Anti-chimbal

Ruxandra CESEREANU

anti-chimbal (5)


Am revăzut Rușinea de Bergman: cuplul corupt, decăzut și în cele din urmă mort. Nu cred că filmul acesta se potrivește cu analiza spuselor lui Julian Barnes mai departe, însă nu am încotro.

Hotărât lucru, trebuie să păstrăm aceste cuvinte într-o casetă protejată de o vitrină. Iar când le scoatem, e nevoie să umblăm cu grijă la ele. Bărbații le spun te iubesc femeilor ca să le convingă să meargă la pat cu ei; femeile le spun te iubesc bărbaților ca să-i facă să se însoare cu ele; și unii, și alții spun te iubesc ca să țină la respect teama, ca să se încredințeze de consistența faptei prin cuvânt, ca să se asigure că acea condiție promisă e respectată întru totul și ca să se amăgească spunându-și că încă nu s-a risipit. E cazul să ne ferim de așa ceva. Te iubesc n-ar trebui să iasă în lume, să devină o monedă de schimb, un negoț sau o modalitate de a obține profituri. Iar dacă le vom da voie, exact asta vor face. E preferabil să păstrezi această formulă docilă ca s-o șoptești cuibărit lângă o ceafă de pe care părul imaginar tocmai a fost dat în lături.

Nu formula demonetizată pusă în evidență de Barnes este cea care atrage atenția în fragmentul de mai sus, ci faptul că o astfel de formulă ține la respect TEAMA, după cum precizează autorul. Care teamă, ce fel de teamă? Teama de a spune te iubesc? Sau, și mai grav, teama de a iubi? Sau, dimpotrivă, teama de a nu iubi, chiar dacă rostești te iubesc? Sau teama că te iubesc nu înseamnă nimic, ci este doar o formulă ca oricare alta? O parolă lingvistică. Un clișeu. Or, crede Barnes, noi suntem cei care facem ca te iubesc să se clișeizeze, întrucât utilizăm parola cu pricina nu în sens absolut, ci în funcție de context, condiționat și condiționând. Permisivitatea umană este cea care îngăduie clișeizarea lui te iubesc. Formula este docilă, obedientă; ca ea să devină neascultătoare s-ar cuveni să fie rostită în taină, în șoaptă (nu în gura mare), pentru și lângă cineva care este real, dar și imaginar. Probabil că aici, în acest imaginar este provocarea cu tâlc din sugestia lui Julian Barnes. Le spunem te iubesc celor reali, dar de fapt ne referim la cei imaginari? Pot deveni cei reali imaginari, fiind și una, și alta în același timp?

16 Răspunsuri la “anti-chimbal (5)”

  1. erasmen spune:
    oare sa fie teama de singuratate? oare acest TE IUBESC sa fie o formula prin care inselam singuratatea? oricum, partenerul este intr-o masura mai mica sau mai mare o reflectie a unei fantasme, asa ca e destul de greu sa-ti dai seama cui te adresezi la un moment dat.
  2. mesmeeacuttita spune:
    fantasmele nu sunt ceva special, ci niste “lucruri” aproape obisnuite, fiindca toti avem fantasme. asa incat, in mod evident, cand rostim cuvinte neingaduite (sau cuvinte ingaduite dar “periculoase”, precum formula “te iubesc”) le rostim si catre fantasmele pe care le emanam si care depind de dorintele si nedorintele noastre. dar oglindirile si reflectiile pot fi duble, triple (etc.), asa incat raspunsul meu se incalceste vrand-nevrand.

nu cred ca “te iubesc” poate fi relationat de singuratate altfel decat excesiv speculativ!

  1. matei spune:
    …desigur că lângă cei reali pot exista şi cei imaginari, imaginaţi de cel care spun te iubesc, ori cei imaginaţi de cea care ascultă te iubesc-ul meu. Sau pot exista, lângă cei reali, cei imaginari scorniţi de noi împreună; întrucât în ceea ce zic mă proiectez eu, eliberându-mă de trupul meu. Trupul (cel real) gol de mine va fi pătruns de sensurile ei. Cel puţin până când trupul va fi liber în a mă găsi, voi rămâne fără locuinţa mea de carne.
    Iată cum încep să devin imaginat! Cu toate că sunt dez-trupat, voi păstra însă legături serioase cu trupul meu locuit de imaginarul ei. Când ea va zice “te iubesc”, nu-mi va zice mine, ci chiar spectrului ei. Aşa voi face şi eu la rândul meu. De fapt, îmi voi iubi spectrul din ea, folosindu-mă de construcţia “te iubesc”, fie ea spusă lângă o ceafă de pe care părul imaginar tocmai a fost dat în lături.
  2. mesmeea cuttita spune:
    matei, ca si erasmen, pune chestiunea singuratatii in relatie cu dragostea – fantasmatica sau nu – (si implicit cu formula “te iubesc’). dar exista, totusi, si altceva care ar putea compensa, suplini, alterna (cu) iubirea – si anume credinta!

des-truparea este o poveste complicata atat continutistic, cat si formal. daca mai adaugam si mirodenia imaginarului, apoi chiar ca iese un cocteil molotov!

cat despre “parul imaginar”, acesta este o metafora pentru utopia relativ tangibila, cred! :)

  1. melancord spune:
    “te iubesc”, afirmatia capitala care asteapta confirmarea capitala. te iubesc intreaba, te iubesc e de fapt ma iubesti? in logica lui Barnes, o femeie va spune parola ca un da? in fata altarului, in timp ce un barbat o va sopti ca un da? in fata patului. nimic mai fals. oricum, oamenii, aceste fiinte placate cu limbaj, ar trebui sa-si topeasca singuratatea prin cea mai reciproca privire. te iubesc ar trebui tradus in privire. numai in “privire”.
  2. mesmeeacuttita spune:
    hmmm!
    prin urmare, ce dracusor de concluzie ar trebui sa tragem din spusele melancordului? ca mutenia este cea mai adecvata?

o melancord spune:
nu stiu daca mai adecvata, poate mai putin falsa. vreau doar sa spun ca legatura dintre doua priviri e mai stransa si mai autentica decat cea dintre doua parole de acces. restul e literatura.

§ mesmeea cuttita spune:
adevarul este ca intotdeauna mi s-a parut ca linistea i se potriveste mai bine unui melancord decat cuvintele, indiferent despre ce e vorba!

  1. matei spune:
    Mă gândesc că limba vorbeşte cu cuvintele pe care noi i le punem în gură. Partea cea mai bună a noastră nu poate fi prinsă de cuvinte (în te iubesc, mulţumesc), ca atare limbajul nu e pregătit pentru orice. Nu e pregătit să confirme un sens anume al întrebării expuse prin te iubesc, întrebare pe care o percepem doar precum efect, nu şi precum universalitate a posibilelor sensuri date de “te iubesc”. Acesta din urmă, prin spunere, îmbracă un efect devenind materie, fiind rupt de utopia lui (părul imaginar). Rupt, deoarece ceea ce este în afara simţurilor nu poate fi numit limbă. Ea în sine (limba) reprezintă un simţ.

Aşadar, când numim exprimăm ceva omenesc, întrucât cunoaştem aceste lucruri din ceea ce ne este propriu nouă. Dacă nu am numi prin “te iubesc”, locul gol de efect din cuvânt ar putea rămâne nelocuit. Oare la ocuparea aceasta de poziţie se referă Mesmeea prin credinţă? în ce o fi constând ea?

  1. mesmeea cuttita spune:
    “limbajul nu e pregatit pentru orice” – adevarat si bine spus, matei!
    dar atunci se cuvine explicat ce este orice si ce nu este orice!

limba este un simtz, dar mai ales este instrument. daca facem din ea un simtz va fi foarte greu sa ne descurcam cu celelalte simtzuri existente!?

“locul gol de efect din cuvant” ca o forma de credinta? trebuie sa ma gandesc… e complicat!

  1. matei spune:
    …mi se pare că simţurile (clasice), deşi ar putea fi inclusă şi limba în clasica acestei categorii, se exprimă prin fizica limbii. Că, până la urmă, din îngemănarea lor bipezii înzestraţi cu raţiune se definesc oameni. Ea şi celelalte simţuri sunt simultane, cu diferenţa că limba poate conţine, în spatele fizicii ei, mai multe stări decât ochiul, nasul, urechea etc., putând declanşa acestor organe nebănuite simţăminte, ţesături întregi de imagini. Limba construieşte, aşadar, o “poză” cu miros, văz, auz. Auzul poate construi doar o limbă a auzului, mirosul poate construi doar o limbă a mirosului.

Ne descurcăm printre atâtea simţuri, nu?

  1. mesmeea cuttita spune:
    yap, ne descurcam, intr-adevar!
    faina explicatia mateina, mi-a mers la inima cu “poza” simturilor!
    cred ca o sa ne dereglam senzorial intentionat… vorba lui rimbaud
  2. matei spune:
    ihih, vorba Mesmeei!
  3. mesmeeacuttita spune:
    dixit…
  4. Valeriu spune:
    Poate ca e vorba de o alta temere. Gabriel Marcel: a iubi inseamna a spune ‘tu nu vei muri’.
  5. mesmeeacuttita spune:
    foarte fain le zice G.M., chiar mi-a tihnit!
    grand merci!

Ruxandra CESEREANU

anti-chimbal (3)


Ieri am revăzut Tăcerea lui Bergman. O disecție cu spasmofilie sufletească, potrivită pentru amatorii de stări tensionate, nesoluționate altfel decât prin agonie și moarte. Dar să revin la Julian Barnes și să-l apuc de coarnele spuselor sale. Propovăduiește J. B.:

Te iubesc. De la bun început, ar fi bine să plasăm aceste cuvinte pe un raft situat ceva mai sus, într-o casetă protejată de o vitrină pe care să trebuiască s-o spargem cu cotul, eventual într-o bancă. N-ar trebui să le lăsăm prin casă ca pe un flacon de vitamina C. Dacă aceste cuvinte ne sunt prea la îndemână, ajungem să le folosim fără să mai stăm pe gânduri; nu suntem în stare să rezistăm tentației. Mă rog, zicem c-o să fim, dar nu e adevărat. O să ne-mbătăm, o să rămânem singuri sau – cel mai probabil – o să începem să nutrim speranțe și gata, o să ne pomenim că manevrăm cuvintele acelea până la uzură și saturație. Credem că s-ar putea să ne fi îndrăgostit și probăm cuvintele ca să vedem dacă sunt cele adecvate? Dar cum putem ști ce credem înainte de-a auzi ce avem de spus? Hai să fim serioși, nu ține. E vorba de cuvinte mari, fundamentale; trebuie să fim siguri că le merităm. Mai ascultați-le încă o dată: I love you. Subiect, predicat, complement: așa arată propoziția simplă, neclintită. Subiectul e un cuvânt scurt, care implică autoeclipsarea celui ce iubește. Predicatul este lung, însă neechivoc – un moment demonstrativ în care limba pleacă liniștită din cerul gurii pentru a da drumul vocalei. Complementul, ca și subiectul, nu are consoane și se rostește printr-o țuguiere a buzelor ce te trimite cu gândul la un sărut. I love you. Cât de serios sună. Cât de echilibrat și încărcat de sensuri.

Încep cu sfârșitul: nu mi se pare că sună încărcat de sensuri, ci doar echilibrat și pașnic. Nu percep deloc pasiunea sau vreun simțământ de tulburare în spusele cu pricina. Parcă ar fi o parolă de intrare la interfonul caselor care se respectă. Sau cifrul de la seiful din casă, unde se țin banii și bijuteriile. Bine ar fi să existe și un revolver de buzunar pe acolo, ca să fie mai interesant seiful cu pricina. Barnes crede că ar trebui să merităm respectivele cuvinte. De ce să le merităm? Oare nu ele ne merită pe noi pur și simplu ca făpturi umane, fiindcă suntem așa ceva? Nu este în datul omenesc să ai parte de și să poți rosti astfel de cuvinte, nu ca pe ceva ieșit din comun, ci ca pe ceva tihnit, seren, adecvat? Ele sună serios și grav, dar este o gravitate comună deja, uzuală, cotidiană (ca pâinea, apa, aerul). Și face parte din normalitatea noastră. Să spui te iubesc este de bun simț, la urma urmei. De ce ar trebui să scormonim ca să găsim un sens suprem? Doar nu suntem mistici. Acesta este comentariul meu pe text. Exclusiv un comentariu. Ceea ce cred eu de fapt poate că este cu totul altceva!

 

15 Răspunsuri la “anti-chimbal (3)”

  1. matei spune:
    …în primul rând, mi-a plăcut tare numirea de cod: te iubesc! O numire ce are, din start, funcţiunea de deschidere a unor porţi ferecate, porţi grele, porţi capitonate. Iar asta se datorează faptului că verbul îmi indică mişcare, deşi poate fi pentru alţii, la fel de bine, o stagnare, o staţionare. Legătura dintre mişcarea aceasta făcută greoi, în măsura în care se încearcă urnirea din loc a porţii capitonate, şi deschidere e dată tocmai de intenţionalitatea cu care ‘te iubesc’-ul este spus, întrucât nu mi se pare a fi vorba de o simplă exprimare prin afirmare, ci de ambiguizarea unui ţel absolut precis. Trecând peste asta, ‘te iubesc’-ul, fiind cunoscut, cel puţin la nivel lingvistic, de toţi vorbitorii unei limbi, desigur că devine, poate încă de la construcţia lui, un simplu instrument, un bisturiu utilizat în, până la urmă, în orice tip de operaţie. Acest “orice tip de operaţie”, sau chiar obişnuinţa cu care, să zicem, orice chirurg întrebuinţează bisturiul, prin extrapolare desigur, face din “te iubesc” o construcţie monotonă, sacadată şi fără sensuri. O construcţie lingvistică ce nu epatează, ci, privit instrumental, emană răcire. Acea răcire cu care poţi lua din flacon o vitamină C.

Cred că atunci când zicem “te iubesc”, de fapt, noi suntem cei care începem să mânuim acest instrument, făcând incizii în instanţa interlocutorului nostru. Noi încărcăm cu sensuri cuvele ori buzunarele instrumentului, aşa cum facem, de altfel, cu fiecare cuvânt.
Ca atare, ceea ce la început reprezenta o simplă “parolă”, o deschidere sacadată a porţii capitonate, devine încărcare de sens.

P.S.: Văd sufletul, încreţit în margini cu bisturiul, devenit rochiţă ori pantalon… atunci când ‘te iubesc’-ul redevine gol de sens.

  1. mesmeea cuttita spune:
    deci matei vede in verbul cu pricina un verb activ, miscator si deschizator de usi (porti, ziduri etc.). si un bisturiu pentru o operatie cu incizii. iar inciziile depind de vorbitorul/emitatorul respectiv. apoi incarcatura de sens se iveste din chiar deschiderea parolata. am rezumat corect, sper.

cine stie? eu nu m-as fi gandit, de pilda, la vitamina C, ci la un flacon analgezic, sa spunem.

dar “poarta capitonata” e destul de interesanta ca imagine in contextul explicatiei. intrucat este o poarta molateca, securizanta. rostesti “te iubesc” si daca usa nu se deschide cazi pe o suprafata oricum protectoare?

caci daca usa se deschide atunci nu se mai pune problema ridicata de mine.

  1. matei spune:
    nu m-am gândit la molatecul posibil indus de ea, ci la greutatea, masivitatea pe care o uşă capitonată o dă, în comparaţie cu o uşă obişnuită. La mişcarea uşor sacadată pe care o depui încercând s-o urneşti.
  2. mesmeea cuttita spune:
    inseamna ca am confundat eu usile putin :)
  3. matei spune:
    poate fi si varianta aceea…. :D la care nu ma gandisem!
  4. mesmeea cuttita spune:
    si cate si mai cate variante vor mai fi existand (de toate pentru toti)!
  5. Valeriu spune:
    Am impresia ca de cele mai multe ori “te iubesc” e o dublare inutila a discursului ochilor si trupului. Evidentza nu se dovedeste prin vorbe. De ce sa atesti sentimentul prin expresii perimate, daca el e luminos si imediat sesizabil? A, cind nu exista amor, abia atunci te manifesti prin vorbe. Ele, vorbele, “te iubesc-ul” simuleaza un sentiment. Ei, hai, Ruxandra, de iubire, conced…

Iaca filosofie!?

o mesmeea cuttita spune:
simulare si simulacru, foarte la moda sunt lucrurile acestea! :)

ma bucur de “concesia” valerica/valeriana!

tocmai pe marginea discursului ne dam de ceasul mortii sa glosam acum, ca, daca ar fi doar simtamantul, ar fi mai facil de pritocit cu amorul/iubirea/dragostea (sau cum i-o mai fi zicand)

  1. Valeriu spune:
    Stiu un dreptunghi roshu care se intituleaza: Recolta de rosii culeasa de cardinali apoplectici la malul Marii Roshii…
  2. mesmeea cuttita spune:
    ehei, exista si felinare rosii pre lumea asta si tot soiul de alte lucruri rubinii, purpurii etc.!
  3. Jurnalul ipohondrului spune:
    oricum barnes e numai unul. In ceea ce priveste cuvantele ”Te iubesc”, cu siguranta nu este o chestie intentionata ci mai degraba de conventie. De nenumarate ori atunci cand spunem Te iubesc, o facem asa cu un fel de emphatiser care nu prea duce la un aport de sentiment direct ci mai degraba este conventionat de nevoia de a spune acele doua cuvinte, un fel de identificare prin traire. By the way , de ce niciunul dintre voi nici macar nu ma critica pe blog?
  4. Jurnalul ipohondrului spune:
    * cuvintele
  5. mesmeea cuttita spune:
    julian barnes e unul, mai sunt destui altii. puhoi chiar de altii, cu spusele si nespusele lor.
    interesant calificativul de “emphatiser” pus formulei “te iubesc”. ma intreb atunci cum ar suna a capella formula si parola pe care o discutam noi aici!

tocmai asta insinuez – ca “te iubesc” este conventional-sanatos, dar ar putea fi si neconventional, daca ne-am pricepe sa folosim niste paravane subtile sau niste incizii care ar inlatura etichetele si stampilele obisnuite…

  1. mesmeeacuttita spune:
    p.s.

cred ca ar merge si “appetizer” in loc de “emphatiser”! :)

  1. Jurnalul ipohondrului spune:
    oh, da. ar merge foarte bine. ca uns intocmai.

Ruxandra CESEREANU

anti-chimbal (4)


Ieri am revăzut Sarabanda lui Bergman, continuarea la Scene dintr-o căsătorie, dar după treizeci de ani. Filmul merită măcar pentru a asista la prestația a doi actori care s-au lăsat migăliți și scotociți de Bergman din tinerețe până la bătrânețe. Dar acum să mă întorc la Julian Barnes propovăduitorul:

Îmi imaginez o conspirație fonetică a limbilor pământului. Acestea se întrunesc și decid că formula trebuie să sune de fiecare dată ca un lucru ce se cere câștigat, la care se cuvine să năzuiești, pe care se cade să-l binemeriți. Ich liebe dich: o șoaptă nocturnă târzie, filtrată prin fum de țigară, unde subiectul și complementul rimează. Je t’aime: o procedură diferită, în care scăpăm de la bun început de subiect și de complement, în așa fel încât prelunga vocală adoratoare să poată fi savurată pe deplin. (Și gramatica este una de tip asigurator: dată fiind prezența complementului în poziția a doua, e exclusă posibilitatea ca persoana iubită să devină brusc altcineva.) Ia tebia liubliu: și aici complementul ocupă un loc doi consolator, dar de data asta – în pofida rimei dintre subiect și complement – se subînțeleg greutăți și obstacole ce se cer surmontate. Ti amo: poate că sună cam prea apropiat de un aperitiv, dar excelează în planul convingerii structurale, din moment ce subiectul și predicatul, făptuitorul și ceea ce se făptuiește, se regăsesc în același cuvânt. Iertați-mi abordarea diletantistă. Îmi va face plăcere să încredințez proiectul unei fundații filantropice dedicate lărgirii cunoașterii omenești. Fie ca membrii ei să însărcineze o echipă de cercetători să examineze formula amintită în toate limbile lumii, să vadă ce variațiuni înregistrează, să descopere ce semnifică sunetele fiecăreia în conștiința auditoriului și să afle dacă măsura fericirii se schimbă în funcție de bogăția rostirii. O întrebare din public: mai există triburi din al căror vocabular lipsesc cuvintele te iubesc? Sau au dispărut cu desăvârșire?

Este fragmentul citat la care nu voi polemiza cu Julian Barnes, întrucât sunt de acord cu maliția lui deconstructivă, cu ironia lui spumoasă, cu pastișa lui mucalită. Aserțiunile lui sunt inteligente. O singură obiecție am: de ce uită autorul să menționeze în micul său dicționar explicativ tocmai limba spaniolă, unde dulceața formulei te iubesc (te quiero) este fățișă și are darul de a conține sonoritatea moale (ce-i drept a) pasiunii? Poate că Barnes uită intenționat, poate că este doar o scăpare! Că e scăpare mă îndoiesc, așa încât mai degrabă autorul nu menționează acest te quiero întrucât nu îi convine, fiindcă nu știe ce să ironizeze lingvistic-explicativ în acest caz, limba cu pricina (spaniola) neîngăduindu-i o maliție focusată. Te quiero sparge, astfel, mica blamare gramaticală demonstrată de autor pentru variantele în engleză, germană, franceză, rusă, italiană.

Cea mai incitantă problemă ridicată de Barnes este, însă, la finalul fragmentului citat. Ar fi preferabil să existe limbi în care cuvintele te iubesc să nu existe? Ce anume ar soluționa un asemenea lucru? În primul rând ar tranșa inadecvările lexicale, ezitările, poticnirile semiotice etc. Apoi ar afirma primordialitatea stării de iubire/dragoste față de formula uzuală lingvistic. Iar lucrul acesta ar fi ca o întoarcere la origini. Dar, oare, mai vrem să ne întoarcem la origini, la dinainte de cuvinte? Nu știu dacă dorim neapărat acest lucru, dar cu siguranță nu mai putem: deja funcționăm decisiv prin cuvinte, iar obișnuința aceasta nu mai poate fi alungată nicicum.

6 Răspunsuri la “anti-chimbal (4)”

  1. matei spune:
    …o limbă care n-ar avea cuvintele “te iubesc” ar avea altceva în schimb, adică altă ţesătură lingvistică, posibil cu acelaşi sens. Căci doar avem cu toţii constituţie umanoidă, şi, mai numiţi, mai puţin numiţi, funcţionăm după parametrii asemănători, cel puţin la nivel de fizică. La nivel de fizică a limbii. A ne muta în spatele ei, în spatele limbii, înseamnă, pe de-o parte, a ne lepăda de pieliţa umană, pe de altă parte, a deveni din individualităţi cu contur ontologic (în sensul de existenţial, psihic) încâlcituri energetice.

Sunt de acord că a te întoarce la dinainte de cuvânt, cel puţin ontologic, nu mai este posibil. Poate doar murind… ori născându-te. Căci morţii şi fetusii sunt memorii fără de cuvânt.

  1. mesmeea cuttita spune:
    faina idee mateina – aceea despre fizica limbii (fizica lingvistica). ce ne facem insa cu metafizica limbii sau cu parafizica acesteia?
  2. matei spune:
    metafizica limbii o dă cel ce vorbeşte limba. Cel care injectează în corpul-cuvânt sensul. Fie vorba între noi, mereu ideea de SENS mi s-a părut dezbinată de lume, deşi este motorul care mişcă limba, ochiul, urechea. El, sensul adică, e chiar cioplitorul din spatele fizic al limbii, cel care trăieşte în holuri de pre-cosmos, acolo unde el devine Noi.

o mesmeeacuttita spune:
cred ca as vrea sa scriu candva despre cum limba imbina si dezbina lumea (makes & unmakes the world)!

  1. Valeriu spune:
    Amo te. Intr-o latina aproximativa… Sau intr-un vesel vers: I love you, // psyche mou…

Sfantul Augustin zice: amabam amare: iubeam sa iubesc (imi placea sa iubesc).

  1. mesmeeacuttita spune:
    imi placea sa iubesc odinioara, dar acum nu mai imi place – sugera sanctus augustinus.
    va sa zica asa!

limba greaca am uitat am uitat sa o pomenesc in chestiunea iubirii, drept care spun evharisto kyrie valeriu!

Ruxandra CESEREANU

anti-chimbal (2)

Ieri am revăzut Scene dintr-o căsătorie: viespoiul Bergman știe să înghiontească mintea chiar și atunci când ea nu vrea nicicum să fie înghiontită. Ingmar Bergman scotocește prin toate cotloanele femeii și bărbatului, până nu mai lasă nimic din simțămintele și gândurile lor, totul este trecut prin sită, strecurat, cântărit, arătat cu degetul. Dar să trec la Julian Barnes care propovăduiește astfel, citând un poet uitat: Căci doar iubirea va rămâne după noi (…). Versul ne surprinde, întrucât până la el poetul fusese branșat pe rostirea unei sumedenii de nemulțumiri și dezamăgiri. Suntem gata să ne lăsăm înveseliți. Dar mai întâi s-ar cuveni să mustăcim ca orice prozator care se respectă și să ne îndoim de acest arabesc poetic: Așa să fie? Oare chiar ne va supraviețui dragostea? Ar fi frumos să credem așa ceva. Ar fi reconfortant dacă dragostea ar fi o sursă de energie care ar continua să lumineze și după moartea noastră. Pe ecranele primelor tipuri de televizoare rămânea un punct în mijloc după ce le închideai, iar nucleul acela de lumină se micșora treptat, de la dimensiunea unui gulden la un fir abia vizibil. Când eram mic asistam la acest proces seară de seară, animat de dorința nelămurită de a-l opri în loc (și văzându-l, cu o melancolie adolescentină, ca pe însuși centrul vieții omenești dispărând inexorabil într-un univers negru ca smoala). Tot așa trebuie să licărească și dragostea câtăva vreme după ce a fost stinsă? Eu, unul, nu-mi dau seama. Când supraviețuitorul unei perechi care s-a iubit moare, nici dragostea nu mai rezistă. Foarte tranșant decis, lucrurile stau astfel: după moarte, dragostea nu mai rezistă, nu mai poate fi energie (nici lumină și nici întuneric, nici clarobscur), fiindcă nu mai are cum să fie. Cine spune și crede că dragostea supraviețuiește după moarte se înșeală. De fapt, Barnes neagă tocmai componenta de supraviețuire în general, ceea ce este mai grav. Sufletul depinde de carne și nu invers. Carnea depinde doar de carne. În schimb sufletul nu poate depinde doar de suflet. Putem să-i spunem și inimă, deși inima în sensul ei relativ exact este altceva. Când spui inimă, spui simțământ și pasiune. Când spui suflet, nu te referi neapărat la simțire, chiar dacă pasiunea într-un sens mai general nu este exclusă (doar se vorbește despre pasiunea… sufletului). Mi s-a părut ingenioasă comparația dispariției dragostei (prin moartea unuia din partenerii cuplului) cu ultima luminiță care licărește în televizor. Barnes exclude dragostea supraviețuitoare printr-o singură făptură, întrucât o concepe exclusiv prin doi. Lucrul acesta nu este foarte corect și nici provocator. Întrucât provocarea este tocmai aceasta: ca unul singur să poată iubi și după ce celălalt a pierit. Dar J. B. are amprenta paradisului (pe care tot el îl neagă) și nu vrea să renunțe la ea. Este sceptic și incorect, întrucât vrea tot, nu o rămășiță luminiscentă. Nu mi-l închipui, de aceea, niciodată pe J.B. în ipostaza de mistic. E cam dificil să iubești de unul singur, când nu crezi în așa ceva. Firește, cea din urmă frază este valabilă nu neapărat pentru autorul aici discutat și vorbele sale.

6 Răspunsuri la “anti-chimbal (2)”

  1. voroncas spune:
    poate n-am fost eu atenta, dar sa ne spuneti si de unde-l citati pe barnes. multumesc!
  2. mesmeea cuttita spune:
    paginile 226-227, editia tiparita de RAO in 2003!

ca doar nu am gresit citatele!

  1. voroncas spune:
    haha, intentia nu era nicidecum sa va “verific”!
  2. mesmeea cuttita spune:
    nici nu ma gandeam la asa ceva. ci la vreo confuzie ca toate confuziile pe lumea asta
    (era sa scriu ceva in latina, dar m-am abtinut)
  3. coramica spune:
    Dar cum e atunci cand unul dintre parteneri trece la cele vesnice, iar celalalt ramane si nu-l poate uita, nu-si mai reface viata etc. Neuitarea nu e tot o forma de iubire?
  4. mesmeeacuttita spune:
    pai tocmai despre asta vorbeste si J.B.
    iar in acest caz, da, iubirea devine pur si simplu neuitare. dar mai este, oare, ea, iubire in sens suprem? sau e cu totul altceva!