dar cred că filmul va prinde şi la marele public, cum se zice, adică va avea succes şi în cinematografe. Fostul dirijor de la Orchestra Bolshoi, foarte apreciat în lumea muzicală internaţională, în timpul comunismului fusese concediat pe motive politice, iar acum lucrează ca om de serviciu la Bolshoi, decăzut mult faţă de alte vremuri. Într-o zi Filipov găseşte o invitaţie pentru un concert la Palais Chatelet din Paris. Bolshoi trebuie să înlocuiască în ultimul moment Filarmonica din San Francisco, care nu mai putea să ajungă la Paris. Lui Filipov îi vine o idee trăsnită, dar genială: să adune orchestra sa, pe care o consideră mai bună decît actuala formaţie, şi să se ducă ei la Paris. De aici drama existenţială devine comică, pentru că fiecare ex-muzician acum are viaţa lui de şofer de taxi sau de salvare, compozitor pentru filmele porno ş.a.m.d. Apoi, cînd ajung la Paris, după ce-l conving pe un fost activist să le fie impresar şi să nu accepte concertul fără ca violonista Anne-Marie Jacquet să le fie solistă, filmul devine comico-tragic, pentru că ex-sovieticii se poartă ca nişte estici care încearcă să mai facă un ban, beau şi nu vin la repetiţie, Anne-Marie Jacquet aproape că refuză să cînte cu ei, doar că este ademenită cu aflarea unui secret de familie, şi anume, cine sînt părinţii ei. Dacă vreţi să aflaţi şi voi – duceţi-vă la film, merită!

„Concertul” de Radu Mihăileanu (2009, Franţa, România, Italia, Belgia)

Cu: Aleksei Guskov, Melanie Laurent, Vlad Ivanov…

Cinema Tiuk!

Mihail VAKULOVSKI

Dacă ai avea maşina timpului pentru 5 minute…


“Strania poveste a lui Benjamin Button” este o adaptare cinematografică excepţională a nuvelei lui Scott F. Fitzgerald, realizată de David Fincher, care a mai regizat „Se7en”, Fight Club” şi Zodiac”. Dacă vă mai spun că rolul lui Benjamin Button este interpretat de Brad Pitt v-am transmis o săgeată spre povestea lui BB. Poveste istorico-biografică, pentru că scenariul se întinde de la sfîrșitul primului Război Mondial pînă la începutul secolului XXI, cînd năvăleşte peste noi şi peste naratoare uraganul Catrina. Bătrîna şi muribunda Daisy (Cate Blanchett) îi mărturiseşte – pe patul de moarte – fiicei sale (Julia Ormond) secretele familiei lor, asta cu ajutorul unei cărţi biografice scrisă sub forma unui jurnalul de un oarecare Benjamin Button. Fiica îi citeşte o carte în care tot descoperă fotografii cu mama ei, pe care nu le mai văzuse pînă atunci, de exemplu dansînd pe cele mai mari scene de balet ale lumii, din America pînă pe scena Bolshoi din Moscova, etc. Odată cu ea aflăm şi noi interesanta poveste a unui om deosebit, care dă şi titlul filmului. Benjamin Button se naşte bătrîn, moment în care mama sa moare, iar tatăl său, speriat de fiinţa stranie, îl abandonează în pragul unei case de bătrîni. Viaţa lui e una obişnuită, dacă ar fi firească, doar că el trăieşte invers, de la bătrîneţe spre pruncie, oarecum după ceasul ceasornicarului de la începutul filmului. Omul îşi pierde un fiu în primul război mondial şi face un ceas care merge invers, sperînd că astfel timpul se va scurge invers şi toţi cei morţi în război îşi vor retrăi altfel vieţile. O găselniţă beton a filmului e intersectarea biografiei personajului principal cu istoria secolului XX, iar efectele speciale şi machiajul (pentru care filmul a fost desemnat cîştigător al premiilor Oscar şi Bafta) îl ajută pe Fincher şi mai ales pe Brad Pitt să realizeze un film/rol extraordinar. Altă linie de subiect e cea de iubire dintre Benjamin şi frumoasa Daisy, interpretată de Cate Blanchett, asta fiind cea mai fericită perioadă din viaţa lui Button, care – v-aţi prins – este tatăl fiicei lui Daisy, care, ca şi spectatorii, află acest secret de familie din jurnal. Filmul este fain şi – deşi e cam lung – nu te plictiseşte deloc, spectatorii emoţionîndu-se şi distrîndu-se chiar şi atunci cînd acţiunea are loc în casa de bătrîni (apropo, ştiţi că unul dintre personajele episodice a fost lovit de fulger de 7 ori?). “Strania poveste a lui Benjamin Button” este un film de colecţie care trebuie vizionat, un film care a cîştigat o tonă de premii şi a fost nominalizat la şi mai multe, un film despre care un critic de film din Rusia spunea că dacă nu te duci să-l vezi eşti un fraier, „pe bune”>:).

Strania poveste a lui Benjamin Button/

The Curious Case of Benjamin Button (SUA, 2008, dramă, 166 min.)

Regizor: David Fincher

Cu: Brad Pitt, Cate Blanchett…