A!!

Dan PERJOVSCHI

UNA m-a dat afară ca să expună înăuntru

Scriu acest mesaj cu mare tristeţe. Am primit o invitaţie la o expoziţie de artă contemporană în Casa Ghica (aflată în curtea şcolii de artă). Acolo a fost locul unde am avut atelier (preluat de la Geta Brătescu) timp de 20 de ani, din 1990 până în iulie anul ăsta când UNA m-a dat în sfârşit afară. Pe mine şi pe toţi artiştii din clădire. Nu comuniştii tâmpiţi, nu capitaliştii veroşi, ci Universitatea de Artă ne-a aruncat în stradă. Fără alternativă.

Oficial ni s-a spus că nu ni se mai poate asigura integritatea (ha! ha!), clădirea fiind şubredă de la cutremur (mamă, ce grijă! pe bune, aşa scrie pe ţidula primită de la juristul şcolii), neoficial ni s-a spus că studenţii nu mai au loc (asta cred sincer, pentru că sunt aşa de mulţi cei care plătesc studiile, şi fac deci salariile profesorilor, că dau pe dinafară) şi mai neoficial – că zgârie-norul de vizavi a ameninţat şcoala că o transformă în parcare şi deci, vezi, noi, artiştii, trebuie să fim solidari şi să ne cărăm dracului din Casa Ghica, care, fiind de patrimoniu, nu poate fi demolată şi deci UNA, care a primit-o cadou de la Ministerul Educaţiei, scapă şi ea. Bravo UNA!

A fost o moarte lungă (ni s-a spus „roiul” acum doi ani!, după care rămânând fără contract de închiriere am stat toţi fără curent şi fără apă, tipic pentru condiţia artistului în secolul 21 românesc şi tipic pentru felul în care şcoala de artă contribuie la această condiţie. Am fost toleraţi 2 ani în această situaţie, nu pentru că UNA ne iubeşte, ci pentru că n-a avut bani să refacă acea clădire). N-am găsit nici o alternativă, pentru că în 2007, când a început sfârşitul, nu se putea închiria nimic, preţurile fiind mai mari ca la Viena. Până la urmă, în disperare, am dus toate cataloagele acasă la Sibiu.

De 20 de ani am folosit atelierul nu pentru arta mea, ci pentru artă în general, acolo având sediul CAA (Arhiva de Artă Contemporană), am făcut zeci de prezentări, dezbateri, discuţii şi câte şi mai câte. Unii dintre cititorii acestei liste au participat activ, alţii întâmplător, unii au auzit ceva şi probabil o parte habar n-au de locul ăla. Într-o vreme, cine era activ sau cine era supărat pe sistem ajungea la CAA. Am ţinut loc de instituţii când aproape toate s-au desfiinţat şi loc de critică atunci când aproape toată lumea a pus botul. Asta nu ne-a făcut prea simpatici (ţineţi minte polemica cu ziarul Detecţie Draft care critica MNAC?). Noi făceam altfel de şcoală. Aveam o bază de date (cataloage, documente) unică în România, iar experienţa mea şi a Liei în practica artei contemporane, luată împreună, este neegalată în această ţară. Am oferit această experienţă şi arhiva, şcolii: păstraţi arhiva şi noi ne angajăm să facem seminarii cu studenţii voştri. Am vorbit cu surzii... Nu-i aşa, doamna rector? V-am dat o carte cu istoria CAA. Am dat-o degeaba. Pe urmă am văzut pe planul care a câştigat concursul de amenajare (de care am aflat din presă, că nimeni nu s-a obosit să-mi spună, boule, facem concurs pe spaţiul tău), unde în locul arhivei noastre urma să fie arhiva lor. Bravo UNA!

În ţara asta toată lumea plânge ca n-are bani şi n-are resurse. Am stat 20 de ani la 4 metri de şcoală şi n-am fost invitaţi niciodată să facem un lecture sau un workshop. În schimb, am făcut literalmente în toată lumea. Am fi pus arhiva la dispoziţie, am fi făcut discuţii şi am fi dat din practica noastră gratis. Dar aici, în Bucureşti, nu are nimeni nevoie (nici de critică, nici de documente).

Am înghiţit în sec, am ambalat 20 de ani de artă şi activism artistic şi i-am cărat la Sibiu. Noi ne descurcăm (binişor, după cum vedeţi anunţurile de pe e-flux). Voi pierdeţi sau, mai bine zis, studenţii pierd.

Aproape uitasem şi îmi vedeam de treabă când am primit pe nettime.ro invitaţia la o expoziţie care se face în atelierul meu. Ce tare!!!! Bravo UNA!

Aurora, eu n-aş expune în locul Galeriei Noi, chiar dacă n-am fost fanul programului tău şi chiar dacă au trecut atâţia ani de când ţi-au luat-o. Ioji, n-aş expune nici mort în atelierul tău, dacă îl mai ai şi dacă te vor da afară vreodată. Dragi profesori, artişti, doctori ai UNA, nu voi expune niciodată în atelierele voastre, şi dacă UNA va fi făcută parcare (ceea ce sigur se va întâmpla, după cum deja aţi cedat curtea), promit să nu-mi parchez maşina acolo...

Ce să înţeleg eu din acest proiect al vostru?

Că de-abia aţi aşteptat să mă daţi afară? Să scăpaţi dracului de noi şi de felul diferit în care înţeleg educaţia artistică? Ce fel de artă predaţi voi acolo? Ce fel de definiţie a artei aveţi voi în cap? Cine sunteţi voi?

Aurora, ai fost în atelier la CAA, la zilele Vienei la Bucureşti, când CAA a fost iniţiator şi parte a proiectului; Ioji, ţi-ai prezentat pe diapozitive în atelierul meu proiectul de la Veneţia, nu? Călin Dan, subRealule, ţi-am luat interviu în atelierul meu, pentru că TVR nu mai avea studiouri libere? Vă faceţi că nu ştiţi?

Profesorilor, doctorilor, vreţi sprijin? Vreţi solidaritate?

Să vă fie ruşine!

 

Olga ŞTEFAN

Opheliac

pe cerşetoarea care-şi face veacul în faţa acestui magazin, vânzând flori rupte din rondou şi împărţind ziare, n-o privesc niciodată în ochi. a fost, la un moment dat, gospodină şi mamă iubită şi fiică şi soră şi prietenă. acum arată ca varianta materializată a necrologului ei. la naiba. şi eu sunt, în exact aceeaşi proporţie, versiunea neterminată a ceea ce aş fi putut să fiu. „ceea ce aş fi putut să fiu a pierit într-un incendiu”. „ah, pierdutele manuscrise, cele mai bune cărţi ale tuturor timpurilor”.

de exemplu asta: am iubit un băiat care a devenit, între timp, bărbat. aş fi vrut să-l salvez, ştii, să ies cu barca în larg, să-l pescuiesc dintr-o mare plină de rechini, să fiu Refugiul, destinatarul recunoştinţei ăleia scriptibile cu R mare pentru că doar asta m-ar fi putut face să mă simt în viaţă, ancorată pe solul stabil al lumii care nu aşteaptă acte eroice, ci doar acel slow-motion avantajos, acel prim-plan în care eşti tu fără să fii tu. pentru că trebuie să fie cineva care să ne editeze eşecul incontrolabil de-a nu putea spune nici adevărul, nici altceva, cineva care să umble la mecanismele puţin arse sau puţin mediocre sau puţin disfuncţionale din spatele celui pe care-l scoatem la mezat, an de an, pe tejghele murdare, în paturi răvăşite, pe scaune descleiate. lumea e un târg de vechituri deghizat în hypermarket hyper-promiţător, cu tombole şi tot restul. aproape că te poţi reauzi strigând şi pariind pe viitorul tău strălucitor ca un cuţit din inox. 20 de ani mai târziu, petele şi punctele negre şi cearcănele nu vând nimic. oţelul inoxidabil din reclame nici măcar u e oţel, şi rugineşte. femeile nu mai păstreaază niciun indiciu al fetiţelor care-au fost. pentru că asta ar semăna cu o blasfemie sau cu o perversitate. şi nimeni nu are nevoie de blasfemii sau perversităţi. suntem atât de politically correct, atât de simpli în complexităţile noastre făţarnice. am iubit oameni pe care nu i-am salvat şi i-am iubit pentru că eu chiar credeam că pot să-i salvez. dar, în general, nu pot salva pe nimeni. iar asta nu mă face nici excepţională, nici comună. pur şi simplu. nu aveam de ce să-mi doresc aşa ceva. e absurd. aş fi vrut demult să scriu despre ei, despre noi, dacă am fost vreodată noi, cu atât mai mult cu cât ştiu că n-am fost niciodată importantă şi, de aceea, m-au uitat. dar e mereu aşa: încerci să găseşti alte nume potrivite pentru ei, apoi constaţi că viaţa ţi i-a oferit pe tavă, că i-a făcut, înaintea ta, pasibili de-a deveni personaje. iar tu accepţi acest dar,  cu cruzime, cu lăcomie şi cu devotamentul unui nebun dependent de afecţiunea imposibilă a cuiva aparţinând altei lumi. posibil imaginare. şi decizi să nu schimbi nimic. adevărul tău suferă, oricum, de o formă de daltonism. dar îţi vine greu să-i recuperezi din catacombe, din mări, de-acolo de unde nu i-ai urmat. şi sunt grei şi urîţi ca nişte înecaţi pe care îi împodobeşti şi de care te reîndrăgosteşti de parcă ai trăi, vremelnic, în gabriel garcia marquez.

laugh at every joke

drag your blanket blindly
fill your heart with smoke

and smile all the time

 

Vasile GOGEA

Remember: 7-9 septembrie 1990. Braşov. Prima Întrunire a Rezistenţei Române

“Prima săptămînă a lui septembrie 1990 arată un Braşov prins într-un lanţ de evenimente neliniştitoare pentru putere: Tractorulintră în grevă, Petre Roman este huiduit de muncitorii grevişti, laCombinatul Chimic din Făgăraş se produce o explozie puternică, în pădurile de lîngă Săcele se semnalează începuturi repetate de incendii, Federaţia Sindicală Înfrăţirea, cu Mişcarea 15 Noiembrieca membru fondator, are la Braşov Conferinţa Extraordinară. Deci nimic comod pentru cei de la putere. La toate acestea se adaugă începutul Întrunirii Rezistenţei Române, de care presa centrală aservită puterii, ce să mai vorbim de Televiziunea lui Răzvan Theodorescu şi Emanoil Valeriu, nu spune nimic, deşi am avut grijă să trimitem notificări-invitaţii tuturor acestor instituţii.” Astfel descrie Mircea Sevaciuc, în cartea sa de “memorii” 15 NOIEMBRIE 1987 – ZIUA DEMNITĂŢII (Editura Kron-Art, Braşov, 2007), atmosfera generală din Braşov în zilele primei Întruniri a Rezistenţei Române.

Dar, eram în început de toamnă după cîteva “anotimpuri” dure. Avuseseră loc mineriadele (din ianuarie-februarie), alegerile “libere” din “Duminica Orbului”, provocarea de la Tîrgu Mureş, “curăţenia” din Piaţa Universităţii, înnăbuşirea “republicii” de la Săpînţa, punerea în derizoriu a Proclamaţiei de la Timişoara. Societatea românească era traumatizată, lipsită de repere, gata să capituleze în faţa “reziduurilor” molohului pe care credeam că tocmai îl dărîmaserăm. “Marea speranţă” din decembrie 1989 se transformase într-o mare decepţie. Statul militaro-cripto-comunist reuşise aproape să reducă la tăcere orice voce care clama continuarea impulsului revoluţionar din decembrie 1989. Nu e locul aici să fac o “recapitulare” exhaustivă a tragicului an 1990, vreau doar să sugerez importanţa excepţională pe care a avut-oÎntrunirea Rezistenţei Române de la Braşov. Ea a fost gîndită pe două dimensiuni majore: 1.recunoaşterea meritelor celor care au avut curajul să se opună totalitarismului din România pînă în 1989, şi 2. coagularea unei noi rezistenţe faţă de restauraţia neo-comunistă care se instalase la putere printr-o minciună criminală. De aici şi prudenţa cu care s-a “negociat” participarea, desfăşurarea acţiunii şi “comunicatul” comun final. Terenul comun pe care nimeni nu a avut obiecţiuni a fost cel al “drepturilor omului”. Trebuie spus, acum, după douăzeci de ani, cînd această locuţiune pare un loc comun chiar şi pentru elevii de liceu, că încă la acea dată conceptul (european, cu o întreagă istorie în spate) de “drepturi ale omului” făcea “părul creţ” pe capul multor politicieni români aflaţi – prin “prestidigitaţie” politică – la putere.

Pe un fond general de dezamăgire, Întrunirea Rezistenţei Române de la Braşov a reaprins speranţa şi a constituit o “baterie” de energie pentru mobilizarea societăţii civile. Au urmat marile manifestaţii prilejuite de comemorarea a trei ani de la revolta din 15 Noiembrie 1987 de la Braşov, care au grăbit procesul de structurare organizată a Alianţei Civice. De aici, consecinţele au fost multiple. Desigur, istoricii, “doctori” în “istoria recentă” sau “istoria orală” n-au decît să-şi îndeplinească misiunea. Dacă şi-au asumat una şi nu au văzut în acest nou “topic” doar o cale scurtă de parvenire.

În ce mă priveşte,  prezint în continuare doar cîteva imagini şi documente ale “zilei”. Las liber tot spaţiul “analiştilor” şi “cercetătorilor”. Nu mă îndoiesc de faptul că vor urma simpozioane, conferinţe şi colocvii (care mai de care mai anticomuniste!) în care vom putea audia o cohortă de personaje cu “expertiză” în domeniu. În calitate de simplu participant la acest eveniment, nu mi-am propus decît să provoc memoria . A cui memorie? Rămîne să aflăm.

O parte dintre participanţii la prima Întrunire a Rezistenţei Române:Doru Mihiţ (“Societatea Timişoara“), Dumitru Iuga (liderulSindicatului liber din Televiziunea română), Mircea Brenciu(revista ASTRA), Vasile Gogea (Mişcarea 15 Noiembrie, revistaASTRA), Stelian Tănase (revista 22), Marian Muntenu (Liga studenţilor Bucureşti), Mirela Roznoveanu (reporter specialRomânia liberă), Smaranda Enache (Liga Pro Europa – Tîrgu Mureş), Ana Şincai (Grupul pentru dialog social – GDS), Mircea Sevaciuc (Liderul Mişcării 15 Noiembrie), Constantin Ticu Dumitrescu (AFDPR), Mihai Gheorghiu (Liga studenţilor), Mihai Şora (filosof, GDS), Adrian Moruzi (Pro Democraţia), Vasile Anghel (preşesinte Asociaţia 15 Noiembrie 1987), Gavrilă Filichi, Dănuţ Iacob, Voinea Stan (Asociaţia 15 Noiembrie 1987).

La balconul din Piaţa Sfatului, Braşov, în 9 septembrie 1990: Vasile Gogea, Constantin Ticu Dumitrescu, Vasile Anghel, Doru Mihiţ, Mirela Roznoveanu, Smaranda Enache.

Zeci de mii de braşoveni aşteaptă un mesaj de reconstrucţie a speranţei.

Mircea Sevaciuc

Marian Munteanu

Stelian Tănase

În noaptea de 8 spre 9 (în camerele hotelului ARO) s-a “negociat” textul comunicatului comun al participanţilor la întrunire. Reproduc mai jos ultima variantă dactilo (încă a mai suportat şi ea intervenţii) care a constituit documentul final remis presei. Aşa cum veţi putea citi în continuare, Liga Minerilor(care a părăsit Braşovul în zorii zilei de 9 , nemaiparticipînd la marele miting din Piaţa Sfatului) a dat publicităţii propriul comunicat.

Stelian Tănase, la data respectivă redactor şef al săptămînalului“22″, a publicat două pagini despre Întrunirea Rezistenţei Românede la Braşov. Nu va mai face nimeni, după aceea, de la nici o publicaţie din Bucureşti un asemenea gest (nu numai în ce priveşte Braşovul).

Probabil tot datorită lui Stelian Tănase, apare o relatare amplă, pe trei pagini de revistă (aici, însă, apare Comunicatul comun al întrunirii, nu al Ligii minerilor) în East European Reporter.

După douăzeci de ani… abia ne mai aducem aminte. Hoţia, mişelia şi prostia guvernează. 15 Noiembrie se apropie…

http://vasilegogea.wordpress.com/

Liviu Ioan STOICIU

Scriitorii cu maşină, care conduc, din cei pe care-i ştiu. Când intervine Ceasul Rău. Poet ieşean condamnat

Scriam pe blog-ul personal că sunt mâhnit peste măsură din cauza celor ce i se întâmplă poetului Dorin Popa, care îşi conducea maşina şi a întâlnit Ceasul Rău pe un drum din Iaşi. Ceea ce i s-a întâmplat lui i se poate întâmpla oricărui şofer. De aici mâhnirea mea peste măsură, că pot fi pus de viaţă în faţa unui accident rutier devastator în orice clipă. Bat în lemn. La volanul maşinii lui, Dorin Popa a avut parte de un accident în 2004 (a lovit un tânăr care a părăsit „trecerea de pietoni” şi a alergat apoi pe drum după o maşină de transport în comun, făcându-i cu mâna să oprească; vă daţi seama, a intervenit Ceasul Rău; maşina lui Dorin Popa avea numai 43 de kilometri pe oră la impact; procuratura a încetat urmărirea lui penală, considerându-l nevinovat, dar procesul deschis de părinţii tânărului a mers mai departe) – atenţie, Dorin Popa e condamnat, în 2010, stupefiant, la doi ani şi jumătate de închisoare şi la despăgubiri de 2 miliarde de lei vechi. Nu am de gând să comentez actul de justiţie (din punctul de vedere al procuraturii şi al judecătoriei), vă las să echilibraţi singuri balanţa, publicând mai jos inclusiv „nota de concluzii” semnată de Dorin Popa şi de avocatul lui, strălucit avocat (şi mai puţin strălucit politician ţărănist) Vasile Lupu. Mă gândesc numai la răzbunarea destinului la un scriitor, aveţi aici exemplul lui Dorin Popa, universitar (azi, la Jurnalistică în cadrul Literelor la Universitatea „Al. I. Cuza”, licenţiat în fizică, doctor în filologie) şi jurnalist de succes. Un asemenea accident îţi schimbă complet viaţa, e o cumpănă astrală de neevitat. Dorin Popa e o victimă astrală. Un ezoterist ar spune că tânărul care a murit în accident, trebuia să moară (că tânărul putea să renunţe la acel minut de alergare după maşina de transport în comun şi nu se întâmpla nimic, dar a fost împins de la spate în mod expres de Ceasul Rău, care reglează lucrurile pe această lume; că el ar fi murit oricum; dacă nu era maşina lui Dorin Popa, era altceva, „fiindcă îi venise timpul”) şi că Dorin Popa a fost numai instrumentul care împlinea destinul acelui tânăr nefericit… Toţi cei care-şi conduc maşina ştiu că ghinionul la volan face legea, nu poţi controla imprevizibilul. Pus în pielea poetului Dorin Popa, mă topesc de pe picioare, un asemenea accident te îngroapă de viu, chiar dacă ai avea nervi de oţel. Ştiu că poetul Dorin Popa era în 2004 „pe cai mari”, că toată lumea era a lui, se credea răsfăţat de soartă, premiat la nenumărate festivaluri internaţionale de poezie (puteţi să consultaţi pe Google fişa lui biobibliografică, pe Wikipedia), mereu plecat în străinătate la congrese de poezie sau cu burse. La un moment dat a fost chiar încoronat. Brusc, biografia lui la Iaşi a luat-o razna din 2004, el nu mai este pentru mass-media decât poetul universitar care a provocat un accident mortal şi trebuie să plătească. O nenorocire din care nu şi-a mai revenit.

Nu-mi dau seama câţi scriitori sunt şi şoferi pe maşina lor şi câţi au avut accidente (personal nu cred că e vreunul care să nu fi avut incidente în trafic sau accidente uşoare, avertismente care pot anunţa accidente grave, Doamne fereşte). Să mă gândesc pe cine am văzut la volan după Revoluţie, în maşini particulare, unele de lux, cei mai mulţi le-au schimbat în timp: Călin Vlasie (e singurul pe care l-am văzut în maşină de teren; dar am înţeles că tot în maşină „4×4” circulă Mircea Dinescu, Radu Florescu sau Adi Cristi, miliardari), Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, H.R. Patapievici şi Gabriel Liiceanu sau Andrei Pleşu (cu maşini ultimul răcnet), Eugen Negrici, Lucian Chişu, Cassian Maria Spiridon, Adrian Alui Gheorghe, Cristian Livescu, Vasile Spiridon, Nicolae Sava, Petru Ilieşu, Valeriu Stancu, Dumitru Augustin Doman, Nicolae Iliescu, Corneliu Antoniu, Dan Angelescu, Paul Spirescu, Gh. Neagu, Marin Moscu, Ioan Moldovan, Cristian Tudor Popescu, Cornel Nistorescu, Viorel Marineasa. Au maşini de lux şi N. Manolescu şi Alex Ştefănescu (sau Adrian Botez, să pomenesc şi un scriitor mai puţin cunoscut), dar nu ştiu dacă ei le conduc sau soţiile. Maşina lui Al. Muşina o conduce soţia. Varujan Vosganian probabil că are şoferul lui (cum are şofer Caius Traian Dragomir), la fel ca politicienii-scriitori Adrian Păunescu şi Grigore Zanc sau Radu F. Alexandru. Un accident teribil a avut Gabriel Chifu, un şofer remarcabil (cunoaşte Europa „ca pe buzunarul lui”), nu ştiu dacă mai conduce. S-au dat cu maşina lor peste cap Vasile Spiridon şi Al. Cistelecan, de exemplu, Radu Florescu a avut un accident care l-a adus în pragul morţii. Niciunul însă n-am auzit să omoare din culpă pe nimeni. Nu ştiu dacă mai au maşini Ion Mureşan, Ioan Groşan, Gh. Grigurcu, Al. Cistelecan, am înţeles că au avut probleme şi „s-au lăsat de şoferie”… Am auzit că şi Gellu Dorian şi-a cumpărat maşină nouă, nu l-am văzut la volan însă. Sunt convins că sunt alte zeci de scriitori care conduc (au maşinile lor) şi eu nu-i ştiu, în întreaga ţară, ţinând cont că unii dintre ei sunt oameni de afaceri prosperi sau sunt universitari cu venituri mari (de la Mircea Petean, Aura Christi şi Radu Ulmeanu şi Dumitru Păcuraru sau Echim Vancea şi Aurel Ştefanachi şi N. Panaite, Liviu Antonesei şi Dumitru Chioaru sau Ioan Radu Văcărescu, Mircea Mihăieş şi Stelian Tănase sau Mihai Tatulici şi Ion Cristoiu sau Horia Gârbea). Să fie toţi sănătoşi şi să fie norocoşi la volan! Fiindcă e adevărat, „o clipă de neatenţie” te poate distruge pentru totdeauna… Repet, accidentul lui Dorin Popa mă mâhneşte peste măsură – i se poate întâmpla oricui dintre şoferi.

Vă invit să citiţi „notele de concluzii” semnate de Dorin Popa şi de avocatul lui, Vasile Lupu, foto, de care pomeneam mai sus, daţi click pe Concluzii Popa.D (şi iar click pe dreptunghiul apărut). Mai jos transcriu un alt articol apărut în Ziarul de Iaşi, de săptămâna trecută (făcut cunoscut pe e-mail de Dorin Popa). Poate aveţi răbdare să citiţi până la capăt aceste documente prezentate aici şi să judecaţi singur. Toată presa cotidiană ieşeană a luat atitudine faţă de acest proces, de altfel. Poetul Dorin Popa e crucificat acum.

Cine a gresit flagrant: procurorii sau judecatorul?

Surpriza de proportii la Judecatorie

Autor: Ciprian Nedelcu

Un caz ce pare sa ilustreze perfect arbitrariul din Justitia romaneasca. Un dosar care a fost solutionat de doua ori la Parchet cu neinceperea urmaririi penale s-a lasat cu o sentinta soc la Judecatorie. Profesorul universitar Dorin Popa, care a accidentat mortal dupa zebra un tinar ce traversa in alergare, a fost condamnat la doi ani jumatate de inchisoare, chiar daca circula cu 17 km/h sub limita maxima admisa acolo. Mai mult, magistratii au dictat si despagubiri substantiale, de 200.000 de lei, pe care Dorin Popa, care cistiga 1.900 lei/luna, trebuie sa le achite familiei victimei.

Profesorului universitar Dorin Popa: “Sint socat. Am salariu de 19 milioane lei si am doi baieti. Cred ca s-a dat o sentinta generata de presiuni”

Profesorul universitar Dorin Popa a fost ieri condamnat de Judecatoria Iasi la doi ani si sase luni de inchisoare cu suspendare in urma unui accident rutier mortal petrecut in 2004. Mai mult, el este obligat sa plateasca familiei victimei 200.000 de lei despagubiri.

Condamnarea apare dupa ce procurorii de la doua parchete l-au scos din culpa pe Dorin Popa, considerind ca probele nu il incrimineaza. In acest timp, familia victimei a facut contestatii peste contestatii, si-a strigat disperarea spunind ca procurorii nu isi fac datoria si ca musamalizeaza cazul, au facut greva foamei si nu au abandonat lupta.

De partea cealalta, profesorul Dorin Popa s-a considerat nevinovat si sustine ca a fost hartuit in acesti sase ani de catre familia victimei, care l-a numit “ucigas”. “Aveam 43 de kilometri la ora si baiatul acela a sarit pur si simplu pe masina mea”, spune acesta.

Dupa ce procurorii au dat de fiecare data “NUP” (neinceperea urmaririi penale), acum, judecatorii, la plingerea familiei, au decis condamnarea profesorului Popa. “Nu ne convine sentinta. Noi facem recurs”, sustine familia victimei.

Acest caz naste intrebari despre sistemul judiciar din Romania. Cine are dreptate? Parchetul cind a inchis dosarul? Judecatoria cind a decis condamnarea? Una dintre cele doua institutii pare sa fi comis o greseala flagranta.

“Cred ca s-a dat o sentinta generata de presiuni”

Contactat telefonic, Dorin Popa a declarat ca nu stie ce va face in continuare si cum va putea achita despagubirile. “Am un salariu de 19 milioane de lei vechi si am doi baieti. Nu stiu cum voi achita despagubirile dispuse de instanta, probabil ca voi minca mai putin. Sint socat de vestea pe care mi-o dati si de decizia instantei. N-ai nici o vina si esti condamnat… Aveam 43 de kilometri la ora (intr-o zona cu limita de 60km/h, n.r.) si baiatul acela a sarit pur si simplu pe masina mea. S-au facut trei expertize si toate trei aratau ca aveam 43 de kilometri la ora. Cetateanul respectiv alerga dupa un maxi-taxi care plecase din statie si mi-a aparut pur si simplu in fata masinii. Am primit de doua ori din partea procurorilor rezolutia de neincepere a urmaririi penale si acum sint condamnat”, a afirmat ieri profesorul universitar, care a adaugat ca nu stie daca va ataca sentinta, avind in vedere ca si-a pierdut increderea in Justitie.

Acesta a mentionat ca este de parere ca sentinta a venit mai mult in urma unor presiuni, decit pe baza declaratiilor din dosar. “Cred ca s-a dat o sentinta generata de presiuni”, a mentionat Dorin Popa.

Pe de alta parte, contactata telefonic, Gabriela Bizga (foto), mama victimei accidentului, a spus ieri ca este nemultumita de sentinta. “Nu ne convine sentinta. Noi facem recurs. Nu e favorabila deloc noua. De sase ani dureaza acest proces, sotul meu a fost nevoit sa treaca prin niste operatii, la termenul din luna mai i-a pocnit stomacul”, a declarat Gabriela Bizga.

Parchetul: “Nu cred ca a gresit cineva in dosar”

Amintim ca, in decembrie 2004, a avut loc un accident rutier in fata Spitalului “Socola”. Conform anchetatorilor, Dorin Popa, care conducea un Peugeot, venea dinspre Bucium catre Podu Ros. In dreptul spitalului, din partea stinga a masinii a venit Cristian Bizga (21 de ani), care facea parte din personalul de paza al spitalului. Anchetatorii sustin ca acesta a iesit in fuga din curte, a traversat pe trecerea pentru pietoni soseaua pina la axul drumului, apoi a fugit oblic catre un maxi-taxi ce plecase din statie.

Oamenii legii au stabilit ca profesorul Popa a frinat si a tras de volan spre dreapta, insa l-a acrosat pe tinar cu partea din stinga fata. Procurorii au precizat ca, in urma impactului, victima a cazut pe sosea si s-a lovit puternic cu capul de asfalt. Acesta a fost preluat de un echipaj de la Ambulanta si transportat la spital, dar a decedat a doua zi, din cauza leziunilor.

Potrivit anchetatorilor, nici soferul, si nici victima nu se aflau sub influenta bauturilor alcoolice. Expertizele au aratat ca, in momentul accidentului, Dorin Popa circula cu o viteza de 43 de kilometri pe ora. Procurorii au mentionat insa ca, desi viteza era legala, soferul ar fi trebuit sa fie mai precaut, deoarece se afla intr-o zona cu trecere pentru pietoni si erau doua mijloace de transport oprite in statie, pe partea dreapta.

Dupa aproape patru ani de cercetari, dosarul a primit in martie 2008 o soluţie de neincepere a urmaririi penale. Aceasta a fost insa infirmata de superiori. “Chiar daca in acest dosar s-a dat initial neinceperea urmaririi penale, solutia a fost infirmata. Aceasta decizie a venit in urma suplimentarii probatoriului. Nu cred ca a gresit cineva in dosar, chiar daca s-a hotarit initial neinceperea urmaririi penale, apoi s-a luat decizia de trimitere in judecata, iar, acum, dupa cite imi spuneti, s-a dat o sentinta de condamnare”, a precizat ieri Cornelia Prisacariu, prim-procurorul Parchetului de pe linga Tribunalul Iasi.

Proteste dure si reactii extreme in acest dosar

Mama victimei accidentului din decembrie 2004, Gabriela Bizga, a protestat de nenumarate ori in fata instantelor de judecata, cerind ca magistratii “sa faca dreptate”.

In urma cu mai bine de doi ani, femeia a declarat ca a intrat in greva foamei in fata Palatului de Justitie, pentru ca procurorii refuzau sa-l trimita in judecata pe profesorul Dorin Popa. Atunci, femeia declara reporterilor de la “Ziarul de Iasi” ca i-a venit sa se sinucida cind a auzit ca procurorii nu vor sa-l trimita in judecata pe profesorul de la Universitatea “Al.I. Cuza”, aceasta dind asigurari ca va face toate demersurile pentru „a se face dreptate”. Gabriela Bizga a adaugat atunci ca este de parere ca anchetatorii au luat o decizie nelegala.

In plus, reprezentantii familiei Bizga si-au facut si un blog (balantacuopinii.blogspot.com), pe care au prezentat detalii legate de acest caz si punctul lor de vedere referitor la accident si dosar. In ultima postare, de pe 31 august, de pe acest blog, semnatarul a mentionat ca Leon si Gabriela Bizga au facut o plingere la Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO), sustinind ca “in derularea proceselor au fost mai multe nereguli in ceea ce priveste aflarea adevarului”.